APOCRIFELE

                                                                   Apocrifele

Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.

Cărțile apocrife ale Vechiului Testament provin de la unii iudei care au compus astfel de cărți, pe care le atribuiau unor personaje din Sfânta Scriptură (regi sau profeți) pentru a le da autoritate.

Pentru Noul Testament apar în sec. al II-lea „Evangheliile apocrife“. Cărțile apocrife, deși interesante prin conținutul lor, sunt totuși interzise de Biserică, unele dintre ele cuprinzând chiar idei eretice sau lucruri ascunse, obscure.

Până în secolul al IV-lea nu a existat o graniță sigură, unanim acceptată, între scrierile canonice și cele asa-zise “apocrife”. Ca urmare, foarte multe evenimente, personaje sau episoade, precum viața părinților după trup ai lui Iisus, nașterea și copilăria Lui, coborârea în iad, adormirea Maicii Domnului etc., au fost integrate în Tradiția ortodoxă.

Este cunoscută existența unei serii de Evanghelii, Fapte, Epistole și Apocalipse apocrife ale Noului Testament, care au circulat în comunitățile creștine timpurii și s-au transmis de-a lungul timpului până în zilele noastre.

 Scrierile Apocrife

Evangheliile Apocrife       http://apocrife.ro/

 Cărţile Apocrife Ale Noului Testament

O mare parte a Creştinătăţii tradiţionaliste şi celei contemporane consideră Apocrifele a fi erezii, aberaţii, etc. Vreau să vă întreb însă dragi oameni de credinţă, dacă o învăţătură este erezie sau inspirată de către Dumnezeu decide cine?

Unde găsim noi acel statut care determină în mod suficient de obiectiv ce este aberaţie şi ce adevăr? O fi Biblia?

Câte ceva despre Erezii din ro.wikipedia.org:

Ereziile (gr. hairesis şi lat. haeresis = opţiune, alegere) sunt „concepţii particulare fie despre Sfânta Treime, fie despre dumnezeirea lui Iisus Hristos, sau despre firea Sa omenească, sau despre raportul dintre cele două firi în ipostasul Său Dumnezeiesc, acestea din urmă fiind cunoscute sub numele de erezii hristologice.

Se cunosc şi erezii pnevmatologice, întâlnite în teologie sub numele de subordinaţionism pnevmatologic, sau de pnevmatomahie”.

De asemenea, ereziile care afectează viziunea corectă asupra Bisericii se numesc erezii eclesiologice.

Termenul de „erezie” vine din grecescul αιρεσις, hairesis (de la αιρεομαι, haireomai, „a alege [ceva]”, „a opta [pentru ceva]”), care înseamnă a face o alegere din tot, a se rupe de totalitate – de întregimea învăţăturii celei drepte, şi de trupul Bisericii celei adevărate. Erezie şi eretic sunt cuvintele pe care le foloseşte Irineu de Lyon în scrierea sa Contra Haereses (Împotriva tuturor ereziilor) pentru a descrie învăţătura şi pe cei care se opun Bisericii creştine, în opoziţie cu poziţia ortodoxă (de la ortho- „dreaptă” + doxa „gândire/credinţă”) a Bisericii creştine.

Aceeaşi filieră etimologică exploatează în zilele noastre teologul grec Christos Yannaras atunci când spune: „Erezia înseamnă a te opri numai la o parte din întreg şi a o absolutiza, a o lua drept întregul în ansamblul lui. Cred că cea mai bună definiţie a ereziei este aceasta: absolutizarea relativului şi relativizarea absolutului.”.

Hai că-i bine, erezie înseamnă a alegea optaa se rupe de totalitate.

Mai este de observat şi faptul că noţiunea ereziei este folosită pe larg doar de către Biserica Creştină. Acest fapt ne spune multe despre identitatea conceptuală a Creştinismului ca religie în genere.

Am fost puţin dezamăgit să aflu că obiectivitatea resursei Wikipedia poate fi pusă la îndoială, după ce am dat peste expresii subiective de genul: învăţăturii celei drepte, sau trupul Bisericii celei adevărate.

Dacă nu ne ocrotim noi singuri libertatea alegerii în căutarea adevărului spre care ne îndeamnă sufletul, o vom pierde, deoarece suntem înconjuraţi de prea mulţi „compătimitori”, care tind aprig să ne „călăuzească”, să ne „mântuiască”, să ne „purifice de păcat”, aplicând pentru aceasta măsuri banale.

Pentru a alege şi a cunoaşte adevărul despre existenţă, fiecare om are un drept absolut de a învăţa toate „versiunile” acestuia dacă doreşte, din acestă cauză vă propun să faceţi cunoştinţă cu unele din versiunile adevărului Creştin, care sunt mai puţin populare şi după gust căpeteniilor Creştinismului mondial Ortodox, Catolic, Protestant, Epocii Noi, etc. – cu Apocrifele.

Cărţile Apocrife Ale Noului Testament

Pentru Noul Testament apar în secolul al II-lea „Evangheliile Apocrife“. Cărţile apocrife, deşi interesante prin conţinutul lor, sunt totuşi interzise de Biserică, unele dintre ele cuprinzând chiar idei „eretice” sau lucruri ascunse, „obscure”.

Până în secolul al IV-lea nu a existat o graniţă sigură, unanim acceptată, între scrierile canonice şi cele apocrife. Ca urmare, foarte multe evenimente, personaje sau episoade, precum viaţa părinţilor după trup ai lui Iisus, naşterea şi copilăria Lui, coborârea în iad, adormirea Maicii Domnului etc., au fost integrate în Tradiţia ortodoxă.

Este cunoscută existenţa unei serii de Evanghelii, Fapte, Epistole şi Apocalipse apocrife ale Noului Testament, care au circulat în comunităţile creştine timpurii şi s-au transmis de-a lungul timpului până în zilele noastre.

Evangheliile apocrife păstrate sunt numeroase, în jur de 30, cu texte fluctuante. Ele sunt atribuite, în general, Apostolilor lui Christos sau altor apropiaţi ai Săi.

Cele mai cunoscute Evanghelii apocrife sunt:

– Evanghelia Ebraică, citată de Clement Alexandrinul
– Evanghelia Egipteană, citată de Clement Alexandrinul
– Evanghelia lui Petru, amintită de Eusebius
– A doua Evanghelie a lui Marcu
– Protoevanghelia lui Iacob (secolul al II-lea) povestind viaţa Fecioarei Maria şi copilăria lui Iisus
– Evanghelia lui Bartolomeu, operă a gnosticilor egipteni din secolul al III-lea,
– Evanghelia lui Filip, (secolul al II-lea) conţine o cosmogonie influenţată de dualismul gnostic, în care apariţia lumii materiale e privită ca o eroare
– Evanghelia lui Barnaba,
– Evanghelia lui Andrei
– Evanghelia lui Petru
, care a circulat mai ales în provinciile răsăritene, fiind citată de Origenes şi Iustinus şi criticată de episcopul Serapion din Antiohia (citat de Eusebius) cam în anul 200, ca fiind compusă nu de Petru, ci de un grup de eretici
– Evanghelia lui Maria Magdalena, redactată în jurul anului 160 d.C.
– Evanghelia lui Toma, scrisă în prima jumătate a secolului al II-lea, a fost descoperită în 1946 la Nag-Hamadi (Egiptul de sus, aproape de Luxor). Evanghelia lui Toma, considerată de majoritatea cercetătorilor de origine gnostică, e compusă din cca. 100 de rostiri înţelepte (logia), regăsite parţial in Evangheliile canonice, în Faptele Apostolilor şi în unele Epistole. Deoarece textul cu 114 rostiri este o copie a unei traduceri copte, există presupunerea că scrierea ar fi anterioară secolului al II-lea, dar după specialiştii americani nu mai veche decât textele canonice.
– Evanghelia după Iuda, creaţie literară modernă a lui Robert Morel
– Evanghelia lui Iuda, descoperită prin Codex Tchacos

În general autorii apocaliptici au încercat să adune şi să ordoneze informaţiile care circulau în tradiţia orală creştina şi au dezvoltat aspecte pe care Evangheliile canonice nu le pomeneau deloc sau doar le sugerau.

Iată o serie de Apocalipse apocrife, cărţi alternative la Cartea Apocalipsei, care au fost păstrate până în prezent:
– Apocalipsa lui Moise
– Apocalipsa lui Ezdra
– Apocalipsa lui Pavel
– Revelaţia lui Ioan Teologul
– Cartea lui Ioan despre Adormirea Mariei
– Apocalipsa lui Petru
– Apocalipsa Fecioarei
– Apocalipsa lui Zedra

http://ro.wikipedia.org

Un gând despre &8222;APOCRIFELE&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s