BIBLIA ESTE TOTUŞI ADEVĂRATĂ

BIBLIA  este totuşi adevărată
de Petru Popovici

„Întreabă dobitoacele, şi te vor învăţa, păsările cerului, şi îţi vor spune; vorbeşte pământului, şi te va învăţa; şi peştii mării îţi vor povesti” Iov 12:7,8

Cuprins:

PREFAŢĂ

I. NECESITATEA UNUI AŞA STUDIU

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

A. PERIOADA PATRIARHALĂ 1) Potopul. 2) Nimicirea Sodomei 3) Împărăţia hitiţilor. 4) Avram nomadul. 6) Hurianii sau horiţii. 7) Scrisorile de la Mari şi amoriţii. 8) Textele feniciene de la Ugarit.

B. PERIOADA EXODULUI 1) Asuprirea în Egipt. 2) Moise. 3) Ieşirea din Egipt.

C. PERIOADA CUCERIRII CANAANULUI 1) Spre ţara promisă. 2) Primele cuceriri. 3) Aşezarea în Canaan.

D. PERIOADA ÎMPĂRAŢILOR 1) Vremea lui Saul. 2) Vremea lui David. 3) Vremea lui Solomon. 4) Fuga lui Ieroboam. 5) Năvălirea lui Şişac. 6) Evidenţe despre Ahab. 7) Iehu şi obeliscul negru. 8) Analele lui Tiglat Pileser. 9) Documente despre Salmanasar. 10) Evidenţe despre existenţa lui Sargon. 11) Confirmări pentru vremea lui Ezechia. 12) Probleme în legătură cu Manase.

E. PERIOADA CAPTIVITĂŢII 1) Nebucadneţar şi Biblia. 2) Existenţa lui Belşaţar confirmată de tăbliţe.

F. PERIOADA ÎNTOARCERII DIN CAPTIVITATE 1) Documente despre Cir. 2) Întoarcerea prinşilor de război. 3) Evreii sub perşi.

G. PERIOADA INTERBIBLICĂ

H. PERIOADA NAŞTERII DOMNULUI ISUS 1) Sunt vrednici de crezare evangheliştii? 2) Oare a existat recensământul? 3) A trăit Irod pe vremea naşterii? 4) Încurcătura cu Quirinius.

I. PERIOADA BISERICII PRIMARE 1) Guvernatorul insulei Cipru. 2) Au existat „politarhi” la Tesalonic? 3) S-au închinat atenierii „Unui Dumnezeu necunoscut”? 4) A fost Galion cârmuitor al Ahaiei? 5) Cum arătau cărţile de vrăjitorie de la Efes? 6) „Intrarea străinilor oprită”. 7) Erast, vistiernicul de la Corint.

III. MĂRTURIA FIZICII 1) Legea atracţiei universale. 2) Greutatea aerului. 3) Totul din atomi.

IV. MĂRTURIA ASTRONOMIEI 1) A fost soarele creat în ziua a patra? 2) Există întinderea cerului? 3) Pământul sprijinit pe nimic. 4) Pământul este rotund. 5) Globul e măsurat şi cântărit. 6) Mişcarea în spaţiu. 7) Pot fi legate apele? 8) S-a oprit soarele? 9) A existat steaua Betleemului?

V. MĂRTURIA ŞTIINŢELOR NATURALE 1) Plante fără soare? 2) Ordinea creaţiei. 3) Originea vieţii. 4) Împărţirea plantelor. 5) „După soiul lor”.

VI. MĂRTURIA ZOOLOGIEI 1) A putut fi înghiţit Iona de peşte? 2) Au existat monştrii marini în Mediterana? 3) A putut fi dat afară de peşte? 4) S-a putut să scape viu din sucul gastric?

VII. MĂRTURIA MATEMATICII

VIII. MĂRTURIA MANUSCRISELOR 1) Evangheliile sunt scrise de evanghelişti. 2) Vechimea manuscriselor. 3) Vericitatea constatată din fragmente. 4) Vericitatea constatată din citate.

IX. MĂRTURIA UNOR OAMENI MARI

X. MĂRTURIA PERSONALĂ – PROBA INTERIOARĂ

XI. MĂRTURIA PERSONALĂ – PROBE EXTERIOARE 1) Proba vieţii înnoite. 2) Proba statorniciei. 3) Puterea de biruinţă.

XII. PROBA VEŞNICIEI

PREFAŢĂ

Cartea de faţă este un studiu ce l-am ţinut în Timişoara în anul 1966. Ele nu sunt studii lucrate în liniştea unui birou, unde se poate urmări frumuseţea şi eleganţa stilului, ci sunt predici rostite la amvon. Prin bunăvoinţa unora au fost înregistrate pe bandă, apoi au fost transcrise. Rămâne ca Domnul să dea răsplată fiecăruia pentru munca sa.

Capitolul „Mărturia arheologiei” l-am revizuit şi îmbunătăţit în lumina descoperirilor mai recente şi a materialului documentar de care am putut avea parte în vremea din urmă. Capitolul „Mărturia proorociilor” l-am scos afară, căci va fi o lucrare separată, iar la mărturia astronomiei am adăugat constatarea calculatoarelor electronice cu privire la oprirea soarelui, descrisă în cartea lui Iosua.

Mărturisesc că studiul mi-a fost folositor mie şi sper că va fi folositor multora. Dezvoltarea credinţei e în funcţie de creşterea cunoştinţelor noastre, iar trăinicia credinţei e în funcţie de verificarea teoretică şi experimentală a adevărului, de siguranţa că ceea ce cunoşti şi crezi e adevărat. Fie ca o lumină deosebită a Domnului să se reverse prin această umilă lucrare asupra fiecărui cititor, spre a cunoaşte că Biblia, cartea aceasta veche, dispreţuită de mulţi, este adevărată.

Petru Popovici

I. NECESITATEA UNUI AŞA STUDIU

Biblia e „Cartea cărţilor”. Ea este scrisă de mulţi autori şi aceştia de diferite categorii: oameni învăţaţi şi oameni neînvăţaţi, împăraţi şi pescari, strângători de smochine şi ciobani, prooroci şi apostoli, legislatori şi medici. Cartea aceasta, care are 66 cărţi împărţite în 1.189 capitole şi 31.173 versete, cu un total de vreo 773.746 cuvinte, am vrea să ştim dacă este adevărată sau nu. Aceasta e o mare problemă a zilelor noastre. Azi omul nu e gata să creadă tot ce i se spune. El vrea să cerceteze şi să se convingă.

Cartea aceasta, care este denumită „Cuvântul lui Dumnezeu”, care poartă pe paginile sale de peste 2.000 de ori expresia: „Domnul a zis” sau „Aşa vorbeşte Domnul”, am vrea să ştim dacă este adevărată. Unii spun că Biblia e o carte mitologică, că relatările ei sunt legende, că în cuprinsul ei sunt o mulţime de contraziceri; deci, după părerea lor, Biblia nu este adevărată.

Pentru noi, Biblia este de o valoare deosebită, ca şi pentru toţi creştinii. Ea este Cartea de temelie. Pe ea se fundamentează crezul nostru în Dumnezeu, în Cristos Domnul şi în Duhul Sfânt. Ea este singurul nostru îndreptar de credinţă şi de practică. Din învăţăturile ei izvorăsc virtuţile creştine şi frumoasa viaţă curată, plină de pace şi bucurie. Noi nu acceptăm tradiţia, nu acceptăm scrierile apocrife, ci doar Biblia, nimic în plus, nimic în minus.

Alţii, care au mai multe cărţi de temelie, se pot bizui pe ele. Dar noi avem numai Biblia şi dacă ea se dovedeşte neadevărată, aceasta înseamnă că toată credinţa noastră este zadarnică, toată vieţuirea noastră în curăţie şi dragoste, toată purtarea batjocurei din pricina lui Isus şi toate speranţele cu privire la răsplătirea şi fericirea veşnică nu au nici un sens. Dacă Biblia nu este adevărată, înseamnă că tot crezul nostru se prăbuşeşte, că tot edificiul grandios al Creştinismului nu are temelie.

Astăzi, când telescoape uriaşe observă galaxii îndepărtate şi fotografiază nebuloase în formarea lor, când cu ajutorul spectrului se analizează elementele din care este compusă o stea de la mii de ani lumină, când microscoape ionice cu măriri de milioane de ori cercetează atomul şi particulele elementare, când pe baza radioactivităţii se determină vârsta formaţiilor geologice şi a pieselor arheologice, astăzi în faţa atâtor metode de cercetare mai poate rămâne Biblia în picioare?

Dacă ea este numai o ticluire omenească, învelită în falsa afirmaţie că este o descoperire dumnezeiască, autorii vrând prin aceasta să ne ducă în rătăcire, să fie ştiut că nu vrem să ne lăsăm păcăliţi. Scepticismul veacului nostru ne-a învăţat să nu dăm crezare oricărei teorii, oricărei vorbe, ci să le cercetăm întâi. De aceea nu îi credem nici pe cei ce susţin că Biblia nu este adevărată. Noi vrem să ne convingem printr-o minuţioasă cercetare. Astfel o vom privi prin lunetă şi o vom analiza prin microscop, o vom proba cu rigla de calcul şi pe baza radiaţiei. Voi chema mai multe ramuri ale ştiinţei să depună mărturie dacă Biblia este adevărată sau nu.

Cineva îmi spunea odată cum fiind într-un grup, unul afirma sus şi tare că Biblia nu este adevărată. Un altul îl întrerupse cu întrebarea: „Ascultă, ai citit dta vreodată Biblia? Ai citit-o?” La aceasta, respectivul a răspuns sincer: „Nu, n-am citit-o”. Gândiţi-vă că aş avea în faţa mea o farfurie cu mâncare şi fără să gust măcar o linguriţă, eu vin şi afirm că nu este bună. Oare e valabilă afirmaţia mea? Pe ce se întemeiază ea? Un om cinstit nu poate critica un lucru până ce nu îl cunoaşte îndeaproape.

Studiul acesta e necesar pentru credincioşii vremii noastre. Azi nu mai poţi zice că tu crezi Biblia fiindcă preotul sau predicatorul ţi-a spus că e adevărată. Tu însuţi trebuie să fii convins că e adevărată. Când alţii aud că tu citeşti Biblia, râd ironic şi-ţi zic: „Cum, mai citeşti Biblia? Se poate ca tu, om cu pregătire, să crezi aşa ceva?” Ironia este o armă foarte ascuţită. Pentru acei ce nu au cercetat, nu s-au convins ei personal de adevărul Bibliei, o aşa lovitură a vrăjmaşului e gata să-i doboare. La început, iau Biblia de pe masă ca să n-o vadă alţii, iar cu vremea nu mai citesc deloc în ea. E cu totul altfel pentru unul care a probat-o şi ştie că e aur curat. Bijutierul nu se sperie de părerea ţăranului cu privire la aur. Cu cât vei fi mai convins de adevărul Bibliei, cu atât vei fi mai de neclintit în credinţa ta.

Studiul acesta e necesar chiar şi pentru cei ce sunt pe deplin convinşi că Biblia e adevărată, că este Cuvântul lui Dumnezeu, ca să o citească mai mult, să o iubească mai mult. Mulţi au neglijat-o în vremea din urmă. Au trecut zile şi n-au citit-o. Nu au timp pentru ea şi nu le este foame de învăţăturile ei. Cercetarea noastră va fi ca mirosul de friptură, care trezeşte foamea şi în cel ce se părea că nu este flămând; ca şi curăţirea unui diamant ce zăcea plin de praf, dar acum nu te mai saturi a-l privi, cum reflectează cu multele sale feţe, razele scânteietoare ale soarelui. O, cum aş vrea ca Duhul Domnului să înlăture toată neglijenţa noastră faţă de Biblie!

Într-o zi, un copilaş luă de pe o poliţă din casă o carte veche cu scoarţe tari şi se jucă cu ea. Mamă-sa văzându-l, îl certă şi îi spuse că nu are voie să se joace cu ea, fiindcă e Cartea lui Dumnezeu. Copilul o privi îndelung şi apoi zise mamei: „Dacă e Cartea lui Dumnezeu, ar trebui s-o trimiteţi înapoi lui Dumnezeu, că voi şi aşa nu mai citiţi din ea”. Vai, în câte familii de credincioşi nu s-ar putea spune acelaş lucru! Noi cântăm adeseori:

„Cartea asta Dumnezeu ne-a dat.
Ea-i izvorul fericirii,
Când noaptea morţii va sosi,
Razele ei vor străluci”.

Da, Dumnezeu ne-a dat-o, dar o folosim noi? Găsim în ea izvorul fericirii? în clipa morţii oare ne vor străluci razele ei?

Apoi studiul acesta e necesar pentru cei necredincioşi. Mulţi au ajuns să nu creadă Biblia fiindcă aşa li s-a spus de alţii. Ei n-au cercetat, ci au luat de bun ce li s-a spus. Dar nimeni n-ar vrea să fie înşelat, nici în lucrurile mici, dar mai ales în cele mari, privitoare la viaţă, la fericire, la veşnicie. Acest studiu i-ar putea ajuta să vadă adevărul. Ah, cum doresc aceasta! Port în sufletul meu ruga ca Duhul Sfânt să dea fiecăruia multă lumină prin acest studiu. Atunci timpul cheltuit de mine în pregătirea lui şi timpul cheltuit de tine în citirea lui s-ar transforma într-un câştig pe care nici o minte omenească nu l-ar putea calcula, ci doar veşnicia îl va putea arăta. Cunoaşterea adevărului, alipirea de adevăr şi trăirea în adevăr, duce la cel mai mare câştig pentru timp şi eternitate.

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

A. PERIOADA PATRIARHALĂ

Arheologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea trecutului istoric al omenirii, pe baza rămăşiţelor materiale ale vechilor culturi scoase la suprafaţă prin săpături. Nu numai inscripţiile, ci chiar şi cioburile au grai pentru arheologi. Ele spun cărei civilizaţii aparţineau. Biblia e o carte foarte veche. Întrucât ştiinţa aceasta studiază trecutul, voi chema arheologia să depună mărturie dacă Biblia este adevărată sau nu.

Arheologia dă grai pietrelor. Domnul Isus spunea odată duşmanilor Săi, care îi cereau să oprească pe copiii ce cântau laude: „Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga” (Luca 19:40). Azi, fiindcă mulţi au încetat de a-L slăvi pe Cristos, iar unii chiar dacă îi cântă laude cu buzele, îl tăgăduesc prin traiul lor păcătos, există pietre care îl mărturisesc, care îl proslăvesc pe Dumnezeu. Da, există pietre care vorbesc despre El şi Cuvântul Lui, mai puternic decât cei mai talentaţi predicatori.

Dovezile pe care le dă arheologia cu privire la Biblie sunt foarte multe. Credeţi-mă, eu personal am rămas uimit de mulţimea lor, când am cercetat îndeaproape acest domeniu. Vă mărturisesc că pentru mine este folositor studiul acesta şi sper că va fi la fel pentru toţi cititorii.

1. Potopul

O relatare a Bibliei pe care foarte mulţi o puneau la îndoială, iar alţii o tăgăduiau şi o ironizau, a fost POTOPUL. Capitolele 6 – 9 din Geneza se ocupă cu descrierea lui. „Cum s-ar putea să fie adevărat aşa ceva?” ziceau scepticii. Cu toate că ne despart câteva mii de ani de acel eveniment, noi vrem să ştim dacă a fost sau nu potopul. Vrem să ne convingem dacă e adevărat ce spune Biblia sau e minciună. Cum putem şti aşa ceva? întrebăm arheologia, ea ne poate lămuri.

Arheologia a scos la lumină o seamă de istorisiri ale potopului. Potopul e pomenit în vechile scrieri caldeene, chineze, mexicane, greceşti, egiptene şi feniciene. Iar la multe popoare, care nu cunoşteau tehnica scrisului, cunoştinţa despre potop a rămas pe cale de tradiţie, adică s-a transmis oral din tată în fiu. În Germania, Dr. Johannes Riem a făcut un studiu aprofundat asupra tradiţiei potopului la multe popoare şi rezultatul l-a consemnat în cartea sa: „Die Sintflut in Sage und Wissenschaft”. în introducere, el zice: „Dintre toate tradiţiile, nici una nu e atât de generală, atât de răspândită pe pământ… ca tradiţia potopului”. Iar Dr. Richard Andree, alt învăţat german, a colectat 88 de tradiţii diferite ale potopului: 20 din Asia, 5 din Europa, 7 din Africa, 10 din Australia şi 46 de la popoarele din America. Faptul că sunt diferite, ar putea obiecta cineva, arată că nu sunt adevărate. Da, ele sunt diferite, spune şi autorul, însă toate au trei lucruri comune: 1) Toate mărturisesc că a fost un potop de ape pe pământ, care a nimicit omenirea. 2) Toate afirmă că mijlocul de salvare a fost o corabie. 3) Toate spun că o sămânţă de oameni a fost salvată de la nimicire; unele chiar precizează cifra de opt. Arheologia a scos la suprafaţă mai multe tăbliţe de teracotă, un fel de plăci de lut, care erau scrise când erau moi, apoi se puneau la uscat, iar după aceea se aşezau în bibliotecă. După mii de ani, cu ajutorul hârleţului şi a târnăcopului, arheologia a reuşit să scoată de sub dărâmături, tăbliţe pe care sunt relatări în legătură cu potopul.

O expediţie arheologică sub conducere lui A.H.Layard a făcut săpături la Ninive între anii 1845-1847 şi a dezgropat unul din palatele lui Sanherib. Layard a adus mult material arheologic pentru Muzeul Britanic. Camera Comunelor a votat suma de 3.000 lire pentru muzeu şi Layard a fost trimis din nou pentru excavaţii. Între anii 1849-1851, el dezgroapă alt palat al lui Sanherib şi palatul lui Asurbanipal. Un îmbelşugat material arheologic a fost adus la Muzeul Britanic. După mai mulţi ani, un tânăr geniu, George Smith, funcţionar la muzeu şi cunoscător al scrierii cuneiforme, a fost însărcinat cu sortarea materialului şi cu copierea inscripţiilor de pe tăbliţele cele mai importante pentru cercetătorii străini. Lucrând astfel, într-o zi, dădu peste un fragment de tăbliţă pe care erau următoarele cuvinte: „Corabia s-a oprit pe muntele Nisir. Eu am trimis un porumbel, şi el s-a dus. Porumbelul a mers şi s-a întors şi un loc de odihnă nu a găsit şi s-a reîntors”.

Smith şi-a dat seama de asemănarea acestor rânduri cu relatarea potopului din Geneza. Numaidecât a început să caute după cealaltă bucată ruptă a tăbliţei. Căutând, a găsit alte două tăbliţe, cu alte relatări tot despre potop. El a anunţat marea lui descoperire la 30 dec.1872, înaintea Societăţii Biblice de Arheologie din Londra. Aceasta a fost ceva senzaţional nu numai pentru bărbaţii de ştiinţă, ci chiar şi pentru public în general.

Până atunci se cunoştea o versiune babiloneană a potopului, descrisă de istoricul Berosus, un contemporan cu Alexandru Macedon. Toţi presupuneau însă că Berosus a împrumutat istoria potopului de la evreii care au fost în captivitatea babiloneană. Iată că acum se găsi o descriere a potopului, care era mult mai veche ca perioada captivităţii şi care se asemăna până în cele mai mici detailii cu istorisirea biblică.

Imediat după anunţarea acestei descoperiri, proprietarii ziarului „Daily Telegraph” din Londra au pus la dispoziţia lui George Smith suma de 1.000 lire însărcinându-l să meargă la Ninive să caute celelalte fragmente de tabliţe, spre a întregi această versiune asiriană a potopului.

Conform cu Enciclopedia Americană, 1946, vol. 2 pag. 433, George Smith a mers la Ninive şi a făcut săpături arheologice în anul 1873. Munca lui a fost încununată de succes prin descoperirea fenomenală a unei imense biblioteci cu 30.000 de tăbliţe şi cilindri, care au aparţinut colecţiei împăratului Asurbanipal, 668-626 î.d.Cr. , ultimul mare înpărat al Asiriei. Tot materialul descoperit l-a adus Muzeului Britanic. Această descoperire a dat un imbold deosebit arheologiei. El a fost trimis încă în trei expediţii. Cea din urmă n-a reuşit s-o ducă la sfârşit, căci moare de febră la Alepo în 19 aug.1875.

Între tăbliţele descoperite, mai multe cuprind anumite versiuni ale potopului. O tăbliţă spune că toată omenirea a fost nimicită de potop; se precizează că a fost nimicită din cauza păcatelor, cu excepţia celor care s-au refugiat în corabia unuia numit Phitutroth. Doar acesta împreună cu câteva persoane şi cu câteva animale au scăpat. Deci, este un fel de Noe caldeian. Mai spune că potopul a pustiit şapte zile, iar după ce s-a terminat pustiirea, cei din corabie au dat drumul la trei păsări ca să cerceteze pământul: un corb, o rândunică şi un porumbel. Observaţi cum se aseamănă relatarea caldeiană cu cea biblică?

Să luăm o altă tăbliţă din biblioteca lui Asurbanipal. Tabliţa este înscrisă la Muzeul Britanic sub nr.3375. Ea spune că dumnezeii, la un sfat, au hotărât potopul şi au cerut lui Karitadra să-şi facă o corabie destul de mare pentru el, familie şi animale. Când corabia a fost gata, au intrat în ea, au închis uşa şi îndată a început potopul, care a distrus omenirea.

Pe alte tăbliţe s-a găsit un poem epic, care vorbeşte despre un personaj numit Ghilgameş. Poemul a fost scris pe 12 tăbliţe cu un total de vreo 3.000 rânduri din care noi avem abia vreo jumătate. Acest poem a fost tradus şi în româneşte şi editat la Bucureşti. Poemul a fost scris în cuneiformă cu mult înainte de scrierea Genezei de către Moise. În rândurile 132 şi 133 din acest poem se spune:

„Am privit deasupra apelor, era linişte,
Şi toată omenirea era întoarsă în ţărână”.

Şi în acest poem sunt multe asemănări cu istorisirea biblică: îndrumarea dată, pregătirea corabiei, potopul cu furtună, nimicirea oamenilor, păstrarea vieţii, oprirea corăbiei pe un munte, trimiterea de păsări pentru cercetarea pământului, aducerea unei jertfe de mulţumire şi că această jertfă a fost acceptată, dându-se asigurarea că nu va mai fi un alt potop.

În descrierea potopului de către Berosus apar cam aceleaşi lucruri. Iată o parte din relatarea lui: „În timpul domniei lui Xisutros, al zecelea împărat al Babilonului, a fost un mare potop. Înainte de a veni potopul, zeul Cronos a apărut regelui în vis şi l-a înştiinţat că pe ziua a 15-a a lunii Daisios, toţi oamenii vor pieri prin potop. El i-a spus… să-şi facă o corabie şi să intre în ea cu familia sa, cu prietenii săi cei mai dragi, să depoziteze în corabie provizii de mâncare şi băutură, să determine animale sălbatice, păsări şi patrupede, să intre… Xisutros a ascultat şi a clădit o corabie… A adunat tot ce i s-a poruncit şi s-a îmbarcat cu soţia, cu copiii şi cu prietenii săi cei mai intimi. Potopul a venit”. Şi în această descriere, corabia s-a oprit pe un munte în Armenia, el a dat drumul la păsări şi a adus jertfă de mulţumire.

Ziarul „Buffalo Courier Express” a descris cum o expediţie recentă a lui Dana şi Ginger, într-o regiune neexplorată din Mexic, au găsit o veche descriere Mayaa potopului. Unele detalii ale acestei istorisiri, ce era cunoscută de vechile triburi de băştinaşi ai Americii Centrale, sunt puţin fantastice, totuşi elementele de bază sunt comune cu cele biblice: că a fost un potop care a acoperit tot pământul; că potopul a nimicit oamenii şi vieţuitoarele; că un om cu familia sa a fost salvat într-o corabie, împreună cu animale şi păsări; că la sfârşitul potopului s-a dat drumul la păsări şi chiar nici frunza de măslin nu a fost omisă.

Povestiri despre potop s-au găsit la vechii locuitori ai Sudanului, Africa, la indigenii din Alaska, din Hawaii din Groenlanda, din Sumatra, Borneo, Polinezia, Micronezia, Melanezia, Noua Guinee, la tribul Batac, la chinezi, la indieni, la egipteni şi la greci. Apoi potopul se constată din termenii folosiţi în precizarea timpului. Istoricul antic Berosus şi scrierile cuneiforme pomenesc de 10 monarhi, care au trăit „Înainte de potop”, deci se afirmă că a existat potopul.

Cercetătorii Bibliei fac legătură între aceşti 10 monarhi şi cap.5 din Geneza, unde sunt înşiraţi cei 10 patriarhi de la Adam la Noe. Ceva mai mult, Berosus susţine că scrisul a fost inventat nu după potop ci înainte de potop. Pe o tăbliţă cu scriere cuneiformă se păstrează relatarea cu privire la un împărat, care avea mare plăcere să citească scrierile rămase „dinaintea potopului”. Împăratul Asurbanipal, care a înfiinţat vestita bibliotecă de la Ninive, aminteşte de „inscripţiile din timpul dinaintea potopului”. Deci, termenii „Înainte de potop”, „scrieri dinaintea potopului”, „inscripţii din timpul dinaintea potopului” găsiţi pe tăbliţele dezgropate de arheologie, dovedesc că a fost potopul.

Ceea ce spune Biblia e confirmat şi de săpăturile făcute de arheologi în solul pământului. Descoperiri deosebit de interesante şi izbitoare, cu mare câştig pentru adevărul Bibliei, au fost făcute în anul 1929, când trei echipe de savanţi în arheologie au făcut săpături în Mesopotamia. Materialul documentar scos la suprafaţă stabileşte că în trecutul îndepărtat, un mare potop de ape a îngropat toată civilizaţia. S-au descoperit sute de scule şi obiecte cu o vechime de circa trei mii de ani înainte de împăratul Dariu.

O expediţie arheologică condusă de Sir C.Leonard Woolley a făcut săpături la vechea cetate Ur în Caldeea, la vreo 18 km depărtare de locul unde se crede că a fost grădina Eden. După ce au coborât cu săpăturile la peste 20 m adâncime, au dat peste un strat de noroi aluvial. Acest strat e de aproape trei metri grosime. În stratul acesta nu s-a găsit nici o urmă de civilizaţie. Până la el s-au găsit cioburi, unelte, obiecte, la fel şi sub el, dar nimic în el. Dr. Woolley, examinând vestigiile civilizaţiei găsite sub depozitul de noroi aluvial, care erau cu totul deosebite de cele de deasupra acestui strat, a exclamat: „Trebuie să fi fost o dezlănţuire năpraznică, grozavă şi definitivă, care a rupt continuarea istoriei anterioare”.

Altă expediţie a făcut săpături la cetatea Fara. Aceasta era sub conducerea lui Dr. E.Schmidt de la Universitatea din Pennsylvania. Cetatea Fara este la vreo 75 km mai la nord pe valea Eufratului. Se presupune că aici a trăit Noe şi şi-a făcut corabia. Expediţia lui Dr. Schmidt la fel a găsit stratul de noroi aluvial, care era compus dintr-o amestecătură de pământ galben şi nisip. Sub strat s-au găsit cărbuni de lemn şi cenuşă, vase decorate artistic, schelete, sigilii cilindrice, unelte de casă, toate având aparenţa că populaţia lovită pe neaşteptate de o mare catastrofă, „a fugit grăbită în dezordine, părăsind case şi toate cele aparţinătoare”.

Cealaltă echipă de arheologi sub conducerea prof.Dr. S.Langdon de la Universitatea din Oxford a făcut săpături la cetatea Chiş, vreo 150 km în sus pe Eufrat. Şi aici s-a găsit stratul de noroi aluvial în grosime de 1,65 m fără nici un fel de obiecte. Astfel, hârleţul şi lopata au dat grai pământului, care mărturiseşte că a existat potopul.

În legătură cu potopul, ing.Theodor Thaut, cercetător ştiinţific la Institutul de Fizică Atomică al Academiei R.S.România, într-un documentar intitulat „Potopul: mit şi ipoteză ştiinţifică” spune: „…şi totuşi potopul biblic a existat. Este vorba nu atât de un „potop” (termenul e incorect, ci de o catastrofă ce a cuprins, la vremea aceea, aproape întreaga suprafaţă terestră; un cataclism cu cutremure şi erupţii vulcanice, cu inundaţii, cu deplasarea uscatului, cu mişcări ale continentelor şi scufundarea unor întregi regiuni ale globului”. „Numărul argumentelor ştiinţifice, care confirmă potopul biblic, începând cu mitologia comparată şi terminând cu metodele moderne, nucleare, de măsurare a vârstelor diferitelor vestigii ce susţin teza, este din ce în ce mai mare”. „În ce priveşte faptul în sine, (eliberat fireşte de aura mitului) s-ar părea că nu mai există suspiciuni”.

După ce face o analiză a mitologiei comparate, continuă: „Argumentele ştiinţifice care susţin ideea „potopului” pot fi dispuse în mai multe grupe. Una din acestea îl constitue domeniul ştiinţelor exacte: climatologia, hidrografia şi arheologia”.

Deci, ceea ce veacuri de-a rândul a fost tăgăduit de unii, în numele ştiinţei, cu scopul de a compromite Biblia, de a arăta că e o carte cu minciuni ce nu pot fi crezute, azi este confirmat ca adevăr, de ştiinţele exacte ale secolului al douăzecilea.

Biblia este stânca neclintită de la malul mării. Cu cât este mai lovită de valuri, cu atât devine mai sclipitoare în bătaia soarelui. Cu cât unii luptă împotriva ei, cu atât adevărul ei străluceşte mai mult. Arheologia depune mărturie că potopul a existat, deci Biblia este adevărată.

2. Nimicirea Sodomei

Un alt text din Biblie de care scepticii au râs şi şi-au bătut joc, este cel din Geneza 19:12-29, care descrie nimicirea Sodomei şi a Gomorei, împreună cu alte două cetăţi, din pricina păcătoşeniei. Nimicirea afost prin pucioasă şi foc, iar soţia lui Lot, care n-a ascultat de porunca Domnului, ci s-a uitat înapoi, a fost prefăcută într-un stâlp de sare. Unora li se părea prea de tot această relatare. Cu toate că acest text şi-a primit adeverirea din gura Domnului Isus (Luca 17:28,29,32), pentru ei n-a avut mare importanţă. Dar iată că descoperirile arheologice au înăbuşit sarcasmul lor.

În anul 1928, Dr. Kyle a condus o expediţie arheologică la locul vechilor cetăţi Sodoma şi Gomora. Regiunea este situată lângă Marea Moartă. Făcând săpături au descoperit un zăcământ de sare. Stratul de sare se întinde pe o lungime de 10 km şi are o grosime în unele locuri de 50 cm. Deasupra stratului de sare este un strat de pucioasă. De notat e că toată partea locului are zăcăminte de asfalt, de smoală la suprafaţă. În Geneza 14:10 citim: „Valea Sidim era acoperită cu fântâni de smoală”. Valea Sidim era în partea de sud a Mării Moarte, mai jos de peninsula Lisan, parte acoperită azi de apele mării.

Arheologul Howard F.Vos spune: „E clar că un belşug de material combustibil era în jurul cetăţilor din câmpie. Şi nu există motive de îndoială cu privire la relatarea din Geneza despre foc, fum gros şi ploaia de pucioasă, probabil ca un rezultat al unei explozii, care a aruncat în aer materialul inflamabil şi l-a aprins. Fie că un fulger a atins această regiune şi a aprins-o provocând explozii, fie că un cutremur a creat o reacţie în lanţ.” Având în vedere că zona era bogată în păcură, smoală şi sulf, nu a fost nici o greutate ca Dumnezeu s-o nimicească prin foc.

O altă mărturie despre nimicirea Sodomei e o tăbliţă scrisă în acadiană, descoperită de arheologi. Ea sună astfel: „Din mijlocul adâncimii cerului s-a pogorât furtuna; din mijlocul tăriei se ivi pedeapsa meritată. Sabia fulgerului a tocat pământul ca pe nişte iarbă. În cele patru vânturi, vâlvăia fulgerul, asemenea focului, distrugând totul. El a lovit pe oameni în oraşele lor, a nimicit trupurile lor. În oraş şi în ţară s-a instaurat jalea. Pe cel liber şi pe rob l-a lovit el deopotrivă. El a umplut pământul de durere; în cer şi pe pământ a bântuit el asemenea unei grozave furtuni şi totul a fost făcut scrum”.

Istoricul evreu Iosif Flaviu, în cartea sa „Războaiele iudaice” spune: „Provincia din preajma lacului Sodomei era cândva o ţară binecuvântată prin rodnicia sa şi se împodobea cu multe oraşe, dar acum este cu totul arsă. Se spune că pentru nelegiuirile locuitorilor ei, a fost distrusă de fulger. Chiar şi până azi se pot vedea unele rămăşiţe ale focului ceresc şi urmele a cinci oraşe. Până şi în fructe se arată cenuşa: după exterior şi culoare, ele par adevărate fructe, dar îndată ce le sfărâmi cu mâna, ele se prefac în cenuşă”. Flaviu face aluzie la aşa numitul „măr al Sodomei”, care pe din afară e ca merele, dar miezul e ca un fel de cenuşă.

Istoricul Tacitus la fel confirmă nimicirea descrisă în Biblie. El zice: „Şesul vecin cu Marea Moartă, cândva roditor şi populat cu oraşe mari, a fost nimicit prin fulger, urmele căruia se vede pe pământul ars, azi cu totul neroditor”.

La fel şi geograful Strabo pomeneşte nimicirea Sodomei în lucrarea sa „Geografia” XVII, 2, 44. Pe vremea lui Iosif Flaviu ruinele nu erau acoperite de apă. Pe vremea stăpânirii romane, un drum trecea din apus înspre răsărit, pe la sudul Mării Moarte pe unde e peninsula Lisan, deci aproape pe la jumătatea ei. Cu vremea apele au crescut şi au acoperit partea de teren dinspre sud. În 1960, Dr. Ralph E.Baney în urma unor cercetări care au durat trei luni, a anunţat că a identificat Sodoma şi Gomora cu rămăşiţele lor sub apele din partea de sud a Mării Moarte”. Aceste confirmări arată că Biblia este adevărată.

3. Împărăţia hetiţilor

Multă vreme împărăţia hetiţilor a constituit pricină de aprinse discuţii şi controverse. Biblia vorbeşte despre „fiii lui Het”, ei fiind proprietarii peşterii Macpela pe care o cumpără Avram spre a îngropa pe Sara (Geneza 23:3). În Geneza 26:34 ni se spune că Esau s-a căsătorit cu una din „fetele lui Het”. Chiar şi mai târziu avem menţiuni despre acest popor. În armata lui David găsim pe Ahimelec Hetitul şi pe Urie Hetitul. În 1 împăraţi 10:29 ni se spune că Solomon făcea comerţ aducând cai din Egipt „pentru toţi împăraţii hetiţilor”. Deci, poporul era mare şi avea mai mulţi împăraţi. Pe vremea lui Elisei, când sirienii au despresurat Samaria şi au fugit, au zis: „Împăratul lui Israel a tocmit împotriva noastră pe împăraţii hetiţilor”.

Cum în manualele de istorie antică, înainte nu se pomenea nimic despre hetiţi, foarte mulţi necredincioşi râdeau de Biblie că vorbeşte despre un popor care n-a existat şi încă afirmă că avea mai mulţi împăraţi. Împotriva acestora nu aveai cu ce te apăra. Ei afirmau sus şi tare că Biblia nu e adevărată. În secolul trecut, arheologia a descoperit câteva scrieri asiriene şi câteva scrieri hieroglifice aparţinătoare dinastiei a optsprezecea a Egiptului, precum şi tăbliţele de la Tel-el-Amarna, care pomenesc despre hetiţi.

Tel-el-Amarna e o localitate la aproape 160 mile sud de Cairo. Înainte se numea Aketaton şi a fost capitala Egiptului pe vremea lui Amenhotep IV, care a domnit între anii 1387-1366 î.d.Cr. Aici în 1887, în mod întâmplător, o ţărancă a descoperit 300 tăbliţe cu scriere cuneiformă în limba acadiană, reprezentând corespondenţa diplomatică dintre regii hetiţi şi canaaniţi, care erau tributari Egiptului şi faraonilor. Documentele reflectează condiţiile existente în Palestina, pe vremea cuceririi Canaanului de către evrei sub Iosua.

Cercetări arheologice cu privire la hetiţi au fost făcute între anii 1820-1830, dar fără rezultate. Misionarul William Wright din Damasc şi orientalistul A.H.Sayce au fost primii care, cu ajutorul monumentelor risipite, au reuşit să dea o imagine slabă a acestui popor. Lucrarea lui Wright intitulată „Imperiul hetiţilor” a apărut în 1884.

Săpăturile arheologice făcute sub îndrumarea germanului Hugo Winckler în anii 1906-1907, lângă localitatea numită azi Bogaz-Koi, la răsărit de Ankara, în Turcia asiatică, au scos la suprafaţă ruinele marelui oraş Hattuşaş, fosta capitală a hetiţilor. Aici au dat şi peste arhiva imperială cu vreo 20.000 documente cuneiforme. Dar miile de texte erau într-o limbă necunoscută şi nu puteau fi înţelese. După multă muncă, doi savanţi au reuşit să descifreze acest scris. Unul era elveţian E. Forrer, celalalt ceh, B. Hrozny.

Datorită acestor documente, astăzi se ştie că împărăţia hetiţilor se întindea în regiunea de nord a Siriei. Prin sec. al XVII-lea î.d.Cr. pornesc o serie de războaie şi ajung până înspre Mesopotamia. Ocupă chiar Babilonul prin 1650 şi îl jefuesc. Culmea puterii o ating sub împăratul lor Suppiluliuma, 1388-1347 î.d.Cr. , când forţează chiar pe Egipteni să se retragă din Siria. Din documente ştim că împărăţia hetiţilor avea în fruntea sa pe marele împărat, iar sub el erau regi mai mici peste provincii. Deci, Biblia avea dreptate când vorbea la plural de „regii hetiţilor”. Dărâmăturile hetiţilor mărturisesc că Biblia e adevărată.

4. Avram nomadul

Multă vreme criticii Bibliei s-au poticnit în Avram, omul care se muta cu cortul din loc în loc. Ei spuneau că Avram nu este un personaj istoric, ci doar mitologic. Deci, toate relatările despre el nu sunt adevărate, ci legende ticluite de mintea omenească. Ei susţineau că nivelul de viaţă şi civilizaţie redat în Biblie în legătură cu viaţa lui Avram, era mult mai ridicat decât cel real în acea vreme. Avram călătoreşte din Ur la Haran, de la Haran la Hebron în Canaan. Aici face afaceri cu hetiţii, face tratate cu filistenii, formează alianţe militare cu amoriţii, se luptă cu împăraţii din îndepărtatul Şinear şi Elam, este întâmpinat de împăratul Salemului, călătoreşte în Egipt, toate acestea arată un nivel mai înalt de civilizaţie decât cel din epoca patriarhală. Afirmând că Avram este o persoană legendară, concluzia logică urmează, că Biblia nu este adevărată. Se poate? Cine are dreptate: Biblia sau criticii? Vrem să cunoaştem adevărul. Dar cum îl putem afla? Recurgem la arheologie şi-i cerem să ne spună ea cum stau lucrurile. Şi ea ne spune. Sapa şi lopata au scos adevărul la suprafaţă şi în legătură cu viaţa lui Avram.

În conformitate cu Geneza 11, Avram s-a născut în cetatea Ur din Caldeea. Aici şi-a petrecut copilăria şi tinereţea până după căsătorie. Deşi Urul a fost oraş de seamă, el a dispărut din istorie, după Cir, adică prin secolul al VI-lea î.d.Cr. , ca rezultat al schimbării albiei fluviului Eufrat. Nu s-a mai ştiut nici locul unde a fost.

În 1854 J.E.Taylor a făcut săpături arheologice la Tell Muquyyar, 150 mile nord-vest de Golful Persic şi a descoperit vechea cetate Ur. În 1918, H.R.Hall, sub auspiciile Muzeului Britanic, a făcut săpături la Ur. Între anii 1922-1934, eforturi comune au fost depuse de Muzeul Britanic şi Muzeul Universităţii din Filadelfia, cu echipe de cercetători sub conducerea vestitului arheolog Sir Leonard Woolley. Cele mai spectaculare descoperiri au fost făcute în mormintele împărăteşti. Sir Woolley a trasat istoria cetăţii Ur de la cel de-al patrulea mileniu înainte de Cr. până către anul 300 î.d.Cr.

Aceste săpături au scos la lumină că cetatea Ur avea o civilizaţie foarte avansată. Templele, palatele, casele şi mormintele dezgropate arată că, cu 2500 de ani î.d.Cr. , ei aveau instrumente muzicale, aveau bijuterii, felurite unelte, căruţe şi animale de povară, arme de aramă. Cunoşteau prelucrarea metalelor, a pietrelor preţioase; făceau comerţ cu aramă, pe care o aduceau din munţii Anatoliei, cu aur, cu fildeş, cu anumite pietre şi cu lemn. Aveau unele fabrici sau ateliere unde produceau textile, metale şi bunuri de consum. Din fericire pentru arheologie, cei din Ur întocmeau documente pentru toate tranzacţiile lor. Astfel s-au găsit facturi sau scrisori de trăsură, acte de împrumuturi, contracte, sentinţe judecătoreşti, dări de seamă, jurnale de casă, precum şi lecţii de şcoală. Educaţia a atins un înalt nivel de dezvoltare. Se cunoştea tabla înmulţirii şi a împărţirii, extragerea rădăcinii pătrate şi a cubului şi se făceau exerciţii de geometrie. Casele erau cu două etaje şi aveau câte 10 până la 20 de camere.

Sir Woolley spune: „Conţinutul mormintelor ilustrează o stare foarte înaltă de dezvoltare a societăţii de tip urban, a societăţii în care arhitectul era familiar, cu toate principiile de bază ale construcţiei cunoscute nouă azi… meşteşugarii în metal posedau o cunoştinţă a metalurgiei şi o dibăcie tehnică căreia puţini îi puteau rivaliza; negustorii îşi purtau mărfurile până departe şi ţineau evidenţe scrise de tranzacţiile lor; armata era bine organizată şi biruitoare; agricultura era prosperă şi marea bogăţie a dat loc luxului… şi cum s-a demonstrat deja… această civilizaţie avea vechime de mai multe secole”.

Astfel aceste descoperiri arheologice, au spulberat obiecţiile criticilor. Avram nu e o persoană legendară, ci istorică. El a crescut în mijlocul unei civilizaţii avansate. În trăirea ca nomad, el aplică totuşi cunoştinţele care şi le însuşise la Ur. A preferat să trăiască în corturi, „mărturisind prin aceasta că e străin şi călător pe pământ”. Discordanţa dintre cort şi civilizaţie a dispărut cu ajutorul târnăcopului şi a hârleţului. Ştiinţa şi-a spus cuvântul. Biblia a spus adevărul despre Avram.

5. Iosif în Egipt

Nici relatarea biblică cu privire la Iosif în Egipt nu a fost crezută de mintea ascuţită a criticilor. Şi aceasta, cu atât mai mult că numele lui Iosif nu e pomenit în scrierile egiptene. Biblia ne spune că Iosif, fiind vândut de fraţii săi, negustorii ismaeliţi l-au dus în Egipt. Ajuns ca sclav în casa lui Potifar, datorită comportării sale şi binecuvântării lui Dumnezeu, stăpânul îl face şef peste toţi ceialalţi sclavi din casa sa. Fiindcă nu consimte să trăiască în adulter cu stăpâna, e aruncat în închisoare.

Arheologia recunoaşte că asemenea cazuri s-au petrecut în Egipt. Soţia lui Potifar nu a fost singură în felul acesta. Povestirile egiptene arată multe cazuri asemănătoare. Unul similar e redat într-un document arheologic ce poartă denumirea „Istoria celor doi fraţi”. Asemănarea e atât de remarcabilă, încât crezi că e exact acelaş caz.

Biblia spune că Iosif în închisoare s-a întâlnit cu „mai marele paharnicilor” şi cu „mai marele pitarilor” lui Faraon; că mai marele paharnicilor visase că înaintea lui era o viţă cu trei mlădiţe, pe care erau struguri, că paharul lui Faraon era în mâna lui şi că a luat struguri pe care i-a stors şi a dat paharul lui Faraon. Criticii au râs zicând: „Nu vedeţi că nu se potriveşte? Cine storcea strugurii chiar în faţa faraonului? Datoria lui era să aducă paharul cu băutură, nu să stoarcă acolo strugurii”.

Dacă întrebăm arheologia, ea ne dă lumină şi asupra acestui caz. Egiptologii au constatat exactitatea obiceiurilor din Egipt cu cele relatate în Geneza cap. 45-50. Profesorul Yahuda, care a făcut un studiu special al acestor asemănări din literatura egipteană şi Biblie, le consemnează în două lucrări: „The language of the Pentateuh în its Relation to Egyptian” apărută la Londra în 1933 şi „The Accuracy of the Bible” (Exactitatea Bibliei), apărută tot la Londra în 1934. În Egipt era titlul de „căpetenie a străjerilor”, rang pe care îl avea Potifar. La fel era „mai marele paharnicilor” şi „mai marele pitarilor”.

Apoi inscripţiile egiptene spun că mustul era băutura preferată a faraonilor din acea epocă, iar paharnicul trebuia să stoarcă strugurii nu într-un vas, ci direct în pahar înaintea lui Faraon. S-au găsit chiar şi anumite scene desenate pe mai multe pietre de mormânt, care îl arată pe paharnic storcând mustul înaintea lui Faraon, deci exact cum spune Biblia. În Geneza 41:14 citim că „Iosif s-a ras”. Inscripţiile egiptene spun că nu era îngăduit să te prezinţi în faţa Faraonului nebărbierit. Amănuntul e mic, dar de mare importanţă.

Biblia spune că în urma explicării visurilor lui Faraon, Iosif a fost ridicat la cea mai înaltă treaptă. Arheologia confirmă că în Egipt, visurilor li se dădea mare importanţă. Între scrierile egiptene s-a găsit un papirus care spune: „Un străin a fost ridicat la rangul cel mai înalt în Egipt”. Cei mai mulţi cercetători susţin că relatarea e făcută cu privire la Iosif. În colecţia M.Allemant este un inel de iaspis negru, gravat cu un şarpe înaripat şi două semne semitice; pe partea opusă este o inscripţie evreiască. Datează din vremea hicşoşilor. Se susţine că ar fi inelul lui Iosif.

Biblia vorbeşte despre cei şapte ani de foamete din Egipt. O inscripţie descoperită de arheologi menţionează foametea de şapte ani. La fel în mormântul El Kab este o inscripţie a guvernatorului Baba, care se crede că însuşi faraonul Apepi III, domnitorul din timpul lui Iosif, a poruncit să fie scrisă: „Am adunat grâu, ca prieten al Dumnezeului secerişului, după ce fusesem foarte băgător de seama la timpul semănatului. Şi acum în timpul foametei, care durează de mai mulţi ani, eu împărţesc grâu prin oraş, fiecărui lovit de foamete”. Bingsch susţine că este vorba de foametea pomenită în Geneza. La fel crede şi profesorul Kittel. Iar în 1947, mai multe reviste anunţau o nouă descoperire arheologică în Egipt. S-a găsit un templu pe a cărui lespezi erau menţionaţi cei şapte ani de foamete din Egipt şi se spune că s-a datorat lipsei de inundaţii a Nilului.

Biblia spune că Iosif şi-a adus fraţii cu familiile şi pe bătrânul Iacov în Egipt, aşezându-i în ţinutul Goşen. Denumirea semitică a unor oraşe din Egipt ca: Sucot, Baal-Ţefon, Migdol, Zilu, confirmă această aşezare. Un papirus, cam fragmentat, are înscris un raport al grănicerilor de prin anul 1210, care au permis unor semiţi să treacă frontiera în Egipt. El spune: „Am permis tranzitul unor beduini din Edom prin fortăreaţa Merneptah… În Teku spre lacurile de la Pitom din Merneptah… ca să-şi susţină viaţa lor şi a turmelor în domeniul lui Faraon, bunul soare al oricărei ţări.” Ceva care ilustrează acelaş adevăr este o sculptură pe mormântul lui Khnumhotep la Beni Hasan. Acesta a fost un dregător sub Senworset al II-lea. Scena reprezintă un grup de imigranţi semiţi coborând în Egipt, sub conducerea „Şeicului ţinuturilor de sus, Ibşe”. Atât numele cât şi feţele îi arată ca semiţi.

În Geneza 50:2 citim că la moartea lui Iacov, Iosif a poruncit doctorilor lui să îmbalsămeze pe tatăl său. Arheologia adevereşte că lucrul acesta se practica în Egipt. Toate aceste date arheologice mărturisesc că istoria lui Iosif este reală, deci Biblia e adevărată.

Totuşi unora le vine greu să o creadă. Mai ales ridicarea în rang a lui Iosif şi aşezarea evreilor în ţinutul Goşen, cea mai mănoasă regiune din Egipt, le pare absurdă. Dar trebuie ţinut cont de realitatea istorică. Egiptul în această perioadă era condus de dinastia hicşoşilor, a regilor păstori. Ei nu erau de rasă hamită ca egiptenii, ci erau semiţi, care au pus mâna pe tronul Egiptului. Cei şase monarhi care au condus pe rând Egiptul au purtat nume egiptene. Conform analelor egiptene, ei au venit din răsărit sub Salatis, primul lor rege, şi au cucerit Memfisul, supunând Egiptul. Singura dare de seama detailată despre ei, este un pasaj dat de Iosif Flaviu dintr-o lucrare a lui Maneto, scriitor antic, lucrare pierdută azi. Ei vorbeau limba semită, ca şi evreii, aveau fizionomia feţei ca ei şi se ocupau cu creşterea oilor. Din această cauză, egiptenii urau păstorii (Geneza 46:34). Numai cine nu cunoaşte istoria se poticneşte. Biblia este adevărată.

6. Hurianii sau horiţii

Biblia vorbeşte despre horiţi. Prima pomenire a acestui popor o găsim în Geneza 14:6, unde ni se spune că au fost bătuţi de Chedorlaomer şi împăraţii aliaţi cu el. După Geneza 36:20 şi mai ales după 1 Cronici 1:38, la simpla privire, ar părea că horiţii se trag din Esau, dar ei au fost vechii locuitori ai Seirului unde s-a aşezat Esau, iar mai târziu, urmaşii lui au izgonit pe horiţi (Deuteronom 2:12,22). Câteva mii de ani nu s-a ştiut nimic despre acest popor. Istoria nu vorbea nimic despre ei. Mulţi au râs de Biblie şi spuneau că vorbeşte de popoare care n-au existat, de hetiţi, de horiţi.

În secolul nostru, arheologia a confirmat şi acest adevăr al Bibliei. Între anii 1925-1931, Şcoala Americană de Cercetări Orientale din Bagdad, împreună cu Universitatea Harvard au făcut săpături într-un deal la Yoghlan Tepe, vreo 150 mile nord de Bagdad. Aici au dat peste cetatea Nuzi, care a fost locuită de vechii horiţi sau huriani. Înainte de horiţi, cetatea se numea Gasur şi a fost locuită de subariani. Aici au fost descoperite mii de texte scrise pe tăbliţe cu scriere cuneiformă. Tăbliţele de la Nuzi ne arată că horiţii nu erau semiţi. Ei apar la orizontul istoriei cam pe la anul 2400 î.d.Cr. Din regiunea de sud a Caucazului, ei au migrat în părţile de nord-est a Mesopotamiei. Alte tăbliţe cu texte horite au fost dezgropate la Arrapka, modernul Kirkuk, la vreo nouă mile la est. Toate aceste tăbliţe nu numai că arată existenţa poporului hurian, dar aruncă o lumină deosebită asupra vieţii patriarhale descrisă în Geneza. Ele vorbesc despre posibilitatea de a face pe un sclav moştenitorul averii, cum zicea Avram despre Eliezer; arată că în contractul de căsătorie pe lângă mireasă se dădea şi o sclavă, cum a dat Laban (Geneza 29:24,29); precizează posibilitatea vinderii dreptului de întâi născut, cum făcuse Esau; explică că necunoscuţii „terafimi” erau un fel de zeităţi mici ale familiei, de mărimea bibelourilor de azi; stabilesc că soţia avea dreptul de soră şi că în anumite împrejurări era numită aşa, cum spusese Avram despre Sara. Documentele de la Nuzi sunt de o deosebită valoare pentru confirmarea adevărului biblic.

7. Scrisorile de la Mari şi amoriţii

Un alt popor necunoscut de care vorbea Biblia au fost amoriţii. Săpăturile făcute de Andre Parrot sub auspiciile Muzeului Luvru începute în 1933, întrerupte din cauza războiului şi continuate între 1951-1956, la cetatea Mari, modernul Tell-el-Hariri, pe Eufrat, au scos la lumină temple, statui, palatul regal cu 300 de camere precum şi biblioteca regală compusă din vreo douăzeci mii de tăbliţe. Ele sunt scrisori ale împăraţilor, corespondenţa diplomatică şi cronici. Documentele sunt scrise în vechiul dialect babilonean.

Palatul regal de la Mari, contemporan cu prima dinastie a Babilonului, a fost de o mărime împunătoare. Sala tronului cu specimene de pictură rară, apartamentele împăratului, birourile administrative, şcoala scribilor, toate sunt o minunăţie. E considerat cel mai bine păstrat dintre toate palatele din Orientul mijlociu. Palatul a fost clădit de amoriţi.

Descoperirea arheologică de la Mari, are o deosebită valoare pentru cercetătorul Bibliei. Denumirea „Habiru” (evreul) pe care o avem în Biblie în legătură cu Avram (Geneza 14:13), se întâlneşte frecvent în scrisorile de la Mari. Numele lui Nahor (Geneza 24:10) e menţionat mai de multe ori în aceste scrisori. El era bine cunoscut împăratului. Documentele precizează că împăratul Samşi-Adad I al Asiriei, 1748-1716 î.d.Cr. era contemporan cu împăratul Hamurabi al Marelui Babilon, al cărui cod de legi s-a descoperit la Susa în 1901. Datorită acestor scrisori s-a stabilit că Hamurabi e Amrafel din Geneza 14:1, rezolvându-se astfel o veche enigmă. Descoperirea de la Mari dă multă lumină asupra vieţii din perioada patriarhală şi asupra istoriei amoriţilor. Astfel acest popor mare de care vorbeşte Biblia, este confirmat de arheologie.

8. Textele feniciene de la Ugarit

O altă descoperire importantă s-a făcut la Ugarit, modernul Raş Samra, din Fenicia de altă dată. Cetatea a fost necunoscută până în 1928, când un ţăran arându-şi holda, a scos cu plugul la suprafaţă anumite antichităţi, la Minet el-Beida. Anul următor, la 2 apr.1929, aici au început excavaţiile sub conducerea lui Claude F.Schäffer. După o lună s-au mutat la Ras, Samra şi la 20 Mai au fost dezgropate primele tăbliţe. Săpăturile au continuat între 1929 şi 1937. Între două mari temple, unul dedicat lui Baal şi altul lui Dagon, s-a descoperit o bibliotecă cu sute de tăbliţe cu texte religioase feniciene. Ele arată o mare asemănare între stilul şi vocabularul fenician şi cel evreesc.

Textele de la Ugarit arată imoralitatea în cultul şi viaţa canaaniţilor. Criticii Bibliei spuneau că nu e adevărată afirmaţia, că din cauza păcătoşeniei mari, popoarele canaanite au fost date spre nimicire. Nelegiuirea amoriţilor care nu şi-a atins vârful pe vremea lui Avraam, arheologia arată că a ajuns la culme spre, sfârşitul perioadei patriarhale. Documentele acestea mărturisesc că Biblia este adevărată, deci Dumnezeu este drept în judecăţile Sale.

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

B. PERIOADA EXODULUI

Multă vreme criticii Bibliei au spus că această parte a Bibliei e prea subiectivă. Fiind scrisă de Moise, cartea Exodul caută să defăimeze pe egipteni, dar că robia nu a fost aşa aspră. Spre a face mai izbitoare dezrobirea lor, Moise a căutat să dea fondului o culoare mai întunecată decât era în realitate.

Faţă de aşa afirmaţii nu aveai cu ce te apăra. Nici o altă scriere nu vorbea nimic despre Israel în Egipt, iar toate semnele văzute pe unele monumente de acolo, erau nepricepute de egipteni şi cu atât mai puţin le pricepeau europenii.

Trebuie să ştiţi că Egiptul a fost un mare tezaur de documente arheologice. Aici sunt ruinele marelui templu de la Karnak, templele şi palatele de la Medina, Luxor, Teba, Memfis, On, cetatea soarelui, Nof, Dendrah, Abu-Simbel. În Egipt au fost marile grânare de la Pitom şi Ramses, marile piramide cu camerile lor tainice, obeliscurile şi sfincşii, mormintele cu inscripţii şi labirintul; aici se găseau tăbliţe scrise şi papirusuri. Dar toate erau mute. Nimeni nu putea descifra cele scrise. Vechii preoţi şi scribii egipteni au murit şi au dus cu ei în groapă taina acestui scris. Scrierea hieroglifă era scrierea ideografică sacră şi oarecum oficială a vechilor egipteni. Ea este compusă din figuri desenate. Propriu zis nu se scria, ci se desena. Prin mileniul al treilea a apărut scrierea hieraică. Ea folosea semne care semănau pentru câtva cu figura. Era un fel de simplificare a hieroglifelor. Ea a fost folosită mai ales în documentele comerciale. Scrierea demotică a apărut prin secolul al VIII-lea î.d.Cr. Ea este mult mai simplificată şi se scria cursiv, dar aproape că nu mai seamănă cu hieroglifa. Toate aceste trei feluri au încetat prin secolul al V-lea d.Cr.

În 1798, Napoleon Bonaparte, în dorinţa de noi cuceriri, a pornit spre Egipt. Deşi acea campanie s-a încheiat cu un eşec militar, pentru arheologie ea a adus o biruinţă deosebită.

În 1799, inginerul Bonssard în timp ce făcea nişte săpături la gurile Nilului, aproape de Rosetta, a dat peste o piatră curioasă. Ziarul „Courier de l’Egypte” din 15 sept.1799, anunţa această descoperire: „În cursul lucrărilor de fortificare pe care cetăţeanul d’Hautpoul, comandant de batalion de pionier, le-a intreprins pe actualul FortJulien… s-a găsit sub dărâmături o piatră de granit negru, foarte dur, cu o granulaţie extrem de fină… Una din feţe este lustruită şi poartă trei inscripţii, separate net unele de altele prin câte un rând gol”.

„Prima, cea de sus, este scrisă în hieroglifă. Ea cuprinde 14 rânduri, dar o parte din inscripţie lipseşte, un colţ al pietrei fiind rupt. A doua, cea de la mijloc, se crede că este scrisă în siriană, aceasta numără 32 de rânduri. A treia, ultima, este grecească. Ea constă din 54 de rânduri, săpate foarte clar, care s-au păstrat, ca şi celelalte de deasupra, extrem de bine.

„Generalul Menon a pus să se traducă în parte inscripţia grecească… ea oferă cheia descifrării hieroglifelor”.

Descifrarea lor însă nu s-a făcut până în 1822, când Francois Champolion a reuşit să găsească taina acestui scris. Piatra din Rozetă cu inscripţiile respective a fost ridicată de preoţii egipteni adunaţi la Memfis în anul 195 î.d.Cr. , în care îl lăudau pe Ptolemeu Filopater, care pusese în funcţie canalele Egiptului. Făceau aceasta căci le iertase anumite dări cultice.

De la data descifrării hieroglifelor, Egiptul a început să-şi aducă tributul său Bibliei. Documentele sale au căpătat grai şi au început să mărturisească că Biblia este adevărată.

Secolul al XIX-lea a fost un secol de mari descoperiri în ale arheologiei. Cetăţi, care până atunci au zăcut veacuri de-a rândul sub nisipul vremii, au fost scoase la lumină. Şi cioburile pământului s-au ridicat să astupe gura criticilor răuvoitori.

Au fost găsite scrieri pe granit, scrieri pe alabastru, pe lemn, pe argilă, pe papirus. S-au descoperit inscripţii pe pereţii templelor, pe ale palatelor dezgropate, pe monumente, pe statui, pe lespezi, pe suluri, pe cilindrii şi chiar pe cărămizile din ziduri. În mod direct sau indirect, ele atestă adevărul Bibliei.

1. Asuprirea în Egipt

În Exodul 1:8 citim: „Peste Egipt s-a ridicat un nou înpărat, care nu cunoscuse pe Iosif,” iar în v.11 „Şi au pus peste ei isprăvnicei ca să-i asuprească prin munci grele”.

Împăraţii hicşoşi au stăpânit Egiptul între secolele XVIII şi XVI. Ei au dat două dinastii: pe a XV-a şi a XVI-a. Ei au avut capitala la Avaris. Egiptul de sus, înspre izvoarele Nilului, era condus de prinţi egipteni, care au fost tributari hicşoşilor. Ei aveau capitala la Teba. Unul dintre aceştia, Kamose s-a răsculat împotriva lui Apopi al III-lea şi a cucerit Egiptul, lăsându-i doar capitala Avaris. Urmaşul lui Kamose, Ahmose I, întemeietorul dinastiei a XVIII i-a izgonit pe hicşoşi din Egipt. Această dinastie era hamită şi ura pe semiţi. Ea avea ca moto: „Egiptul pentru egipteni”. Duşmănia împotriva hicşoşilor s-a răsfrânt asupra evreilor care au primit favoruri de la hicşoşi şi asupra tuturor străinilor.

Că în Egipt s-a ajuns la grea suferinţă sub noua dinastie, se constată dintr-o descriere a lui Eber. El spune: „Sub un sicomor stufos, un vânzător de ale mâncării, de băuturi spirtoase şi de afide pentru răcorirea apei, şi-a aşezat masa sa şi alăturea cu ea o ceată de barcagii şi vizitii, răcneau şi se ciorovăiau pentru ceva. Marinarii stăteau lungiţi pe bordul vapoarelor şi pe maluri la umbra palmierilor. Alţii, sub razele dogoritoare ale soarelui, de care se apărau acoperindu-şi faţa cu o parte de pânzătură, care le slujea drept haină. Pe alăturea treceau arestaţii şi sclavii, arşi de soare, negrii, încovoiaţi sub sarcinile grele pe care trebuiau să le ducă la destinaţie: în templepentru jertfe sau la negustorii de diferite mărfuri. Pietrarii cărau bucăţi de piatră aduse din pietrăriile Kenu sau Suan, dirijându-le pe taluzi de lemn spre locul unde urma să se construiască un nou templu sau un nou palat. Lucrătorii udau cu apă tălpigile, ca să nu se aprindă prin frecare sub greul pietroaielor. Toţi aceşti lucrători erau mânaţi cu cravaşa de către isprăvnicei şi cântau cântecele lor de muncă grea. Dar glasul lor suna a apăsare şi răguşit. Abia în timpul repausului, când se strânseseră cu toţii, se mai însufleţiră puţin.

Roiuri dese de muşte câineşti, urmăreau aceste grupe suferinde de muncitori, car,e cu o răbdare apatică şi apăsătoare, suportau atât înţepăturile muştelor cât şi loviturile supraveghetorilor”.

În Biblie se spune că evreii au fost supuşi la munci grele de facerea cărămizilor şi că aveau o anumită normă pe care trebuiau să o îndeplinească. Arheologia confirmă aceasta. Pe un alt document denumit „Papirus Anastasius” se spune aşa:

„Doisprezece pietrari, afară de oamenii care se ocupau cu facerea cărămizilor în oraşele lor, au fost aduşi aici să lucreze la zidirea caselor. Să facă fiecare din ei, numărul hotărât de cărămizi, în fiecare zi. Ei nu trebuiau să slăbească munca la casa nouă. Pentru aceasta, eu mă supun poruncii date mie de stăpânul meu”.

Se pare că documentul aparţine unui ispravnic pus să supravegheze. Peste Israel supraveghiau nu numai ispravnicii egipteni, ci şi logofeţi evrei. Ca să-i stăpânească mai bine, Faraon corupe pe unii dintre evrei şi îi numeşte logofeţi peste fraţii lor. Ce dureros e să vezi cum pentru bani, oamenii devin unelte împotriva fraţilor lor! După ce nu li s-a mai dat paie pentru cărămizi şi astfel nu s-a putut face norma stabilită, logofeţii aceştia au ajuns să fie bătuţi şi ei. Aşa citim în Exod 5:14-18: „Au bătut chiar pe logofeţii copiilor lui Israel, puşi peste ei de isprăvniceii lui Faraon. „Pentru ce”, li se zicea, „n-aţi isprăvit ieri şi azi, ca mai înainte, numărul de cărămizi care vă fusese hotărât?”

Munca de facerea cărămizilor era grea şi neîndeplinirea normei atrăgea bătaia celui în cauză şi uneori şi a logofătului evreu, ca acesta să fie mai fără milă şi să-i forţeze pe cei daţi în grija sa la muncă. Pe un monument de la Adel Curah se vede o scenă cu cărămidari la locul de muncă. Unii rup pământul, alţii aduc apă, alţii frământă, alţii pun în forme, iar alţii răstoarnă formele. Tabloul arată şi doi isprăvnicei. Unul cu o cravaşă în mână, aplică lovituri pe spinarea goală a unui cărămidar. În Egipt fiind cald, muncitorii nu purtau cămăşi. Celălalt isprăvnicel sau logofătul şade pe un pietroi, cu toiagul lui ameninţător, împotriva oricui nu-şi face norma.

În Exod 1:13.14 ni se spune: „Atunci egiptenii au adus pe copiii lui Israel la o aspră robie. Le-au făcut viaţa amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi şi prin tot felul de lucrări de pe câmp; şi în toate muncile acestea pe care-i sileau să le facă, erau fără nici un pic de milă”. Biblia vorbeşte despre aceste munci forţate, iar documentele arheologiei confirmă că ele existau şi arată că se purtau fără milă.

Un tablou din Benhatan arată o altă scenă de pedepsire. Un muncitor, care nu lucrase cum trebuia şi cât trebuia, e întins cu faţa la pământ, alţi doi îl ţin de mâni şi unul de picioare, iar isprăvnicelul îi brăzdează spatele cu lovituri.

Se pare că cel care a asuprit mai crunt pe Israel a fost faraonul Ramses al II-lea. E bine de ştiut că la egipteni, ca şi mai târziu la babiloneni, cărămizile purtau pecetea împăratului. În Muzeul Britanic se găsesc patru cărămizi cu pecetea lui Tutmes al III-lea şi câteva cu a lui Ramses al II-lea.

De fapt, cele mai multe clădiri au fost făcute sub Ramses al II-lea. De la el se găsesc cele mai multe cărămizi. El clădise cetăţile Pitom şi Ramses. Aceste cetăţi au fost căutate de arheologi şi au fost dezgropate. Ceva curios, s-a constatat că un mare număr de cărămizi nu mai aveau paie, mai ales la cetatea Pitom. Deci, cărămizi fără paie, aşa cum spune Biblia. Câteva din acestea se găsesc la Muzeul Britanic înregistrate sub nr.60-20. Ele poartă sigiliul lui Ramses. El a fost un împărat care şi-a depus străduinţele pentru construcţii. El a zidit palate, temple, magazii; a construit canale şi a ridicat obeliscuri. Din 32 obeliscuri câte au fost găsite în Egipt, 21 au fost făcute de Ramses II. Din 8 templeclădite în Teba, 7 au fost construite în întregime sau parţial de Ramses. El a domnit între anii 1290-1224 î.d.Cr. Cetăţile Pitom şi Ramses au fost cetăţi magazii sau hambare.

Săpăturile efectuate la Tel-el-Mascuta în anul 1883 sub supravegherea arheologului Eduard Nevin au descoperit cetatea Pitom din Goşen. Dezgroparea ei confirmă că a fost clădită de Ramses al II-lea, că avea magazii mari cu ziduri groase de doi metri şi jumătate până la trei metri, că o parte din cărămizi erau cu paie, iar altă parte fără paie. Deci relatarea biblică este adevărată.

2. Moise

Sub domnia hicşoşilor, evrei au dus-o bine, s-au îmbogăţit şi s-au înmulţit nespus de mult. După alungarea lor, noul Faraon dă ordine moaşelor să omoare copii de parte bărbătească ai evreilor. Cum aceasta nu a dat rezultatele dorite, Faraon porunceşte evreilor săşi arunce în râu toţi copiii ce se vor naşte, lăsând în viaţă doar fetele. Parcă nu ajungea jalea adusă asupra lui Israel prin muncile grele, ci a trebuit ca şi femeile să-şi aibă partea lor de jale.

Pe un document se află înscris un imn de biruinţă închinat faraonului Menefta, în care se spune că „nu a lăsat nici o sămânţă în Israel”. Menţiunea e în rândul al doilea de jos. Aceasta e cea mai veche menţiune în documentele străine despre Israel.

În familia lui Amram şi Iochebed s-a născut un fiu. Era drăguţ la înfăţişare şi n-au vrut să-l omoare. Mama se dovedeşte eroină. E mai de grabă gata să calce porunca împăratului decât să-şi arunce odrasla în râu. Ea l-a păstrat ascuns trei luni. Scriitorul către Evrei ne destăinuieşte că a făcut aceasta prin credinţă. După trei luni, fiindcă nu-l mai putea ţine ascuns, a făcut un sicriaş de papură, l-a uns cu lut şi smoală, a pus copilaşul în el şi l-a aşezat între trestiile râului, în locul unde avea obiceiul să se scalde fiica lui Faraon. Când aceasta vine la râu, aude plânsul copilaşului, porunceşte uneia din servitoare să-l aducă şi îl ia să-l crească ca fiu al ei. Nu se vede aici mâna călăuzitoare a lui Dumnezeu? Oamenii nu pricep multe, dar El îşi îndeplineşte planurile Lui.

După Maneto, Moise s-a născut la Heliopolis, aproximativ prin 1520 î.d.Cr. Întrebarea care se ridică în mintea noastră este: Cine a fost această fiică a lui Faraon? Moise, căci el scrie Exodul, nu ne dă amănunte. Întrebăm arheologia dacă are vreun document care să ne lămurească, şi ea ne spune că are.

În dinastia a XIX a fost un faraon Tutmes I. Omul acesta a avut ca întâi născut, de la prima soţie, o fiică. De la a doua soţie a avut doi băieţi. Legile Egiptului cereau că dacă primul născut e fiică, să se căsătorească cu fratele vitreg, astfel ei să fie împărat şi ea împărăteasă. Aşa s-a făcut şi în cazul acesta. Hatshepsut s-a căsătorit cu Tutmes II, care după moartea tatălui a luat domnia, dar n-a trăit multă vreme şi a murit. Fiica lui Faraon a fost o femeie energică. Din trăsăturile ei, care se păstrează redate pe bustul ei ce se găseşte într-un muzeu, se constată că avea trăsături asemănătoare cu ale grecilor. Ea a fost o femeie foarte înţeleaptă şi a condus treburile Egiptului timp de 20 de ani.

Ea a ridicat două obeliscuri. Prin inscripţiile de pe ele, ea proslăveşte lucrările tatălui ei, Tutmes I. Ele au fost ridicate la Teba. Unul din obeliscuri a fost făcut bucăţi, celălalt există. E înalt de vreo 30 metri şi este tăiat din stâncă, o singură bucată. Se susţine că este cel mai frumos obelisc de pe faţa pământului. E înscris cu hieroglife şi cu scene. Meşterii au început să-l lucreze în al 15-lea an al domniei ei şi a fost isprăvit în anui al 17-lea. Pe acest obelisc sunt înscrise şi o parte din faptele ei. Ea se intitulează „Femeia împărat”, „Împărăteasa Egiptului de sus şi de jos,” precum şi „Fiica lui Faraon”. Deci, denumirea pe care o găsim în Biblie „Fiica lui Faraon”, o găsim şi pe obeliscul din Teba.

Pentru ca să aibă mai multă autoritate, ea purta haine bărbăteşti şi chiar o barbă din perucă. O mare parte din cercetători susţin că ea l-a crescut pe Moise, că fiind prea bine cunoscută, nu a fost necesar să-i dea numele.

Biblia spune că „Moise a învăţat toată înţelepciunea Egiptului” (Faptele apostolilor 7:22). Arheologia vine şi confirmă că Egiptul avea universităţi de seamă. Una din ele a fost Universitatea din On. On sau Heliopolis cum se mai numea, era cetatea soarelui sau a zeului Ra, situată la nord-est, cam vreo 16 km de la Cairo. Aici a fost şi Iosif ca sclav la Potifar. Unii sunt de părere că în anumite ramuri ale ştiinţei, nici studenţii de azi nu învaţă ce au învăţat studenţii de atunci ai Egiptului. Lopuhin, un scriitor religios rus, spune că universitatea aceasta a fost „Oxfordul Egiptului”.

După o descriere a geografului Strabo (63 î.d.Cr. – 21 d.Cr.), ştim că la On era un mare centru al zeului Ra, zeul soare, că spre poarta mare era o alee de sfincşi, deasupra porţii fluturau steaguri roşii şi albastre; că atât înaintea porţii, cât şi îndărătul ei, pe două rânduri erau chipuri de piatră a razelor soarelui. Se mai aflau obeliscuri şi un izvor sfânt. El a fost la Heliopolis în anul 24 î.d.Cr.

Stiinţele care se studiau erau multe şi felurite. De exemplu: istoria, geografia, medicina, chimia, geometria, matematicile, astronomia, dreptul, etc. În medicină.erau destul de avansaţi, ştiau chiar să înlocuiască anumite mădulare cu proteze. Apoi preparatele lor de îmbălsămare au rămas neîntrecute. Nici ştiinţa noastră de astăzi nu poate face ce au făcut ei. La fel se studia literatura şi compoziţia. La Teba era o bibliotecă cu 20.000 volume. Pe o inscripţie se aflau cuvintele: „Pentru vindecarea sufletului”. Astfel că nu e de mirare că Moise s-a priceput să compună cele cinci cărţi cu proză şi poezie. Iar tăbliţele de la Tel-el-Amarna arată că prinţii din vremea lui Moise cunoşteau scrierea hieroglifă, cuneiforma acadiană şi cuneiforma ugaritică, care e aproape identică cu ebraica.

3. Ieşirea dân Egipt

Descrierea ieşirii din Egipt făcută de Moise în „Exodul”, a fost atacată vehement de mulţi critici. Aceasta fiindcă cronicile egiptene nu vorbesc nimic despre exodul lui Israel. După cum am mai pomenit însă, Egiptul nu are o istorie a lui. Singura lucrare istorică de care avem cunoştinţă a fost „Egiptica” scrisă pe la anul 240 î.d.Cr. de preotul Maneto, dar care este pierdută. Anumite citate din ea au fost păstrate în lucrările altor scriitori, precum şi o listă a treizeci dinastii de împăraţi. Deşi anumite nume şi cifre au fost copiate greşit, ea a fost documentul de bază care a slujit la refacerea istoriei Egiptului. Celelalte amănunte pentru recostituirea istoriei au fost culese din „Geografia Universală” a lui Strabo, din „Istoria Naturală” a lui Pliniu cel Bătrân, din tratatul de geografie a lui Ptolomeu şi din inscripţiile dezgropate de arheologie. Toate aceste inscripţii laudă isprăvile faraonilor şi nu redau înfrângerile lor. Exodul a fost o înfrângere pentru egipteni, un popor s-a eliberat din robia lor, aşa că era natural să nu fie înscris pe monumentele lor.

E Biblia adevărată? Din moment ce nu avem o istorie a Egiptului care să confirme exodul, cum putem verifica cele spuse de Moise? Şi în privinţa aceasta ne adresăm arheologiei să ne lămurească. Din tezaurul vechii civilizaţii a Egiptului, ea deţine anumite documente ce ne pot da o lumină oarecare.

Fapt cunoscut şi precis este că Israel a fost în Egipt. Tot atât de cunoscut şi precis e şi faptul că Israel a ieşit din Egipt. Doar felul cum a ieşit este pus în discuţie. Enciclopedia Britanică spune în privinţa aceasta: „Rezultatul general al cercetărilor ştiinţifice privitoare la faptele materiale ale exodului este dublu. În primul rând se stabileşte evenimentul; totul confirmă raportul biblic, că într-adevăr a fost o scăpare a lui Israel din Egipt. În al doilea rând, rezultatul ne duce la concluzia că acest eveniment a fost mai puţin important în vechiul Orient apropiat, locul unde s-a petrecut, decât pare că implică relatarea biblică”.

Eu nu caut să apreciez importanţa ieşirii, ci să analizez dacă relatarea ieşirii, dată de Moise, este adevărată sau nu. În Exod 7-12, ni se spune că Faraon nu a vrut să dea voie lui Israel să plece şi prin 10 plăgi, Dumnezeu a forţat pe Faraon să îngăduie plecarea lor. Criticii de obicei fiind necredincioşi, resping minunea, iar cele zece plăgi fiind minuni, nu sunt gata să le accepte. Totuşi să stăm puţin şi să analizăm spre a vedea dacă s-au putut petrece aşa minuni.

Prima plagă a fost prefacerea apei în sânge (Exod 7:19-25). Pentru oamenii de ştiinţă de azi, aceasta nu este ceva inexplicabil. Ei au analizat chiar şi zăpada roşie şi i-au găsit explicaţia. Nilul a mai fost roşu şi altă dată. Partea de sus a râului e numită Nilul Alb, apoi la Kartum, primeşte apele Nilului Albastru, iar de la sud-est primeşte apele râului Atbara. De la Nilul Albastru, curge printre nişte pământuri fine roşii la Sennaar şi cu cât apele sunt mai umflate, cu atât rup mai mult pământ şi sunt mai roşii. Relatarea lui Moise nu e absurdă. Ehrenberg, după minuţioase cercetări microscopice, susţine că a fost nu numai o schimbare a culorii, ci şi a compoziţiei chimice, determinată de plante criptogamice şi infuzorii, ceea ce a cauzat moartea peştilor. Fenomenul a fost natural. Minunea constă în aceea că a fost săvârşit la cuvântul lui Dumnezeu prin Moise. Prin această plagă, Dumnezeu loveşte în zeitatea lor principală, în Osiris, căci egiptenii considerau Nilul ca o personificare a lui Osiris.

A doua plagă au fost broaştele (Exod 8:1-15). Că asupra Egiptului au mai fost năvăliri de broaşte, se constată din faptul că aveau pe zeiţa Hekt căreia se rugau să fie feriţi de ele. Zeiţa era reprezentată cu cap de broască. Dar în cazul acesta, ea s-a dovedit neputincioasă. Pieirea deodată a broaştelor, ca şi apariţia lor, se face la termenul hotărât de Moise. Aici e minunea. Moartea şi putrefacţia lor rapidă, oamenii de ştiinţă susţin că s-ar fi datorat unei infecţii cauzate de bacilus antracis.

A treia plagă au fost păduchii. Ei erau consideraţi necuraţi. Ei au întinat şi pe preoţi şi chiar boul Apis, socotit sfânt de egipteni.

A patra plagă a fost musca câinească. Egiptul a mai fost atacat de roiuri mari de muşte. De aceea şiau făcut zeii-muşte care să-i apere. Dar zeii-muşte nu pot opri această plagă, nici nu pot să o înlăture.

Plaga a cincea, ciuma vitelor, a şasea vărsatul negru, a şaptea piatra şi focul şi a opta lăcustele au nenorocit economia Egiptului. Zeii care trebuiau să asigure belşugul, s-au arătat nevrednici, n-au putut împiedeca urgiile lui Iehova. Persoane de specialitate afirmă că ciuma vitelor ar fi fost provocată de bacilus antracis cu care au fost infectate păşunile prin moartea broaştelor, căci textul din Exod 9:3, face precizarea că plaga va atinge vitele de pe câmp. Belşugul mare de ploi care a determinat revărsarea Nilului, a creat în Etiopia şi Sudan condiţii pentru dezvoltarea roiurilor dense de lăcuste, care au apărut prin luna martie. În Egipt, lăcustele nu constitue un miracol. Faptul că au fost anunţate şi că în noaptea aceea a suflat vântul de răsărit, care a adus lăcustele, aşa cum spusese Moise, aceasta constitue minunea. Zeul Hapi n-a adus belşugul, ci ruina.

Plaga a şasea a fost vărsatul negru. El a atins pe oameni. Se susţine că ar fi fost provocat de microbi purtaţi de musca câinească de la plaga a patra. Pielea corpului se umplea de băşici usturătoare. Pliniu cel Bătrân vorbeşte despre boli de piele specifice Egiptului.

Plaga a noua a fost întunericul de trei zile. Ea a fost împotriva lui Ra, zeul soarelui. Trei zile a fost întuneric gros. Nu e vorba de o eclipsă de soare aşa de lungă, ceea ce pare imposibil de crezut pentru mulţi. Fenomenul a fost determinat de kamsin, o furtună de praf. În urma marilor inundaţii, care au adus un praf fin de pământ roşu, prin luna martie se ivesc furtuni ce ridică în văzduh acest praf. Atunci aerul devine gros şi întunecă soarele, totul se face beznă. Durata fenomenului relatată în Exodul e cea mai lungă cunoscută. Descrierea acestei plăgi nu este absurdă. Astfel de întunecimi s-au mai întâmplat în Egipt. Documentele arată groaza ce cuprinde îndeosebi pe călătorii prin deşert când kamsinul sau simunul începe să ridice praful şi nisipul pustiei. Atunci toţi stau în locurile lor, exact cum spune Biblia. Numai cine nu cunoaşte aceste anomalii ale climei Egiptului, râde de descrierea lui Moise, dar prin aceasta îşi dovedeşte ignoranţa sa. Adevărul rămâne în picioare.

Plaga a zecea a fost moartea întâilor născuţi. Ea a adus jalea asupra egiptenilor şi bucuria eliberării pentru copiii lui Israel. Chiar primul născut a lui Faraon a fost lovit de îngerul morţii. Un document arheologic spune că Menefta, şi-a pierdut fiul în vârstă de 18 ani. Lucrul acesta este notat pe un mormânt la Tanis, pe care cercetătorul Brugsch îl pune în legătură cu lovirea întâilor născuţi ai Egiptului, iar adevăratul mormânt al său se află neterminat la Teba.

Câteva tăbliţe găsite la Ghebal, reprezintă grupul regal, iar inscripţia dedesubt spune: „Moştenitorul tronului întregii ţări, scribul împărătesc, şeful soldaţilor, marele fiu… preaiubitul fiu al lui Menefta a murit”. Mulţi cercetători biblici susţin că Menefta a fost faraonul de pe vremea ieşirii lui Israel din Egipt.

Toate cele zece plăgi au fost folosite de Dumnezeu spre umilirea Egiptului şi eliberarea lui Israel din robie. Prin faptul că fiecare plagă a fost anunţată mai dinainte, a convins pe Faraon că Dumnezeu este Stăpânul fenomenelor naturii şi l-a obligat să dea voie lui Israel să plece. Vestea despre aceste plăgi s-a răspândit şi la alte popoare. Filistenii zic mai târziu: „Vai de noi! Cine ne va izbăvi din mâna acestor Dumnezei puternici? Dumnezeii aceştia au lovit pe egipteni cu tot felul de urgii în pustie” (1 Samuel 4:8).   E Biblia adevărată? Documentele arheologice arată că e adevărată.

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

C. PERIOADA CUCERIRII CANAANULUI

După ieşirea din Egipt şi trecerea Mării Roşii, copiii lui Israel s-au îndreptat spre Canaan, „ţara în care curge lapte şi miere”. Denumirea aceasta pomenită des în Biblie, se găseşte şi la vechi scriitori egipteni. Ea este folosită în povestea lui Sinuhe, călătorul, datată pe la 1900 î.d.Cr. şi în descrierea campaniilor lui Faraon Pepi I, pe la 2350 î.d.Cr. Documentele arheologice care vorbesc despre această perioadă sunt multie. Din ele vom alege câteva care înlătură unele critici mai importante aduse Bibliei.

1. Spre ţara promisă

Încă înainte de a intra în Canaan, Biblia spune că Israel a ajuns să aibă un cod de legi scrise. Mulţi critici care au studiat aceste legi, au susţinut că nu se poate ca aceste legi să fi fost pe vremea lui Moise, ci doar mult mai târziu, însă scriitorul le-a pus pe seama lui Moise, ca poporul să le preţuiască mai mult. Ei îşi fundamentau această susţinere pe faptul că Israel a fost un popor înapoiat, o adunătură de sclavi, incapabili de formularea unor aşa legi; iar pe de altă parte, atât fondul cât şi forma unor aşa legi aparţin chiar la alte popoare perioadei împăraţilor lui Israel.

Da, e adevărat că Israel a fost un popor de sclavi, aceasta însă din cauza că duşmanii i-au înjosit la această treaptă. În scurgerea istoriei s-au văzut prinţi care au fost puşi să tragă la galere şi generali care au fost ciobani la oi. Nu întotdeauna slujba pe care o face cineva poate servi drept criteriu de stabilire a culturii lui. Apoi, ei n-au ţinut seama că Moise a învăţat „toată înţelepciunea Egiptului”. Ba mai mult, el afirmă că le-a primit de la Dumnezeu. Oare a fost imposibil ca El să dea aşa legi pe vremea aceea?

Săpăturile arheologice făcute între anii 1929-1937 la Ras Shamra pe coasta Siriei în dreptul Ciprului au scos la lumină un cod de legi civile şi religioase ale fenicienilor, scrise în ugarită cu vreo sută de ani înainte de cucerirea Canaanului”. Un alt cod de legi cu vreo patru sute de ani mai vechi, a fost găsit în săpăturile de la Suza în 1901 de către Jacques de Morgan. Era faimosul cod de legi al lui Hamurabi. Astfel, obiecţia criticilor a fost spulberată. Biblia spune că Israel a avut un chivot pe care l-au făcut în pustie şi când porneau la luptă duceau şi chivotul cu ei. Diodorus ne spune că aşa făceau şi fenicienii.

În Numeri 20:17; 21:22 şi Deuteronom 2:27 se vorbeşte despre „drumul împărătesc”, pe care voiau să-l folosească în trecere prin ţara amoriţilor. Astăzi se ştie că a existat un aşa drum. Era o şosea ce făcea legătură între Egipt, Etiopia şi alte ţări din Africa, cu împărăţia hitiţilor, a asirienilor şi a babilonieilor. Şoseaua trecea pe la răsăritul Mării Moarte, prin Iordania spre Damasc. Anumite săpături făcute au scos la suprafaţă mai multe fortăreţe din Epoca Bronzului, care erau înşiruite pe această şosea. Aceasta arată că drumul exista prin anul 2000 î.d.Cr. deci, cu mult înainte de Moise.

2. Primele cuceriri

În Numeri 13:28-29 ni se spune de către cele 12 iscoade, că ţara Canaan era locuită de mai multe popoare. Documentele din Palestina de pe acea vreme, poartă în înscripţiile lor nume de persoane, care ne dau o idee generală, de originea etnică felurită a acestor persoane. Şi azi, în multe cazuri, numele îţi sugerează naţionalitatea persoanei respective. Astfel Popescu ştii că e roman, Castalini e italian, Schmidt e german, Iuhasz e maghiar, Rubinstein e evreu. Tot aşa numele din inscripţii confirmă, că Palestina era locuită de mai multe popoare.

În Iosua 6 ne este descrisă cucerirea Ierihonului. Săpăturile arheologice făcute aici au constatat că era una din cele mai vechi cetăţi. Un turn de piatră, cu scări interioare şi cu case de jur-âmprejur, verificate cu ajutorul carbonului 14, arată o vechime de 7000 de ani î.d.Cr. Săpăturile prof. John Garstang între 1930-1936 au arătat că Ierihonul a fost dărâmat şi reconstruit în mai multe rânduri. El le-a dat denumiri alfabetice. Astfel până la anul 3000, el a numit-o cetatea A., care a fost dărâmată. Cetatea B. a fost clădită la 2500 şi a fost distrusă în anul 1700. Cetatea C. a fost mai mare decât cele anterioare, a avut palate frumoase şi a fost împrejmuită cu un zid de piatră. Ea a fost distrusă prin anul 1500. Cetatea D. a fost reconstruită prin anul 1500. Palatele au fost reclădite. Cetatea era apărată de ziduri duble făcute din cărămidă. Zidul interior era la o distanţă de 5 m de celălalt, avea o grosime de 4 m şi o înăţime de 10 m. Suprafaţa era mai mică, doar vreo şase acri, aproximativ 25.000 mp. Din această cauză, au ajuns să folosească şi spaţiul dintre ziduri, clădind şi acolo case. Aşa se explică coborârea celor două iscoade peste zid din casa lui Rahav (Iosua 2:15). Zidurile cetăţii D. poartă armele unei distrugeri violente. Zidul exterior s-a prăbuşit spre interior acoperind casele dintre ziduri. Cenuşa, cărămizi arse înroşite, precum şi lemne arse, arată că cetatea a fost dărâmată şi arsă cu foc, aşa cum spune în Iosua 6:24. Cetatea a fost reclădită pe la 860 î.d.Cr.

Wolf Schneider în cartea sa „Omniprezentul Babilon”, ce se află tradusă şi în limba romană, spune că „de la săpăturile efectuate acolo în 1956, Ierihonul este considerat cea mai veche aşezare de tip orăşenesc din lume”. În ce priveşte posibilitatea ca acele ziduri să fie dărâmate fără mână omenească, autorul susţine că Iosua a avut cutremurul ca aliat. El zice: „Cum de s-au surpat zidurile Ierihonului ne-o spune Werner Keller în cartea sa „Und die Bibel hat doch recht” („Biblia are totuşi dreptate”): „Din cauza unui cutremur de pământ, fenomen frecvent în împrejurimile Mării Moarte… Ceea ce au găsit arheologii referitor la catastrofa naturală care i-a venit în ajutor lui Iosua, ca şi la faptele acestuia din urmă, sunt pietre crăpate, dărâmături de ziduri înnegrite, lemn carbonizat şi moloz”.

Săpături făcute la Betel, Debir, Lachiş şi Haţor, arată că şi aceste cetăţi au fost arse pe aceeaşi vreme. Un alt amănunt interesant este secarea Iordanului, care a avut loc când poporul a trecut pentru cucerirea Ierihonului. Iosua primise porunca de trecere a Iordanului, din partea Domnului, cu prevestirea că apele de sus se vor opri şi că poporul va putea trece. Şi aşa s-a întâmplat. Textul spune: „Poporul a ieşit din corturi ca să treacă Iordanul… Când preoţii, care duceau chivotul, au ajuns la Iordan, şi când li s-au muiat picioarele în marginea apei – căci Iordanul se varsă peste malurile sale în tot timpul secerişului – apele care se pogoară de sus s-au oprit, iar cele ce se pogorau spre marea câmpiei, care este Marea Sărată, s-au scurs de tot. Poporul a trecut în faţa Ierihonului”. (Iosua 3:14-16). Toţi necredincioşii au râs de această relatare şi spuneau că este imposibil să creadă aşa ceva. Aceasta însă din pricina lipsei de cunoştinţă. În istorie se cunosc încă alte trei cazuri când Iordanul s-a oprit. În unele locuri patul albiei Iordanului se îngustează între 30 şi 45 metri. Unele cutremure de pământ cauzează alunecări de teren, care blochează cursul râului. Aceasta după confluenţa cu râul Iabboc. În noaptea precedentă lui 8 dec.1267, apele Iordanului au fost blocate timp de 16 ore. Alt caz similar s-a petrecut în 1906 şi în 1927, când apele au fost oprite 21 ore şi jumătate. Deci cele relatate de Iosua nu sunt o poveste, ci o realitate.

3. Aşezarea în Canaan

Săpăturile arheologice făcute în Palestina, arată că cele mai multe cetăţi au fost arse în aceeaşi perioadă, ceea ce coincide cu ocuparea ţării de către evrei. Câteva, între care Meghido şi Betşan, arată că au fost stăpânite de canaaniţi până ceva mai târziu. Dar şi aceasta nu tăgădueşte, ci confirmă adevărul Bibliei arătat în cartea Judecători cap.1:21-36, căci Israel n-a izgonit pe toţi canaaniţii la ocuparea Canaanului.

Canaaniţii aveau o civilizaţie mult mai înaintată decât a evreilor. Lucrul acesta se vede desluşit cu ocazia săpăturilor arheologice. Arhitectura canaanită a fost mult avansată. Dezgropările făcute la Meghido, Betşan şi Salmona, în partea de nord, arată o stare înfloritoare, aveau chiar palate bogat ornamentate. Casele clădite de evrei au fost rudimentare, sărace. Cele două nivele de culturi sunt foarte distincte. Lucrul este explicabil, căci Israel era un popor abia scăpat din sclavie. Totuşi lipsa de cultură nu a împiedecat pe Dumnezeu să le dea Ţara promisă. Documentele dezgropate la Ras Şamra, arată viaţa religioasă, zeii şi zeiţele, templele, ritualurile, imnurile religioase, precum şi prostituţia, stricăciunea mare de la temple. Chiar imediat după moartea lui Iosua, pe vremea judecătorilor, Israel fusese atras de cultul Baalilor (Judecători 2:11-13).

Templul lui Baal Berit, scos la suprafaţă cu ocazia săpăturilor la Sihem, confirmă istoria lui Abimelec, fiul lui Ghedeon (Judecători 9:4). Evidenţele arată că el exista pe vremea judecătorilor. Era o construcţie masivă de vreo 25 m pe 21 m, împrejmuit de un zid de vreo 5 m grosime.

Alte informaţii folositoare, ne sunt date de săpăturile de la Ghibea. Ruinele dezgropate, pot fi văzute la vreo 10 km nord de Ierusalim. Ele demonstrează că vechiul oraş fusese zidit pe sol virgin, prin secolul al XIII-lea î.d.Cr. şi a durat până în secolul următor, când a fost distrus prin foc. Aceasta confirmă cele relatate în Judecători 20:37-40. Cetatea a fost reclădită prin secolul al XI-lea, în zilele lui Saul.

Partea de sud-vest nu a fost cucerită de Israel, ea a rămas în stăpânirea filistenilor. Ei se trag din Casluhimi, fiul lui Miţraim (Egipt), fiul lui Ham (Geneza 10:14). Avraam şi Isaac au avut de-a face cu filistenii. La ieşirea din Egipt, Israel mai bine face un ocol mare decât să dea prin ţara filistenilor (Exod 13:17). Iar când s-au aşezat în Canaan, Iosua evită confruntarea între trupele sale şi cele ale celor cinci domnitori ai filistenilor. Cetăţile lor mai de seamă erau: Gaza, Aşdod, Ascalon, Gat şi Ecron (Iosua 13:2,3). Săpăturile arheologice efectuate în această parte au scos la lumină anumite lucruri, care confirmă cele scrise în Biblie. În Judecători 16:21 ni se spune că Samson a fost „legat cu nişte lanţuri de aramă”. Săpăturile de la Gherar, lângă Gaza şi de la Tell Qasile, lângă Tell Aviv, au dat lumii prilejul să cunoască topitoriile de fier şi aramă ce le aveau filistenii, precum şi atelierele de prelucrare a metalelor. Pe vremea lui Saul, filistenii deţineau monopolul fierului şi a prelucrării lui. „În toată ţara lui Israel nu se găsea nici un fierar… şi fiecare om din Israel se pogora la filisteni ca să-şi ascută fierul plugului, coasa, securea şi sapa” (1 Samuel 13:19,20). Săpăturile au arătat de asemenea, că unele case mari erau clădite în jurul unui mare hol central, care avea stâlpi de sprijinire a etajului şi a acoperişului. Pe aceşti stâlpi îi pomeneşte Biblia în legătură cu moartea lui Samson. „Şi Samson a îmbrăţişat amândoi stâlpii de la mijloc pe care se sprijinea casa, şi s-a rezemat de ei; unul era la dreapta lui şi altul la stânga lui… S-a plecat cu toată puterea şi casa a căzut peste domnitori şi peste tot poporul care era acolo” (Judecători 16:29,30). Deci şi ruinele filistenilor le confirmă Biblia.

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

D. PERIOADA ÎMPĂRAŢILOR

A fost o vreme când aşa numita „Înalta critică germană” a căutat să obiecteze la o seamă de împăraţi pomeniţi în Biblie şi să spună că sunt persoane mitologice, deoarece ei n-au găsit pomenit nicăieri numele acestor împăraţi.

Iov spunea: „Vorbeşte pământului şi te va învăţa.” De aceea chemăm pământul cu minele lui, cu secretele îngropate în pulberea lui, să ne înveţe adevărul, să ne dea dovezi spre convingerea noastră, ca să nu fim necredinciosi, ci credincioşi.

1. Vremea lui Saul

Primul împărat al lui Israel a fost Saul. El şi-a avut reşedinţa la Ghibea lui Beniamin, câţiva kilometri mai la nord de Ierusalim. Căci pe vremea lui Ierusalimul era stăpânit de iebusiţi. În 1922, 1923 şi 1933 o echipă sub conducerea Profesorului W.F.Albright a făcut săpături la Tell el Ful, vreo 5 km nord de Ierusalim. Aici au descoperit citadela lui Saul de la Ghibea. De aici el a condus pe Israel până la moartea sa în lupta cu filistenii.

La Betşan arheologii au dezgropat un mare templu al lui Dagon şi unul al Astarteii. Biblia spune că filistenii au pus armele lui Saul în templul Astarteii la Betşan (1 Samuel 31:10). Ruinele confirmă că era un aşa templu, că Biblia a spus adevărul.

2. Vremea lui David

David a fost al doilea împărat al lui Israel. Încă din tinereţe, el a fost mare cântăreţ la harfă şi compozitor. De la el avem cei mai mulţi psalmi. La fel ni se spune că el a organizat cântul la Casa Domnului, punând la o parte pentru slujba aceasta un număr de 288 corişti şi orchestranţi (1 Cronici 25:1-7).

Criticismul modern a tăgăduit multă vreme lucrul acesta. Ei spuneau că nu se poate ca muzica să fi fost aşa de dezvoltată. Dar cercetările arheologice confirmă relatarea biblică. Muzicienii palestinieni au fost bine cunoscuţi în antichitate, chiar cu mult înainte de David. Ei sunt arătaţi, încă de prin secolul al XIX-lea, pe monumentele din Egipt şi Mesopotamia. Semiţii, când coborau în Egipt, îşi duceau şi instrumentele cu ei. Basorelieful de la Beni Hasan, arată clar lucrul acesta. Iar epica religioasă descoperită la Ras Samra, arată că încă pe la 1400 î.d.Cr. , deci cu aproape 400 de ani înainte de David, la Ugarit, cântăreţii religioşi formau o clasă specială. Astfel, părerea că era imposibil ca la acea dată să fi fost cântăreţi organizaţi în coruri, a fost spulberată.

O altă confirmare arheologică este a iazului de la Gabaon. În 2 Samuel 2:12-16 citim că armata lui David, sub comanda lui Ioab şi cea a lui Işboşet sub comanda lui Abner, s-au întâlnit la iazul din Gabaon, azi El-Jib. În timpul săpăturilor arheologice din 1956, 1957 şi 1959, sub conducerea lui James B.Pritchard din partea Muzeului Universităţii Pennsylvania, s-a descoperit iazul de la Gabaon, la vreo 10 km nord de Ierusalim. Iazul era săpat în stâncă şi avea un diametru de 11,3 m şi o adâncime de 10,8 m. Acest bazin era făcut pentru adunarea apei. Pe fundul bazinului au fost găsite mânere de mari ulcioare, pe care este scrisă inscripţia locului „Gbn” adică Gabaon, căci este ştiut că scrierea evreiască este lipsită de vocale. Iazul era în folosinţă de pe la anul1200 î.d.Cr. Deci, exista pe vremea lui David, aşa cum spune Biblia.

3. Vremea lui Solomon

Descoperirile arheologice în legătură cu perioada domniei lui Solomon sunt remarcabile. Profesorul Albright spune în volumul său că „vremea lui Solomo