ATEISMUL, O POSIBILĂ PERSPECTIVĂ MONDIALĂ ?

 

Ateismul: O posibilă perspectivă mondială?

de Profesor Enigma

În acest articol vom cerceta fundamentul a tuturor gândirilor evoluţioniste, materialiste şi scepticiste şi/sau a filozofiei. Personal cred că prin demascarea teoriei evoluţioniste (a fost deja demascată, însă din pricina presupoziţiilor filozofice încă se mai susţine cu ardoare religioasă) se poate distruge ateismul. Perspectiva materialismului, a scepticismului şi a ateismului, deghizate în „ştiinţă”, s-a furişat în clasele noastre şi a cules mai mult decât o pseudo-ştiinţă, care a dus la filozofii de genul „gândirea liberă” şi altele. Pentru a înlătura materialismul ca mai apoi să poţi să-i pui cadavrul la o odihnă veşnică, trebuie să smulgem temelia pe care este aşezată. Această temelie se numeşte ateism. Dacă distrugi ateismul, atunci „gândul liber”, scepticismul, etc. vor urma decesul acestuia. Să privim însă la câţiva termeni pe care îi vom defini.

Ateismul este definit ca fiind „ideea ca nu există nici un dumnezeu. Un sens mai larg al acestui cuvânt nu denotă doar a nu crede în Dumnezeu şi este în consistenţă cu agnosticismul. Un sens mai strict al acestuia denotă un crez că nu există nici un Dumnezeu – aceasta a devenit forma sa standard. În Apology (Apologie, n. tr.), Socrate este acuzat de ateism pentru că nu a crezut în dumnezeii atenieni. Unii însă fac distincţie întreateismul teoretic şi ateismul practic. Un ateist teoretic este acea persoană care neagă existenţa unei fiinţe supreme, pe când un ateist practic poate crede ca există o persoană supremă, însă care trăieşte ca şi când nu ar fi nici un dumnezeu.” (The Cambridge Dictionary of Philosophy, ed. a 2 a, Robert Audi, editor şef, sublinierile îmi aparţin)

Agnosticismul este definit ca fiind „un termen inventat de Thomas Henry Huxley în 1869 pentru a indica atitudinea filozofică şi religioasă a acelora care pretind că ideile metafizice nu pot fi nici dovedite şi nici contrazise. Huxley a scris: ‘Eu nici nu afirm şi nici nu neg imoralitatea omului. Nu văd nici un motiv în a crede în aceasta, dar pe de altă parte nu am nici un motiv să o contrazic. Nu am nici o obiecţie a priori faţă de această doctrină’.

Agnosticismul este o formă de scepticism aplicat metafizicii, în special teismului. Poziţia aceasta este uneori atribuită lui Kant, care a susţinut ideea că noi nu-l putem cunoaşte pe Dumnezeu sau imoralitatea, şi că trebuie să fim mulţumiţi cu credinţa. AGNOSTICISMUL NU TREBUIE CONFUNDAT CU ATEISMUL, CREZUL CĂ NU EXISTĂ DUMNEZEU.” (Idem)

Putem vedea în consens că ateismul şi agnosticismul se află într-un contrast sever. Am întâlnit pe mulţi atei convinşi care folosesc argumente de felul „nu poţi cunoaşte niciodată această parte a mormântului,” etc., pentru a-şi sprijini crezul. Nu trebuie făcută confuzie între cele două lucruri, aşa cum am menţionat anterior. Un ateist ar trebui să aibă argumente pentru a-şi susţine credinţa lor în ateism şi nu să-l confunde cu agnosticismul. Dacă foloseşte cineva un astfel de argument, nu este neapărat un ateist, ci un agnostic de faţadă. Madeline O’ Hare a fost citată în ziarul Saturday Evening Post spunând că „agnosticii sunt doar nişte ateişti fără curaj şi asta pentru că le este frică să se confrunte.” Cred că aş putea adăuga că ei pot fi şi nişte teişti fără îndrăzneală. Nu afirm ideea că agnosticii sunt idioţi, ci faptul că este foarte uşor să fii agnostic şi pur şi simplu să-ţi arunci mâinile în vânt. „Pe asta nu o s-o ştim niciodată.” Dacă aş avea un creier leneş, pot face această afirmaţie şi atâta tot. Eu însă cred că cineva poate găsi răspunsuri raţionale pentru lumea în care trăim dacă îşi dau măcar silinţa să facă ceva în ea.

Argumentul cosmologic 

În ceea ce mă priveşte pe mine personal, argumentul existenţei lui Dumnezeu în domeniul cosmologiei este foarte evidenţiat. Evident, dacă ai o maşină complexă ai şi un proiectant. Dacă v-aş spune că televizorul meu a evoluat din nimic pe măsuţa mea de cafea aţi izbucni în râs. Atunci cât de bine ar suna ca cineva să sugereze că o celulă vie, care este de mii şi mii de ori mai complexă decât orice televizor pe care l-au construit vreodată oamenii, să evolueze din sine însuşi? Nu trebuie neapărat să mă întâlnesc cu proiectantul ca să asum ideea că el există, însă tot ştiu că lucrul respectiv a fost proiectat. A acorda ateismului o cauză nefolositoare şi inutilă înseamnă a smulge temelia de sub el. Teoria evoluţionismului s-a prăbuşit, iar ştiinţa mai îndepărtată – paleontologia şi microbiologia – avansează şi neo-darwinismul va fi îngropat. Nu fiecare evoluţionist este un ateist, însă fiecare ateist este un evoluţionist. Unii pot argumenta faptul că aceasta este fals în mod evident, însă fiecare teorie despre care am cunoştinţă şi despre care se tot fac dezbaterii în zilele de astăzi poate fi inclusă într-una din cele 4 categorii: 1) Universul este o iluzie; 2) Universul s-a auto-creat 3) Universul se auto-susţine şi este veşnic prin sine; 4) Universul a fost creat de o Fiinţă Supremă care nu are vârstă şi care nu se schimbă. Doar una dintre acestea este valabilă şi nu există o a cincia opţiune viabilă. Să le examinăm pe rând şi să vedem care va ieşi la suprafaţă.

Poate să fie universul o iluzie? R. C. Sproul în cartea sa, Not a Chance („Nici o şansă”, ) distruge în totalitate teoriile naturaliste. Dacă universul este o iluzie atunci iluzia aceasta trebuie să se justifice cumva. Dacă este o iluzie falsă atunci nu este deloc o iluzie. Dacă este o iluzie adevărată atunci ceva sau cineva trăieşte pentru a avea o iluzie. Dacă aceasta este soluţia, atunci cel ce are această iluzie trebuie ori a) să se fi creat pe sine însuşi, ori b) să fie rezultatul unui ceva auto-existent în cele din urmă, deci nu orice lucru este o iluzie. Ba mai mult, dacă presupunem că iluzia este absolută şi că nu există de fapt nimic, inclusiv cei care au această iluzie, atunci nu îşi mai are rolul a se răspunde la provenienţa acesteia. Dar dacă ceva există, atunci acest ceva ori s-a procreat, ori se auto-susţine, ori a fost creat de ceva care este auto-existent. Aşa cum spunea Rene Descartes că „uneori mă îndoiesc de propria-mi existenţă, dar cine oare produce această îndoială? Eu mă îndoiesc, deci eu sunt acela.” Ipoteza că universul este o iluzie este deplorabilă iar aceia care o propagă nu ar trebui să fie luaţi în serios. S-a creat oare universul pe sine?

Problema cu această „opţiune” (ateiştii vor prescrie acestei sau următoarei) este că se contrazice pe sine şi se auto-anulează. Gândiţi-vă la aceasta, pentru ca universul să se fi putut crea pe sine ar fi trebuit să fi existat înainte de existenţa sa actuală! Pentru ca ceva să provină din nimic trebuie ca în esenţă să „se creeze pe sine”; trebuie să existe înainte de a fi existat, ceea ce este o auto-contrazicere şi o auto-anulare. O entitate POATE să existe prin sine şi să nu încalce logica, dar NU POATE să se fi creat pe sine (vom trata în detaliu teoriile relative acesteia pe parcurs). Aşa cum vom vedea mai târziu, descoperirile cosmologiei moderne discreditează această teorie. Anthony Kenny de la Universitatea Oxford comentează: „Un adept al teoriei Big-Bang-ului – chiar dacă este un ateist – trebuie să creadă că… universul a apărut din nimic şi prin nimic” (Anthony Kenny, The Five Ways: St. Thomas Aquinas’ Proofs of God’s Existence – [„Cele cinci căi: Dovezile Sf. Toma Aquinas despre existenţa lui Dumnezeu”], p. 66). Problema e că din nimic iese nimic. Dacă un ateist nu poate dovedi că universul este auto-existent (sau că există prin sine însuşi, n. tr.), că este veşnic şi infinit, atunci acesta are o mare problemă. Cosmologia Big-Bang-ului ne spune exact ceea ce afirmă şi creştinul în toţi aceşti ani, că „universul a avut un început şi că acesta provine din nimic.”

Poate universul să fie auto-existent şi veşnic? Multe publicaţii de natură ateistă din ultimii cincizeci de ani au încercat de nenumărate ori să facă din univers o „entitate” infinită. Această idee a fost distrusă în mod absolut de observaţiile ştiinţifice. Cum ar putea să existe din veşnicii universul şi în acelaşi timp să creeze viaţa, ceea ce nu a făcut din totdeauna? Una dintre exerciţiile minţii în jurul cărora se învârt acestea sunt destul de amuzante. A concepe o serie de cauze de genul in fieri (de exemplu, părinţii tăi sunt cauza ta in fieri) înseamnă auto-contradicţie, după cum vom vedea pe parcurs. Orice a „făcut” universul trebuie să fie o cauză in esse, ceea ce înseamnă că nu a fost făcut. Aceasta a fost prima cauză, mişcătorul nemişcat, după cum îl descrie Aquinas. Părintele Joyce defineşte aceasta foarte bine atunci când spune că un susţinător al seriilor infinite de cauze in fieri vrea să ne facă să credem că „deşi fiecare inel dintr-un lanţ suspendat nu poate cădea deoarece este legat de cel de deasupra lui; totuşi numai dacă lanţul este destul de lung – luat ca întreg – acesta nu va avea nevoie de sprijin, ci va atârna liber în aer, fiind suspendat de nimic” (Joyce, Principles of Natural Theology [„Principiile teologiei naturale”], p.67-68). Personal nu văd nimic logic în aceasta. Cum se poate auto-susţine un lanţ nesusţinut fără să aibă un ultim sprijin care nu este susţinut de nimic? Ceea ce trebuie să dovedească adeptul ateismului în concluzie este că un număr infinit de cauze in fieri poate aduce universul la existenţă.

Paul Edwards încearcă să discrediteze argumentul cosmologic prin ceea ce afirmă el: „Dacă tatăl lui Harry Truman nu a trăit niciodată atunci Harry Truman şi Margaret Truman nu s-ar fi născut niciodată. Dacă A nu a existat niciodată, nici unul din membrii succesori din aceiaşi serie nu ar fi veni la existenţă. Însă pe cel din categoria A este „luat” de cei ce cred în ciclurile infinite. Prin menţinerea ideii că astfel de cicluri sunt infinite o persoană neagă că ar exista o aşa zisă primă cauză; cu alte cuvinte, persoana neagă existenţa lui A. Din moment ce Z nu ar fi existat fără A, opţiunea sa implică faptul că Z nu există acum – ceea ce este pur şi simplu fals…. Să presupunem că un căpitan pe nume Spaulding ar fi zis: ‘Eu sunt cel mai mare explorator care a existat vreodată,’ iar cineva ar răspunde ‘Nu, nu eşti.’ Acest răspuns ar nega faptul că de fapt căpitanul nu ar fi deţinut acel atribut de slăvit pe care şi-l revendica, însă aceasta nu îi nega existenţa lui… cel ce crede în CICLURILE INFINITE nu îl ’elimină pe A.’ El îl lipseşte pe A de starea sa privilegiată, cu alte cuvinte îi ia „cauza primară”.” (Critiques of God, [„Critici despre Dumnezeu ”], p.45-46, Peter A. Angeles, ed.,sublinierile îmi aparţin)

Citiţi scrierile oricărui publicist ateu şi veţi descoperi că argumentează la fel. „Priviţi la ceasul aşa de minunat şi complicat, cu siguranţă că a avut un mare proiectant. Priviţi la marele om care a proiectat ceasul. El este aşa de minunat proiectat încât cu siguranţă că a avut un proiectant mai mare. Priviţi la Dumnezeul care l-a proiectat pe omul care a inventat ceasul. El este aşa de puternic şi de minunat încât cu siguranţă că a avut un proiectant chiar mai mare.” Argumentele pot merge mai departe şi ad nauseum.

Ceea ce afirmă domnul Edwards în esenţă este că nu neagă existenţa unui „dumnezeu” (sau Dumnezeu?), ci pur şi simplu afirmă că „dumnezeu” nu este cauza originală a tuturor cauzelor. Mai întâi de toate, acesta nu este un argument pentru ateism în nici un sens. În al doilea rând, nu găsesc nici un motiv raţional ştiinţific pentru a accepta ideea că o serie infinită de cauze in fieri pot să fie cauza universului. Punctul de vedere ce face referire la numărul infinit de cauze este încâlcit cu probleme.

Această teorie duce la auto-contrazicere. Pentru ca universul să fie infinit şi veşnic, toate evenimentele din trecut din cadrul istoriei universului trebuie să fi fost infinite. Aceasta însă duce la auto-contrazicere. Infinit minus infinit ce rezultat poate să dea? Infinitatea este doar o idee şi nu are nici o bază empirică în cadrul ştiinţei în nici un caz. Ateiştii pot recurge la metoda matematicii infinite pentru a denatura această problemă, însă nici aceasta nu funcţionează.

Să luăm un exemplu pentru început. Dacă iei un întreg (4/4) şi extragi o parte din el (1/4) mai poţi avea vreodată ca rest tot întregul? Bine-înţeles că nu, însă persoana care apelează la un infinit actual din matematică ne cere să facem aceasta.

Aceasta este deci auto-contradictorie, după cum am observat, însă spre a solidifica cazul nostru trebuie să luăm în considerare toate numerelenaturale minus toate numerele impare. Ce ne mai rămâne? Tot mai avem infinit (toate numerele pare). Ceea ce am făcut de fapt în esenţă este să extragem o parte din întreg şi am rămas tot cu un întreg! Încercaţi acest lucru într-o clasă de calcul şi vedeţi cât de departe veţi ajunge. Un alt exemplu este oferit de J. P. Moreland (Scaling the Secular City [„Dimensionarea oraşului secular”], p. 23) care arată că un infinit actual nu există în realitate.

Să presupunem că avem o bibliotecă cu un număr infinit de cărţi negre şi un număr infinit de cărţi roşii. Să scoatem toate cărţile negre din această bibliotecă. Ceea ce s-a întâmplat aici este că am scos toate cărţile negre din bibliotecă, dar nu am schimbat numărul de cărţi din ea deoarece tot avem un infinit de cărţi roşii. Să presupunem de asemenea că fiecare carte are un număr infinit de pagini în ea. Ar fi tot atâtea pagini în prima carte cam cât ar fi în întreaga bibliotecă! Aş putea lua toate cărţile negre şi tot să mai am acelaşi număr de cărţi şi pagini în bibliotecă. Ceea ce cere un adept al seriilor infinite de la noi (cum ar fi Paul Edwards, Gordon Stein, George Smith) este să extragem o parte dintr-un întreg şi tot să mai avem întregul! Oare sună aceasta matematic? Eu nu cred.

Mai apoi avem exemplul faimos al lui Bertrand Russell despre cel mai încet scriitor din lume, Tristam Shandy. (Idem) Domnul Shandy scrie aşa de încet încât îi trebuie cam un an să poată scrie despre o singură zi din viaţa lui. Dacă el trăieşte un număr infinit de zile va reuşi eventual să termine această sarcină de moment. Aceasta este o analogie fără valoare deoarece se pare că cu cât merge mai mult în timp cu atât de mult va rămâne în urmă.

Daca ne raportam la un infinit actual ar trebui să ne întrebăm: Sunt oare toate părţile din cosmos auto-existente şi veşnice sau doar câteva părţi? Dacă spunem că toate părţile, aceasta ne include pe noi şi toate lucrurile create de om care există. Maşinile, ceasurile, scaunele, farfuriile, computerele, etc., şi toţi oamenii au fost fără îndoială aduşi la existenţă într-un punct finit din timp. Dacă afirmăm că doar câteva părţi din cosmos sunt auto-susţinătoare şi că acestea au creat alte părţi, atunci am transferat în mod esenţial atributele unui Dumnezeu transcendental către părţile auto-susţinătoare, veşnice ale universului şi astfel am respins propria noastră presupunere referitoare la materialism. Ba mai mult, nu este raţional să credem că materia a creat viaţa. Dacă a fost vreodată un „timp” când nu a existat nimic atunci cea ar exista acum? În mod foarte clar că nu ar fi existat nimic, doar dacă nu argumentăm cu faptul că ceva poate apărea din nimic, care după cum am observat anterior este bazat pe nişte propoziţii metafizice, ceea ce nu are nici o bază empirică.

După cum subliniază Sproul făcând referinţă la posibilitatea logică a existenţei unei persoane auto-susţinătoare, transcendentală cât şi necesitatea ei: „Trebuie să existe o fiinţă auto-existentă de vreun anumit fel pe undeva, altfel nimic nu ar fi sau nu ar putea exista. Existenţa unei astfel de fiinţe auto-susţinătoare este necesară atât din punct de vedere logic cat şi ontologic… Noi ne-am trudit să vedem necesitatea logică a unei astfel de fiinţe; totuşi este necesar şi din punct de vedere ontologic. O fiinţă de care este nevoie din punct de vedere ontologic este o fiinţă care nu poate să nu fie. Aceasta este dovedită de legea imposibilităţii şi a contrariului. O fiinţă auto-existentă, prin propria-i natură trebuie să fie veşnică. Aceasta nu are nici o cauză antecedentă, altfel nu ar putea fi auto-existentă (care există prin sine), ci ar fi neesenţială.” (Sproul, Not a Chance[„Nici o şansă”], p. 185-186)

Din cele patru posibilităţi ale universului, doar una iese la suprafaţă ca fiind o explicaţie raţională. Există o Fiinţă Supremă care este cauza acestui mare univers în care trăim. „Şansa” şi „timpul” nu sunt entităţi în ele însele şi din ele nu ne pot oferi nimic care să aibă de a face cu originea universului. Materia nu poate să se balanseze în cunoştinţa propriei sale existenţe şi astfel să producă pizzerii, săli de bowling şi saloane de coafură. O Fiinţă Supremă care a existat din totdeauna putea alege să creeze un univers într-o perioadă finită de timp la fel cum un om care stă jos de o veşnicie poate alege să stea în picioare.

Iată ce afirmă Gilson: „Din faptul că există un prim mişcător care nu este mişcat din exterior, nu reiese că ar exista un prim mişcător de nemişcat care să fie absolut. De aceea Aristotel afirmă că formula ‘un mişcător nemişcat’ poate fi luat în două sensuri. Mai întâi, poate însemna un prim mişcător absolut de neclintit; dacă luăm această interpretare atunci concluzia noastră stă în picioare. În al doilea rând, aceasta poate însemna că acest prim mişcător nu este mişcat din exterior dar că se poate mişca pe sine, drept consecinţă nu este un absolut neclintit. Dar este oare acest prim mişcător care se mişcă pe sine prin întreaga sa fiinţă? Dacă da atunci ne clasificăm în dificultăţile precedente, adică, această fiinţă instruieşte şi este instruită în putere şi să acţioneze în acelaşi timp şi sub aceeaşi relaţie. Însă dacă afirmăm, în contradicţie, că doar o singură parte din această fiinţă se mişcă, pe când cealaltă parte este mişcată, atunci ajungem la concluzia noastră: există un mişcător care este doar mişcător, adică se mişcă fără să fie mişcat.” (Gilson, The Christian Philosophy of St. Thomas Aquinas [„Filozofia creştină a Sf. Toma Aquinas”], p. 63)

În ultimul rând, David Hilbert, unul dintre cei mai mari matematicieni afirmă următoarele: „Infinitul nu se poate găsi nicăieri în realitate. Acesta nici nu există în natură şi nici nu oferă o bază legitimă pentru gândirea raţională. Rolul pe care îl mai joacă infinitul este doar acela al unei idei.” (David Hilbert, Philosophy of Mathematics [„Filozofia matematicii”], ed., 1964, p. 139, 141)

Unii ateişti vor încerca să răstoarne acest argument prin a spune: „De unde ştii că a fost doar o singură cauză, nu puteau oare să fie mai multe?” Ceea ce încearcă să facă ei prin aceasta este de fapt să înlocuiască monoteismul cu politeismul. Notaţi însă că acesta NU este un argument pentru ateist în această privinţă ŞI NICI nu este un argument împotriva teismului.  Eu aş recomanda a li se cere dacă au abandonat părerea lor ateistă şi materialistă generală înainte de a mai face ceva. Nu are nici un sens să faci o dezbatere cu o persoană care nu admite că a fost înfrântă în oricât de mic punct şi că recurg doar la a arunca uscături pe gură.

Nu voi trece în mod exhaustiv peste argumentele pro sau contra ale ştiinţei biologice despre ateism aşa cum sunt ele examinate în cartea Fallacies of Evolution: 40 Reasons Evolution Didn’t Occur and More Evolution Fallacies [„Erori ale evoluţiei: 40 de motive pentru care evoluţia nu a avut loc şi multe alte erori despre evoluţie”]. Dacă explicaţia biologico-naturalistă eşuează (adică abiogeneza) atunci şi ateismul va eşua. Afirmaţia că „Dumnezeu NU EXISTĂ” este tot o afirmaţie ca cea că „Dumnezeu există”. Sarcina cade pe ateist care trebuie să furnizeze destule evidenţe pentru punctul său de vedere, numai că – după cum vom vedea pe parcurs – ateismul nu are nici o evidenţă care să fie bună. Daca cineva vrea să înduplece pe oricine să devină un ateist, acesta trebuie să renunţe la toate argumentele referitoare la teism şi să afişeze un caz mult mai convingător al său propriu. (Pentru mai multe detalii referitoare de informaţii ce distrug ideea unui infinit actual se poate consulta cartea Scaling the Secular City [„Dimensionarea oraşului secular”] scrisă de Moreland, capitolul 1)

Cosmologia şi originea Big-Bang-ului 

Originea absolută a universului a frământat pe marii gânditori de-a lungul secolelor. Cum au ajuns toate până aici? Aceasta ne duce la întrebarea finală a filozofiei. Cine sunt eu? De unde am venit? Unde mă îndrept? Care este scopul meu? Vom examina câteva dintre teoriile care s-au perindat în jurul cosmologiei Big-Bang-ului cât şi teoria care stă neclintită fiind Modelul Standard, locul de unde universul PORNEŞTE ca o singularitate. Cuvântul cheie este că acesta a avut un start, un început dacă vreţi. Să enumerăm deci teoriile pe care le-a expus Dodo. Aceste teorii tind să se învârtească în jurul faptului că universul a avut un început. Dacă într-adevăr universul a avut un început, şi se pare ca a avut, atunci, după cum a afirmatKenny, ateistul se află într-un fel de încurcătură. (NOTĂ: Câteva din aceste informaţii provin de la William Lane Craig preluate dintr-unul din articolele lui. Am citat şi multe alte resurse.)

Big-Bang-ul: modelul de stare stabilă

Sir Fred Hoyle a scris, făcând referinţă la faptul evident că universul a avut un început, că a fost cauzat de „ceva” din exteriorul universului: „Această situaţie specifică este adaptată de mulţi astronauţi ca reprezentând originea universului. Universul trebuie să fi început să existe în acest timp specific. Dar de unde? Răspunsul uzual, unul nesatisfăcător cu siguranţă, este: din nimic!” (Fred Hoyle, Astronomy Today [„Astronomia astăzi”], p. 165)

Conform acestei teorii, universul se află într-o expansiune izotropică cosmică constantă. Ceea ce vreau să spun prin aceasta este că universul se retrage în exterior însă materia nouă înlocuieşte vidul creat pe care a lăsat-o materia care se retrage, ex Nihilo. Cu alte cuvinte universul se reciclează pe sine în mod constant. Dacă cineva ar face o extrapolare inversă a universului densitatea universului nu s-ar schimba NICIODATĂ deoarece materia şi energia dispar în timp ce alte galaxii noi se apropie. Descoperirile stratului roşu galactic şi expansiune universului, etc., (totuşi, există o evidenţă crescândă a faptului că universul NU se mai extinde, dar cu toate acestea el s-a extins) înlătură odată pentru totdeauna teoria Stării Stabile. Nici această teorie nu poate dovedi felul în care universul în densitatea sa statică a reuşit să ajungă aici deodată! Ea pur şi simplu porneşte de la faptul că materia esenţială prezentă deja acolo şi continuă în acest mod de „reciclare”. Descoperirea „radiaţiilor cu microunde din mediu” a contribuit şi ea la încetarea Modelului de Stare Stabilă. Însă chiar şi aceste radiaţii cu microunde din mediu, aşa cum notează Alfven, nu dovedesc deloc Big-Bang-ul. (NOTĂ: Pentru cititori va trebui să explic că nu am nimic cu această afirmaţie că universul a început dintr-un început foarte mic, dens şi fierbinte. Cei care încearcă să afirme că Big-Bang-ul, sau mai nou „marea expansiune” produce galaxii, stele, planete, etc., sunt doar filozofi) Alfven comentează următoarele lucruri făcând referinţă la radiaţia cu microunde din mediu: „pretenţia că această radiaţie acordă un sprijin puternic cosmologiei Big-Bang-ului fierbinte este fără nici un fundament… ” (dacă examinăm radiaţia din mediu) „… fără nici o idee preconcepută” nu este nici o evidenţă. „Mai este oare vreun alt fel de ştiinţă unde o astfel de extrapolare să fie acceptată dintr-o săritură fără prea mari dovezi.” (Alfven, Cosmology: Myth or Science? No. 5 Journal of Astrophysics and Astronomy (1984), as cited in Wendell Bird, Origin of Species Revisited [„Cosmologie: Mit sau ştiinţă?” Nr. 5 „Jurnalul astrofizicii şi astronomiei” (1984) aşa cum este citat în cartea lui Wendell Bird „Originea speciilor revizitate”], Vol. 1, p. 79, 91, 453) Hoyle comentează: „Ultimele date diferă aşa de mult de ceea ce ar vrea să sugereze această teorie de parcă ar distruge cosmologiile Big-Bang-ului. Acum însă, fiindcă lumea ştiinţifică este atrasă emoţional de aceste cosmologii, datele sunt ignorate.” (Idem, p. 454) Modelul de Stare Stabilă, în cuvintele lui Ivan King, „a fost de acum pus să se odihnească, aceasta datorită rezultatului limpede al observaţiilor referitoare la felul cum s-au schimbat lucrurile cu timpul.” (King, The Universe Unfolding [„Universul care ne înconjoară”], p. 462)

Modelele oscilatoare 

Modelele Oscilatoare au un apel metafizic veritabil, ca de altfel ca şi Teoria Stării Stabile a lui Hoyle. Modelul Oscilator susţine că universul explodează şi se extinde apoi, după o lungă perioadă de timp, gravitaţia internă a universului invadează forţa expansiunii sale ca mai apoi să producă o „Mare Roadere”. Aceasta continuă tot mai departe, ad infinitum. Cu toate acestea, această teorie a primit câteva lovituri mortale în timp ce încerca să evite singularitatea iniţială şi un început al universului. După cum apărea în ziarul AP News Release, din 1 septembrie 1998, „Nu par să fie cunoscute materii care să facă un pământ aflat în colaps să sară spre o nouă expansiune. Masa medie de densitate a universului este insuficientă pentru a genera o destulă atracţie gravitaţională pentru a opri şi a inversa expansiunea.” În fine, din moment ce entropia (o măsură a dezordinii care există în sistem) este conservată de la ciclu la ciclu în acest model veritabil, aceasta ar genera la rândul ei oscilaţii din ce în ce mai mari. Proprietăţile termodinamice ale acestui model implică faptul că universul a avut într-adevăr un început, singurul lucru pe care creatorii acestui model au încercat să-l evite de prima dată! (I. D. Novikov şi Ya. B. Zeldovich, „Physical Processes near Cosmological Singularities,” [„Procesele fizice apropiate de singularităţile cosmologice”] Annual Review of Astronomy and Astrophysics [Recenzia anuală a astronomiei şi a astrofizicii] 11 (1973): p. 401-402; Joseph Silk, The Big Bang [Big-Bang-ul], 2d ed., p. 311-312)

Afară de cele menţionate anterior, asumarea că există un univers veşnic ne oferă o altă problemă. Dacă universul, precum şi toată materia şi energia ar fi veşnice, atunci tot hidrogenul s-ar fi consumat cândva în trecutul infinit. Faptul că încă mai există hidrogen exclude posibilitatea unui univers veşnic. (Wendell Bird, Origin of Species Revisited, [Originea speciilor revizitate], vol. 1, p. 452) Dovada că universul nu este veşnic distruge de asemenea fundamentul hinduismului, al budismului, cat şi a celorlalte religii păgâne ale orientului şi a New Age. Personal cred că ştiinţa şi religia se intersectează cu mult mai mult decât ne gândim noi.

Modelele de fluctuaţie a vidului 

În cadrul vidului din fluctuaţiile „universului ca întreg” au loc odraslele micilor universuri ca cel al nostru. Începutul relativ al universului nostru nu implică faptul că a avut şi marele „univers ca întreg” un început. Într-un punct finit din timp există o posibilitate ca o fluctuaţie să aibă loc la oricare punct din spaţiu. Dacă i se acordă destul timp (şi conform acestui model avem destul, avem veşnicia la dispoziţia noastră) universul ar fi produs altele la fiecare punct din cadrul acestui vid primordial şi acestea ar începe să facă fuziuni şi să se ciocnească între ele; şi aceasta este evidentă doar dacă nu propune careva expansiunea fiecărui vid care le înmulţeşte. Dacă facem aşa, ne întoarcem de fapt la punctul pe care am încercat să-l evităm, adică o origine absolută într-o perioadă finită de timp.

Modelul inflaţionist haotic 

Acest model propus de Andrei Linde, caută să evite problemele modelului de Fluctuaţie a Vidului. În modelul său, inflaţia nu se termină niciodată şi „universul mai larg ca întreg” produce domenii separate care continuă să se retragă unul de altul. Din moment ce aceste domenii separate nu interacţionează, problema galaxiilor ce se ciocnesc pe care modelele de Vid le-a avut, este evitată. Linde are aceleaşi probleme pe care le-au avut alte modele – evitarea unui început actual. Acest model nu se adresează la ce a fost mai înainte, dacă a fost ceva, ci însuşi Linde admite faptul că a existat odată în trecut o singularitate. (Andrei Linde, Dmitri Linde, şi Arthur Mezhlumian, „From the Big Bang Theory to the Theory of a Stationary Universe” [„De la teoria Big-Bang la teoria universului staţionar”] Physical Review [Recenzia fizicăD 49 (1994): 1783-1826)

Prin urmare am ajuns la primul punct: Universul a avut un început şi a provenit din nimic. Însă despre ceea ce nu le place materialiştilor să vorbească este ce s-a întâmplat înaintea acestei singularităţi. Cu siguranţă că universul NU este veşnic ci a avut o cauză. Dar aşa cum am menţionat anterior, dacă universul nu este veşnic atunci ce cauză a avut acesta?

Stephen Hawking şi modelele de gravitaţie cuantum    

Nu este nevoie ca cineva să fie priceput în fizica de cuantum pentru a putea aprecia apelul metafizic pe care îl aruncă Hawking. Alexander Vilenkin a denumit aceste modele ca fiind exerciţii în „cosmologia metafizică”. (A. Vilenkin, „Birth of Inflationary Universes,” [„Naşterea universurilor inflaţioniste”] Physical Review [Recenzia fizicăD 27 (1983): 2854. See J. Hartle and S. Hawking, „Wave Function of the Universe” [„Funcţia de val a universului”] Physical Review [Recenzia fizică28 (1983): 2960-75; A. Vilenkin, „Creation of the Universe from Nothing” [„Crearea universului din nimic”] Physical Letters [Scrisori] 117B (1982): 25-28)

În modelul Hartle-Hawking timpul-spaţiu este rotunjit înaintea Timpului Planck (10-43 de secunde). Despre acest model cu un mare apel metafizicHawking afirmă următoarele: „Numai dacă am putea să vedem universul în termenii unui timp imaginar ar putea să existe eventuale singularităţi… Totuşi, când cineva se întoarce la timpul real în care trăim, aparent vor fi singularităţi.” (Hawking, A Brief History of Time [O scurtă istorie a timpului], p. 138-139) Hawking afirmă mai departe că „universul ar fi chiar creat în mod literal din nimic: no dor din vid, ci din absolut nimic, deoarece nu este nimic în afara universului.” (Hartle şi Hawking, „Wave Function of the Universe,” [„Funcţia de val a universului”] p. 2961; Hawking şi Penrose,Nature of Space and Time [Natura spaţiului şi a timpului], p. 85)

Simpla noţiune de „timp imaginar” miroase a metafizică. Dacă Hawking renunţă la argumentul său referitor la „timpul imaginar” atunci apare cu siguranţă singularitatea. Numai prin exersarea gimnasticii mentale poate fi evitată singularitatea şi un început absolut al universului. Hawking îşi produce daune poziţiei sale prin a spune că „Sunt un pozitivist… Eu nu vreau să impun faptul că o teorie corespunde realităţii deoarece nu aş ştii ce este aceasta… Personal aleg punctul de vedere al pozitivistului care susţine că o teorie fizică este doar un model matematic şi că nu are nici un sens să ne mai întrebăm dacă corespunde sau nu cu realitatea.” (Hawking and Penrose, Nature of Space and Time [Natura spaţiului şi a timpului], p. 121; Stephen Hawking, „The Objections of an Unashamed Positivist,” in The Large, the Small, and the Human [„Obiecţiile unui pozitivist neruşinat” citat în Largul, micul şi umanul], de Roger Penrose, 1997, p. 169) Aceasta sună de parcă argumentele domnului Hawking nu sunt mai bune (de fapt sunt mai rele) ca cele ale unui creştin care spune „dumnezeu a făcut-o”. Ateiştii critică întotdeauna orice lezare a argumentelor lor cu un ad hominem obişnuit. Ceea ce este amuzant este că Hawking admite muşamalizând că teoria sa nu are de fapt nici o motivaţie în realitate. Toate aceste modele de gravitaţie de cuantum speculează „timpul imaginar” pentru a evita singularităţile. Deci aceste teorii pot fi înlăturate deoarece sunt adânc înrădăcinate în metafizică, nici mai mult nici mai puţin.

Modelul standard Big-Bang

Acest model standard descrie un univers care a venit la existenţă printr-o singularitate cu un timp infinit în urmă. Aceasta este problema ateiştilor şi a altora asemenea lor; lor nu le place ca universul să  aibă un început deoarece aceasta implică faptul ca cineva sau ceva să fi cauzat aceasta. Modelul standard oferă o creaţie ex Nihilo. Barrow şi Tipler (în nici un caz creştini) afirmă la pagina 442 în cartea lor The Anthropic Cosmological Principle [Principiul antropico-cosmologic] următoarele: „La această singularitate a venit în existenţă spaţiul şi timpul; literal nu exista nimic înaintea singularităţii, deci, dacă universul îşi are originea într-o astfel de singularitate cu siguranţă că avem o creaţie ex Nihilo.” În aceeaşi carte, cei doi autori enumeră câteva procese (referitoare la evoluţie) în cadrul cărora soarele a încetat să mai fie o stea de succesiune principală înainte ca ele să fie realizate. Deci, evoluţia – dacă chiar a avut loc – ar fi din punct de vedere literal o dovadă a existenţei lui Dumnezeu! (Trebuie însă specificat că chiar dacă evoluţia biologică ar fi un fapt, aceasta ar dovedi din greu că ateismul este adevărat) Din moment de universul a avut intr-adevăr un început (încă îi mai aud pe materialişti aruncând cuvinte similare cu cele ale lui Sagan păgânul atunci când a spus în cartea sa Cosmos că „Universul este tot ceea ce este şi nimic mai mult.”) atunci nu poate spune nimeni cu naivitate că „Universul este acolo pur şi simplu şi asta-i tot”, după cum spunea Bertrand Russell. Chiar de la început ateistul este o problemă inevitabilă.

Probleme din belşug

Prin a pune deoparte faptul că ateistul nu are nici o bucată de evidenţă pentru a specula că universul este propriul său „creator”, putem privi dacă Big-Bang-ul poate justifica orice DUPĂ ce tot ceea ce a făcut este dovezi murdare la debutul spaţiului sau timpului continuu.

Aşa cum este discutat în cartea Fallacies of Evolution: 40 Reasons Evolution Didn’t Occur [Falsuri ale evoluţiei: 40 de motive pentru care nu a avut loc evoluţia], vedem problemele legate de formarea PRIMEI stele, Inerţia Unghiulară (soarele, Venus,  Pluto, Uranus, 6 luni din sistemul nostru solar), originea lunară, etc., deci nu vom mai trece peste ele din nou. Ne vom concentra la unele lucruri noi care fac din Big-Bang (sau Marea Expansiune) o glumă. Iată cum Dr. Robert Gange (un creaţionist al vechiului pământ care este şi un suporter al „Big-Bang-ului” sau a „Marii Expansiuni”) a expus această teorie într-o dezbatere cu Dr. Kent Hovind acum câţiva ani în urmă: „Teoria Big-Bang spune că a avut loc ceva supranatural…, care s-a întâmplat cu mult timp în urmă şi care a produs spaţiul sau timpul şi NU pământul; nici măcar galaxiile, însă se încearcă producerea lor acum. Însă teoria actuală a Big-Bang-ului nu spune nimic despre planeta pământ şi în special nimic despre om. Ştiu dar că există mulţi ateişti şi mulţi umanişti seculari şi ceea ce fac ei este să-şi pună costumul ştiinţei şi să pretindă că vorbesc în numele ştiinţei. Problema e că ei sunt filozofi şi nu oameni de ştiinţă. Oamenii de ştiinţă nu afirmă că Big-Bang-ul a produs pământul, ci filozofii. Deci trebuie să înţelegem ceea ce spune ştiinţa ca fiind opus cu toate afirmaţiile pe care oamenii spun să le afirmă ştiinţa.” (Video, Age of the Earth Debate [Dezbatere despre vârsta pământului], http://www.amport.com)

Materialiştii se bagă în mari probleme atunci când încearcă să păcălească Big-Bang-ul să producă stelele, pământul şi eventual pe om. Ei bine, iată-ne, rezultatul unei explozii.

În primul rând, să ne ocupăm de declaraţia că „legile fizicii se dărâmă faţă de o singularitate”. Am auzit această declaraţie de atâtea ori că îmi iese pe urechi. Este ca şi când toţii citesc după un scenariu. De ce am accepta „faptul” că universul cade în faţa unei singularităţi? După cum subliniazăNarlikar şi Padmanabhan: „…este IMPOSIBIL pentru materie să vină în existenţă fără să încalce energia de conservare. Este uzual să ne îndoim de această dificultate prin afirmaţii de genul că ‘legile fizicii cad în faţa singularităţii’; cu toate acestea adevărul esenţial rămâne acelaşi.” (Narlikar şiPadmanabhan, „Creation-Field Cosmology: A Possible Solution to Singularity, Horizon, and Flatness Problems,” Physical Review [„Cosmologia din domeniul creaţiei: o soluţie posibilă la singularitate, orizont şi problemele de uniformitate”, Revizuire fizică] Vol. 32,sublinierile îmi aparţin) Poate cineva să explice de ce această pseudo-lege este adevărată, fără să apeleze la gimnastica minţii? Duane Gish face referire la oul cosmic în carteaCreation Scientists Answer [Oamenii de ştiinţă ai creaţionismului răspund] (p. 155-156): „De ce să fi existat în cele din urmă? Prima Lege (a Termodinamicii) ne afirmă că, cantitate de energie din univers este o constantă. Dacă cineva crede că aceste legi naturale sunt tot ceea ce este şi tot ceea ce a fost vreodată, atunci trebuie să se accepte faptul că oul cosmic nu ar fi putut veni în existenţă din nimic. Dacă nici măcar un singur atom nu poate veni la existenţă din nimic, cu siguranţă că materia şi echivalentul energiei cu ceea ce există în prezent în univers nu ar fi putu veni la existenţă din nimic. De unde a apărut această masă sau energie? Cât timp a stat acolo înainte ca să explodeze? Ce a făcut-o să explodeze? De ce să ne îngrijorăm de astfel de probleme în timp ce ne jucăm vreun joc? De fapt toate acestea sunt doar o joacă. George Abell spune că „Noi ne jucăm jocuri cosmologice care sunt cele mai bune sporturi, căci sunt jocurile finale.”

Acest nonsens ce afirmă că „universul cade în faţa unei singularităţi” este o afirmaţie filozofică şi NU una ştiinţifică. Aceasta ne readuce la ceea ce a afirmat Dr. Gange despre aceia care încearcă să facă Big-Bang-ul să producă galaxii, etc., : „Formulat mai simplu, un univers compact a fost ultima gaură neagră, iar găurile negre pot să nu mai explodeze astăzi şi cu siguranţă că nu produc galaxii, stele, planete şi alte complexităţi. Ba mai mult, chestiunea că expansiunea trebuie să fie incredibil ‘acordată cu o claritate de o parte din 10 faţă de a 50 a putere’ este rezumată de Lake astfel:‘Ceea ce descoperim de aici este că data iniţială (rata de expansiune şi densitatea), menţionată la un timp 10 faţă de cele 39 de secunde negative de după Big-Bang, trebuie acordate la o parte din 10 faţă de a 50 a putere, chiar dacă este aşa de puţin cunoscut astăzi… ’ Leslie afirmă nevoia unei expansiuni de rată precisă astfel: ‘… Reducerea cu un milion a unei părţi dintr-un stadiu iniţial ar fi dus aparent la recăderi cu sub 100.000 ani şi înainte ca temperatura să fi scăzut sub 10.000 de grade. În mod echivalent, creşterile mici ar fi avut rezultate uriaşe similare. Chiar dacă esenţial este susţinut, este greu să observăm cum s-ar fi putut forma galaxiile într-un univers care se depărtează cu repeziciune, iar o viteză timpurie ce creşte cu un grad de 1.000 ar fi adus cu repeziciune la o creştere de o mie de ori. Din nou, reducerile foarte mici din netezimea cu care este tulburată materia… ar fi multiplicat căldura primară de miliarde de ori şi cu efecte dezastruoase.” (aşa cum este citat de Wendell T. Bird în Origin of Species Revisited [Originea speciilor revizitate], p. 460; Science [Ştiinţa], vol. 224, p 675, 678)

Fred Hoyle combate teoria Big-Bang mai departe prin a spune următoarele: „Această slăbiciune persistentă a bântuit teoria Big-Bang-ului chiar din anii 1930. Aceasta poate fi oarecum înţeleasă cel mai uşor prin a începe să ne gândim la ceea ce se petrece atunci când explodează o bombă. După detonare, fragmente din ea sunt aruncate în aer, mişcându-se cu o viteză uniformă esenţială. După cum este bine-cunoscut în cadrul fizicii, mişcarea uniformă este inertă, capabilă de a nu putea face nimic. Doar atunci când fragmentele bombei ating o ţintă – de exemplu o clădire – atunci se întâmplă orice… Dar într-un simplu Big-Bang nu sunt deloc ţinte deoarece întregul univers ia parte la explozie. Nu există nimic de care să se lovească materialul de expansiune şi după o suficientă expansiune toată treaba ar trebui să se oprească… Chiar dacă vitezele exterioare sunt menţinute într-o explozie liberă, cu mişcările interne nu este la fel. Mişcările interioare încetinesc adiabatic, iar sistemul de expansiune devine inert, care este însuşi motivul pentru care cosmologiile de tip Big-Bang duc către un univers care este mort şi terminat încă de la începutul său.” (Fred Hoyle, „The Big Bang in Astronomy” [„Astronomia Big-Bang-ului”] p. 92, New Scientist [Noul om de ştiinţă], (1981), p. 521, 523; aşa cum este citatBird în Origin of Species Revisited [Originea speciilor revizitate], p. 417-418)

După cum punctează Varghese în cartea sa Cosmos, Bios, Theos la pagina 11, „Se pare că nici o teorie ştiinţifică nu poate să facă legătura dintre nimicul absolut şi un univers matur (sau universuri pui). Această ultimă întrebare referitoare la origine este una meta-ştiinţifică pe care ştiinţa o poate pune dar nu şi de a o răspunde.” Iată ce spune el mai departe le pagina 6: „Nevoia unei explicaţii este evidentă pentru mintea ştiinţifică. Dar este la fel de evident faptul că această explicaţie NU POATE FI VERIFICATĂ SAU FALSIFICATĂ cu mijloace ştiinţifice dacă aceasta implică nimicul absolut la oricare punct… Teoreticienii de pe marginea tăioasă a cosmologiei au încercat să învingă  obstacolele explicaţiilor Big-Bang-ului în termeni ştiinţifici prin a proba legile finale şi fundamentale cât şi mecanismul din spatele proceselor detectate de către cei care fac experimente. Abordarea cea mai influenţatoare de la acest nivel de explicare include ipoteza Universului Oscilator şi Gravitatea de Cuantum, Fluctuaţia de Vid şi modelele Inflaţioniste ale Universului.” (sublinierile îmi aparţin)

Profesorul Eugene P. Wigner, câştigător al Premiului Nobel pentru fizică afirmă următoarele: „Originea universului este un mister pentru ştiinţă, cel puţin pentru moment. Este un mister tulburător.” (Wigner, „The Origin of the Universe is a Disturbing Mystery for Science” [„Originea universului este un mister pentru ştiinţă”] în Cosmos, Bios, Theos, p.131) William Stoeger, cu titlu de doctor în astrofizică (Cambridge) afirmă: „Cu alte cuvinte orice model fizic al universului – chiar dacă este teoria definită a terenului unificat – nu va putea în mod aparent să dea socoteală exactă pentru existenţa universului în sine.” (Idem, p. 258)

Contrar argumentelor repetate pe care la folosesc mulţi, consensul general dintre cei care fac „lucruri murdare” este că nici ei nu au vreun răspuns. Prăpastia dintre nimicnicie şi univers este chiar mai mare decât prăpastia dintre chimicalele fără viază şi viaţă. Acestea sunt puncte pe care mulţi materialişti le vor evita şi aceasta pentru un motiv bine întemeiat. ADEVĂRATA TEMELIE a credinţei lor are găuri prăpăstioase şi observaţia ştiinţifică a măsurat mai mult decât câteva lovituri de moarte. Universul necesită un Dumnezeu Creator.

În lumina tuturor problemelor pe care le pot extrage ateiştii este să spună că „Şansele formării universului sunt îndepărtate însă cineva trebuie să câştige la loterie.” Poţi să pui un miliard de bile negre într-un container şi o singură bilă albă, iar scoaterea oricărei mingi este în mod egal improbabil, însă ce şanse sunt pentru scoaterea mingii albe?

Parcă tot aud astfel de exemple date de tabăra ateistă în dezbaterile şi publicaţiile lor repetate din nou şi din nou. Scepticul se va ridica şi va spune: „Care sunt şansele a oamenilor care stau pe aceste scaune la acest punct din timp?” Şansele sunt mai degrabă îndepărtate, însă există o pată izbitoare în această analogie.

Oamenii care sunt aici şi care stau pe aceste locuri nu au ajuns acolo printr-un proces aleatoriu orb. Joe Q. Public s-a urcat într-un avion oarecare care a plecat la un orar programat pentru a ajunge la un anumit aeroport. Apoi s-a urcat într-un taxi şi a ajuns la o clădire anumită apoi în mod conştient a ales să stea într-un anumit scaun. El nu s-a urcat incidental într-un avion şi să aleagă o adresă la întâmplare din agenda sa. Sosirea lui la acel loc a fost planificată şi proiectata. Aşa de mult pentru o singură persoană.

Să mergem mai departe şi să privim la ceea ce multe minţi ştiinţifice spun despre originile absolute. Mulţi ateişti, materialişti şi agnostici le place la fiecare să râdă de cineva care crede într-un Dumnezeu suprem, transcendent şi binevoitor creator. „Oricine crede în orice ‘dumnezeu’ este un idiot şi are o minte leneşă.”

Citate de remarcat

„Nebunul zice-n inima lui: nu este Dumnezeu.” (Psalmul 14:1a) Cuvântul evreiesc „nabal” tradus prin „nebun” înseamnă „stupid, netrebnic, rău.”  Acestea sunt sentimentele exacte ale profesorului creştin B. Anfinsen, doctor în biochimie de la Harvard şi câştigător al premiului Nobel în chimie. El spune: „Cred că numai un idiot poate fi un ateist.” (Varghese, Cosmos, Bios, Theos, p.139) Cred că ştim că el se gândeşte la intelectul lui Richard Dawkin, sau al lipsei acestuia din el.

Ulrich J. Becker, profesor la MIT şi membru al Consiliului de Cercetări din Europa de la Geneva, Elveţia, afirmă: „Cum aş putea exista fără un creator? Nu sunt conştient de nici un răspuns constrâns dat la această întrebare.” (Idem, p. 29)

Robert a Naumann, profesor de chimie şi fizică la Princeton, afirmă: „Existenţa universului îmi cere să cred că Dumnezeu există.” (Idem, p. 72)

Profesorul Roger Gautheret, fost profesor de biologie a celulei de la Universitatea din Paris şi fost preşedinte al Academiei de Ştiinţe din Paris conclude cu următoarele: „Cred că noţiunile de genul spaţiu şi timp infinit, materia, structura şi ordinea car guvernează universul sugerează invenţia unui spirit care a stabilit universul şi legile lui. A reflecta asupra acestor subiecte înseamnă a nu evita noţiunea despre Dumnezeu.” (Idem, p. 176)

Dr. Arno Penzias, câştigător al premiului Nobel pentru fizică scrie: „Astronomia ne duce la un eveniment unic, un univers care a fost creat din nimic, unul cu echilibrul delicat care era necesar pentru a furniza în exactitate condiţiile cerute de a autoriza viaţa, şi unul care are un plan fundamental (unii îl numesc “supranatural’). Cu toate acestea, observaţiile ştiinţei moderne par să conducă la aceleaşi concluzii ca intuiţia veche de secole.” (Idem, p. 83)

În cele din urmă, profesorul Wolfgang Smith, doctor în matematică de la Universitatea din Columbia, actual profesor de matematică la Universitatea Statului Oregon, scrie: „Pentru mine nu este nimic mai evident şi mai sigur decât existenţa realităţii lui Dumnezeu. Înclin de fapt să văd că existenţa lui Dumnezeu constituie într-adevăr singura certitudine absolută, la fel cum el (sau acesta) constituie, în analizele finale, ca fiind unicul adevărat sau absolut Existent… ” (Idem, p. 117)

Oricine poate cita pe mulţi alţi oameni de ştiinţă contemporani, care să fie câştigători ai premiului Nobel, etc., însă cred că ideea este clară acum. Nici unul din cei citaţi nu este un imbecil sau ne-educaţi prin orice întindere a imaginaţiei. Unii ateişti şi alţii asemenea lor caută doar să intimideze pe cei cu care fac dezbateri şi să rămână la acest punct. Totuşi. După cum am arătat, argumentele din FUNAMENTUL filozofiei lor sunt fără bază şi neîntemeiate.

Făcând referire la acest vast şi mare univers în care trăim, se citează (sau se repetă) de obicei de către sceptici că acest univers este de miliarde de ani lumină şi că Galaxia Căii Lactee are doar peste 100.000 ani (şi poate că este aşa), aşadar aceasta dovedeşte că universul are miliarde de ani vechime. Acest lucru poate fi pus într-un forum ştiinţific aşa cum afirmă Humanist Manifesto 1933 [Manifestul Umanist]: „Pentru ca umanismul RELIGIOS poate fi înţeles mai bine, noi, subsemnaţii, dorim să facem anumite afirmaţii pe care credem că le dovedeşte faptele vieţii noastre contemporane… UMANIŞTII RELIGIOŞI privesc universul ca fiind auto-existent şi nu creat… Umaniştii cred că omul este parte din natură şi că EL A APĂRUT CA REZULTAT AL UNUI PROCES CONTINU.” (sublinierea îmi aparţine)

Cu toate acestea, noile dezvoltări din cosmologie distrug o altă „pătură de securitate” a ateistului.

Înseamnă miliarde de ani lumină chiar miliarde de ani?

Se credea de obicei de multe secole că viteza luminii a fost într-adevăr constantă şi neschimbată. Acest lucru contează şi faţă de vârsta universului. Dacă viteza luminii este într-adevăr constanta şi că nu se schimba niciodată atunci o stea care se află la un miliard de ani lumină depărtare ar indica într-adevăr că universul nostru a avut într-adevăr cel puţin un miliard de ani. Totuşi, dacă viteza luminii este aşadar înspre scădere ca orice altceva din jurul nostru, atunci nimeni nu poate asuma în mod gratuit că universul are vârsta de un miliard de ani. Motivul principal pentru care se susţine într-un mod aşa de religios ideea unui univers şi al unui pământ aşa de vechi este pentru că dacă nu ar fi adevărat atunci evoluţia nu ar fi fost nici ea posibilă. O explicaţie pur empirică a neconsistenţei vitezei luminii ar fi dezastruoasă pentru ateişti.

La adresa de internet: [http://www.space.com/scienceastronomy/generalscience/lightstop_010119.html] puteţi găsi mai multe detalii referitoare la ceea ce s-a întâmplat de fapt. Barry Setterfield, un creaţionist din Australia a realizat în majoritate această lucrare. Ipoteza de bază este că viteza luminii este că viteza luminii a fost cu mult mai rapidă în trecut, de aceea a ajuns aici în mod evident mai repede. Dacă aceasta este adevărat atunci miliarde de ani lumină nu înseamnă deloc miliarde de ani.

La agenţia de ştiri Ap News Release din 19 ianuarie 2001 se afirmă că în 3 experimente diferite, lumina a fost încetinită la o viteză de 38 mph (mile pe oră), la un altul a fost crescută de la viteza sa „convenţională”, iar în alt caz a fost oprită la rece (deşi încă se mai fac dezbateri cu privire la faptul dacă valurile ei individuale au fost oprite). Aceasta ne oferă un foarte bun motiv de a crede că viteza luminii nu este constantă şi că într-adevăr este înspre scădere. O explicaţie simplificată a lucrării lui Setterfield o puteţi găsi la adresa [http://www.ldolphin.org/setterfield/simplified.html] şi poate ajuta pe omul laic care nu este priceput în fizică să înţeleagă ceea ce este arătat acolo.

Ceea ce a determinat aceasta este dezbaterea despre stratul roşu interpretat de Doppler. Interpretarea convenţională arăta că acest strat arăta a expansiune clară, neechivocă a universului. Totuşi, observaţiile făcute de William Tifft, un astronaut din Arizona, au început să pună la îndoială interpretările obişnuite. Lucrarea lui pare să dovedească faptul că universul NU se extinde şi că aceste straturi roşii expun „sărituri” cuantificate şi nu o schimbare constantă „lină” în aceste straturi roşii. În explicaţia simplificată a lucrării lui Setterfield se face o bună analogie cu ajutorul unui pahar cu apă. Explicaţia convenţională este arătată în analogia unei persoane care împinge un pahar cu apă de-a lungul unei mese, într-un mod lin, cu jumătate de inch pe secundă. A doua analogie se referă la un strat roşu cuantificat, sau la cineva care împinge un pahar cu apă de-a lungul unei mese, într-un mod „zmucit”, iar paharul se poate mişca cu jumătate de inch pe secundă, să nu se mişte deloc la următoarea mişcare, apoi să se mişte trei sferturi de inch la următoare, etc. Aceasta este ceea ce se numeşte săritură „cuantificată”. Tifft a documentat faptul că avea loc un efect „de grămadă” în ceea ce priveşte măsurătorile. Aceasta NU a fost o schimbare constantă „lină” aşa cum se preda în cadrul explicaţiei convenţionale. Lucrarea lui Tifft a fost provocată şi justificată în 1992 şi 1994 de doi astronomi, Dr. Guthrie şi Napier. Iată ce este specificat pe pagina de internet menţionată mai sus „Deci ce ne spune această cuantificare din stratul roşu? Poate indica faptul că un anumit fel de energie‘săritoare’ are loc în cadrul structurilor atomice. Dacă universul şi-a terminat extinderea şi îşi eliberează energia aceea potenţială în spaţiu, atunci creşterea progresivă a energiei disponibile pentru fiecare atom în acelaşi timp va rezulta într-un salt brusc al măsurătorilor stratului roşu la intervale specifice. Aceasta este din cauza energiei eliberate care ar creşte în mod simultan de-a lungul universului şi astfel fiecare atom din cosmos ar reacţiona în mod simultan atunci când energia a atins stagiul de prag. Astfel ne vom aştepta să vedem lumină emisă care trece prin salturile cuantificate pe care Tifft le-a văzut, pe măsură ce privim înapoi în timp sau distanţa din univers.”

Se pare că avem o bună evidenţă pentru înlocuirea ipotezei lui Setterfield. Dacă viteza luminii se schimbă atunci înseamnă că ori masa ori energia se schimbă conform faimoasei ecuaţii Este=mc2. Setterfield a concluzionat că energia rămâne constantă, masa este cea care se schimbă. Atunci când spunem „masă” nu ne referim la corpul uman, ci despre masa particulelor atomice. „Masa” particulelor atomice se referă la volumul sau spaţiul pe care fiecare „particulă” îl ocupă. Fie că „masa” este energie pură sau nu , nu este important, ci ceea ce este important este că cu cât vibrează mai mult cu atât ocupă mai mult volum, tocmai de aceea „masa” este considerată că este atomică. Setterfield NU spune că atunci când creşte masa că toate câştigă „greutate”, de fapt ceea ce spune că cu cât mai multă „vibraţie” sau „legănare” are loc în atom cu atâta el va ocupa mai mult volum şi, prin urmare va avea mai mare masa. Deci atunci când un atom este scos de la nivelul său prin energia care îl interacţionează şi apoi îl face să meargă înapoi, DIFERENŢA DE ENERGIE dintre locul unde este şi cel la care se întoarce este mai mare după fiecare săritură cuantum (o astfel de săritură este definită printr-un atom ce sare la un alt nivel de energie, precipitat fiind de energia cu care interacţionează şi care îl face să producă această „săritură”. Intervalul de timp dintre aceste salturi este numit „interval cuantum”). Tot din adresa de internet de mai sus găsim că: „Energia este cea care este responsabilă pentru difuzia de lumină, deci lumina în sine va fi emisă la o energie puţin mai mare, sau de o undă mai scurtă (mai albastră), cu fiecare salt cuantum.”

Ceea ce se întâmplă cu universul poate fi înţeles cu ajutorul acestei analogi. Să spunem că luăm şi întindem o bandă de cauciuc fără să o rupem. După ce îi dăm drumul, aceasta începe să se relaxeze. Aceasta se întâmplă şi cu universul în esenţă; şi-a terminat extinderea şi la fel ca şi banda de cauciuc acesta se relaxează ceea ce a dus la emiterea de enorme cantităţi de energie. Această energie care este emisă de către univers pe măsură ce se „relaxează”, se învârte înainte şi înapoi (pe o scală mică) între materie şi energie. Aceste foarte mici bucăţi de materie care „sclipesc” înainte şi înapoi din şi în existenţă se numesc „particule virtuale”. Cu cât sunt mai mult de astfel de particule cu atât va fi mai multă energie. Particulele virtual nu pot fi numărate, însă ceea ce produc ele poate fi măsurat.

Pe măsură ce lumina călătoreşte aceasta este absorbită de orice vine în contact cu ea, cum ar fi un zid de cărămidă, o oglindă, o sticlă, etc. Aceste particule virtuale absorb şi re-emit lumina cu care au intrat în contact. Acest lucru nu durează mult, ci îl face pe o scală mică de ÎNCETINIRE a luminii. După cum am afirmat anterior, cu cât mai multa energie emană universul în timp ce se relaxează cu atât vor fi mai multe particule virtuale. Cu cât sunt mai multe particule virtuale cu atât mai multă lumină este absorbită, re-emisă şi trimisă în calea sa. Combinaţi aceasta cu lucrarea lui Tifftcare arată în mod conclusiv că stratul roşu nu este o tranziţie „lină” ci una cuantificată, şi că energia emanată de univers, orientarea generală a acesteia arată într-adevăr că lumina încetineşte. Studiile referitoare la scăderea vitezei luminii au fel anumit de a trata lucrurile, există însă o evidenţă crescândă din partea grupării de evoluţionişti ce afirmă că lumina încetineşte.

În consecinţă sunt cel puţin 2 implicaţi majore: 1) Din moment ce viteza luminii nu este constantă şi că într-adevăr încetineşte, evoluţioniştii nu pot presupună în mod gratuit că miliardele de ani lumină sunt aceleaşi cu miliardele de ani. De fapt, lucrarea lui Setterfield oferă o bună evidenţă a unui univers tânăr, care nu prea poate sta laolaltă cu cei care au presupoziţii filozofice. 2) Această evidenţă va afecta una din icoanele teoriei evoluţioniste, jocul de datare radio-metric.

Iată ce cităm din aceeaşi sursă ca cea de mai sus: „… o viteză mai mare a luminii indică o scădere mai rapidă a scăderii radio. Aceasta este şi din cauză că echivalentul ‘c’, viteza luminii, se află în numărătorul fiecărei ecuaţii reduse pentru fiecare rată de scădere. Astfel, cu cât este mai rapidă viteza luminii, cu atât mai mare va fi rata de scădere. Primul efect pe care îl vedem ca efect este că trebuie să fim foarte atenţi în ceea ce priveşte anii pe care îi dăm lucrurilor ce sunt analizate în acest fel.” (sublinierile îmi aparţin)

Acum însă, mai degrabă decât să privim la evidenţa empirică şi să o luăm la valoarea de faţă, aceia care au presupoziţii filozofice vor arunca cu baliverne mai degrabă decât să-şi dovedească cazul în faţa evidenţei oferite. Poate că se va ivi suspiciunea că „Din moment ce scăderea radioactivă a fost cu mult mai mică în trecut, atunci avem o mare problemă cu căldura emisă”. Setterfield a ripostat la această suspiciune astfel: „În primul rând, cantitatea de radiaţie de căldură dintr-un volum oarecare este mai mică… În al doilea rând, aşa cum am explicat mai devreme, pe măsură ce ne întoarcem în timp ne întoarcem şi la o mai mare energie ce a fost disponibilă atomului. Înaintea fiecărui salt cuantum, atomul avea o energie mai mică decât după aceea. Deci efectul net de aici este că cu cât suntem mai devreme în timp cu atât mai scăzută va fi energia atomului, deşi viteza luminii şi prin urmare şi rata actuală de scădere era mai rapidă. Această energie mai scăzută din atom a redus oarecum cantitatea de căldură eliberată şi acordată în timpul procesului de scădere.” Deci nu ar fi nici o problemă cu factorul căldură.

Din moment ce viteza luminii era mult mai mare în trecut, presupunerea evoluţioniştilor (pe lângă altele) că rata de scădere a rămas statică de-a lungul acestor miliarde de ani legendari se duce pe canal. Se pare că ceasurile radiometrice ar cam avea nevoie de ceva reparaţii. Dar poate că şi un ceas stricat este bun de două ori pe zi.

NOTĂ: John Stear, în lucrarea sa intitulată Nici un răspuns în Geneză [http://home.austarnet.com.au/stear/default.htm] a încercat [http://www.valinor.freeserve.co.uk/supernova.html] să răspundă la pretenţia că lumina încetineşte. Site-ul său prezintă ideile a mari minţi ştiinţifice de la un poştaş la Frank Zindler enumeraţi printre alţii. Aparent Spear are un caz de schizofrenie în „vederile sale religioase”. Unele din argumente (spun unele deoarece pentru a expune toate informaţiile greşite ca venind din tabăra lui Spear ar fi umplut câteva volume) de oameni de paie şi pseudo-scientologi din acest site sunt demascaţi [http://www.trueorigin.org/noaig.asp] în site-ul True Origin (Adevărata Origine) [http://www.trueorigin.org]. Unul din lucrurile interesante este că unul din amicii lui Ian Plimer, a afirmat în cartea sa Telling Lies for God [Să spui minciuni pentru Dumnezeu] că „pi” se termină după 5 zecimale. Stear, prin a se alinia cu astfel de oameni se face vinovat prin asociere. Aceasta însă nu mă surprinde deoarece Stear nu deţine nici o iotă de cunoştinţă. Numai că ad hominem este argumentul lui cel mai bum. Nu ştiu cine se ocupă cu controlul calităţii la NAIG, dar ar trebui concediaţi. Puteţi găsi o listă întreagă de gafe ale lui Plimer[http://www.answersingenesis.org/Home/Area/Hot/Plimer.asp] le puteţi găsi pe site-ul AIG (Answers in Genesis – Răspunsuri din Geneză) la [http://www.answersingenesis.org].

Toate aceste site-uri ale domnului Stear nu spun nimic despre observaţiile Dr. Guthrie şi Napier care au justificat ipoteza lui Setterfield. Nici nu spun nimic despre experimentele doctorilor Hau şi Harris care au încetinit lumina la 38 mph. Nici nu se şopteşte măcar despre William Tifft şi observaţiile sale, sau experimentul său care a crescut de fapt lumina la viteza sa „actuală”, care nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Într-un mic joc de cuvinte pentru Stear, „Evoluţia nu este alternativa creaţiei, ci informarea greşită este.” Una din legăturile de pe site-ul lui Stear se referă la o singură observaţie izolată făcută în 1987. (Supernova 1987A) Guthrie şi Napier l-au justificat pe Tifft în 1992 şi 1994. Ba mai mult, Setterfield şi-a depus lucrarea la câteva reviste de fizică şi astronomie. Aceasta nu a fost niciodată respinsă din pricina greşelilor de matematică şi/sau fizică. În plus, Setterfield a răspuns la toate criticile care s-au pus la acelaşi nivel cu el [http://www.trueorigin.org/ca_bs_02.asp]. Ceea ce a declarat el este că informaţiile repetate de Stear şi Steiger sunt demodate şi vechi. Presupunem deci că domnul Stear se întoarce la tabla de desen, sau oare Plimer, cu tot curajul său matematic l-ar fi putu ajuta?

Valori morale obiective

Problema NU E că ateistul ar avea valorile greşite, ci pur şi simplu că nu are nici un fundament pentru aceste valori. NU spun că trebuie să credem în Dumnezeu să fim „buni”, ŞI NICI nu spun să credem în Dumnezeu pentru a crede în chestiuni morale obiective. NU aceste sunt întrebările. Întrebarea este, dacă nu există Dumnezeu, atunci de ce există chestiuni morale absolute?

Dacă naturalismul ar fi adevărat, atunci nu ar cam fi nimic greşit să violezi pe cineva. Nu cred că există vreo persoană pe această planetă care să fie de acord că violul este amoral. Pentru oarecare motiv eu nu pot uita acest lucru niciodată. Cu mulţi ani în urmă îl ascultam pe un om pe nume George Carlin într-una din comediile sale emoţionante în care el a declarat că violul este caraghios. Cred că astfel de deficienţe morale ca aceasta contribuie la anarhia morală pe care o aşteaptă această ţară acum. Ipotetic vorbind, dacă domnul Carlin ar fi fost violat de un grup de criminali după ce se termina piesa lui el nu s-ar mai gândi că violul este aşa de caraghios. Sincer să spun, cred că majoritatea umaniştilor şi a ateilor ar fi de acord că violul este ceva greşit. Dacă unele lucru sunt într-adevăr greşite, atunci înseamnă că unele lucruri sunt într-adevăr drepte. Tot ceea ce trebuie să facă cineva e să dovedească doar un singur caz de moralitate obiectivă şi întreaga structură a naturalismului s-ar răstrurna la podea. Dacă ateistul recunoaşte că moralele obiective există, atunci el a respins involuntar propria presupunere cu privire la naturalism.

Ateiştii încearcă să elimine această dificultate cu nonsensuri de genul „oamenii sunt o specie socială,” însă dacă evoluţia ar fi adevărată ce ar mai fi aşa de special la oameni? Noi suntem doar un mâl pe o planetă cu un soare. Animalele ca leul se adună în mândrie. Sunt şi ei „o specie socială”? dacă am fi evoluat din lei, tigrii şi urşi de ce să mai avem morale obiective? Au oare leii sau urşii morale obiective? Răspunsul ar fi un neechivoc nu.

Aşa cum am afirmat mai devreme, dacă nu există Dumnezeu, atunci nu există obiective morale, căci Dumnezeu în perfecta Sa sfinţenie ar fi standardul după care să ne examinăm. Dacă nu există obiective moral atunci nu este într-adevăr nimic greşit să violezi pe cineva. Violul s-ar putea să nu fie avantajos din punct de vedere social acum şi poate fi chiar demodat, însă tot nu ar fi nimic greşit în privinţa lui. De ce violul este ceva greşit dacă naturalismul este adevărat?

Aţi putea urma „ateismul iluminat” al lui Frank Zindler, însă şi aceasta are o gloată de probleme în ea. „Ateistul iluminat” îşi va ţine în frâu urmărirea împlinirii poftei sale necontrolate pentru a nu ofensa pe altcineva ca mai apoi tot ei să-ţi „recompenseze”. Ateistul iluminat crede reclama berii care spune „Satisface-ţi gustul”. Tot ateistul iluminat (NU AM intenţia să afirm prin aceasta că toţi ateiştii sunt violatori şi/sau că toţi violatorii ar fi ateişti) ca viola doar atunci crede că nu va fi prins, asta doar dacă nu-i pasă că poate fi prins deoarece atunci el ar putea să-şi „satisfacă gustul” pe loc. Unii oameni afirmă faptul că moralitatea este doar o adaptare, etc., ceea ce nu este mai diferit decât branhiile ca o adaptare de la peşti.

Nici măcar nu se merită ca majoritatea ateiştilor să fie de acord cu mine asupra acestui punct. Dacă nu există Dumnezeu, atunci nici obiectivele morale nu există. Richard Taylor (un teist însă căruia i se aplică aceasta cu nimic mai puţin) scrie în Ethics, Faith, and Reason [Etică, credinţă şi motiv] la paginile 2-3 următoarele: „Era modernă, care respinge mai mult sau mai puţin ideea unui legiuitor divin, nu a încercat în ciuda acestor lucruri să reţină ideile referitoare la chestiunile morale bune sau greşite, fără să îşi dea seama că a-l da pe Dumnezeu la o parte, au desfiinţat şi condiţiile pline de înţeles legate de aceleaşi chestiuni morale despre bine şi rău…. Astfel, chiar şi persoanele educate declară uneori că lucruri cum ar fi războiul… sau violarea drepturilor omului sunt ‘din punct de vedere moral greşite’ şi îşi imaginează că ar fi spus ceva adevărat şi semnificativ. La cei educaţi nu trebuie să li se spună – cu toate acestea – că întrebările de acest gen nu au fost niciodată răspunse în afara religiei.”

Taylor declară de asemenea în cartea sa că legile morale „nu sunt nimic altceva decât obiceiuri… pe care le adoptă cultura cutare sau cutare în decursul unei perioade de timp.” (Idem, p. 57) J. L. Mackie scrie: „Este uşor să explici acest sens moral ca fiind un produs natural al evoluţiei biologice şi sociale.” (Mackie, The Miracle of Theism [Miracolul teismului], p. 117-118) Michael Ruse scrie: „Moralitatea este o adaptare biologică, cu nimic mai puţin decât sunt mâinile şi picioarele şi dinţii. … Considerată ca fiind un set de revendicări raţional justificabile cu privire la ceva obiectiv, [etica] este iluzorie. … Moralitatea este doar un ajutor pentru supravieţuire şi reproducere … şi orice alt înţeles mai profund este iluzoriu.” (Ruse, The Darwinian Paradigm [Paradigma Darwiniană], p. 262-269) Benito Mussolini de exemplu, l-a citat adesea pe Darwin în fraze capcană şi a crezut că războiul era necesar pentru „supravieţuirea celor mai potriviţi”. Iată ce declară acesta: „Tot ceea ce am spus şi făcut în ultimii ani este relativism prin intuiţie… Dacă relativismul reprezintă o sfidare pentru categorii fixate şi oameni care pretind că sunt purtătorii ai vreunui obiectiv, adevăr nemuritor… atunci nu există nimic mai relativist decât atitudinile şi activitatea fascistă… Din ideea că toate ideologiile sunt de o valoare egală, că toate ideologiile sunt pure ficţiuni, relativistul modern deduce că oricine are dreptul de a-şi crea pentru sine o ideologie şi să încerce să o impună cu toată energia cu care poate el. ” (Mussolini, Diuturna, p. 374-377; aşa cum este citat în cartea Refutation of Moral Relativism [O respingere a relativismului moral] de Peter Kreeft, p. 18, accentuarea îmi aparţine)

Karl Marx, autorul faimoasei cărţi Das Kapital [Capitalul] a încercat să-i dedice cartea lui Darwin deoarece acesta i-a oferit o bază de pornire plauzibilă ştiinţifică pentru ateism şi comunism. Gândiţi-vă în mod critic la această idee pentru un moment, dacă evoluţia şi ateismul în particular ar fi adevărate, atunci obiectivele morale nici nu ar exista şi nici nu ar putea exista.

Concentrându-ne în mod specific acum la citatele de mai sus, dacă chestiunile morale sunt doar „obiceiuri” sau un „produs natural al evoluţiei biologice şi sociale”, sau „iluzorii”, atunci se pare că moralitatea este determinată de o mână de oameni care se află la putere. Ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler ar fi reuşit în a cuceri lumea? Să presupun că versiunea sa referitoare la lucrurile „morale” ar fi „obiceiuri” pe care le ţinem astăzi? În 1936 Curtea Supremă Germană „a refuzat să-i recunoască pe evreii care locuiau în Germania ca fiind ‘persoane’ în sensul legal.” (Ernst Fraenkel, The Dual State: A Contribution to the Theory of Dictatorship [Statul dual: O contribuţie la teoria dictaturii], 1941) Prin urmare, pe cât erau naziştii preocupaţi, a arde bebeluşi evrei de vii nu era într-adevăr greşit.

Ateistul nu poate recurge la argumentul că societatea determină moralitatea. Deci încă mai avem dilema, că dacă Dumnezeu nu există, atunci obiectivele morale nu există. Dacă obiectivele morale nu există, şi să presupunem că eu vin la putere, atunci nu ar fi nimic greşit cu mine dacă a-şi distruge toată opoziţia. Îmi pot defini „moralele” mele la fel cum a făcută Hitler şi compania lui. Aud tot mai constant afirmaţia că „eu îmi definesc propriile standarde morale”. Atunci eu decid care îmi sunt standardele mele morale şi spun că este în ordine să te împuşc. Ceea ce face materialistul aici este să se contrazică pe sine. El neagă existenţa standardelor morale absolute (unii atei cred în ele însă tot nu au nici un fundament pentru ele) şi totuşi nu ar scuza niciodată violul. Pe lângă faptul că cineva va trebui să sufere consecinţele violului, în rest nu este nimic greşit cu acesta. Dacă eu pot viola copii mici şi să nu fiu prins, nu am făcut nimic greşit. Unii spun că aceasta este o nebunie sau o aroganţă, însă dacă naturalismul ar fi adevărat atunci cam aşa ar şi fi. O mamă şobolan nu are nici o nelinişte în a-şi mânca odraslele în caz că moare de foame. În cele din urmă, noi am provenit din câini şi ei nu au nici o „morală”. Animalele se ucid şi se rănesc unele pe altele tot timpul şi din punctul de vedere al evoluţionismului aceasta este exact ceea ce suntem, animale. De ce am fi noi mai diferiţi? De ce sunt oamenii aşa de speciali? Cred că există foarte puţini oameni care să nege existenţa răului. Dacă răul există în lume oare nu dovedeşte aceasta că nu există Dumnezeu?

De fapt, opusul este adevărat. Existenţa răului este de fapt un argument pentru existenţa lui Dumnezeu: 1) răul există 2) standardele morale absolute există 3) deci există Dumnezeu.

Dacă nu ar fi existat răul cum am ştii ce este dragostea? Dacă nu ar fi fost niciodată durere cum am ştii vreodată ce este bucuria? Nu sprijinesc răul şi suferinţa şi nici nu vreau să spun că aş avea răspunsul pentru ele, însă una nu poate exista fără cealaltă. De altfel, dacă Dumnezeu a creat o lume în care fiinţele umane au o voinţă liberă, cum va garanta aceasta că ei vor urma întotdeauna instrucţiunile divine? Deci acest argument este unul infirm.

Unii materialişti argumentează asupra faptului că „nimeni nu vrea să fie rănit, că nimănui nu-i place durerea, etc.”, prin urmare avem un fundament naturalist pentru obiectivele morale. Admis ca fiind adevărat, aceasta nu înlocuieşte valorile obiectivelor morale din punctul de vedere ateist. Eu am o pisică şi sunt sigur că nu i-ar plăcea să o bat peste cap cu un băţ de base-ball. Încă o dată, argumentul nu face o comparaţie dintre mere. Nimic nu vrea să fie rănit, punct, cu excepţie dacă nu cumva eşti un sado-masochist şi în acest caz nu mai am nici o argumentaţie. În plus, orice animal nu ar avea vreo nelinişte dacă ar omorî pe un altul – aceasta dacă atacantul beneficiază de pe urma acestui atac. Aceasta este „supravieţuirea celor mai potriviţi” şi asta-i tot. Dacă sunt atletic şi corespunzător şi fur soţia unui tip care nu este atlet, ar fi aceasta greşit? Nu aş vrea să propag gena sa inferioritate, deci ar fi mai bine pentru mine să îi seduc soţia şi să o iau de la el. De ce nu mi-aşi creşte şi răspândi gena mea comună într-o grămadă variată de femei şi astfel să întăresc rasa umană? Fă-i pe cei care nu sunt atletici şi necorespunzători să nu zămislească descendenţi şi aşa întărim rasa umană. (Aceasta este doar ipotetic, ca să-i fac pe oameni să nu-mi scrie scrisori urâte)

Mulţi sceptici continuă să verse acest nonsens al „problemei răului” fără să-şi dea seama că se auto-conduc spre contradicţie de sine când fac aceasta. Iată o analogie care ne va ajuta să eliminăm această idee din cei care încă se mai miră. Dumnezeu nu a „creat răul” în nici un caz. „Răul” nu este ceva tangibil pe care să-l poţi apuca la fel ca pe un borcan. Tot în acelaşi fel Dumnezeu nu a creat nici „întunericul”. (Isaia 45:7) Prin a chema lumina la existenţă ne dăm seama cu simplitate că absenţa ei este cunoscută sub numele de „întuneric”. La fel ca răul, întunericul nu este un „lucru” pe care să-l putem atinge. Revenind, absenţa lumini ne arată întunericul. În acelaşi fel absenţa „binelui” ne arată „răul”. Perfecţiunea lui Dumnezeu dezvăluie orice altceva ca fiind păcătos sau rău. Cu această ultimă abilitate de a face binele şi de a avea o alternativă, răul este inevitabil. Dacă am fi fost fiinţe programate să spunem „Te iubesc” părtăşia cu Creatorul ar fi fost fără sens. Dacă „iubirea” este posibilă atunci „ura” va fi inevitabilă în unele cazuri. Un sceptic NU ar putea vorbi despre „rău” în adevăratul sens al termenului dacă „dragostea adevărată” şi „binele” nu ar exista în acelaşi timp. Tocmai de aceea el se contrazice involuntar şi se îneacă într-o mocirlă de argumente de auto-înfrângere. Sau poate că Dumnezeu ar fi trebuit să ne programeze şi să nu ne lase să avem o voinţă liberă? La o astfel de ignoranţă pot doar să dau din cap, dar în cele din urmă, ignoranţa este fericire.

Relativismul moral nu răspunde la întrebarea de ce să fiu moral mâine. Pentru a repeta cele spuse anterior, dacă eu vin la putere ca Hitler şi decid să şterg o anumită grupare etnică, atunci nu ar fi nimic greşit cu privire la aceasta. Majoritatea ateiştilor ar huidui această decizie, însă ei nu ar fi în stare să explice de ce aş fi greşit când fac aceasta. Mergi la maşina ta de timp şi întoarce-te la Germania nazistă şi începe să protestezi că este greşit să omori evrei. O să se râdă de tine (şi probabil vei fi executat) pentru că pentru cultura lor aceasta era corect; nu era nimic greşit cu a face aceasta, conform guvernării lor.

În concluzie, dacă evoluţia, sau mai bine zis, perspectiva ateistă ar fi adevărată, nu ar mai exista lucruri de genul obiectivelor morale şi mulţi gânditori eminenţi coincid cu mine în această privinţă (asta nu pentru că sunt un gânditor eminent). Nu văd nici un argument conclusiv care să ofere o temelie puternică pentru obiectivele morale pe care se bazează perspectiva ateistă. Dacă Hitler ar fi preluat totul noi am avut un set diferit de „obiceiuri” sau „standarde morale” astăzi. Cred că fiecare cu ale lui.

Obiectivele morale: obiecţii relativiste

Relativistul moral s-ar putea opune şi să spună că perspectiva morala creştină este oribilă deoarece produce vină. Aceasta îi face pe oameni să se simtă vinovaţi cu privire la ei însuşi (cu toate acestea oamenii încă mai folosesc acest argument) şi prin urmare produce depresie.

Mai întâi de toate, de ce se simt oamenii vinovaţi în prim plan? Vina atrage după sine faptul că s-a făcut ceva rău. În al doilea rând, Hitler, Stalin sau Pol Pot nu s-au simţit vinovaţi de acţiunile lor; unde a dus aceasta societatea lor colectivă? Direct pe drumul spre distrugere. Nici o societate care operează în acest fel nu va supravieţui prea mult şi presupun că Statele Unite (cât şi cultura din vest ca întreg) stă să recurgă la acest tip de cultură. Nu am ajuns încă acolo, însă ne apropiem. Nu ai vrea ca un tip ca Hitler să se simtă vinovat cu privire la acţiunile lui?

O altă obiecţie ades-repetată este „dar cine eşti tu ca să judeci? Ce îţi dă de fapt dreptul să îmi judeci acţiunile mele?” Aceasta se auto-anulează: persoana care spune acestea tocmai s-a contrazis prin a-ţi judeca punctul tău de vedere cu privire la moralitate; este exact ceea ce nu vor ca să le facă nimeni.

Pentru ca relativistul modern să fie în consistenţă cu raţionamentul lor, aceştia nu trebuie să obiecteze vederea morală a fiecăruia deoarece aceasta este şansa lor şi ei sunt îndreptăţiţi să o facă. Dacă spun că este în ordine să fur şi fug cu maşina ta după care tu să nu poţi obiecta – acesta este standardul meu moral: este în regulă să îţi fur maşina ta. „Dar cine eşti tu să-mi impui standardele tale morale şi să-mi spui că nu pot să-ţi fur roţile!”

Relativistul moral, prin propria sa părere nu poate protesta împotriva nici unei legi guvernamentale deoarece aceasta ar implica faptul că e greşit. Însă dacă ceva este greşit, aceasta atrage după sine o lipsă de perfecţiune (ar fi de asemenea frumos să ştim care este „rigla” lor pentru perfecţiune). Dacă nu putem cunoaşte adevărul, şi nici dacă ar fi vreun adevăr, atunci ce rost mai are să provocăm părerea cuiva? Înaintea lui Roecontra lui Wade era ilegal pentru un relativist să protesteze pentru drepturile la avort deoarece în esenţă ei ar fi judecat legea ce susţinea că avortul nu era legal.

Relativistul se poate confrunta cu un alt argument, argumentul că societatea ne „condiţionează” cu aceste valori. Dacă nu am fi fost crescuţi într-o societate creştină, nu am fi putut avea aceste valori. La fel cum nu am avea anumite reguli în hochei de exemplu, dacă nu le-am fi făcut noi. Legile hocheiului nu erau pur şi simplu în aer şi aşteptau să fie „descoperite”, ci noi le-am făcut.

Mai întâi de toate, noi am învăţat regulile hocheiului, ale bowlingului, sau a oricărui sport din societate şi acestea sunt subiective, însă noi am mai învăţat şi „regulile” de matematică din societate, totuşi acestea nu sunt subiective. De exemplu, nu poţi sta în faţa unei clase şi să declari că 2+2=5. 2+2=4 fie că iţi place sau nu.

În al doilea rând, existenţa protestatorilor sau a non-conformiştilor (adică, cei care fac greve în faţa clinicilor de avort sau cei care influenţează factorii de decizie pentru legalizarea marijuanei) dovedeşte că societatea nu ne programează ca pe nişte roboţi. Dacă toate valorile noastre ar fi infiltrate în noi de către societate atunci ar fi un acord total în societate , numai că nu este absolut nimic.

O altă contorsionare care poate fi folosită este argumentul „spui că nu este niciodată bine să minţi”. Atunci poţi să iei exemplul unui membru al Gestapo care îţi bate la uşă şi te întreabă dacă nu cumva ţi evrei în beci. Să presupunem că ai evrei ascunşi în beci, şi din moment ce nu este niciodată bine să minţi va trebui să spui adevărul şi răspunzi „Da.!

Acest argument pare a fi o obiecţie puternică dar cu toată sinceritatea nu este mai convingător decât celelalte. De exemplu, cele 10 Porunci nu numai că transmit adevăruri şi porunci universale, ci se concentrează şi pe motivaţie.

De exemplu, ţi se cere să dai pomană, însă dacă faci aceasta pentru a „arăta bine” atunci motivaţia ta este incorectă. Isus ţi-ar spune pur şi simplu să-ţi pui înapoi în buzunarul tău zgârcit pomana dacă nu o faci pentru că ai vrea să o faci. Este bine să te rogi în public şi să ai o predică bună, însă dacă o faci pentru a devia atenţia spre tine şi să te faci pe tine însuţi să „arăţi bine” atunci motivaţia ta este greşită (vezi Matei 23:14, 2 Corinteni 9:7).

Prin urmare am să mint pe cei de la Gestapo şi le spun că nu am nici un evreu în beci la mine pentru a preveni uciderea lor. Motivaţia mea a fost aceea de a proteja evreii de la a fi ucişi.

Sau ai putea urma teoria emotivă a lui Hume, unde se dă exemplul  unei femei care este ucisă; tu vezi actul si te simţi distras de acesta. Poţi vedea faptele (femeia care este ucisă) dar nu poţi vedea valorile (răul sentiment pe care îl capeţi când devii martor la o crimă). În loc să se spună „crima este greşită”, este mai bine pusă aşa: „urăsc crima.”

Acesta este o coardă clară a empiricismului, unde singurele lucruri în care putem avea încredere şi pot fi luate ca fapte obiective sunt acelea ce pot fi verificate de către cele cinci simţuri fizice. Mă simt rău când văd o crimă, numai că sentimentul nu poate fi verificat de cele cinci simţuri. Nici răul şi nici binele nu poate fi gustat, mirosit, sau atins. Empiricismul are şi el problemele sale.

Însăşi afirmaţia că „numai acele lucruri ce pot fi verificate prin intermediul celor cinci simţuri pot fi de încredere” nu poate fi verificată din punct de vedere empiric! Aceasta este folosirea empiricismului pentru a dovedi empiricismul. A spune că „orice nu poate fi dovedit prin metode ştiinţifice nu poate fi dovedit deloc” nu se poate dovedi prin metoda ştiinţifică! Aşa ne învârtim mereu într-un cerc. (Pentru o critică a argumentelor lui Geisler se pot consulta următoarele cărţi în limba engleză: Geisler, Baker Encyclopedia of Christian Apologetics, „Hume, David,” and „God, Objections to Proofs for.” Pentru o critică mai aprofundată asupra relativismului moral consultaţi următoarele cărţi tot în engleză: Koukl and Beckwith, Relativism: Feet Firmly Planted in Mid-Air and A Refutation of Moral Relativism by Peter Kreeft)

După cum a zis Wittgenstein, „A trage limită gândului, gândul trebuie să se gândească la ambele părţi ale acelei limite.” (Idem, p. 154, accentuările îmi aparţin)

Presupoziţia lui Pascal 

Presupoziţia lui Pascal este simplu declarată: Dacă creştinul este corect, ateistul (sau agnosticul) are mult mai multe de pierdut (adică separarea veşnică de Dumnezeu) decât dacă creştinul este greşit. Căci dacă creştinul este greşit, tot ceea ce va face este să fie veşnic un vierme de gunoi. Nu cred că ai vrea să simţi, să vezi sau să auzi nimic şi cu siguranţă că nu ai să fi acolo să râzi de mine dacă sunt eronat. Unii ar răspunde astfel: „Este mult de pierdut prin a crede într-un Dumnezeu în oricare din cazuri. Îţi  pierzi abilitatea de a rezolva propriile probleme; pierzi o grămadă de timp în biserici rugându-te; îţi pierzi încrederea şi gândirea limpede care provin din cunoaşterea faptului că eşti responsabil pentru propriile tale acţiuni şi comportament. Şi chiar dacă ar fi un Dumnezeu şi ai fi crezut în existenţa Lui, ce religie ai alege? Poate ai crezut în Dumnezeu şi ai ales religia greşită pe care să o urmezi? Ce se va întâmplă cu tine după ce mori?” (An Anthology of Atheism and Rationalism [O antologie a ateismului şi raţionalismului], (ed.) Gordon Stein, p. 59, sublinierile sunt din original)

Să examină m această afirmaţie a domnului Stein pentru câteva minute deoarece nu răspunde la presupoziţia lui Pascal în nici un fel. Mai întâi de toate, dacă mersul la biserică şi a mă ruga mă face fericit şi productiv atunci de ce să mă opresc din a face acestea? Din punctul de vedere ateist ar trebui să fac orice care mă face să mă simt bine (relativismul) şi dacă mersul la biserică, zeciuiala şi rugăciunea mă face fericit cum se face că acestea sunt pierdere de vreme?

Ba mai mult, când o să fiu mort nu are să-mi spună nimeni că mi-am irosit timpul degeaba. Dar care ar fi diferenţa dintre „a-mi risipi” viaţa cu mersul la biserică şi afundare în uitare? Ambele lucruri ar face pe oameni diferiţi să fie fericiţi.

Stein nu face nici detaliere cu privire la felul cum credinţa în Dumnezeu ne poate face să „ne pierdem abilitatea de a ne rezolva [propriile] probleme”. Dacă EL nu ar exista şi eu îmi rezolvam problemele din viaţă dar mai apoi să i le atribui lui Dumnezeu atunci ce aş avea de pierdut? Ce fel de repercusiuni aş primi pentru acest lucru? În 50 sau 60 de ani nu va mai conta deloc deoarece oricum voi deveni un vierme de gunoi.

În cele din urmă, a ne întreba ce religie să urmez dacă există Dumnezeu NU este un argument pentru ateism ŞI NICI nu este un argument împotriva teismului. De dragul judecăţii, dacă Islamul este cea adevărată şi eu ajung în iad, atunci Gordon o să fie lângă mine ţinându-mi companie. Nu prea văd care este punctul lui aici în afară de cel de a face aluzie la lucruri neînsemnate (Gordon elimină de asemenea şi presupunerea ad hoc că toţi credincioşii în Dumnezeu nu-şi pot rezolva problemele şi că nu au o gândire clară. Acest fel de raţionament este pe cât de vechi pe atât de stupid ca şi când un teist ar crede că toţi ateiştii sunt răi deoarece ei nu cred în Dumnezeu).

De dragul argumentării, dacă Budismul (car este de fapt agnostic în esenţă) este adevărul atunci nu voi pierde nimic pentru că am fost o persoană „bună” toată viaţa mea, conform standardelor societăţii. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Hinduism. Dacă Martorii lui Iehova vorbesc adevărul că nu există iad atunci nu am nimic de ce să mă mai îngrijorez. Gordon ar fi în aceeaşi poziţie ca a mea sau într-una mai rea dacă teismul ar fi adevărat.

Faptul care contează este următorul: Majoritatea religiilor se bazează anumite „fapte bune” pentru a obţine „mântuirea” sau vreun fel de stare spirituală de nirvana. Sunt o persoană destul de „bună” pentru majoritatea religiilor de acest fel. Chiar dacă admit lucrurile irelevante ale lui Stein referitoare la această problemă el tot nu ar respinge premisa principală.

Mulţi ateişti vor folosi acest tip de argument iar simplul meu răspuns faţă de aceasta este prin a-i întreba dacă ei au renunţat la mulţumirea lor pentru ateism. Dacă am ales greşit care Dumnezeu este cel adevărat, atunci cu siguranţă că şi tu te-ai înşelat şi nu ai realizat nimic.

Pe scurt, presupoziţia lui Pascal rămâne în picioare iar ceea ce a făcut Stein este să arunce pe gură baliverne.

Cum rămâne cu suferinţa şi iadul? 

Acesta este un subiect ce l-am considerat ca fiind bun pentru a-l discuta din moment ce apare mereu şi mereu, iar în cele din urmă veţi putea vedea care este ideea. Primul lucru pe care doresc să-l punctez aici este că primesc o lovitură atunci când un ateist vine la mine şi-mi ţine o prelegere despre cât de rău este Dumnezeu. „Vrei să spui că există aşa ceva ca răul? De unde iei ideea că ceva este rău?” Relativistul moral are o problemă deoarece punctul său de vedere atrage după sine prin definiţie faptul că nu există un asemenea lucru ca răul. Atunci de unde a scos el această idee? (Vezi partea ce se referă la obiectivele morale) O să-l lăsăm pe relativist să-şi facă prăjitura şi apoi să şi-o mănânce. Îl vom lăsa să se reţină de la a crede într-un standard moral şi în aceeaşi răsuflare să ne arate cât de rău este Dumnezeu.

Scepticul va spune în mod invariabil următoarele: „Dumnezeu ştia că Adam şi cu Eva o să păcătuiască şi că nemăsurabilul rău şi suferinţa ar fi fost consecinţele. Dumnezeul Bibliei trebuie să fi ştiut de fiecare viol, crimă şi război care urma după aceasta. Din moment ce El a mers mai departe şi la creat pe om, oare nu poate fi El cu nimic mai mult decât un monstru şi/sau un sadic?”

Banala afirmaţie de mai sus poate fi dată la o parte imediat. Dacă Dumnezeu ar fi fost un sadic, cu siguranţă că ar fi fost mai mult rău şi mami multă suferinţă în lume. De exemplu, nu va fi nici o bucurie amestecată cu durere, ci doar o durere cumplită tot timpul. Relaţiile sexuale ar fi fost în mod absolut irezistibile dar şi extrem de dureroase în acelaşi timp. Nu ar mai fi fost bucurie şi extaz; viaţa ar fi fost o tortură completă tot timpul. În loc să ne spună să ne spună să mâncăm din pricina foamei sănătoase Dumnezeu ne-ar fi putut forţa să mâncăm prin durerea abţinerii. Dacă Dumnezeu ar fi fost într-adevăr un sadic atunci nu ar fi fost nici o speculaţie referitoare la subiectul esteticii deoarece toate ar fi fost aşa de mizerabile încât nici nu ar mia fi fost vorba de vreo estetică.

Pe scurt, dacă Dumnezeu ar fi fost un sadic, lumea ar fi fost cu mult mai rea. Această declaraţie este într-adevăr un fals logic.

O altă afirmaţie ades-declarată este „Cum ar putea un Dumnezeu iubitor şi sfânt să-şi trimită parte din creaţia sa încununată să sufere veşnic în iad?”

Trebuie să facem câteva precizări aici. 1) Dumnezeu nu tri