BUDISM

 BUDISM

 de Fritz Ridenour

 Tu însuţi trebuie să te străduieşti

fragment

Spre deosebire de religia Hindu, Budismul poate indica un fondator individual şi o dată a începuturilor sale. Omul  care a formulat Budismul a fost Siddarta Gautama, născut în religia Hindu în jurul anului 560 î.Cr. la Lumbini, în  actualul Nepal, lîngă graniţa cu India. Tradiţia spune că atunci cînd s-a născut Gautama, un profet a proorocit  că acest copil va deveni cel mai mare conducător din istoria omenirii. Apoi a adăugat că dacă Gautama va vedea  patru lucruri: boală, bătrîneţe, moarte şi un călugăr care a renunţat la lume, el va renunţa la poziţia sa de  conducător şi va descoperi o cale de mîntuire pentru omenire.

Tatăl lui Gautama, dorind să-l vadă un mare conducător pămîntesc, a construit un palat pentru fiul său. El a  ordonat ca la palat să nu aibă acces niciun bolnav, bătrîn, călugăr sau cortegiu funerar. Gautama a crescut în  acest fel protejat de lume. Mai tîrziu s-a căsătorit cu o fată frumoasă care i-a dăruit un fiu. Dar zeii aveau alte  planuri pentru Gautama. Într-o zi, pe cînd se plimba prin parcul din jurul castelului, el a văzut un om acoperit cu  bube groaznice, un bătrîn sluţit de zile, un cadavru ce era dus la mormînt şi un călugăr cerşetor, fericit şi senin.  Gautama povesteşte mai tîrziu, că în acea noapte s-a gîndit la faţa senină a călugărului, la faptul că viaţa este  mai mult decît plăcerile din palatul său. Tîrziu, în noapte, după ce şi-a privit, pentru ultima oară, soţia şi copilul  dormind, a părăsit definitiv palatul său.

Gautama, la vîrsta de 29 ani, era hotărît să rezolve enigma vieţii. El şi-a ras capul, s-a îmbrăcat într-o mantie  galbenă şi a cutreierat ţara ca un călugăr cerşetor. La început a studiat Upanişadele cu cei mai mari învăţători  dar el nu a fost satisfăcut de aceste scrieri. Apoi el a căutat mîntuirea prin auto-negare. El a postit pînă cînd a  ajuns un schelet umblător dar nici aceasta nu i-a adus fericirea.

Gautama devine „cel iluminat”

În final, el s-a aşezat sub un copac pentru 40 de zile şi nopţi. El a jurat că nu se va mişca de acolo decît după  ce va descoperi ceea ce căuta. În aceste zile, Mara (cel rău) a încercat să-l facă să renunţe la căutarea lui.  Apoi, la sfîrşitul celor 40 de zile, el a experimentat Nirvana (starea finală). El a simţit că a găsit mîntuirea. De  atunci el a fost numit „Buda” -„cel iluminat”.

După această experienţă, Gautama Buda a mers din nou în lume, la oameni. El a început să predice şi să înveţe  despre înţelesul vieţii şi despre calea sa de mîntuire. Curînd el a înfiinţat Sanga – un ordin călugăresc. Pînă la  moartea sa, 45 de ani mai tîrziu, deja multe mii acceptaseră religia sa.

În unele aspecte Budismul este similar cu Hinduismul, din care a ieşit, dar în altele este foarte diferit. Buda a  negat divinitatea Vedelor şi Upanişadelor, ele nu sînt de nici un folos pentru găsirea mîntuirii. De asemenea el a  negat că omul ar avea atman care este o parte a paramatman-ului, şi că lumea prezentă este maya (nereală). El  a acceptat însă învăţăturile hindu despre reîncarnare şi despre Karma (datoria ce trebuie împlinită în funcţie de starea în care se află omul).

Calea de mijloc şi cele patru adevăruri nobile

Cea mai importantă teorie a lui Buda este „Calea de Mijloc” – o cale spirituală de mîntuire care şerpuieşte între  religia complicată a Hinduşilor şi lumea senzualităţii pe care o cunoscuse. Buda s-a opus cu înverşunare  sistemului castelor hinduse. Vă amintiţi că hinduismul susţine că intrarea în mokşa nu se poate face decît după  intrarea în casta Brahmană. Buda a arătat că intrarea în veşnicie nu depinde de castă, ceea ce a făcut ca  Budismul să devină foarte atractiv pentru clasele de jos. În locul învăţăturilor greu de definit, confuze, ale  Hinduismului, Buda oferă reguli clare, ferme, pentru discipolii săi. Cînd a predicat în Benares, India, el a prezentat  cele patru principii majore ale Budismului. Acestea au fost numite, după aceea, „Patru Adevăruri Nobile”:

1. Suferinţa este universală. Ea este implicată pur şi simplu în viaţă. În fiecare din încarnările sale, persoana  trebuie să sufere. Mîntuirea (intrarea în Nirvana) înseamnă ieşirea din acest ciclu al suferinţei.

2. Cauza suferinţei este dorinţa egoistă; omul rămîne în acest ciclu fără sfîrşit deoarece este prea ataşat de  lume. Budistul denumeşte dorinţa „tana”.

3. Suferinţa poate dispare dacă este eliminată dorinţa. Deoarece a trăi înseamnă a suferi, şi deoarece suferinţa  este cauzată de dorinţă, dacă am elimina dorinţa ar dispare suferinţa. Aceasta a fost cea mai mare descoperire  a lui Buda: dacă o persoană ar putea elimina dorinţa, atunci suferinţa lui ar lua sfîrşit.

4. Eliminarea dorinţei urmînd Calea de Mijloc – calea de opt ori nobilă.

Astfel Buda a realizat ceea ce hinduşii nu puteau face. El a izolat cauza incapacităţii omului de a scăpa din cursa  morţii şi a reîncarnării şi i-a dat acestei cauze numele de „tana”. Apoi el a elaborat un sistem prin care omul  poate să se debaraseze el însuşi de „tana”. Acest sistem este numit „Calea de opt ori nobilă”. Aceasta constă  din opt aspecte ale vieţii:

1. înţelegere corectă;

2. aspiraţie corectă;

3. vorbire corectă;

4. comportare corectă;

5. activitate corectă;

6. efort corect;

7. focalizare corectă a interesului;

8. meditaţie corectă.

Buda a pretins că cel care poate urma această cale se eliberează din ciclul fără sfîrşit al morţii şi reîncarnării, şi  poate atinge Nirvana. Cînd Buda a fost întrebat cum este starea Nirvana, el a răspuns că nu a încercat să  rezolve această problemă, deoarece misiunea lui este de a arăta omului cum să scape din suferinţa vieţii, nu să  descrie ceea ce va descoperi singur după ce va fi eliberat. Hinduismul spune că viaţa în această lume este fără  sens. Budismul spune că viaţa în această lume este reală, ea implică o suferinţă reală şi din cauza acestei  suferinţe lumea aceasta trebuie depăşită. Budismul a fost întotdeauna foarte atractiv pentru orientali. Spre  deosebire de ideile elitiste ale Hinduismului, Budismul explică în felul său problema omului şi oferă un „plan de  mîntuire” la dispoziţia tuturor. În prima mie de ani după Cristos, în timp ce Evanghelia se răspîndea în Europa,  călugării budişti îşi proclamau credinţa de-a lungul drumurilor comerciale în China, Japonia, şi Tibet. Astăzi, din  Ceylon pînă în Japonia, există probabil 500 milioane de oameni care urmează învăţăturile lui Buda.

Formele budismului în secolul XX

În secolul nostru există o mare varietate de forme ale Budismuluiâ. În Tibet există închinarea la demoni; în  Japonia – secta naţionalistă militantă Soka Gokkai. Cele două forme principale ale Budismului contemporan sînt  Hinayana şi Mahayana.

Hinayana – „calea mai îngustă” – ne spune că doar cîţiva, cei mai norocoşi, pot găsi Nirvana – doar cei care  respectă total calea lui Buda. Deoarece acest nume – Hinayana – a fost dat de critici şi considerat ca ceva  depreciator, a fost înlocuit cu Budism Teravada. Teravada – calea bătrînilor – accentuează viaţa monastică.  Adepţii lui au devenit foarte bogaţi prin darurile în bani şi pămînt pentru mînăstiri. Această formă a Budismului  este dominantă acum în Ceylon, Burma, Thailanda, Cambodgia şi Laos.

Mahayana – „calea mai largă” – susţine că Buda a spus că mîntuirea este pentru toţi oamenii. Buda a propovăduit  că mîntuirea se obţine doar prin efortul omului pe cînd Mahayana dezvoltă ideea unui zeu mîntuitor. Iată  raţionamentul lor: Buda a trăit pe pămînt 45 de ani, apoi el ar fi putut merge în Nirvana, dar a ales să rămînă  pentru a mîntui omenirea; el poate fi invocat de cei credincioşi.

Teravada şi Mahayana diferă deci radical în ceea ce priveşte concepţia despre Buda. Pentru Teravada, Buda a  fost doar un învăţător (aşa cum a pretins el însuşi) pe cînd Mahayana îl transformă în zeu – mîntuitor – pentru  toţi oamenii.

Prin aceasta, Mahayana devine cea mai populară formă de Budism. Este foarte influentă în China, Tibet, Japonia,  Vietnam şi Coreea.

Budismul se bucură încă de un succes extraordinar, nu numai în Asia ci chiar şi în Apus, aşa că trebuie să ne  întrebăm cît de bine răspunde el nevoilor omenirii. Budismul pretinde că oriunde a pătruns a ridicat etica  oamenilor, promovînd cinstea, moralitatea sexuală şi cumpătarea. Pe de altă parte, Budismul critică creştinismul  apusean pentru războaiele provocate şi pentru folosirea bombei atomice. Asta este tot atît de eronat ca şi în  cazul cînd un evreu ar pretinde că Nazismul a fost produsul Creştinismului. Pe de altă parte budiştii au uitat că  mare parte din necazurile din ultimii ani în Asia de Sud-Est au fost provocate de budişti calmi dar ambiţioşi.

Budismul pretinde că desfiinţează suferinţa. Asta ar fi mai convingător dacă budiştii ar fi activi în sfera socială,  unde pînă acum nu au făcut aproape nimic. Ei susţin că salvarea din suferinţă este problema personală a  fiecăruia; nici nu visează că s-ar putea interfera cu nevoile altora. Budismul este o concepţie fatalistă –  suferinţa este o parte a vieţii, ea poate fi înlăturată doar prin negarea totală a dorinţelor. La 520 de ani după  moartea lui Buda, Cristos oferea o viaţă din belşug, nu doar în viaţa de apoi ci aici, nu prin negarea dorinţelor ci  prin împlinirea lor în Cristos. Buda pretindea că a găsit o cale de mîntuire pe cînd Cristos spune că El este Calea.  Cum se pot compara aceste revendicări?

Comparînd învăţăturile lui Buda cu Biblia

Buda a zis că „a trăi înseamnă a suferi”, dar el nu a dat un sens al suferinţei. Biblia este de acord că suferinţa  există în viaţa oricărui om, dar dă şi o explicaţie a rostului ei. Romani 8:18-23 spune că întreaga lume „suspină” şi  toţi oamenii suferă din cauza păcatului. Romani 5 arată că prin căderea lui Adam, întreaga rasă umană a fost  infectată de păcat, boală, suferinţă şi moarte. Biblia de asemenea declară că omul este păcătos prin faptul că  trăieşte în păcat. Păcatul este definit în Biblie ca o rebeliune împotriva lui Dumnezeu.

Buda a observat că suferinţa apare din cauza dorinţei pentru lucrurile acestei lumi. Aceste dorinţi sînt denumite,  în Biblie, ispite. Iacov 1:13-15 arată că omul este ispitit din lăuntru, prin poftele şi dorinţele păcătoase care  caută să scape de sub control. Cînd o persoană cedează acestor ispite, el păcătuieşte. Consecinţa păcatului  este suferinţa şi moartea spirituală (Romani 6:23).

Creştinii sînt de acord că suferinţa este cauzată de dorinţele egoiste, dar nu sînt de acord cu Buda în ceea ce  priveşte modul de a scăpa de aceste dorinţe.

Buda a susţinut că singura cale de a scăpa de ele este prin efortul propriu. De-a lungul secolelor, discipolii săi au  încercat să reziste pe Calea de opt ori nobilă, dar ei au descoperit că „inima este nespus de înşelătoare şi  deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9). Inima omului poate sabota cele mai bune  intenţii.

Pentru ca o persoană să se stăpînească pe sine, trebuie să aibe acces la o sursă de putere superioară, în afara  lui, dar Buda nu admitea aşa ceva deoarece el era agnostic. El a ignorat posibilitatea ca omul să fie ajutat de  Dumnezeu. Apostolul Pavel ne reaminteşte (vezi Tit 3:3-8) că orice om este sclavul dorinţelor, a poftelor  egoiste, dar Cristos a venit în lume ca Om şi ca Dumnezeu pentru a furniza tărie pentru învingerea acestor  dorinţe. Fără ajutorul lui Dumnezeu, singurul mod de a pune capăt dorinţelor este moartea. Dar, cu Dumnezeu,  noi putem deveni „făpturi noi” care mor faţă de dorinţele egoiste (vezi Ioan 3:5; 2 Corinteni 5:17; Galateni 2:20).

Buda a spus că pentru a pune capăt dorinţei trebuie parcursă calea de opt ori nobilă: gîndire, aspiraţie, vorbire,  comportare, activitate, efort, focalizare a interesului, şi meditaţie corectă. Aceste idei nobile sînt foarte  asemănătoare cu cele enunţate de Isus în Predica de pe Munte.

Cum trece creştinismul dincolo de budism

Problema Budismului este că standardele sale sînt prea sus ca să poată fi împlinite prin puterea omului. Isus  fixează standarde şi mai înalte, dar El dă şi tăria pentru a trăi o viaţă plăcută lui Dumnezeu.

Cristos ia parte la viaţa creştinului adevărat. În ajunul răstignirii, El a dat ucenicilor săi o ilustraţie perfectă  despre ce înseamnă un creştin reuşit. El s-a comparat pe Sine cu o viţă iar pe ucenici cu mlădiţele acesteia,  pentru că ştia că oamenii erau familiari cu această plantă care creşte în toată Palestina. Pentru oamenii de  astăzi s-ar putea să fie mai familiară comparaţia cu o tufă de trandafiri sau un pom fructifer, dar mesajul rămîne  acelaşi. Isus a spus: „Rămîneţi în Mine, şi Eu voi rămînea în voi. După cum mlădiţă nu poate aduce roadă de la  sine, dacă nu rămîne în viţă, tot aşa, nici voi nu puteţi aduce roadă dacă nu rămîneţi în Mine. Eu sînt Viţa, voi  sînteţi mlădiţele. Cine rămîne în Mine şi în cine rămîn Eu, aduce multă roadă, căci despărţiţi de Mine, nu puteţi  face nimic. Dacă nu rămîne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţă neroditoare şi se usucă; apoi mlădiţele  uscate, sînt strînse, aruncate în foc, şi ard. Dacă rămîneţi în Mine şi dacă rămîn în voi cuvintele Mele, cereţi  orice veţi vrea şi vi se va da” (Ioan 15:4-7).

Şi Isus continuă să spună: „Voi trebuie să continuaţi a trăi în dragostea Mea. Dacă împliniţi poruncile Mele veţi  trăi în dragostea Mea, tot aşa cum şi Eu am împlinit poruncile Tatălui Meu şi trăiesc în dragostea Lui” (Idem v. 9,  10).

Isus Cristos asigură ucenicilor Săi două ingrediente vitale pentru o trăire eficace în credinţă: putere şi autoritate.  Măsura în care aceste elemente acţionează în viaţa creştinului este direct proporţională cu ascultarea faţă de  Domnul său şi cu deschiderea vieţii sale faţă de viaţa lui Cristos.

Fiecare om trebuie să decidă pentru sine

Cristos nu a dat doar o listă de porunci şi ordine ce trebuie împlinite. El a promis să-l ajute pe creştin să  crească, să-şi schimbe viaţa şi să se dezvolte, tot aşa cum o viţă de vie, o tufă de trandafiri sau un pom creşte  sub îngrijire potrivită.

Pe de altă parte, budistul are cele opt linii directoare pentru viaţa sa, dar Buda nu i-a promis nici o putere pentru  a trăi conform lor. În plus, Buda nu are autoritatea să spună că cele opt principii sînt adevărate oricît de nobile  ar părea ele. Cristos a spus: „Eu sînt calea” (Ioan 14:6) şi Şi-a dovedit autoritatea şi puterea prin învierea Sa din  morţi. Aceeaşi putere şi autoritate este disponibilă şi pentru creştini, dar mulţi dintre ei nu realizează pe deplin  ce poate face Cristos, deoarece ei nu-şi trăiesc viaţa cu adevărat în Cristos. Buda a spus: „Tu însuţi trebuie să  faci efortul”. Cristos ne învaţă: „Întoarce-te la Mine şi Eu îţi voi da putere să-ţi trăieşti crezul cu adevărat”.

Fiecare om, creştin sau nu, este pus în situaţia de a alege între a-şi trăi aspiraţiile prin efort propriu, sau a se  dedica total lui Cristos, ca Mîntuitor şi Domn. Cînd creştinul îl recunoaşte pe Cristos doar ca Mîntuitor, fără să I  se supună ca unui Domn, el se sărăceşte pe sine şi în anumite privinţe ajunge tot atît de „bine” ca şi budistul  care se luptă singur, prin puterea sa, cu dorinţele egoiste. Lecţia pe care creştinul ar putea probabil să o înveţe  de la budist este că şi după ce este „salvat” prin credinţa în Cristos, tot mai există în el dorinţe egoiste. Aceste  dorinţe stîrnesc patimi care continuă să-i facă probleme deoarece el nu s-a dedicat în întregime Aceluia care a  spus: „Fără Mine (adică fără a trăi întreaga ta viaţă în Mine) nu poţi face nimic”. Creştinul trebuie să-L  recunoască şi să-L dovedească efectiv, pe Cristos ca Domn în viaţa sa.

Care este diferenţa?

Ce cred „Creştinii”

DUMNEZEU

1. Dumnezeu este Atotcunoscător şi Atotputernic (Iov 42:2; Psalmul 115:3;  Matei 19:26).

ISUS CRISTOS

2. El este singurul Fiu al lui Dumnezeu care a murit pentru păcatele  oamenilor (Matei 14:33; 16:16; Ioan 1:34; 9:35-37; 1 Corinteni 15:3;  Romani 5:6-8).

PĂCAT

3. Păcat este orice gînd sau faptă contrare voinţei lui  Dumnezeu. Omul este un mort spiritual din cauza păcatului  (Romani 3:10, 23; 5:12; Efeseni 2:1).

MÎNTUIRE

4. Mîntuirea este posibilă doar prin efortul lui Cristos (Fapte 4:12; Tit  3:5; Efeseni 2:8-10).

Ce cred „Budiştii”

DUMNEZEU

1. Nu există un Dumnezeu  personal.

 ISUS CRISTOS

2. El a fost un învăţător bun dar  mai puţin important decît Buda.

PĂCAT

3. Păcat este orice împiedică progresul omului.  Fiecare om este răspunzător de propriul său

păcat, (în faţa cui? n.tr.)

MÎNTUIRE

4. Omul este mîntuit doar prin efortul  său propriu.

Mai multe materiale pentru Theophilos  şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:

www.theophilos.3x.ro

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s