CARE ESTE ADEVĂRATA CREDINŢĂ ?

Care este adevărata credinţă?

de Georg von Viebahn

Cuprins

Introducere

1. Omul spune: „Eu nu pot să cred!” Este sigură această afirmaţie?

2. Deosebirea dintre credinţa religioasă şi credinţa salvatoare a Bibliei

3. Mântuirea prin credinţă este adeverită prin schimbarea vieţii

4. Fiecare om în firea sa este un păcătos, un pierdut pe drumul pierzării, care trebuie salvat

5. Satan, marele duşman al lui Dumnezeu şi al oamenilor

6. Credinţa care mântuieşte se bazează pe ceea ce a făcut Isus pe cruce şi pe ceea ce a spus Dumnezeu în Cuvântul Său

7. Prin Cuvântul Lui Dumnezeu şi prin dragostea Sa salvatoare, păcătosul este condus să creadă şi să primească viaţa veşnică

8. Credinţa care mântuieşte nu se bazează pe simţiri curate, ci pe predarea voinţei faţă de Domnul Isus

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

 Introducere

Întrebarea de căpetenie pentru fiecare om este aceea a credinţei. Oamenii care gândesc superficial obişnuiesc să spună că nu este important ce fel de credinţă ai, ci lucrul principal este a crede în ceva. După această concepţie s-ar putea spune că nu este important cu ce tren călătoreşti, ci esenţialul este să te afli în el. Fiecare dintre noi trebuie să observăm absurditatea acestei interpretări. Nu orice credinţă mântuieşte, ci numai adevărata credinţă. Lumea este plină de credinţe rătăcite şi de aceea este necesar ca fiecare om în parte să cerceteze dacă credinţa sa este „adevărata credinţă”. Metoda de verificare în această direcţie este numai Sfânta Scriptură, şi ea este adeverită prin experienţa acelora care şi-au ancorat credinţa şi viaţa lor în Cuvântul lui Dumnezeu.

1. Omul spune: „Eu nu pot să cred!”

Este sigură această afirmaţie?

Mai întâi un cuvânt pentru cei care spun: „Eu nu pot să cred!”. Din viaţa practică rezultă tocmai contrariul. Toţi oamenii cred în ceva şi umblă conform acestui crez. Spunem acestea şi pentru cei care îşi scuză necredinţa prin textul biblic: „Şi să fim scăpaţi de oamenii vicleni şi răi; căci nu toţi au credinţa” (2 Tesaloniceni 3:2). Acest cuvânt este folosit de oamenii răi pentru a justifica necredinţa. Dar tocmai din cauză că nu cred sunt în această stare.

Dar şi oamenii răi, uşuratici şi despărţiţi de Dumnezeu trebuie să creadă lucruri pe care nici ei nu pot să le vadă, să le audă, să le simtă, să le miroase. Credinţa lor se bazează pe lucruri invizibile. Toată viaţa de pe pământ se bazează pe credinţă. Dacă oamenii în lucrurile zilnice, pământeşti nu ar crede, ar însemna că nu sunt convinşi de existenţa unor lucruri pe care nu le văd, ceea ce ar constitui o continuă nelinişte.

Dacă ne urcăm în tren nu vedem nimic din pregătirile de plecare, dar suntem convinşi că la ora anunţată trenul va pleca. Tot aşa toţi oamenii încredinţează poştei valori mari. Se trimit 100 sau 1.000 de mărci pentru domnul X din Stuttgart. Nu se vede şi nici nu se cunoaşte poştaşul din Stuttgart, dar nu există îndoiala că banii nu vor ajunge la destinaţie. Dăm o telegramă şi credem că va fi trimisă. Se crede în calendarul pentru anul viitor, fără a-l cerceta dacă este corect şi fiecare se îndrumează după el. Se crede că scările pe care urcă omul nu se vor rupe şi se crede că podul pe care trece nu se va dărâma. Se crede în căpitanul vasului căruia îţi încredinţezi viaţa cu trup şi suflet pentru călătoria peste ocean. Orice contract comercial există prin credinţa că hotărârile luate se vor realiza. Şi nu numai atât, dar şi tâlharul şi hoţul cred în comisar şi în procuror cu toate că nu i-au văzut vreodată şi se străduiesc cu toată priceperea lor să-i ocolească. Ţăranul se străduieşte mult cu lucrarea pământului şi crede că sămânţa va încolţi şi va aduce roade. Toate acestea ne dau o imagine vagă despre noţiunea credinţei.

„Ce este credinţa?” O singură mărturie (sursă) răspunde la această întrebare. O găsim în Biblie: „Şi credinţa este siguranţă cu privire la cele nădăjduite, convingere (sau demonstrare lăuntrică) cu privire la lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1). Acesta este răspunsul dumnezeiesc la întrebarea: „Ce este credinţa?” Nici un om cu înţelepciune, trecut prin şcoala vieţii, nu poate nega corectitudinea acestui verset şi aplicarea lui la lucrurile pământeşti.

Cele mai importante hotărâri din viaţă se lovesc de lucruri invizibile. Nu s-ar ajunge la logodnă şi căsătorie dacă nu ar fi încrederea celor doi unul în altul, dacă nu ar fi dragostea şi fidelitatea, cu toate că acestea sunt lucruri invizibile. Realitatea credinţei în lucrurile pământeşti poate fi ilustrată mai clar în legătura bolnavului cu medicul. Dacă bolnavul nu s-ar încrede în medic şi nu s-ar supune prescripţiilor sale, ce s-ar întâmpla? Să ne gândim la o operaţie – ce măsură mare de credinţă!

Ziarele scriau despre unul din cei mai renumiţi medici, de meritele şi însuşirile sale de omenie. Era lăudată bunătatea sa şi prietenia care făcea atâta bine bolnavilor. Prin caracterul său liniştit inspira încredere tuturor bolnavilor. Se spunea despre el că are un dar nespus de mare pentru a consola pe bolnavi în durerile lor. Bolnavii se încredeau în medic şi luau speranţa pe care el o răspândea ca drept remediu al însănătoşirii lor. Medicul însă ştia că această speranţă este înşelătoare. În urma unei operaţii de apendicită a fiicei sale, a trebuit să stea în faţa realităţii morţii. – În ultimele clipe, acele clipe zguduitoare, fiica strigă la medicul vestit: „Tată, ajută-mă! Tu ai ajutat pe atâţia. De ce nu mă ajuţi?” Tatăl, încercat atât de greu, a trebuit să-şi vadă propriul copil murind fără a putea să-i dea vreun ajutor. La această bolnavă, care îi era cea mai scumpă, darul de a consola pe bolnavi în suferinţele lor s-a dovedit fără putere.

Şi totuşi există un medic care în astfel de momente poate da liniştea şi consolarea deplină. El este Isus, prinţul vieţii care a nimicit moartea şi a adus viaţa la lumină prin Evanghelie.

Omul natural, care are încredere în serviciile poştei, ale medicului etc. refuză credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul Său. Cât de real se pune în faţa ochilor seriozitatea cuvintelor scrise despre Isus, Fiul lui Dumnezeu: „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine n-ascultă (nu crede) de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36). Ce înseamnă aceasta? Cine refuză să se supună dragostei lui Dumnezeu, care a apărut pe pământ prin Fiul lui Dumnezeu, nu va vedea viaţa, nu va primi adevărata viaţă, pacea dumnezeiască, bucuria cerească şi nădejdea nepieritoare. Mânia Judecătorului sfânt rămâne peste un astfel de om care va merge în pierzarea veşnică.

Unii oameni, la seriozitatea acestei întrebări, spun râzând: „Ştim, dar ne lipseşte credinţa!”. Înainte de sfârşitul său, Goethe a strigat: „Dulce pace, vino, o, vino în inima mea!” şi plin de deznădejde a căzut în braţele reci ale morţii, spunând: „Mai multă lumină!” El nu ar fi trebuit să moară fără siguranţa mântuirii, căci a auzit Cuvântul Domnului Isus care spune: „Eu sunt Lumina lumii, cine Mă urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”

2. Deosebirea dintre credinţa religioasă şi credinţa salvatoare a Bibliei

Confucius, Buda şi Mahomed au fost întemeietori ai unor mari religii ale căror scrieri şi învăţături stăpânesc încă şi astăzi viaţa la aproximativ jumătate din oameni. Dar cum ar putea aceşti oameni să arate adevărurile lui Dumnezeu şi drumul spre adevăr, când ei înşişi au fost păcătoşi neîmpăcaţi? Toţi aceştia au murit fără ca vreun confucianist, budist sau mahomedan să găsească pacea cu Dumnezeu şi viaţa veşnică în învăţătorii lor morţi.

Din natură (din naştere) toţi suntem păcătoşi, vinovaţi şi rătăciţi şi avem nevoie de salvare din această situaţie. La aceasta nu ne ajută religia, cucernicia, virtutea sau alte lucruri. Numai Isus ne poate da ce ne lipseşte şi după ce însetează sufletul nostru: lumina adevărului, pacea cu Dumnezeu şi viaţa veşnică. Isus a venit; El nu a fost un om născut în păcat, ci a fost Fiul lui Dumnezeu, Domnul slavei, Creatorul tuturor lucrurilor. Mulţi L-au considerat şi pe Isus întemeietor de religie. Dar Isus nu a adus oamenilor o religie nouă, ci el a adus viaţa veşnică. Isus Cristos a venit în lume ca „să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). El a luat pedeapsa păcatului şi greutatea vinei asupra Sa. Isus a suferit pedeapsa noastră, Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, ca oricine crede în El să găsească pacea cu Dumnezeu, siguranţa mântuirii şi viaţa veşnică. Isus Cristos nu a rămas în mormânt, ci a înviat! Noi mărturisim: Cristos trăieşte! El este un Salvator prezent pentru fiecare, un mare Mângâietor şi bun Prieten pentru orice om care cu credinţă cheamă Numele Său.

Câtă deosebire între un om care are o religie şi rămâne tot ceea ce a fost: un vinovat, păcătos pierdut şi un om care prin credinţă a fost salvat, are un Mântuitor viu şi care se poate numi copil al lui Dumnezeu!

Într-un ziar era o poză cu trei germani care au zidit la Lugano prima mânăstire budistă din Europa. Aceşti trei bărbaţi au avut fără îndoială o serioasă convingere, punându-şi toată viaţa lor în slujba acelei învăţături. Ei au căutat cea mai înaltă dezvoltare omenească prin abţinerea de la orice rău şi ca răsplată sperau să obţină Nirvana şi ştergerea personalităţii. Aceşti bărbaţi au avut o credinţă religioasă – dar nu o credinţă salvatoare. Ei nu au un Mântuitor care să le ridice povara, un refugiu la Dumnezeul Atotputernic care ascultă rugăciunile şi nu au nădejde în slava veşnică. Dimpotrivă, cu toată smerenia lor, ei sunt duşmani ai lui Isus şi ai Bibliei. Prin religia budistă stau de partea Anticristului.

Credinţa religioasă nu aduce omului pace, viaţă veşnică, pentru că Cristos şi lucrarea Sa de la cruce nu sunt cuprinsul acestei credinţe. Căci: „în nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4:12) – ca singur Numele lui Isus, numai El este Mântuitorul care aduce salvare. Nicodim şi Pavel, înainte de pocăinţă, au fost oameni foarte religioşi, dar cu toată evlavia lor se găseau într-o stare care îi făcea incapabili de a vedea şi a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. În vremea noastră este foarte important de a şti deosebirea dintre o religie şi credinţa mântuitoare, dintre evlavia omenească şi credinţa în Cristosul cel viu. Canaaniţii şi amoniţii nu aveau oare o credinţă religioasă când şi-au jertfit fiii lui Moloh? (vezi Leviticul 20:1-5).

Aşa ceva se întâmplă şi astăzi, în oraşe din India se pregătesc mari procesiuni la sărbătoarea zeilor. Sunt aduse pe străzi, sub conducerea preoţilor, care uriaşe dedicate idolilor. Aceste temple mergătoare cu roţile lor mari şi late duc tabloul idolului împodobit maiestuos. Un misionar, dr. Lüring (profesor teolog la biserica metodistă din Frankfurt pe Main), a fost cândva martor de faptul cum o femeie îşi ţinea copilul în braţe, aşteptând în marea mulţime apropierea carului cu idoli. Când carul a ajuns în dreptul ei, şi-a aruncat copilul sub roţi, unde a fost zdrobit. Şi când a fost trasă la răspundere, tânăra mamă a răspuns cu ochii în lacrimi că mai are doi copii, unul bolnav şi celălalt orb şi a aruncat pe acest copil ca jertfă pentru Dumnezeu, pentru a-L împăca. Nu a avut această păgână o religie care îi stăpânea viaţa? Nu avea această femeie o credinţă puternică într-un Dumnezeu necunoscut şi nu vedea ea nevoia împăcării faţă de starea ei de păcătoşenie? Cu adevărat, acesta mamă săracă a avut credinţă religioasă – dar ea nu a avut o credinţă care mântuieşte. Ce trist că pentru ea nu era un Dumnezeu descoperit prin Cristos, drept conţinut al credinţei ei, ci era un tablou al unui idol înşelător. Păgânătatea întunecoasă în care a crescut această mamă a orbit-o ca să nu vadă dragostea lui Dumnezeu. Un astfel de eveniment arată clar că o credinţă religioasă nu mântuieşte.

În urmă cu o sută de ani s-a ţinut o adunare de evanghelizare în Grenzach-Horn. După ce a început adunarea, a apărut o bătrânică, care îngenunchind, a început să se roage „Coroana de trandafiri” şi alte rugăciuni învăţate. După ce s-a terminat adunarea, o creştină a mers la ea şi i-a spus: „Păreţi foarte obosită; nu vreţi să veniţi la mine să vă odihniţi?” Luând-o de mână, a dus-o la ea acasă. „Sunt foarte obosită”, spuse bătrânica, „şi cu toate că am mers astăzi câteva ore, mai am de mers încă două ore până îmi îndeplinesc misiunea şi aceasta este cam mult la vârsta mea.” „Ce vârstă aveţi?” „Eu am 92 de ani”, spuse ea, „şi aceasta este a cincizecea oară de când fac acest drum spre Maria-Einsiedeln. Eu sunt o mare păcătoasă! Şi cu cât îmbătrânesc, văd la mine tot mai multe păcate. Dar am nădejde că voi primi iertare de la Dumnezeu, altfel sunt pierdută!” La aceste cuvinte, lacrimi fierbinţi au început să curgă pe obrazul plin de riduri.

Ajunsă acasă, femeia credincioasă oferi musafirei un loc în fotoliu. Apoi îi spuse: „Acum ştergeţi-vă lacrimile, mamă dragă. Eu am o veste bună pentru dumneavoastră. Ştiţi să citiţi?” „Da, ştiu.” „Atunci citiţi aceste cuvinte din cartea lui Dumnezeu.” Cu vocea tremurătoare, ea citi: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). Credincioasa a început să-i explice că toată oboseala şi sforţarea omului de a scăpa singur de păcate sunt fără rost. Domnul Isus Şi-a dat viaţa pe cruce pentru cei vinovaţi şi pierduţi, făcând totul pentru ei. Dumnezeu însuşi L-a dat ca Salvator (Mântuitor) care a suferit pentru păcatele noastre, încât păcătosul care vine la Isus poate să primească iertarea. Bătrânică observă siguranţa mântuirii şi pacea care rezulta din vorbele credincioasei. Apoi bătrânică a fost îndrumată spre cuvintele Domnului Isus: „S-a sfârşit!” şi Domnul Isus a arătat că pentru un suflet serios şi doritor după mântuire nu mai este nimic de făcut, decât să creadă din toată inima în lucrarea săvârşită de El. „Toţi prorocii mărturisesc despre El că, oricine crede în El, primeşte, prin Numele Lui, iertarea păcatelor” (Faptele Apostolilor 10:43). „…şi sângele lui Isus Cristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7).

Bătrânica a primit cu nesaţ fiecare cuvânt, ca un pământ uscat care se înviorează după o ploaie caldă. Privirea ei s-a luminat dintr-o dată şi ochii au început să-i strălucească. Deodată s-a sculat, a aruncat coroana de trandafiri pe care o ţinea în mână şi a spus: „La o parte cu tine, tu nu mi-ai dat nici o pace; Domnul Isus m-a salvat la cruce. S-a sfârşit! O, s-a săvârşit, păcatele mele sunt iertate! Acum voi pleca la drum, dar nu spre Maria-Einsiedeln, ci mă voi duce acasă şi voi spune la toţi că Isus singur prin sângele Său m-a mântuit şi pe mine, o păcătoasă!” A doua zi, bătrâna a plecat fericită spre patria ei. Ea a găsit pacea cu Dumnezeu prin lucrarea desăvârşită a Domnului Isus Cristos. Bătrânica a mers pe acelaşi drum ca şi vameşul (Luca 18:14).

Aceasta este credinţa mântuitoare despre care vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu. Credinţa înseamnă convingere din inimă: Isus, da, El însuşi m-a salvat prin sângele Său preţios!

Această bătrânică a crezut o viaţă întreagă în religia ei. Viaţa sa era dovada că a crezut în învăţăturile religioase, altfel nu ar fi mers de cincizeci de ori pe acel drum lung din Belgia la Maria-Einsiedeln.

Bătrânica a crezut în Dumnezeu şi era convinsă de vina păcatelor, dar ea nu a crezut în lucrarea de la Golgota, nici în dragostea mântuitoare a lui Dumnezeu şi nici în prezenţa Mântuitorului Isus cel înviat. Numai după ce a înţeles cu inima ce a făcut Isus pentru ea la cruce şi ce a spus Dumnezeu în Cuvântul Său, numai atunci a găsit pacea şi a fost mântuită. Ea a crezut amândouă mărturiile lui Dumnezeu: jertfa de la cruce şi Cuvântul Său. Şi atunci Duhul Sfânt i-a dat mărturie în inimă că este mântuită. Aşa a devenit ea o fiică fericită a lui Dumnezeu.

Dacă vrem să examinăm întrebarea: „Ce înseamnă credinţa?”, atunci este important să înţelegem următoarele:

1. În lucrurile pământeşti toţi oamenii sunt egali – fie ateişti, mormoni, budişti sau ce sunt;

2. Cu privire la lucrurile dumnezeieşti şi veşnice, mulţi oameni au o credinţă religioasă care se străduieşte să aducă jertfe mari, dar care nu le poate da nici pacea, nici nădejdea;

3. Numai credinţa, care îl primeşte pe Fiul lui Dumnezeu şi care îi predă Lui trecutul, prezentul şi viitorul întregii voinţe şi fiinţe, îi dă păcătosului ceea ce are nevoie: viaţa veşnică.

Numai atunci poate spune: „Deci, fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care avem şi intrarea, prin credinţă, în harul acesta în care suntem, şi ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5:1-2).

3. Mântuirea prin credinţă este adeverită prin schimbarea vieţii

Evanghelia harului aduce lumii păcătoase, neajutorate şi pierdute această veste: nici o vinovăţie nu este prea grea, nici o suferinţă prea adâncă, pentru ca Dumnezeu să nu poată da iertare, salvare, ajutor, mângâiere, cale de ieşire pentru toţi care cred şi caută adăpost în Isus, Fiul Său. Ca să fie înţeleasă această Veste mântuitoare de către toţi oamenii, ne este redat ca exemplu şi „temnicerul din Filipi”: „Pe la miezul nopţii, Pa-vel şi Sila se rugau şi lăudau pe Dumnezeu cu cântări, iar cei închişi îi ascultau. Şi deodată s-a făcut un mare cutremur de pământ, încât s-au clătinat temeliile temniţei, îndată s-au deschis toate uşile şi s-au dezlegat legăturile fiecăruia. Temnicerul s-a trezit din somn şi, când a văzut uşile temniţei deschise, a scos sabia şi era să se omoare, căci gândea că cei închişi au fugit. Dar Pavel a strigat cu glas tare, zicând: ‚Să nu-ţi faci nici un rău, căci toţi suntem aici!’ Atunci temnicerul a cerut lumină, s-a repezit înăuntru şi, tremurând de frică, s-a aruncat la picioarele lui Pavel şi ale lui Sila, i-a condus afară şi le-a zis: ‚Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?’ Şi ei i-au spus: ‚Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta!'” (Faptele Apostolilor 16:25-31).

Acel om se gândea că cei din temniţă ar fi fugit şi astfel postul şi onoarea sa ar fi fost ruinate. Foarte hotărât a vrut să urmeze lozinca Satanei: „Mai bine mort decât fără onoare!” Poarta iadului era deschisă ca să mai primească o pradă. Atunci Dumnezeu a tras pe acest păcătos vinovat de la prăpastia sinuciderii, prin strigătul apostolului. În acel ceas de groază, acel om şi-a plecat genunchii şi întrebarea despre viaţa veşnică a venit din străfundul inimii: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Ce dumnezeiesc, simplu şi clar a răsunat răspunsul: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit, tu şi casa ta!” Temnicerul a gândit la început că este un om condamnat, dar aceasta a fost numai înşelăciunea Satanei. Dumnezeu avea un ajutor complet pentru el şi pentru toată familia sa. Acest om şi ai săi în acea noapte au primit adeverirea bogatului har al Fiului lui Dumnezeu care a fost răstignit şi a înviat. Ei au chemat Numele Său cel mare şi toată greutatea vieţii şi-au încredinţat-o în mâinile Lui atotputernice. Harul lui Dumnezeu a răspuns în acea clipă, în noaptea aceea îngerii lui Dumnezeu s-au bucurat de păcătoşii iertaţi. Lumea trăia o schimbare a vieţii unei familii întregi. Orice copil poate înţelege de aici ce este credinţa salvatoare.

Numărul oamenilor zdrobiţi din poporul nostru este nespus de mare. Ce mulţi umblă fără nădejde pe marginea prăpastiei îndoielii. Unii, prin povara morală a conştiinţei, au ajuns la disperare, iar alţii sunt ruinaţi de boli şi de nervi. Apoi vine numărul mare al celor săraci cu sau fără datorii. Să mai adăugăm şi pe cei mulţi, care, prin decepţii şi fără nădejde, sunt lipsiţi de linişte. De „viaţa ruinată” nu aparţin numai cei din şcolile de corecţie sau din închisori, ci trebuie să ne gândim şi la sutele de mii de femei care au căzut în ruşine, la toţi oamenii care în necunoştinţă îşi mănâncă pâinea murdărită şi care îşi umplu buzunarele cu păcatele sacrificiilor lor.

Pe lângă toate acestea sunt mulţimi mari care îşi înăbuşă conştiinţa. Mulţi caută numai îmbrăcăminte, hrană, cultură, renume şi o bună creştere. Ei ştiu că sunt robiţi de multe păcate, dar nu cunosc o cale de scăpare. Să mai luăm în calcul şi milioanele acelora care au fost păziţi de Dumnezeu de adânci căderi morale, dar care totuşi nu au pace şi merg mai departe prin viaţă fără a găsi refugiul în harul şi în sângele lui Cristos. La întrebarea: „Ai tu o speranţă?” toţi dau din umeri. Puţini din toată omenirea, din nobili şi cei de jos, din bogaţi şi săraci, din învăţaţi şi neînvăţaţi ştiu că există o fericire adevărată, o deplină siguranţă a iertării de orice vină. Cei mai mulţi nici nu ştiu că se poate găsi o nădejde minunată şi o ţintă în viaţă pentru orice suflet în suferinţă. Şi totuşi Dumnezeu, în harul Său îi cheamă pe toţi! Cine vine cu greutatea vinei şi cu recunoaşterea stării de păcătos la Isus Mântuitorul, acela va găsi tot ce are nevoie inima sa: iertare, pace, viaţă veşnică şi grija Tatălui Atotputernic pentru toate neajunsurile şi nevoile vieţii de pe acest pământ. Ce simplă este calea: crede în Domnul Isus! Ce a făcut Domnul Isus în acea noapte cu temnicerul, mai poate face şi astăzi în harul Său dumnezeiesc cu toţi păcătoşii.

Despre cei din Corint, care trăiseră în tot felul de păcate, este scris următorul cuvânt: „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi; nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici cei adulteri, nici cei afemeiaţi cu ei înşişi, nici homosexualii, nici hoţii, nici cei lacomi de bani, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus Cristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Corinteni 6:9-11). Aceşti robi căzuţi în adâncimile plăcerii fireşti au trăit harul eliberării. Toţi oamenii, care vin astăzi cu greutatea conştiinţelor şi păcatelor la Isus şi se încred în El, trăiesc harul eliberării de sub puterea păcatului.

La o oră târzie, cu mulţi ani în urmă, în localitatea S., un bărbat tânăr, bogat şi foarte inteligent s-a întâlnit cu un credincios. Din discuţiile avute, acel tânăr a văzut că puterea păcatului, care îl ţinea legat, îl va distruge trupeşte şi sufleteşte, şi simţea clar distrugerea nervilor sub puterea duhului. Pe deasupra, în trecutul său erau momente întunecoase care dacă ar fi fost date la iveală, l-ar fi condus la judecătorie. El ştia că era nevoie numai de un anunţ şi atunci el, fiul unei familii atât de distinse, trebuia să ajungă în faţa instanţei. La ce i-ar fi folosit atunci înţelepciunea, cultura, bogăţia şi renumele? Tânărul s-a văzut pe marginea prăpastiei. Mai era vreun ajutor pentru el? Credinciosul a deschis Biblia şi a citit ce spune Dumnezeu păcătosului vinovat: „Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, urâcioşi, ucigaşi, desfrânaţi, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:8). „De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă poftelor inimii lor, să-şi necinstească trupurile, ei între ei, căci au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi au cinstit şi au slujit creaturii în locul Creatorului, care este binecuvântat în veci” (vezi Romani 1:24-25). „Dar legea a intervenit ca să se înmulţească greşeala; iar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult, pentru ca, după cum păcatul a stăpânit prin moarte, tot aşa şi harul să stăpânească prin dreptate, dând viaţa veşnică prin Isus Cristos, Domnul nostru” (Romani 5.20-21). „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Cristos Isus, Domnul nostru” (vezi Romani 6:23). „Pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Evanghelia după Luca 19:10).

Cuvântul lui Dumnezeu, sămânţa naşterii din nou, şi-a arătat puterea în acea seară. Acel tânăr şi-a recunoscut păcatele şi a primit harul lui Dumnezeu, încredinţându-şi viaţa în mâinile lui Isus. Ce moment sfânt! – Acel om, scufundat în vinovăţia păcatelor, a fost renăscut la o viaţă veşnică! S-a întâmplat însă ceva interesant. Acestui păcătos graţiat i-a venit în minte că mai demult în oraşul său natal a depus un jurământ fals pentru a scăpa de judecată. Au trecut de atunci şapte ani. Dar Duhul lui Dumnezeu, care este un Duh al adevărului, a îndemnat pe acest om să facă o scrisoare către judecătorie, în care şi-a recunoscut jurământul fals şi greşeala lui, mărturisind că prin harul lui Dumnezeu a devenit un copil al Său şi o mărturie pentru Isus, Mântuitorul lui. A fost chemat la judecătorie. Acolo a mărturisit şi ce a făcut Domnul Isus în viaţa sa. Acea mărturie simplă a fost o predică mare şi puternică despre puterea salvatoare şi despre dragostea Fiului lui Dumnezeu, despre minunea împăcării prin jertfa şi sângele de la Golgota. – Pedeapsa a urmat conform legilor.

Cât timp a fost închis, acest om a fost o mărturie despre pacea copiilor lui Dumnezeu. De la directorul închisorii şi până la portar, cât şi toţi oamenii de acolo au văzut la el o faţă plină de pace. Scrisorile lui de asemenea dădeau mărturie că Domnul Isus, zi şi noapte, stătea lângă el pentru a-l linişti. Toată vina, toate păcatele i-au fost şterse prin sângele lui Isus, iar în privinţa viitorului nu-şi făcea griji. El era un om pe deplin nou, o adeverire clară a Cuvântului: „Căci dacă este cineva în Cristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi” (citeşte în 2 Corinteni 5:17).

4. Fiecare om în firea sa este un păcătos, un pierdut pe drumul pierzării, care trebuie salvat

Exemplele enumerate mai înainte arată că harul este puternic pentru a răspunde credinţei omului ajuns în deznădejde. Trebuie înţeles că toţi oamenii, chiar şi cei cu o bună morală şi evlavioşi, în faţa lui Dumnezeu stau ca păcătoşi vinovaţi, în natura şi în fiinţa lor ei sunt pierduţi şi trebuie să fie salvaţi.

Omul se aseamănă cu deşeurile care sunt duse la fabrica de hârtie. Între ele sunt unele mai curate iar altele mai puţin curate, dar toate sunt în aceeaşi stare de neîntrebuinţare. Toate au nevoie de o curăţire, până sunt transformate în hârtie albă. Aceasta ia naştere prin folosirea clorului şi a altor substanţe atât pentru culori deschise, cât şi pentru cele închise.

Omul natural, care ţine la onoarea lui, nu vrea să fie socotit păcătos pierdut. Cei mai mulţi oameni gândesc că nu sunt aşa de răi. Ei văd pe alţii a căror viaţă este mai rea şi atunci se socotesc că sunt mai buni. Ei nu recunosc ce este omul natural (firesc) înaintea lui Dumnezeu – toate virtuţile şi dreptatea sa sunt ca o haină ruptă şi murdară. Mâna plină de har a lui Dumnezeu se întinde după cei care se lasă convinşi de starea lor de vinovăţie şi pierzare, în astfel de oameni, harul îşi sărbătoreşte triumful. Împăcarea este pentru vinovaţi, iar harul pentru pierduţi. Temnicerul din Filipi se vedea un vinovat pierdut şi harul l-a salvat. Cititorule, eşti şi tu un vinovat pierdut? Dacă da, atunci eşti un obiect potrivit pentru harul lui Dumnezeu. Acesta curăţeşte pe deplin, prin sângele lui Isus.

Încă din vechime, oamenii s-au duşmănit între ei, indiferent că inima lor era bună sau rea. Iată câteva mărturii ale înţelepţilor din Grecia şi din Roma:

Sofocles (a trăit în Atena din 496 – 406 înainte de Cristos) a spus: „Toţi oamenii obişnuiesc să păcătuiască.”

Aristotel (a trăit în Atena între 384 – 322 înainte de Cristos) a spus: „Ce este omul? O imagine a neputinţei, un leagăn al invidiei şi al sărăciei.”

Plutarh, care a trăit în Chärones (între 46 -125 după Cristos) a spus: „Suferinţele sunt înnăscute omului, nu aduse din afara lui.”

Krates (a trăit în Grecia în 328 înainte de Cristos) a spus: „Cum într-un măr este un sâmbure stricat, tot aşa în fiecare om există cel puţin o înclinaţie păcătoasă şi nici unul nu este fără păcat.”

Seneca (a trăit în Roma între 4 înainte de Cristos – 65 după Cristos) a spus: „Noi toţi suntem răi. Ceea ce criticăm unul la altul vom găsi în interiorul nostru.”

Aceşti bărbaţi, cu toate că au fost păgâni, în conştiinţa lor au avut o convingere adâncă despre păcatul care locuieşte în inima omului (citeşte Romani 2:14-15). Şi ce sentinţă a dat Dumnezeu asupra inimii omului? „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9). Imaginaţia gândurilor omului este îndreptată în fiecare zi spre rău (Geneza 6:5; 8:21). Cine a privit câtuşi de puţin la faptele lui şi ale altora din jurul său ştie cât de rea este inima omului. Nu trebuie să înveţi răul pe un copil; fără să fie învăţat, ştie să mintă, să fie neascultător, să batjocorească, să se supere pe altul, să se certe, să nu-şi îndeplinească datoria, să fure, să înşele. Este numai har, dacă omul este scăpat din adâncul ruinei păcatului.

Se spune despre un medic credincios, care a trăit în secolul al XVIII-lea în Olanda, pe nume Hermann Boerhaave, că a început să plângă amarnic când a văzut cum este dus un criminal la locul de judecată. Au încercat să-l liniştească, spunându-i că acel om merita pedeapsa cu moartea. „Eu nu-l plâng pe el”, zise medicul Boerhaave, „ci mă plâng pe mine, căci lucrările rele, care l-au dus pe acest om la nefericire, erau şi în inima mea. Iar faptul că nu am ajuns un criminal se datoreşte harului lui Dumnezeu, pe care nu l-am meritat.”

Este o greşeală fatală când se spune că omul în fond este bun şi că trebuie condus printr-o creştere înţeleaptă ca să se facă mai bun. Sigur că este nevoie de creşterea înţeleaptă dată de Dumnezeu pe calea binecuvântării. Ferice de poporul în care este creştere şi ordine în familii şi care închide căile răului cercetând voia lui Dumnezeu! Este foarte necesar să punem binele în faţa ochilor celor tineri şi să pedepsim răul. Dar nici o creştere nu poate elibera pe om de sub puterea păcatului; aceasta o face numai harul lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos.

Omul în starea sa este un păcătos, vinovat şi pierdut. Nu numai atât, dar el este născut sub influenţa puterii Satanei. Cei mai mulţi oameni nu sunt conştienţi de marele duşman al lui Dumnezeu, ci dimpotrivă se cred liberi, cu toate că voinţa lor este legată. Tuturor oamenilor li se spune să se pocăiască, „să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu, ca să primească iertare de păcate” (Faptele Apostolilor 26.18).

Orice om, care vrea să facă voia lui Dumnezeu în mod sincer, trebuie să recunoască faptul că în el există o putere care îl împiedică să facă binele şi că toţi oamenii din jurul său sunt forţaţi de stăpânitorul lumii să facă răul şi să se împotrivească lui Dumnezeu. Această realitate poate fi văzută la toţi oamenii, fie că sunt sau nu religioşi şi cuviincioşi. Este o realitate a Evangheliei că şi cei morali şi cu virtuţi au nevoie de mântuire. Chiar şi atunci când aparţii de cei curaţi moraliceşte, eşti vinovat. Nenumăratele indiferenţe faţă de Dumnezeu şi nemulţumirea ta faţă de iubirea căutării lui Isus te acuză!

Cum sună prima şi cea mai mare poruncă? „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă” (Matei 22:37-38). Am respectat eu această poruncă? Ştiu că nu. Dacă o viaţă întreagă am călcat cea mai mare poruncă, nu sunt oare cel mai mare păcătos? Da, cu adevărat eu sunt cel mai mare păcătos. Nemulţumirea mea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni ajunge până la cer! Nu este oare acest adevăr şi în viaţa ta? Totuşi harul lui Dumnezeu te-a condus până acum.

Sentinţa dumnezeiască asupra omenirii este: „Nu este nici un om drept, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere, nu este nici unul care să caute pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele (sau: să practice bunătatea), nici unul măcar” (Romani 3:10-12). Isus, Fiul lui Dumnezeu a luat vina noastră asupra Lui. El este chezaşul (mijlocitorul) tău, care a intrat pentru tine în judecata lui Dumnezeu şi a primit sentinţa cuvenită, a purtat toată pedeapsa pe care tu ai meritat-o. Priveşte-L prin credinţă cum a suferit pe cruce şi lasă ca raza dragostei lui Dumnezeu să-ţi atingă inima şi conştiinţa, lasă-te convins că nu-ţi rămâne altceva decât să cazi la picioarele lui Isus ca un vinovat care cere iertare. Aşa vom sta în faţa unor realităţi clare:

a) Omul nu este bun şi liber, ci inima lui este aplecată numai spre rău şi legată sub robia păcatului. Prin însăşi natura sa, omul este pierdut, pe calea ruinării veşnice şi are nevoie de mântuire. Despre omul natural (firesc), Scriptura spune: „Ştim, în adevăr, că legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc (de carne), vândut păcatului” (citeşte Romani 7.14).

b) Satan, marele duşman al lui Dumnezeu, domnitorul acestei lumi, ţine pe oameni legaţi cu mii de legături, îi orbeşte, îi minte ca nu cumva să vină la Mântuitorul cel veşnic. „Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei care pier, căci dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei” (2 Corinteni 4:3-4).

c) Fiul lui Dumnezeu este aproape de toţi oamenii, un Mântuitor prezent, ca să scape pe oricine doreşte cu sinceritate să se elibereze de lanţurile păcatului, prin încredinţarea vieţii în mâinile Sale. „Căutaţi pe Domnul cât timp se poate găsi; chemaţi-L cât timp este aproape. Să se lase cel rău de calea lui şi omul nedrept de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând.” (vezi Isaia 55:6-7). „Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit'” (Romani 10:13).

5. Satan, marele duşman al lui Dumnezeu şi al oamenilor

Realităţile din trecut trebuie să fie recunoscute, deoarece ele formează baza pe care are loc lupta între lumină şi întuneric. Se pot scrie multe cărţi mişcătoare, pentru a descrie cum Satan, prin înşelăciunea plăcerii, duce atâtea vieţi omeneşti pierzare, ruşine, deznădejde, boli trupeşti nevindecabile, rătăcire şi moarte spontană. Dar acest mare duşman mai are multe alte mijloace pentru a înşela pe oameni. Una din cele mai răspândite înşelătorii este alcoolul, prin care pune pe oameni pe drumurile păcatului.

Un alt mijloc de amăgire al lui Satan sunt banii, pe care îi arată de departe şi prin care atenţionează pe oameni cu vorbe ca acestea: „Dacă tu vei avea bani, vei fi fericit.” Oamenii nu îşi dau seama cât de şiret este Satan, cu ce plăcere vrea să-i facă nefericiţi pe cei care îi slujesc de bunăvoie. Acest lucru se poate vedea la un zgârcit care vede idolul său în banii adunaţi, ca şi la un hoţ şi înşelător care este legat de plăcerea banilor şi îşi întinde mâna după avutul altuia.

Ţinta marelui meşter al înşelătoriei este aceeaşi: oamenii să fie înşelaţi până în ultimul moment al vieţii asupra adevărului veşniciei.

Şi tu, cititorule, eşti în pericol să fii înşelat de acest duşman. El îţi pune înainte cuvinte ca acestea: „Veşnicie? Fericire? Ce sunt acestea? Sunt escrocherii evlavioase. Păcat? Vină? Iertare? Pace? Acestea sunt visuri fără valoare. Cristos cel răstignit? Cum îţi poate ajuta El? Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu? Nimic altceva decât lucruri învechite; cine se mai preocupă cu ele? Tu nu ai timp de aşa ceva. Lucrează şi trăieşte-ţi viaţa!” – Aşa sunt înşelaţi milioane de oameni.

Înainte cu câţiva ani s-a împuşcat un tânăr de douăzeci şi şase de ani, pentru că a ajuns la deznădejde. Ce s-a întâmplat? El a trăit cu o femeie, care s-a despărţit de soţul ei pentru acest tânăr. Femeia cerea tânărului să se căsătorească cu ea, dar el nu dorea acest lucru. Ce să facă? Femeia nu se lăsa. Atunci el a luat un revolver şi şi-a găsit refugiul în moarte.

Este important să privim un astfel de caz mai de-aproape pentru a cunoaşte viclenia Satanei. Mai întâi arată oamenilor plăcerea atrăgătoare a păcatului, pentru ca apoi după ce i-a înşelat, aceştia să păşească pe calea adulterului.

Un bărbat cinstit, care nu a gândit nimic rău despre soţia lui, este înşelat; copiii pierd dragostea şi credincioşia mamei; fericirea şi cinstea casei este ruinată. Ce greutate se strânge pe conştiinţa vinovaţilor! Promisiunile de dragoste sunt schimbate în plăcerea păcatului, apoi urmează divorţul.

Zadarnic cheamă bărbatul înşelat pe femeia necinstită înapoi pe calea binelui şi-i spune că vrea să ierte totul! Degeaba – divorţul continuă şi reuşeşte. Apoi infidela femeie aşteaptă credincioşie de la adulter. Ea speră că la el o să găsească o fericire mai mare. Iar tânărul bărbat recunoaşte că stă o viaţă întreagă în faţa reproşurilor pentru păcatele sale. El strigă: „Aşa nu mai pot!” „Dar tu ţi-ai dat cuvântul! Tu m-ai făcut nefericită, cu toate că am lăsat totul la o parte!” Conştiinţa începe să urle; privirea sa nu vede nici o scăpare. Satan îi şopteşte: „Sfârşeşte cu viaţa ta!” Nori negri se strâng asupra capului său; apoi ia arma morţii şi totul se sfârşeşte. Satan râde. Cu o lovitură de maestru, totul a reuşit la perfecţie. Lumea numeşte această întâmplare un joc al plăcerii care s-a terminat trist.

Nu este aceeaşi poveste a păcatului care s-a petrecut în Paradis? Acolo se spune despre Eva: „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să facă pe cineva înţelept. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi soţului ei, care era lângă ea, şi a mâncat şi el” (Geneza 3:6). Ei au mâncat din acest fruct tentant şi a urmat moartea, suferinţa şi pierzarea; de aceea Domnul Isus spune despre Satan: „Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să distrugă. Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10).

Oamenii se duc mai departe pe calea cea largă care duce la pierzare. Cu viaţa omului se întâmplă ca şi cu mişcarea pământului şi a corpurilor cereşti. Se pare că totul este liniştit; nu se observă nimic din viteza cu care toate zboară prin Univers. Dar ele nu stau liniştite. Este ca şi când am zbura – dar unde? Spre veşnicie! Este vorba de ultima hotărâre pentru ceea ce o să fii veşnic şi unde vei fi în veşnicie. Nu te lăsa înşelat! Ceasul grăbeşte în direcţia sosirii în faţa lui Dumnezeu cu toată greutatea şi ruşinea păcatelor tale. Atunci, dincolo de acest timp al vieţii de pe pământ nu-ţi mai poate ajuta nimic. Astăzi, Isus, Fiul lui Dumnezeu bate la uşa inimii tale din dragoste pentru tine şi El singur te poate salva, încărcat cu vina şi blestemul păcatelor tale, Isus a fost răstignit pe cruce la Golgota. El este aproape de tine, deschide-ţi inima, primeşte-L şi nu vei fi înşelat niciodată!

6. Credinţa care mântuieşte se bazează pe ceea ce a făcut Isus pe cruce şi pe ceea ce a spus Dumnezeu în Cuvântul Său

Este foarte important să înţelegem că credinţa creştină este o putere de biruinţă care schimbă vieţi omeneşti, familii şi chiar case întregi. Atâta timp cât oamenii privesc credinţa în Cristos ca o învăţătură religioasă, pe care fiecare după înclinaţia lăuntrică o poate primi sau respinge, se găsesc nu numai într-o rătăcire spirituală, ci şi într-o rătăcire povestită de alţii.

Oamenii recunosc marile realizări ale semenilor, dar când este vorba de marile lucrări ale lui Dumnezeu se consideră îndreptăţiţi să le şteargă din istoria omenirii, introducându-le în teritoriul poveştilor, al fanteziei, cu toate că aceste lucrări au avut loc în faţa ochilor lor.

Nici un om cu judecată nu se îndoieşte de istoria lui Alexandru cel Mare, de biruinţele sale de la Granikus, de la Issos şi Gaugamela, de intrarea sa glorioasă în Babilon, de marele său imperiu, de expediţia sa în India, cu toate că de ele s-a ales praf şi cenuşă. Dar că Fiul lui Dumnezeu a venit pe acest pământ şi a luat asupra Sa păcatul întregii lumi, că a suferit judecata, că a deschis păcătoşilor uşa spre inima Tatălui, că a înviat glorios şi a dat viaţa veşnică tuturor care cred în El, faţă de aceste realităţi date de Dumnezeu oamenii îşi închid ochii. Credinţa creştină se bazează pe ceea ce a făcut Dumnezeu.

Prima lucrare a lui Dumnezeu: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. În aceasta este iubirea, nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre… Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii” (1 Ioan 4:9, 10 şi 14).

Ce veste minunată că Domnul slavei, Creatorul tuturor lucrurilor a devenit om, ca să Se nască pe pământ, ca fiu al fecioarei Maria, iar ca prunc a fost aşezat în ieslea Betleemului! Să înţelegem această realitate: El, care este strălucirea slavei Tatălui şi reprezentarea exactă a Fiinţei Lui, şi care susţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Sale, a părăsit slava Tatălui şi a devenit asemenea nouă, ca un om. El a venit în viaţa noastră sărmană ca să ne mântuiască.

Ce eveniment! Fiul lui Dumnezeu a venit personal pe pământ pentru că nu mai putea accepta ca noi să fim pierduţi pe veci. El a venit din dragoste pentru noi, care eram duşmanii Săi. Ce faptă! Vino la realitatea adevărului: Isus te caută şi te iubeşte!

A doua lucrare a lui Dumnezeu: Isus, Domnul Slavei a murit la cruce sub judecata lui Dumnezeu, ca Mijlocitor pentru păcătoşi şi vinovaţi. „Pe Cel care n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21). Poţi să respecţi de cincizeci de ori „Vinerea mare” şi să mergi de o sută de ori la „împărtăşanie”, dar fără credinţa din inimă nu poţi înţelege realitatea acestei lucrări a lui Dumnezeu.

Du-te cu gândul sub crucea de pe Golgota. Omul cu cununa de spini, care atârnă între doi tâlhari ca un alungat, vinovat, blestemat pe cruce, este Unicul Fiu al lui Dumnezeu, Domnul vieţii, Creatorul tuturor lucrurilor. Pe capul Lui este aşezată toată povara care era în gândurile, cuvintele şi faptele tale. El a luat locul tău în faţa Judecătorului cel sfânt. Ca un chezaş (mijlocitor) a primit pedeapsa întreagă pe care tu ai meritat-o. În ceasurile de întuneric ale judecăţii dumnezeieşti, Domnul Isus a fost părăsit de Dumnezeu pentru păcatul tău care stătea între El şi Dumnezeu. După ce s-a dat sentinţa, a strigat: „S-a sfârşit!” -„El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui; şi noi am socotit că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru nelegiuirile noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era peste El, şi prin rănile Lui suntem vindecaţi” (Isaia 53:4-5).

S-a petrecut cu adevărat aceasta şi cu tine? Recunoşti tu această lucrare a lui Dumnezeu? Te aşezi tu sub influenţa ei? Eşti convins că pe Isus Cristos, dragostea Sa faţă de tine L-a împins la cruce şi că Dumnezeu, pentru că te iubea, deşi erai un vinovat, a lăsat pe singurul Său Fiu să sufere şi să moară pe cruce pentru vina ta? A curs sângele nevinovat al Fiului lui Dumnezeu şi pentru tine?

Cine este convins de această realitate şi se smereşte, recunoscându-şi păcătoşenia şi starea sa pierdută înaintea lui Dumnezeu, prin jertfa de la cruce, dintr-un vinovat devine un om drept, dintr-un pierdut, un moştenitor al vieţii veşnice. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (vezi în Evanghelia după Ioan 3:16).

Este clar că această realitate sigilată cu sângele Fiului lui Dumnezeu este pentru credincios cel mai mare eveniment pentru vecii vecilor, cu mult mai importantă şi mai sfântă decât orice lucrare din viaţa popoarelor, a familiilor sau chiar însăşi viaţa ta. Fiul lui Dumnezeu a venit din cer, a suferit pentru mine pe cruce, m-a mântuit şi pentru această lucrare El trebuie onorat de către mine mai mult decât orice. Toată inima şi viaţa mea trebuie să-I aparţină ca o jertfă de mulţumire şi ca o mărturie pentru ce a făcut Isus pentru mine. Într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu a vrut să ne răscumpere prin sângele Său, aşa cum este scris: „El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit pentru ei şi a fost înviat.”

A treia lucrare a lui Dumnezeu: Dumnezeu a înviat pe preaiubitul Său Fiu din morţi. Isus nu a murit ca învins de moarte, ci El Şi-a dat viaţa Sa preţioasă pentru împăcarea celor vinovaţi, pe care harul lui Dumnezeu a vrut să-i mântuiască. De aceea moartea nu a putut să-L ţină în mormânt. Isus a biruit pe Satan, păcatul, moartea şi lumea şi a intrat în împărăţia morţii pentru a-i deschide porţile. Aceasta este descoperirea lui Dumnezeu înaintea lumii vizibile şi invizibile: învierea Aceluia care la crucea de pe Golgota prin jertfa Sa a slăvit pe Tatăl, împlinindu-I voia.

Îngerii lui Dumnezeu au mărturisit la mormântul gol al lui Isus: „El nu este aici, ci a înviat!” (Luca 24:6). Te rog, spune-mi sau spune-ţi ţie însuţi: eşti convins că Isus Cristos a înviat din morţi aşa cum spune Scriptura? Este pentru tine o realitate că Isus a petrecut timp de patruzeci de zile cu ucenicii Săi după înviere? Este scris: „După ce suferise, li S-a prezentat El Însuşi viu, prin multe dovezi de netăgăduit, fiind văzut de ei timp de patruzeci de zile şi vorbind despre lucrurile care privesc împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 1:3). Apoi S-a înălţat la cer: „După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, a fost înălţat la cer şi un nor L-a ascuns din ochii lor” (Faptele Apostolilor 1.9).

Eşti tu sigur că Cristos cel înviat este mereu cu tine ca o Persoană sfântă şi dumnezeiască, un Mântuitor care te aude şi te salvează, un Prieten viu căruia poţi să-I vorbeşti, care te ascultă şi te ajută?

Mulţimea oamenilor care se numesc „creştini” nu crede acest adevăr de bază al creştinismului, care este învierea Fiului lui Dumnezeu. Această realitate nu este numai adeverită (vezi 1 Corinteni 15:1-8), ci mulţi au pecetluit acest adevăr cu moartea lor. Mii, sute de mii de oameni sinceri cred şi primesc pe Mântuitorul Isus ca Salvatorul şi Prietenul adevărat. El ascultă într-un mod admirabil rugăciunile lor. Ei trăiesc credincioşia cuvintelor Sale. Mulţi şi-au dat viaţa pentru că nu-L puteau tăgădui pe Domnul lor iubit şi minunat. Au existat astfel de mărturii numai în vremurile trecute? Nu, şi astăzi în mijlocul poporului nostru trăiesc sute de mii de oameni care cunosc personal pe Cristos cel înviat ca Prietenul şi Salvatorul lor. Ei vorbesc zilnic cu El şi se comportă cu Isus ca şi cu cel mai bun prieten şi în toate problemele îl întreabă care este sfatul Său. Ei nu sunt nişte mistici, fanatici, ci sunt oameni realişti şi cumpătaţi. Nu este sângele martirilor o mărturie mult mai bună despre adevărurile biblice decât înţelepciunea unui profesor sau informaţiile ziarelor? Care este cea mai bună garanţie a adevărului: moartea triumfătoare şi plină de pace a celor care mărturisesc pe Cristos cel viu şi prezent, sau afirmaţiile goale ale celor care tăgăduiesc şi batjocoresc pe Dumnezeu?

Crede Cuvântul lui Dumnezeu (Biblia)! Cel care din dragoste a venit din cer la tine şi a murit pe cruce îţi este foarte aproape. Deschide-i inima, recunoaşte-ţi păcatele şi adu-ţi toate grijile în faţa Sa! Isus va vindeca orice vătămare a vieţii tale. Vei găsi şi tu ce a găsit mulţimea celor mântuiţi: iertare, pace, salvare de la judecata de apoi şi viaţa veşnică. Cheamă Numele lui Isus cu seriozitate! Dacă faci acest lucru cu respect şi credinţă, El îţi va răspunde. Tu vei primi o siguranţă de nezguduit despre învierea Domnului Isus.

Ţie nu-ţi poate ajuta un Cristos mort. Numai Isus Cristos cel viu, Mântuitorul înălţat te poate purta pe mâinile Sale atotputernice. Tu o să-L cunoşti! Atunci vei umbla aici pe pământ în harul lui Dumnezeu, într-o viaţă nouă de pace şi nădejde. Dar nu numai atât, tu însuţi vei primi la înviere un trup nou asemenea trupului Său sfânt. Tu vei trăi cu Isus în veci într-o lume acum invizibilă, în împărăţia luminii şi a păcii. Atunci, ceea ce este scris va fi şi pentru tine o realitate: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4).

Acestea nu sunt visuri, nu sunt cuvinte frumoase, ci sunt realitate şi nădejde. Fiecare creştin adevărat ştie aceasta. Pentru el credinţa este o certitudine absolută, neclintită, primită din partea lui Dumnezeu. În Cuvântul Domnului înviat este scris: „Şi Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi cu puterea Sa” (1 Corinteni 6:14).

Apostolul s-a numit martor al învierii (vezi Faptele Apostolilor 1:22). Fiecare creştin adevărat este o mărturie despre înviere. În zilele noastre, când tăgăduirea marilor adevăruri biblice se extinde, această mărturie este de mare importanţă. Într-o scrisoare a studentului în teologie G. Z., se află următoarele rânduri:

„Într-o zi, profesorul nostru a vorbit despre tematica: ‚Există o înviere?’ Aceasta a fost pentru mine şi colegii mei o întrebare importantă. După ce a vorbit, profesorul K. a încheiat cu cuvintele: „Îmi pare rău, domnii mei, că astăzi v-am furat ultima scânteie a credinţei copilăreşti. A crede, ar însemna să ne întoarcem la misticismul întunecat al Evului Mediu, din epoca luminată cu teologia modernă şi cu ştiinţa zilelor noastre. Nu pot să spun că este o înviere din morţi. Consolaţi-vă că este o iluzie. Treziţi-vă şi fiţi bărbaţi integri; gândiţi-vă că a fost un vis frumos! Şi apoi rupeţi acest tablou visător care este o „fata morgana” înşelătoare, înşelătoare atâtea sute de ani. Deci, domnii mei, ştiinţa ne spune că nu există o înviere din morţi!’

Ajuns la locuinţa mea, cu frica în suflet, m-am aruncat în genunchi. M-am rugat lui Dumnezeu pentru lumină în inima mea zdruncinată, peste care începea să se aştearnă o întunecime groaznică.

În ziua următoare am mers la un consătean care studia medicina şi care era credincios. Mi-am deschis inima faţă de el şi i-am spus toată starea inimii mele. Deodată el m-a întrebat: ‚Ştii tu că soţia profesorului tău, în noaptea trecută, după o operaţie aparent reuşită, a murit? Aşteaptă puţin şi vei vedea cum va continua cursul său dogmatic!’

Cu patrusprezece zile mai târziu, după o mică întrerupere cauzată de moartea soţiei, profesorul K. a continuat cursul său de dogmatică pe vechea temă: ‚Există o înviere?’

O linişte mormântală s-a aşternut peste sală când profesorul K., foarte mişcat şi cu o voce apăsată, a început să vorbească: ‚Domnilor! încă o dată trebuie să discut despre această temă. În realitate există o înviere a morţilor! Dumnezeu Atotputernic care locuieşte în cer şi în cei cu inima zdrobită mi-a vorbit şi mie, un păcătos, acum două săptămâni, la patul de moarte al scumpei mele soţii, într-un mod zguduitor. Există nu numai un Dumnezeu veşnic, dar există şi o înviere. Vă rog să-mi promiteţi că mă veţi ierta aşa cum m-a iertat Dumnezeu. Unde să găsesc consolare, dacă nu există o înviere a celor dragi?’ Mai departe nu a putut vorbi. Cu toate că era un om plin de energie la cei patruzeci de ani ai săi, a căzut în faţa noastră lângă catedră. Studenţii din faţă au sărit repede şi l-au dus la locuinţa sa. Acolo nu mai era o soţie care să-i vină în ajutor. A fost pus în pat. Apoi, adânc mişcaţi, studenţii s-au retras în tăcere.

Cât o fi luptat acest om tare în ultimele săptămâni? Dar lupta lui nu a fost fără rost. Dumnezeu i-a dat biruinţa şi mulţi ascultători ai săi au găsit curând pacea cu Isus.”

 7. Prin Cuvântul Lui Dumnezeu şi prin dragostea Sa salvatoare, păcătosul este condus să creadă şi să primească viaţa veşnică

O dată ce un om primeşte Cuvântul lui Dumnezeu, el bea „apa vieţii veşnice”. Domnul Isus a spus despre Cuvântul Său: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ci apa pe care i-o voi da Eu, se va face în el un izvor de apă, ţâşnind în viaţă veşnică” (vezi Ioan 4:13-14). Scriptura numeşte deseori Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind „Apa” (citeşte Psalm 1:3; şi încă Isaia 55:1; Ieremia 17:8,13; Ioan 4:10; Efeseni 5:26; Apocalipsa 22:17). Această „apă” (Cuvântul lui Dumnezeu) şi sângele care a curs pe crucea Golgotei sunt cele două mari mărturii a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru a mântui pe păcătoşi, îndată ce păcătosul primeşte aceste mari mărturii dumnezeieşti şi se smereşte, primeşte în inima sa prin Duhul Sfânt mărturia adevărului mântuirii şi harul lui Dumnezeu. Aşa primeşte un astfel de om viaţa veşnică. „Căci trei sunt care dau mărturie: Duhul, apa şi sângele, şi aceşti trei sunt una în mărturia lor. Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare; şi aceasta este mărturia lui Dumnezeu, pe care El a făcut-o despre Fiul Său. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în el însuşi; cine nu crede pe Dumnezeu, L-a făcut mincinos, fiindcă n-a crezut mărturia pe care Dumnezeu a făcut-o despre Fiul Său. Şi mărturia este aceasta: că Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa. V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţa veşnică” (citeşte 1 Ioan 5:7-13).

8. Credinţa care mântuieşte nu se bazează pe simţiri curate, ci pe predarea voinţei faţă de Domnul Isus

Simţirile curate sunt cu totul altceva decât credinţa salvatoare. Ce mulţi pot fi oamenii care impresionaţi de o cântare duioasă varsă lacrimi, dar viaţa lor rămâne neschimbată! Dumnezeu vrea să atingă conştiinţa şi inima (voinţa) omului. Realitatea că păcătosul pierdut este încărcat cu greutatea păcatelor sale şi că Fiul lui Dumnezeu a venit ca să-l salveze de la moarte trebuie înţeleasă ca cel mai mare adevăr. Aici ţinteşte Cuvântul lui Dumnezeu – pleacă-ţi inima înaintea Sa! Păcătosul poate fi ajutat numai prin întoarcerea sa la Dumnezeu.

Adevărul lui Dumnezeu nu are intrare pe poarta simţurilor, ci pe poarta conştiinţei. La o predică de evanghelizare este neesenţial dacă mulţi oameni sunt mişcaţi până la lacrimi, ci importanţa constă în faptul ca multe conştiinţe să fie mişcate pentru a-şi recunoaşte păcatele şi starea lor de pierzare. Şi atunci când conştiinţa păcătosului este mişcată şi omul începe să strige după ajutor, nu este bine să se bazeze pe simţiri. Nu aştepta un sentiment de graţiere, ci primeşte harul prin credinţă! Graţierea (harul) şi pacea inimii nu se arată în dependenţă de simţiri, ci de credinţă.

Un creştin a povestit următoarele: În vara anului 1870 încă nu-mi revenisem bine după o puternică răceală cu temperatură. Pe deasupra slăbiciunii mele trupeşti, s-a ivit în inima mea şi o nelinişte. Atunci m-am rugat mult lui Dumnezeu pentru iertare. Am citit într-o scriere că un predicator îi spuse unui om care căuta pacea: „Dumneavoastră vreţi să ajungeţi la siguranţa mântuirii nu prin credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, ci aşteptaţi mai degrabă un înger, un vis sau o voce din cer. Vreţi să auziţi sau să vedeţi ceva. Dar o astfel de promisiune nu există. Cuvântul lui Dumnezeu spune despre Isus Cristos: ‚Oricine crede în El, nu va merge la pierzare, ci va avea viaţa veşnică.’ Deci, Dumnezeu cere ca fiecare păcătos să creadă în Fiul Său şi unui astfel de om îi dăruieşte viaţa veşnică.” Aceasta m-a îndemnat să citesc cu toată atenţia Cuvântul lui Dumnezeu. Deseori, în zorii dimineţii citeam în linişte câte un capitol din Noul Testament. Aşa am găsit într-o zi acel verset din Romani 8.16: ‚Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu’. Atunci mi-am dat seama că dacă Duhul lui Dumnezeu dă mărturie duhului omului despre înfierea sa, atunci sufletul trebuie să găsească siguranţă şi mântuire. Am căzut în genunchi în faţa lui Dumnezeu, cerând iertare, pace şi siguranţa mântuirii. Simţeam atunci că m-ar fi cuprins o disperare veşnică dacă nu veneam la această nădejde; atunci sau niciodată! Şi Dumnezeu, care este bogat în dragoste şi milă, care este gata să dăruiască mai mult decât cerem noi, mi-a îndreptat privirea spre jertfa de la cruce. Acolo am văzut prin credinţă pe Fiul lui Dumnezeu în moarte şi judecată pentru a purta pedeapsa păcatelor mele. Atunci a căzut greutatea din spatele meu şi am găsit pacea! Ce har al lui Dumnezeu şi ce fericire!

Toţi care au siguranţa mântuirii sunt asiguraţi că nădejdea lor se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu şi nu pe simţirile lor.

Un creştin adevărat, care a trăit mântuirea, cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Isus Cristos ca Domn şi Păstor al său personal. Viaţa nouă, dumnezeiască, este adânc ancorată în ascultare şi încredere.

Se poate răspunde la întrebarea: „Ce este credinţa?” astfel: Credinţa înseamnă încredere deplină şi ascultare de Dumnezeu. Credinţa este în afara teoriei cunoaşterii şi în afara teritoriului simţirilor şi presimţirilor. Credinţa este predarea voinţei credinciosului în mâinile Domnului Isus. Putem să înţelegem mai uşor acest adevăr din pilda unei logodne. Un băiat este cunoscut aşa de puţin de fata care urmează să-i fie soţie. El o întreabă dacă doreşte să meargă împreună pe drumul vieţii. Cuvântul ei îl leagă, iar el garantează că o va iubi şi se va îngriji de ea tot timpul. Aşa se întemeiază o minunată şi nedespărţită legătură a vieţii. Mireasa i-a dăruit mirelui inima şi viaţa ei. Şi tot aşa mirele.

Salvarea (mântuirea) din păcat conduce pe credincios în părtăşie (comuniune) cu Domnul Isus. Aceasta este o relaţie de viaţă aşa cum este într-o căsnicie adevărată; aceasta înseamnă deplină unitate între două persoane. Nici unul nu are secrete faţă de celălalt. Este o unitate în dragoste unul faţă de altul, de încredere şi slujire. Fiecare este pentru celălalt cea mai mare comoară. Această relaţie adâncă dintre Domnul Isus şi copiii lui Dumnezeu este din punctul de vedere al oamenilor foarte slabă, dar din partea Domnului ea este adeverită pe deplin. La El învăţăm ce este dragostea, credincioşia şi deplina predare. O astfel de relaţie între Mântuitor şi cel mântuit are ca punct de plecare al stării de har, de copilărie în credinţă: pocăinţa şi naşterea din nou.

Credinţa care mântuieşte, viaţa veşnică, înfierea făcută de Dumnezeu şi siguranţa harului – toate acestea sunt lucrarea lui Dumnezeu prin Cuvânt şi prin Duhul Sfânt.

Dumnezeu vrea să facă această lucrare de har în fiecare păcătos care se recunoaşte vinovat. El îi cheamă pe toţi la mântuire. Fiecare păcătos este răspunzător dacă deschide inima spre harul lui Dumnezeu sau o închide în faţa Lui. Despre toţi oamenii, Domnul Isus spune: „Cine este din adevăr, ascultă glasul meu” (Ioan 18:37). Eşti tu din adevăr? Aceasta înseamnă: „Eşti tu sincer în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei tale, să vii cu neliniştea inimii, cu greutăţile trecutului tău la Mântuitorul care te iubeşte nespus de mult?”

Tu ştii acum calea, nu amâna pentru a merge pe ea!

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s