CARTEA CREAŢIEI. O GENEZĂ SAU O EVILUŢIE ?

Cartea creatiei  O geneză sau o evolutie?

„Geneza contează” după Ken Ham traducere şi adaptare, Teodor Macavei


Mulţi creştini nu realizează că evenimentele relatate în cartea Genezei au un caracter literar şi istoric (îndeosebi Gen.1-11), acestea făcând parte din temelia credinţei creştine. Toate doctrinele biblice ale teologiei îşi trag rădăcinile, direct sau indirect, din cartea Genezei. De aceea, a o accepta ca atare este o condiţie esenţială pentru a-l înţelege pe Dumnezeu şi planul Său pentru om. Dacă Geneza este doar un mit sau o alegorie, atunci doctrinele creştine nu au nici o bază.

Pe de altă parte, mulţi creştini au adăugat evoluţia Bibliei, poziţie ce-l acceptă pe Dumnezeu ca creator dar îl limitează pe Acesta procesului evoluţiei. Poziţia aceasta este dăunătoare creştinului din mai multe motive.

Haideţi să privim în detaliu la câteva argumente creştine importante, pentru a demonstra de ce trebuie să se militeze pentru o Geneză literară.

Să presupunem că suntem întrebaţi asupra doctrinelor pe care le cred creştinii. Gândiţi-vă bine cum aţi răspunde detailat la următoarele chestionări.

De ce credem în căsătorie (căsnicie)?

De ce susţinem purtatul hainelor?

De ce există reguli? De ce se crede în bine şi rău?

De ce există suferinţă şi moarte în lume?

De ce va fi un cer nou şi un pământ nou?

Vom lua în considerare fiecare întrebare devreme ce este important să avem motive pentru crezurile noastre, iar Dumnezeu doreşte ca cei ce cred în El să fie pregătiţi să răspundă pentru crezurile pe care aceştia le susţin. De aceea în 1 Petru 3:15 citim, „Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn. Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi teamă”.

Spre deosebire de ateism, Creştinismul nu este o „credinţă oarbă”, ci una obiectivă, obiectul ei fiind Isus Hristos. El se descoperă pe Sine acelora care se apropie de El prin credinţă, crezând că El este. În Ioan capitolul 14 ni se spune că, „Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui” (versetul 21), iar în Evrei 1:16 că, „cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută”.

Dacă lipsesc raţiunile (sau, motivele) care să susţină valabilitatea (credibilitatea) credinţei creştine, mărturia în favoarea ei este slăbită şi o expune ridiculizării. De aceea creştinii trebuie să fie pregătiţi pentru a formula o apărare inteligentă Evangheliei înarmându-se cu argumente şi cunoscând formele pe care necredinţa le ia în zilele noastre. Majoritatea creştinilor nu ştiu cum să comunice faptul că legile lui Dumnezeu şi Cuvântul Său sunt adevărate. Rezultatul este demonstrat de generaţii întregi de creştini ineficienţi care cred multe, dar nu ştiu de ce. De asemenea, mărturia personală îşi poate pierde impactul dacă creştinul nu reuşeşte să ofere explicaţii inteligente pentru credinţa lui. Lucrul acesta trebuie evitat pentru a nu se aduce ruşine şi batjocură numelui lui Hristos.

Un bun exemplu a ceea ce se întâmplă când nu oferim motive/raţiuni pentru ceea ce credem îl găsim în scrisoarea către redactorul unui ziar din Arizona. În ea se spun următoarele: „Când eram tânăr, cu toţii credeam că bărbaţii au cu o coastă mai puţin decât femeile pentru că Dumnezeu a creat-o pe Eva dintr-o coastă a lui Adam. Când s-a scris povestea aceasta, cu 5 sau 10 mii de ani după potopul lui Noe, câţi oameni ştiau de fapt să scrie şi să citească? …Afirmi că eşti profesor de creaţionism la clasele de la şcoală. Ce ai răspunde la aceste întrebări? Dacă Noe a luat câte două din fiecare specie de animale în corabie, de unde au venit urşii polari, bizonii sau cangurii? Poate vei răspunde că pe atunci aceste animale trăiau în zona de est a Mării Mediterane. Următoarea întrebare, este atunci, cum s-au format diferitele rase umane de culoare dintr-o singură familie albă (foarte bronzată!) în 5.000 sau chiar 50.000 de ani? Am crescut într-o familie foarte religioasă şi mi s-a spus să nu pun la îndoială Biblia şi alte scrieri religioase. Pe atunci nu am primit nici un răspuns la astfel de întrebare, şi acum, cu 70 de ani mai târziu sunt încă în aşteptarea unei explicaţii rezonabile”.

Am avut personal ocazia să stau de vorbă cu autorul acestei scrisori şi stând de vorbă cu acesta am putut să descopăr cum i s-a spus să accepte Biblia cu o credinţă oarbă şi cum niciodată nu i-au fost date nişte răspunsuri competente. Lipsa acestora l-au făcut pe acest om să respingă Creştinismul evanghelic. Ce trist!

Însă răspunsurile pentru aceste întrebări se pot afla astăzi. De aceea să oferim motive pentru ceea ce credem. Să răspundem pentru nădejdea care este în noi, aşa cum suntem îndemnaţi în 1 Petru 3:15.

DOUĂZECI (20) DE MOTIVE PENTRU CARE GENEZA ŞI EVOLUŢIA NU AU NIMIC ÎN COMUN

Mulţi cred că pot adăuga evoluţia la Biblie. Aceştia, cred că făcând acest lucru pot explica apariţia vieţii prin utilizarea de către Dumnezeu a proceselor evolutive. Această poziţie este cunoscută sub numele de „evoluţie teistă”. Cu toate acestea, conceptul indicat este complet contradictoriu Scripturii. O altă ramură a evoluţiei teiste, ce este uneori susţinută de acei creştini ce ascultă la criticile evoluţionismului aduse creaţiei, este cunoscută sub numele de „creaţia progresivă”. Această concepţie afirmă că în timp ce viaţa se dezvolta de-a lungul nesfârşitelor secole imaginate de evoluţionişti, Dumnezeu a intervenit uneori în acest proces. Atunci, de fiecare dată El a creat ceva nou ce nu a putut fi produs prin procesul evoluţionist, lipsit de ajutorul lui Dumnezeu.

Creaţia progresivă (sau, treptată; n.tr.) sugerează că precunoaşterea lui Dumnezeu nu a fost adecvată în privinţa procesului evolutiv de la început. Se va vedea cum argumentele împotriva „creaţiei progresive” sunt acoperite de cele enunţate împotriva evoluţiei teiste, îndeosebi în privinţa luptei pentru existenţă şi a morţii de dinainte de apariţia omului.

1. NU ERA MOARTE ÎNAINTE DE CĂDEREA OMULUI ÎN PĂCAT.

Evoluţia susţine că timp de mai multe milioane de ani, au existat fiinţe ce au trăit şi au murit. Acestea s-au bătut şi s-au luptat pentru existenţă. Au ucis şi au fost ucise. Acea lume era nemiloasă – „natura îşi arăta colţii însângeraţi”. Această istorie a evoluţiei este o istorie a morţii. Moartea a existat „de la bun început”, se spune.

Însă, Biblia ne învaţă limpede că moartea, îndeosebi moartea fizică şi spirituală a omului a pătruns în lume doar după ce Adam, primul om, a păcătuit.

În Romani 5:12 apostolul Pavel a scris: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”. După aceea în 1 Corinteni 15:21-22 se spune, „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos”. În Geneza 3:22-23 citim că, „Domnul Dumnezeu a zis: ,,Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el, şi să trăiască în veci. De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat”. Deci Adam a fost izgonit din grădină pentru ca să nu poată trăi pentru totdeauna. Cu alte cuvinte, el trebuia să moară.

Ce s-a întâmplat însă cu animalele? A intrat moartea şi în lumea creată a animalelor? Există o serie de motive pentru care nu cred că mai înainte de Căderea omului în păcat, ar fi intervenit moartea oamenilor sau a animalelor.

a) Puteau animalele să moară de bătrâneţe? Înainte de căderea omului în păcat animalele nu puteau să moară de bătrâneţe deoarece Romani 8:1-11 ne aminteşte că putrezirea şi descompunerea au intrat în lume doar odată cu păcatul. Moartea de bătrâneţe ar fi însemnat că trupurile animalelor ar fi îmbătrânit şi s-ar fi descompus. Acest fapt nu s-ar potrivi descrierii din Geneza ce spune că înainte de păcat totul din creaţia lui Dumnezeu era „bun”. Isaia 51:6 ne spune că „cerurile vor pieri ca un fum, iar pământul se va preface în zdrenţe ca o haină…”. În Romani 8:22 citim că din cauza păcatului, „până în ziua de azi, toată firea (deci, creaţia) suspină şi sufere durerile naşterii”. Astfel este evident că întreaga creaţie, inclusiv toate fiinţele vii, a fost supusă „robiei stricăciunii” (vezi, Rom.8:21) ca şi rezultat al blestemului adus de păcatul lui Adam. Ca prin urmare, moartea din cauza bătrâneţii, a intervenit doar în urma blestemului.

Pentru noi cei ce trăim într-o lume care se strică ne este greu să înţelegem cum nu se petrecea îmbătrânirea într-o lume de dinainte de cădere. Cu toate acestea ne este oferită o perspectivă a acelei situaţii în Deuteronomul 8:4. Aici Dumnezeu le aminteşte israeliţilor că în timpul rătăcirii lor prin pustie, „haina nu ţi s-a învechit pe tine, şi nici nu ţi s-au umflat picioarele, în timpul acestor patruzeci de ani”. E limpede că este vorba de o conservare supranaturală pe care Dumnezeu a asigurat-o poporului Său în acele împrejurări deosebite.

Nu vedem acelaşi lucru petrecându-se şi astăzi. Dimpotrivă, hainele noastre se uzează foarte repede. Cu toate acestea când Dumnezeu sprijină ceva în totalitate, această uzură nu mai intervine. Este astfel evident că înainte de căderea în păcat tot ce-a fost creat a fost „bun” şi nimic nu suferea uzură sau stricăciune.

b) Puteau animalele să fi murit atunci când Adam, sau alte animale, le-au ucis pentru mâncare? Din nou, răspunsul este NU! Nu doar animalelor dar şi omului i-a fost spus să mănânce numai plantele (Gen.1:29). Animalele nu au murit pentru că s-au mâncat între ele, deoarece Gen.1:30 ne spune că hrana lor o constituia doar „iarba verde”. De asemenea, pentru că Dumnezeu a creat totul să fie „bun”, animalele nu se puteau omorî între ele degeaba. Aceasta ar însemna că nu totul a fost „bun”. Pentru că este bun, Dumnezeu nu ar fi creat animale slabe care să fie eliminate de cele puternice în lupta pentru supravieţuire. Tot pentru că ce s-a creat a fost „bun” nu se puteau să existe boli care să aducă moartea omului sau animalelor. Bolile de astăzi contribuie la stricarea trupurilor noastre, însă lucrul acesta nu era valabil şi înainte de păcat.

c) Puteau animalele să fi murit accidental, sau în urma unor răni? Din nou, acest lucru reprezintă o contradicţie a ideii de „bine”, deci, că animalele au fost create „bine”. O asemenea afirmaţie ignoră suveranitatea şi puterea lui Dumnezeu. Aşa cum am văzut Dumnezeu poate susţine lucruri în existenţă împiedicând uzura lor. Înainte ca păcatul să intre în lume, nu se punea problema morţii. Dumnezeu deţinea controlul total asupra creaţiei şi o susţinea în existenţă sută la sută! Nu exista stricăciune, putrezire sau descompunere. De aceea, moartea nu constituia o posibilitate. Adam a fost creat în imaginea unui Dumnezeu iubitor, iar animalele se aflau sub autoritatea lui. Lui îi păsa de ele. Moartea şi vărsarea de sânge au apărut în lume ca şi rezultat al judecăţii lui Dumnezeu pentru rebeliunea omului. Însă, moartea a devenit în acelaşi timp mijlocul prin care omul urma să fie răscumpărat. Mai precis, prin moartea Mântuitorului. În concluzie, vărsarea de sânge nu putea să existe înainte de căderea omului.

Nu era vărsare de sânge înainte ca Adam să păcătuiască, moartea nu apăruse în existenţa animală şi totul era perfect. Cu toate acestea Adam a păcătuit iar Dumnezeu în legământul Său făcut cu Adam a specificat moartea ca şi condiţie a neascultării. După aceea citim că Dumnezeu este de fapt primul care a vărsat sânge făcându-le primilor oameni haine de piele cu care să le acopere goliciunea lor (Gen.3:21). Deşi nu exista nici o poruncă expresă scrisă, noi ştim că, „Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui” (Gen.4:4). Atunci este evident că s-a înţeles cerinţa apărută în urma păcatului.

Cel ce-a scris epistola către Evrei observă că, „fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Evrei 9:22). După căderea omului, Dumnezeu a hotărât apariţia a două aspecte în creaţie: 1) ca omul să moară ca şi răsplată pentru păcatul său, şi 2) ca sămânţa femei să zdrobească capul şarpelui, iar şarpele să-i zdrobească acesteia călcâiul (Gen.3:15). Astfel, moartea şi vărsarea de sânge sunt consecinţele păcatului. Moartea fiind pedeapsa pe care Cel de-al Doilea Adam, adică Hristos, a suferit-o prin vărsarea sângelui Său, însă asupra căreia a triumfat prin glorioasa Lui înviere din morţi şi răscumpărare a omului. Dacă moartea şi vărsarea de sânge ar fi existat înainte de păcatul omului, atunci mesajul mântuirii este ar fi un nonsens.

Evoluţionismul, de partea cealaltă, ne învaţă că moartea şi vărsarea de sânge au existat practic de la bun început. Milioanele de ani în care animalele s-au luptat pentru supravieţuire, prin vărsarea sângelui şi ucidere reciprocă, reprezintă partea integrală a mecanismului evoluţiei ce l-a adus pe om în existenţă. Din păcate, acesta este complet contradictoriu istoriei biblice a lumii.

Evoluţionismul susţine că moartea plus lupta pentru existenţă sunt cele ce au adus omul în existenţă, dar Biblia spune că faptele omului au dus la păcat, care în consecinţă a adus moartea. Aceste două poziţii sunt total contradictorii. Dacă evoluţionismul are dreptate, atunci motivul pentru care Hristos a murit este complet eliminat.

2. ADAM NU A CĂZUT „ÎN SUS”!

Creştinii vorbesc despre faptul că Adam a „căzut”. „Căderea lui Adam” se referă la faptul că atunci când Dumnezeu a creat, totul era perfect. Cu toate acestea, datorită faptei sale, Adam a devenit răspunzător pentru lucrul îngrozitor care i se făcea creaţiei. Romani 8:22 spune: „Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea (creaţie) suspină şi sufere durerile naşterii”. Din cauza păcatului lui Adam, Dumnezeu a blestemat întreaga creaţie, stelele, furnicile, elefanţii şi oamenii.

În Geneza citim că Dumnezeu spune: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp” (Gen.3:14), şi „blestemat este acum pământul din pricina ta” (Gen.3:17). Dumnezeu a trebuit să trimită blestemul asupra lumii din cauza răzvrătirii lui Adam. Ca prin urmare, creaţia a trecut dintr-o stare perfectă într-una blestemată. Ca şi consecinţă a blestemului, întreaga creaţie suferă o descompunere, gemând şi chinuind în durere.

Cu alte cuvinte lucrurile se înrăutăţesc, nu se îmbunătăţesc! Merg spre rău, nu spre bine. Crezul evoluţionist ne spune că lucrurile merg spre bine, deci se desăvârşesc, că viaţa evoluează luând forme tot mai complexe. Pentru acei creştini care cred în evoluţionism omul ar trebui să se facă mai bun, nu mai rău. Dar care este realitatea? Dacă Adam ar fi apărut în urma unei progresii evolutive, atunci de ce el a „decăzut” şi „cade înapoi” (merge îndărăt!? n.tr.)? Atunci trebuie să ne întrebăm ce este păcatul? Este acesta o trăsătură animală moştenită de om, sau acesta a apărut în urma căderii omului în neascultare?

Oamenii de ştiinţă ajung să înţeleagă mai bine ce se întâmplă cu această lume descoperind că întreaga structură (alcătuire) genetică a omului degenerează. Defectele genelor noastre cauzează fiziologia noastră să aibe tot mai multe probleme.

3. UN CER NOU ŞI UN PĂMÂNT NOU.

În Faptele Apostolilor citim: „pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor (restaurării; n.tr.): despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime”. Biblia vorbeşte despre o vreme când această creaţie va fi restaurată, adică refăcută să fie ceea ce s-a presupus să fie. Lucrul acesta ne arată că ceva este îngrozitor de strâmb în lumea de astăzi. Pentru acei creştini care acceptă evoluţia cuvintele lui Pavel despre chinul creaţiei ca în durerile naşterii nu au nici un ecou.

La fel stau lucrurile şi când se vorbeşte despre un cer nou şi un pământ nou, unde aşa cum ne spune Scriptura, va „locui neprihănirea” (2Petru 3:13). De ce să fie nevoie de un cer nou şi un pământ nou, dacă nu fiindcă ceva este defect (stricat) în cel vechi? Isaia 11:6-9 ne spune cum va fi în cerul nou şi pământul cel nou:

„Atunci lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu, şi vitele îngrăşate, vor fi împreună, şi le va mâna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc, şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de ţâţă se va juca la gura bortei năpârcii (viperei), şi copilul înţărcat va băga mâna în vizuina basilicului (scorpionului). Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele cari-l acopăr.”

Iată din nou aici o descriere care ne arată că animalele nu se vor mai mânca între ele, ci vor mânca plante/verdeaţa (vegetariene) şi că nu va exista violenţă sau suferinţă.

Apocalipsa 22:3 ne spune că, „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo”. Apocalipsa 21:4 afirmă că, „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”.

Descrierea a ceea ce se va întâmpla la restaurarea tuturor lucrurilor poate fi rezumată după cum urmează: nu va mai fi moarte, vărsare de sânge, blestem, lacrimi, plâns, sau durere; animalele vor fi vegetariene. În mod sigur, aceasta nu este o descriere a lumii din zilele noastre, însă este o descriere a restaurării a ceva ce reflectă o stare trecută. Când citim primele două capitole ale Genezei, cam până la vers.25, avem o descriere a creaţiei originale din care lipseşte moartea, violenţa, etc. Cu alte cuvinte creaţia actuală va fi restaurată la ceea ce a fost odată deoarece starea ei din în prezent este deosebit de rea. Dacă cineva acceptă evoluţia, atunci cum va fi această restaurare? La ceea ce vedem astăzi? Va fi o restaurare a morţii, durerii şi violenţei de acum? Această concepţie neagă învăţăturile Scripturii despre un cer nou şi un pământ nou.

4. ANIMALELE AU FOST CREATE VEGETARIENE.

Observând lumea de astăzi, vedem că unele animale le mănâncă pe altele şi că oamenii, de asemenea, mănâncă carnea animalelor. Vederea violenţei printre animale a fost zugrăvită de către un poet cu expresia „colţii însângeraţi ai naturii”. Evoluţioniştii etichetează această violenţă ca fiind „supravieţuirea celor mai tari”. O consideră parte a procesului evolutiv. Pentru evoluţioniştii teişti, animalele carnivore constituie doar o parte a „creaţiei” actuale pe care Dumnezeu a folosit-o în evoluţia omului.

Cu toate acestea, în Geneza 1:29-30 „Dumnezeu a zis: ,,Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ, şi orice pom, care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră.” Iar tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului, şi tuturor vietăţilor cari se mişcă pe pământ, cari au în ele o suflare de viaţă, le-am dat ca hrană toată iarba verde.” Şi aşa a fost”.

Omul şi animalele au fost creaţi vegetarieni. Bineînţeles lucrul acesta se potriveşte cu faptul că nu era moarte înainte de căderea în păcat. Dar din cauza intrării păcatului în lume, a rezultat moartea. Păcatul a afectat lumea atât de mult încât Dumnezeu a îngăduit să se abată asupra ei un potop pentru a o judeca. Geneza 6:12-13 spune că, „Dumnezeu S-a uitat spre pământ, şi iată că pământul era stricat; căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ. Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: ,,Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie (violenţă); iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul”. Această silnicie, (deci, violenţă conform limbii române moderne; n.tr.), poate era cauzată de faptul că animalele au început să se omoare între ele, să-l atace pe om şi viceversa. Deşi omului nu i-au fost date instrucţiuni exacte că poate să mănânce carne decât după potopul lui Noe Geneza 9:3 ne spune: „Tot ce se mişcă şi are viaţă, să vă slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca şi iarba verde”. Mulţi oameni cred că datorită faptului că animalele au danturi diferite acestea au fost create ca şi carnivore. Cu toate acestea astăzi există multe animale care au canini puternici dar care mănâncă doar verdeţuri. Iniţial dinţii acestor animale le-au folosit pentru a mânca plantele pe care Dumnezeu le-a creat pentru ei. Ca şi consecinţă a căderii în păcat, unele animale acum mănâncă carne. Biblia nu exclude nici intervenţia directă a lui Dumnezeu la cădere, care să fi avut un efect biologic direct asupra creaturilor şi modului lor de hrănire.

5. CREAŢIA ESTE ÎNCHEIATĂ.

Biblia învaţă cu claritate că Dumnezeu şi-a încheiat lucrarea Sa de creare şi facere în cea de-a şasea zi a creaţiei. „Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul, şi toată oştirea lor. În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse” (Gen.2:1-3). Lucrarea de creare a lui Dumnezeu s-a încheiat la sfârşitul celei de-a şasea zi când Dumnezeu a făcut tot ceea ce şi-a propus. Însă, din pricina căderii omului, Dumnezeu lucrează acum pentru reconciliere (împăcare).

Aceia care cred că Dumnezeu a folosit evoluţia trebuie să creadă că aceleaşi procese pe care El le-a folosit în presupusa „creaţie” evolutivă, continuă şi în zilele noastre. Când evoluţionistul priveşte la lumea zilelor noastre şi observă mutaţiile (greşelile sau schimbările genetice) şi selecţia naturală („supravieţuirea celui mai tare”), el crede că acestea fac parte din mecanismele evoluţiei, spunând că dacă ar avea timp, selecţia naturală şi mutaţiile pot asigura trecerea organismelor de la o specie la alta. Evoluţionistul concepe această trecere, observând procesele de astăzi şi extrapolându-le în trecut, crezând că de-a lungul milioanelor de ani ele au fost mecanismele fundamentale ale evoluţiei.

Creştinii care spun că Dumnezeu a folosit evoluţia pentru a aduce totul în existenţă, inclusiv omul, se confruntă cu o mare problemă. Dacă evoluţia nu mai continuă astăzi (adică, Dumnezeu nu mai „creează” prin evoluţie), atunci nu avem nici o justificare pentru a extrapola în trecut şi a spune că evoluţia a avut loc vreodată, devreme ce nu există nici mecanism al ei.

Cu alte cuvinte, teoria evoluţionistă modernă susţine că evoluţia încă continuă (ca prin urmare, omul trebuie încă să evolueze!), de aceea dacă creştinul o acceptă acesta trebuie să recunoască că Dumnezeu încă o foloseşte şi în zilele noastre. Aşadar, El încă creează. Cu toate acestea, Dumnezeu ne-a spus că şi-a încheiat lucrarea Sa în creaţie. Evoluţionistul teist (sau, creştinul ce împărtăşeşte crezul că Geneza include şi procese evolutive; n.tr.) se află în acest caz într-o mare dilemă.

6. ŢĂRÂNA, PENTRU ADAM ŞI COASTA, PENTRU EVA.

Citim în Geneza 2:7 cum Dumnezeu l-a făcut întâi pe bărbat: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”.

Conform acestui verset luat literar, Dumnezeu l-a făcut pe primul om, Adam, din ţărâna pământului. Însă, nevasta lui, Eva, a fost făcută într-un mod diferit. „Atunci Domnul Dumnezeu a trimes un somn adânc peste om, şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om. Şi omul a zis: ,,Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi, femeie, pentru că a fost luată din om” (Gen.2:21-23).

Prima femeie, Eva a fost făcută dintr-o coastă a lui Adam. Există astăzi mulţi creştini ce au acceptat evoluţia şi care spun că „ţărâna” (sau, „dust”, „praful” pământului; n.tr.) menţionată în Gen.2:7 reprezintă de fapt nişte elemente chimice pe care Dumnezeu le-a folosit pentru declanşarea procesului de evoluţie. În felul acesta, Geneza 2:7 reprezintă un rezumat al evoluţiei, semnificând trecerea de la elementele chimice, la om.

În felul acesta cei ce susţin această concepţie se trezesc cu o problemă insurmontabilă: dacă trecerea de la ţărână la Adam reprezintă etapa evolutivă corespondentă a trecerii de la elementele chimice la om, atunci ce poate să însemne „trecerea” (evoluţia?!) de la coastă la femeie? Pentru consecvenţă, este nevoie de o explicaţie adecvată, iar dacă se acceptă evoluţia nu avem nici una! Eva nu a provenit direct din ţărână, ci dintr-un om deja creat şi viu.

7. ÎNTOARCEREA LA ŢĂRÂNĂ.

Unii spun că „ţărâna” din Geneza 2:7 reprezintă animalul (de pildă, creatura apropiată maimuţei) pe care Dumnezeu a insuflat-o şi care a devenit om (Adam). Aceştia spun că atunci când Biblia afirmă că Dumnezeu a luat ţărâna pământului şi l-a făcut pe Adam, lucrul acesta este simbolic pentru etapa evolutivă în care creaturi asemănătoare maimuţelor au evoluat în fiinţe umane. Din nou se cere consecvenţă într-o asemenea idee, iar Geneza 3:19 declară: „În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce”.

Dacă ţărâna folosită de Dumnezeu pentru a-l crea pe Adam reprezintă o creatură ca şi maimuţa, pe care Dumnezeu a folosit-o să-l facă pe om, atunci conform Bibliei la moarte omul trebuie să se întoarcă la ţărâna ce-a fost şi din care a fost creat. Întrebarea care se pune atunci este, la ce „animal” se întoarce omul când moare? Oricine poate observa că atunci când murim ne întoarcem în ţărână, exact aşa cum spune Biblia. Ne întoarcem la ţărâna pământului din care am fost creaţi, la început!

8. DUMNEZEU ESTE BUN.

În Geneza 1:31 Dumnezeu şi-a pronunţat creaţia Lui ca fiind „foarte bună”. Ce a vrut să spună prin „bună”? Singura modalitate de a afla este de a găsi un absolut cu care să compari. Isus a spus în Matei 19:17, „Binele este Unul singur”, iar în Psalmul 25:8 ne este spus că, „Domnul este bun şi drept”. De aceea, atunci când Dumnezeu şi-a declarat creaţia „bună”, ceea ce se găsea în ea şi fusese creat de ea a reflectat atributele unui Dumnezeu care este bun. Când ne uităm la atributele lui Dumnezeu vedem de pildă în Noul Testament în persoana lui Isus că, Lui i-a păsat de cei săraci, i-a vindecat pe cei bolnavi, i-a înviat din morţi pe unii, a arătat milă şi i-a ajutat pe cei slabi. El este un Dumnezeu iubitor şi bun.

Acum gândiţi-vă la metodele evoluţiei: eliminarea celor slabi, supravieţuirea celor tari, moartea şi lupta pentru supravieţuire din progresul evolutiv, eliminarea celor inepţi, şi aşa mai departe. Ar fi descris tot ceea ce Dumnezeu ar fi creat în felul acesta ca fiind „bun”? Desigur că nu! Acest lucru ar veni în totală contradicţie cu natura lui Dumnezeu, aşa cum este revelată în Scripturi, iar creştinii care cred că Dumnezeu a folosit evoluţia trebuie să-l considere pe acesta un căpcăun!

9. GENEZA REPREZINTĂ ISTORIE LITERARĂ.

Mulţi susţin că Geneza este doar o relatare simbolică, un fel de analogie. Aceştia afirmă că nu contează ce spune Geneza, ci doar ceea ce ea simbolizează. Adică, o descriere alegorică a creaţiei. În realitate nu poate să simbolizeze nimic, dacă nu ar spune ceva. Cu toate acestea, mulţi creştini spun că Geneza este menită doar să ne înveţe că Dumnezeu este Creatorul, şi face acest lucru folosind termeni simbolici, deoarece în realitate cuvintele spun că Dumnezeu a folosit evoluţia.

Dar dacă aplicăm această idee – că Geneza este doar o carte simbolică – atunci trebuie să se pună întrebarea, „de unde aflăm că Dumnezeu este Creatorul?” Putem, desigur, să mergem la Gen.1:1 care spune că, „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”. Dar dacă cartea Genezei este doar simbolică, pentru consecvenţă trebuie să ne întrebăm dacă cuvintele „Dumnezeu a făcut” sunt sau nu simbolice. Va trebui să ne întrebăm ce vrea să se spună prin „a făcut”.

Când se afirmă de unii că Geneza este simbolică se dă dovadă de inconsecvenţă interpretaţională deoarece se acceptă unele părţi ca fiind literare (cum ar fi cea cu, „Dumnezeu a făcut”) iar altele, drept simbolice! Iar dacă este vorba de simbolic atunci pasajul a fost scris cu un scop, iar atunci fiecare frază ce se presupune să fie simbolică trebuie să fie un simbol a ceva. De aceea, cel ce citeşte trebuie să se întrebe, „ce înseamnă fiecare verset?” Ce simbolizează? De pildă, ce simbolizează facerea Evei dintr-o coastă a lui Adam? Aşa ceva nu ar avea sens. Oricum ai lua-o, nu ştii ce înseamnă pentru că nu are nici un rost ce spune.

Trebuie spus şi lucrul acesta, că aceste imagini reale şi istorice conţin totuşi un puternic simbolism, mai precis reprezintă o „umbră”, un „prototip”, al relaţiei din viitor dintre Hristos şi Biserica Lui. Însă ce ne spune, simbolic, poetic, sau în alt fel, în contextul propriu despre începuturi? „Umbre” ale Vechiului Testament (cum ar fi Moise, un model al lui Hristos) sunt de fapt persoane reale şi istorice, sau evenimente reale ale istoriei. Mai este de asemenea important să observăm că evreii şi-au împărţit scrierile lor în trei categorii: istorice, profetice şi poetice. Geneza a fost inclusă în lista lor de scrieri istorice. Astfel ei au acceptat-o ca relatare istorică reală.

10. TOATE DOCTRINELE SE GĂSESC ÎN GENEZA.

Orice studiu elementar al doctrinelor biblice va demonstra că de fapt toate doctrinele îşi (trag rădăcinile) au, direct sau indirect, bazele în cartea Genezei.

În Ioan 5:46-47 Isus Hristos a spus: „Căci, dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?” Isus afirma cu tărie că scrierile lui Moise trebuiau acceptate pentru a înţelege ce spunea El, deoarece toate doctrinele pe care El le-a învăţat se găseau în cartea Genezei. De exemplu, în Matei 19:4-6 găsim răspunsul lui Isus la întrebarea despre divorţ şi căsătorie: „Drept răspuns, El le-a zis: ,,Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, şi a zis: ,De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup?’ Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”.

Căsătoria îşi are temelia pusă în cartea Genezei, prima căsătorie pe care a rânduit-o Dumnezeu fiind aceea a lui Adam şi Eva. Pentru a înţelege sensul căsătoriei (căsniciei), trebuie să se înţeleagă şi să se accepte baza şi originea ei literară aşa cum este descrisă în cartea Genezei.

Hristos a murit pe cruce din cauza păcatului şi morţii, în vederea necesităţii înlăturării păcatelor prin vărsarea de sânge. Şi originea şi baza acestei învăţături se găseşte în cartea Genezei. De asemenea, purtăm haine fiindcă Dumnezeu ni le-a dat din pricina păcatului. Acest lucru îl citim în cartea Genezei. Pentru a înţelege doctrina creştină trebuie să înţelegem temeliile doctrinelor ce au fost puse în Geneza. Dacă Geneza nu poate fi luată în mod literar nu există nici o temelie pentru credinţa creştină, şi ca prin urmare doctrina creştină nu are nici un sens.

Mulţi oameni încearcă să spună că în Noul Testament Isus a citat doar scrierile vremii Sale şi că El nu a considerat Geneza ca fiind literară. Spun aceste lucruri pentru că s-a întâmplat ca iudeii să creadă în scrierile lui Moise şi în Geneza spunând că Isus le-a citat acestea doar pentru a se face plăcut lor. Cu toate acestea Biblia mai ne învaţă şi că Isus Hristos este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6). Deci, Isus este „adevărul”. De aceea a spune că Isus a susţinut în mod conştient un „mit” afirmând că este realitate, l-ar face pe Isus să fie un mincinos. Isus Hristos nu a fost doar un om. Nici nu a fost un păcătos, ci era perfectul „Dumnezeu-Om”. Creştinii care spun că citând din Geneza Isus doar pomenea miturile vehiculate în vremea Lui, să ia seama să nu-l facă mincinos pe Isus!

Mai sunt şi alte exemple în care Isus a citat din Geneza sau s-a referit la ea, înţelegând astfel că El o accepta. De pildă, iată cum a citat-o în Matei 24:37-39: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma (exact la fel; n.tr.) se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. Într-adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului”.

11. REFERINŢE LA GENEZA DIN NOUL TESTAMENT.

În tot Noul Testament se găsesc referinţe la Geneza, acceptând-o ca istorie literară şi ca adevăr. Există cel puţin 165 de pasaje din Geneza care sunt fie în mod direct citate, sau pomenite cu claritate în întreg Noul Testament. Printre acestea se numără peste 100 de citate sau referinţe directe la capitolele de la 1 la 11 din Geneza.

Fiecare din autorii Noului Testament se referă în scrierea sa la Geneza, capitolele de la 1 la 11. La fiecare dintre primele 11 capitole ale ei se face aluzie în anumite pasaje din Noul Testament. O listă completă a tuturor referinţelor făcute la Geneza se poate găsi în cartea dr. Henry Morris (de la Institutul de Creaţionism Ştiinţific din California, S.U.A.), intitulată „The Genesis Record” („Cronica Genezei”), publicată împreună de Baker Book House şi Creation Life Publishers.

În întreg Vechiul şi Noul Testament este Geneza este citată, sau menţionată, de mai multe ori decât orice altă carte a Bibliei. Negreşit faptul acesta indică importanţa ei mare. De asemenea, ne arată că atât scriitorii Vechiului cât şi ai Noului Testament au acceptat Geneza ca fiind adevărată. Cel puţin de 6 ori, Isus Hristos a citat sau a menţionat pasaje din Geneza de la capitolele de la 1 la 11.

12. ZILELE GENEZEI NU POT FI MILIOANE DE ANI.

Mulţi creştini susţin că zilele creaţiei reprezintă în realitate milioane de ani din istoria pământului. Aceştia spun că Dumnezeu nu creat universul în şase zile literare ci în şase perioade de timp, ce reprezintă milioanele de ani susţinute de evoluţionişti.

Întâi de toate trebuie recunoscut că ştiinţa nu poate dovedi vârsta pământului. Există multe presupuneri făcute pe baza metodelor de datare de care majoritatea nu ştiu. Mai există şi multe dovezi ştiinţifice ce confirmă posibilitatea unui pământ tânăr. Însă Biblia ne învaţă cu claritate că zilele menţionate în Geneza sunt zilele literare obişnuite (aprox.24 de ore).

Cuvântul evreiesc pentru zi, „yom” poate să însemne o zi obişnuită sau o perioadă nelimitată (nedefinită) de timp. Trebuie precizat că în Geneza cuvântul acesta nu poate sub nici o formă să însemne o lungă perioadă de timp definit. Poate să însemne uneori o perioadă de timp mai lungă de o zi, dar asta doar într-un sens nelimitat şi nedefinit (de pildă, „ziua Domnului” din perioada Judecătorilor). Exodul 20:11 ne spune că Dumnezeu a creat universul în şase zile şi că în una, s-a odihnit, oferindu-i astfel un model omului. Acesta este motivul pentru care lui Dumnezeu i-au trebuit tocmai şase zile pentru a face totul: ne-a oferit modelul săptămânii de şapte zile, pe care-l folosim încă şi astăzi. Dumnezeu nu a spus că a lucrat şase milioane de ani şi apoi s-a odihnit pentru un milion de ani, sugerându-ne că şi noi trebuie să facem la fel.

Exodul 20:11 „Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.”

Şi mai absurd ar fi să spunem că El a lucrat timp de şase perioade nelimitate de timp, apoi s-a odihnit.

Mai sunt şi alte aspecte pe care le putem considera pentru a demonstra că aceste zile au fost zile obişnuite. De pildă, Adam a fost creat în cea de-a şasea zi. El a trăit a şasea zi, a şaptea şi apoi a murit când era în vârstă de 930 de ani. Dacă fiecare din zilele sale ar fi fost de un milion de ani, am avea mari probleme. Trebuie de asemenea spus că pasajul din 2 Petru 3:8 care compară o zi cu o mie de ani nu defineşte cuvântul „zi” ca fiind o mie de ani. De fapt, luat în contextul lui 2 Petru 3:8 nu se referă la zilele creaţiei ci vrea să sugereze faptul că Dumnezeu se află în afara timpului.

Cuvântul „zi” cum este folosit pentru prima dată în Geneza nu poate fi simbolic. Un cuvânt nu poate fi simbolic chiar de prima dată când este folosit, ci doar atunci când întâi i s-a dat un sens literar bine definit. Acest sens literar definit îl are în Geneza 1:5, 8, 13, 19, 23, 31, unde este folosit pentru prima dată. De asemenea, cuvintele folosite pentru „seară” şi „dimineaţă” nu pot însemna decât ceea ce spun, adică o seară obişnuită, aşa cum o ştim noi şi o dimineaţă obişnuită.

În Geneza 1:14-19 unde avem cea de-a patra zi a creaţiei, cuvântul „zi” este utilizat de cinci ori în legătură cu zile, nopţi, vremi şi ani. Dacă cuvântul „zi” nu ar însemna o zi obişnuită, atunci ar fi absolut absurd modul în care este folosit în aceste pasaje.

13. DUPĂ SOIUL FIECĂRUIA.

În Geneza 1:1-31, expresia „după soiul lui/ei” apare de 10 ori. Această expresie este utilizată cu referire la animale şi plante şi la cum se vor reproduce (înmulţi) lor pe pământ. Biblia afirmă clar că Dumnezeu a creat soiuri distincte de animale şi plante, fiecare trebuind să se reproducă după soiul său. Un soi (specie) nu se poate schimba la altul. În zilele noastre noi ştim că într-un soi poate exista o mare varietate, însă vedem că există limite impuse fiecărui soi. De fapt, sistemul de clasificare pe care noi îl folosim pentru împărţirea plantelor şi animalelor în specii a fost formulat după învăţătura biblică a delimitării soiurilor, de către Carl Linnaeus (1707-1778).

Nu există nici unde în lume forme tranziţionale sau intermediare, fosile sau vii, care să arate trecerea de la o specie la alta (de la un soi la altul; n.tr.), fapt necesar evoluţioniştilor pentru a demonstra valabilitatea sistemului lor. Ceea ce noi observăm este existenţa grupurilor distincte de animale şi plante, exact aşa cum şi vedem că ne învaţă Biblia. Deci, şi în această privinţă a clasificării Biblia este mai realistă decât teoriile speculative contemporane. Cei ce cred în evoluţionism trebuie să formuleze teorii suplimentare care să explice lipsa acestor organisme intermediare (a „verigilor lipsă”), de felul „nu le-am descoperit încă”, sau, „evoluţia s-a petrecut atât de repede încât nu a lăsat nici un fel de forme intermediare”?!

14. EVOLUŢIA ŞI GENEZA AU O DESFĂŞURARE DIFERITĂ.

Pentru aceia care încearcă să armonizeze evoluţia cu Geneza (deci, creaţia; n.tr.), ordinea evoluţiei trebuie să se asemene cu ordinea evenimentelor din relatarea biblică a Genezei. Apar aici o serie de probleme.

Principiile fundamentale ale evoluţiei se contrazic complet cu ordinea Genezei. De exemplu, Geneza ne învaţă că Dumnezeu a creat pomii fructiferi înaintea peştilor, deci plantele în a treia zi, iar peştii în a cincea zi. Evoluţia însă, ne învaţă că peştii au apărut înaintea pomilor fructiferi. Evoluţia susţine că viaţa a apărut mai întâi în ocean, şi doar după mai multe milioane de ani ea s-a dezvoltat şi pe uscat. Biblia ne învaţă că pământul a fost creat întâi acoperit de apă, iar evoluţionismul susţine că pământul a fost la început un vulcan de lavă topită. Sub nici o formă ordinea evenimentelor indicată de evoluţie nu se poate împăca cu cea oferită de Biblie în Geneza!

15. PĂMÂNTUL A FOST ÎNTÂI, NU SOARELE.

O concepţie evoluţionistă a începuturilor pământului ne spune că acum 20 de miliarde de ani a avut loc un „Big Bang”, care a rezultat în formarea Soarelui şi după aceea a pământului ce era pe atunci un corp ceresc fierbinte. Biblia ne învaţă că atunci când, la început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul, soarele nu exista. În prima zi a fost creată lumina, iar soarele care urma să devină un luminător nu a fost creat decât în a patra zi. Pământul, de asemenea, era acoperit cu apă când a fost creat. În 2 Petru 3:5-6 găsim o profeţie privitoare la zilele sfârşitului în care Petru ne spune că oameni vor ignora deliberat că pământul a fost acoperit de apă. Teoria „Big Bang”-ului şi relatarea biblică a creaţie se găsesc în totală contradicţie.

16. CAPITOLELE 1 ŞI 2 DIN GENEZA SE COMPLETEAZĂ RECIPROC, NU SE CONTRAZIC.

Din moment ce Moise nu a fost un martor ocular al creaţiei, al potopului lui Noe, sau al evenimentelor petrecute la Turnul din Babel, etc., s-a presupus că Geneza constituia o serie de relatări timpurii pe care Moise, sub călăuzirea Duhului Sfânt le-a cules într-o singură lucrare a sa.

Datorită referirii în Noul Testament făcute de Isus la Moise, şi la paternitatea acestuia asupra Primelor Cinci Cărţi (Pentateuch; engl.), avem o foarte puternică dovadă ce sugerează că Moise este într-adevăr cel ce-a scris cartea Genezei. De la un capăt la celălalt al Genezei expresia, „Iată istoria pământului…” (vezi, de pildă, Gen.2:4), apare de mai multe ori. Din surse exterioare, cum ar fi utilizarea sistemului colofon din Mesopotamia lingviştii susţin că aceste expresii de legătură („aceasta este istoria…”), se află de fapt la sfârşitul fiecărei părţi. Cu alte cuvinte, expresiile apar drept semnături puse diferitelor părţi ale cărţii. Astfel în Geneza capitolele 1 şi 2, prima parte începe de la cap.1, vers.1, la cap.2, vers.4a, iar cea de-a doua parte, de la cap.2, vers.4b, la cap.5, vers.1a.

Mulţi însă spun că capitolele 1 şi 2 ale Genezei sunt două relatări contradictorii ale creaţiei. În realitate este uşor de văzut că aceste două relatări nu sunt contradictorii, ci complementare, deci se completează reciproc. Geneza 1:1-2:4a reprezintă o relatare în ordine cronologică (vezi, expresiile de felul „prima zi, a doua zi…”, etc.) a zilelor creaţiei. Geneza 2:4b începe cea de-a doua relatare, care reprezintă o mai detailată descriere a anumitor aspecte ale capitolul 1, al Genezei. Această a doua relatare nu se presupune să fie o cronică a fiecărei zile în parte, din creaţie. De fapt, ea pare să aibe intenţia să dezvăluie mai mult din detaliile ce-l privesc pe om şi grădina în care locuia, zugrăvind scena în care a avut loc căderea omului arătată în capitolul 3.

Cea de-a doua relatare ne este foarte necesară pentru a înţelege ce s-a întâmplat în capitolul 3 din Geneza. Pe lângă acest motiv această relatare mai include şi detaliile reale ale creării omului şi a femei de către Dumnezeu, în felul acesta noi fiind în stare să înţelegem mai bine natura relaţiei lor din căsătorie. Obiceiul de a plasa o relatare mai generală înaintea descrierii unor evenimente exacte nu se limitează doar la primele două capitole ale Genezei. Îl redescoperim şi în Geneza 10:2-32 unde avem tabla de distribuţie a populaţiei. Acest pasaj este la rândul lui urmat de Geneza 11:1-10 care ne spune ce s-a întâmplat la Babel aproximativ în cea de-a treia generaţie, conform genealogiei din capitolul 10.

Ar trebui observat că în Matei 19:4-5 unde Isus răspunde la întrebarea despre căsătorie, El citează din capitolele 1 şi 2 ale Genezei, arătând că El le-a considerat atât complementare cât şi autoritare. Matei 19:4 declară, „Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască?”, referindu-se la Gen.1:27. Apoi, în Matei 19:5, „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup?”, citând Gen.2:24.

17. ADAM PUTEA SCRIE!

Cei ce cred în evoluţie speculează că în dezvoltarea lui omul a trebuit întâi să înveţe să mestece apoi să scrie. Spun că acesta a trebuit să folosească unelte de piatră şi să înveţe să lucreze pământul mai înainte ca să pună bazele aşa numitei „tehnologii avansate”. Cu toate acestea Biblia ne spune că Adam nu a fost un „primitiv”, ci un individ extrem de dezvoltat şi dotat. De pildă, putem vedea în Geneza 2:20 că, „omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului…”. Este astfel evident că Adam putea să vorbească şi că poseda un limbaj complex.

În plus, în Gen.3:20 ni se spune că, „Adam a pus nevestei sale numele Eva: căci ea a fost mama tuturor celor vii”. Apoi, în Gen.5:1 găsim „cartea neamurilor (generaţiilor) lui Adam”. Este perfect posibil ca Adam să fi scris toate detaliile pe care Dumnezeu i le-a dat privitoare la creaţie. De asemenea, călăuzit de Dumnezeu poate că el a descris şi alte evenimente, iar Moise le-a obţinut mai târziu şi le-a folosit în cartea sa a Genezei. Dacă s-a întâmplat aşa, lucrul acesta implica ca Noe să fi luat la bordul corabiei sale preţioasele documente pe care le-a scris Adam, sub orice formă ar fi existat acestea.

Ar mai trebui remarcat că descendenţii lui Adam au confecţionat instrumente muzicale şi au prelucrat arama şi fierul. Gen.4:21-22 afirmă că, „Numele fratelui său era Iubal: el a fost tatăl tuturor celor ce cântă cu alăuta şi cu cavalul. Ţila, de partea ei, a născut şi ea pe Tubal-Cain, făuritorul (prelucrătorul; patriarhul breslei respective? n;tr.) tuturor uneltelor de aramă şi de fer…”. Aceşti oameni nu par deloc să fie nişte sălbatici primitivi aflaţi în procesul evoluţiei lor!

18. POTOPUL LUI NOE A FOST LA SCARĂ GLOBALĂ, NU LOCALĂ

Acei creştini care acceptă teoria evolutivă a istoriei pământului susţin că numeroasele fosile descoperite în pământ sunt rezultatul proceselor evolutive ce au survenit de-a lungul milioanelor de ani. Astfel se spune că aceste procese au condus la formarea lentă a straturilor sedimentare în care au fost prinse organismele vii şi unde au fost fosilizate. De aceea când se ajunge la porţiunea din Geneza din capitolele 6 până la 9, unde se află relatarea potopului lui Noe, aceştia se încurcă pentru că dacă într-adevăr ar fi existat un potop la scară planetară, acesta ar fi distrus fosilele presupuselor milioane de ani anteriori lui. Pe de altă parte Biblia mai învaţă că până ce Adam nu a păcătuit nu a existat moartea. Ca prin urmare, fosilele nu s-au putut forma în milioanele de ani ce au precedat păcatului lui Adam.

Cu toate acestea trebuie să existe o explicaţie a milioanelor de animale şi plante păstrate ca fosile de păturile de apă ce au acoperit pământul. Fără îndoială că un potop global ca cel al lui Noe constituie o excelentă explicaţie. Creştinii ce acceptă mărturia fosilelor ca fiind dovada a milioanelor de ani de evoluţie lentă, de obicei susţin că potopul lui Noe a fost doar local, şi nu global. Însă Biblia afirmă clar că atunci apa a acoperit întreg pământul. Geneza 7:19 „Apele au ajuns din ce în ce mai mari şi toţi munţii înalţi, cari sunt supt cerul întreg, au fost acoperiţi”.

În plus, ne este spus în Geneza 9:11-13 că a existat un legământ al curcubeului. Prin acesta Dumnezeu semnifica că nu va mai distruge niciodată pământul printr-un potop. Fără îndoială că de atunci am mai văzut o mulţime de inundaţii, dar locale şi de aceea vedem că Dumnezeu nu şi-a încălcat legământul. De aceea, aceste pasaje nu se pot referi la un eveniment local, ci la unul care nu se va mai repeta niciodată – un deluviu global!

19. EVOLUŢIA TEISTĂ ESTE ECHIVALENTUL CONCEPŢIEI ATEISTE DESPRE EVOLUŢIE, DAR ÎL MAI ADAUGĂ PE DUMNEZEU!

În realitate evoluţia teistă nu se diferă de evoluţia ateistă. Singura diferenţă este că în aceasta, Dumnezeu a fost adăugat istoriei. Creştinii care cred că Dumnezeu a folosit evoluţia acceptă ceea ce ateismul le spune, dar după aceea îl recunosc şi pe Dumnezeu şi reinterpretează Biblia ca atare. Înţelegând natura omului, şi anume că acesta este păcătos şi părtinitor faţă de Dumnezeu, „că nu există nici unul neprihănit, nici unul măcar”, orice concepţie privitoare la originea vieţii care beneficiază de consens printre necreştini, ar trebui să fie cel puţin suspectă. Dar cum Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, al Dumnezeului care ştie totul, care a existat dintotdeauna, şi care nu poate să mintă, tot ceea ce noi credem şi susţinem ar trebui judecat după Cuvântul lui Dumnezeu şi comparat cu acesta. Pentru a înţelege vreun domeniu al vieţii noi trebuie să avem o filozofie creştină bazată pe cuvintele Dumnezeului care a fost dintotdeauna şi a oamenilor care nu au fost.

20. TOŢI OAMENII SUNT DESCENDENŢII (URMAŞII AI) LUI ADAM.

Din cauza acceptării evoluţiei există creştini care cred că unele culturi din lume sunt „primitive” dintr-un punct de vedere evoluţionist. Acestea, spun ei, nu au „evoluat” ca şi celelalte culturi. Cu toate acestea, Biblia spune în 1 Corinteni 15:45 că Adam a fost primul om. Nu există rase diferite de oameni într-un sens evoluţionist. Romani 5:12 ne spune că din cauza păcatului unui singur om (Adam), păcatul a trecut asupra tuturor oamenilor, fiindcă toţi au păcătuit. Toate culturile diferite din lumea zilelor noastre îşi au originea de la Turnul lui Babel. Atunci au început popoarele să vorbească limbi diferite, cauzându-le mutarea lor pe diferite părţi ale pământului.

Fiecare fiinţă omenească are acelaşi strămoş, Adam, motiv pentru care cu toţii avem aceeaşi problemă a păcatului şi deopotrivă avem nevoie şi de un Mântuitor.

Şi pentru noi ar trebui să fie valabilă porunca pe care Dumnezeu a dat-o Israelului prin Iosua, privitoare la ce alegem să credem:

„Acum, temeţi-vă de Domnul, şi slujiţi-I cu scumpătate şi credincioşie. Depărtaţi dumnezeii cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Râu (sau, Potop) şi în Egipt, şi slujiţi Domnului.” (Iosua 24:14)

Şi poate ar trebui să, „alegem şi noi astăzi cui să slujim: cuvintelor oamenilor ce sunt păcătoşi, şi care nu au existat dintotdeauna, sau cuvintelor Dumnezeului care ştie totul, care a existat dintotdeauna şi care ne-a descoperit tot ce trebuie să ştim”.

TOTUŞI DE CE A FOLOSIT DUMNEZEU ŞASE ZILE PENTRU CREAŢIE?

Concepţia ce a început să prindă teren în multe biserici creştine, şi anume că zilele descrise în Geneza 1 în care Dumnezeu a creat pământul şi întreg universul, au fost în durată de lungimea a milioane sau poate chiar miliarde ani, nu poate fi justificată biblic devreme ce zilele creaţiei au fost zile obişnuite de 24 de ore. Cum se poate determina acest lucru? La ce foloseşte să ştim care era lungimea „zilelor creaţiei”?

CE ESTE O ZI?

Cuvântul evreiesc din Gen.1 folosit pentru „zi” este „yom”. El poate să însemne fie o zi (obişnuită de 24 de ore), lumină, spre deosebire de noapte, sau în mod ocazional este folosit pentru a indica o perioadă nedefinită de timp (de exemplu, „vremea/ziua judecătorilor”, „Ziua Domnului”). Fără excepţie trebuie să spunem că în Vechiul Testament evreiesc cuvântul „yom” nu înseamnă niciodată „perioadă” (adică, să fie folosit pentru a indica o perioadă lungă definită, limitată de timp, ce are un început precis şi un sfârşit cunoscut). Cuvântul evreiesc ce înseamnă o lungă perioadă definită de timp este „olam”. În plus, este important să observăm că şi în cazul folosirii cuvântului „yom” pentru o perioadă nedefinită de timp, contextul biblic unde se recurge la o astfel de utilizare ne arată că este vorba de o „zi” în sensul literar al cuvântului.

Unii oameni susţin că cuvântul „zi” din Geneza este folosit în mod simbolic şi de aceea nu se presupune să fie interpretat literar. Totuşi un fapt important ignorat de foarte mulţi este că un cuvânt nu poate fi simbolic de prima oară când este folosit.! În realitate, un cuvânt poate fi folosit simbolic doar atunci când mai întâi i s-a stabilit un înţeles literar. Astfel, în Noul Testament ni se spune că Isus este „uşa”. Noi ştim ce înseamnă aceasta pentru că ştim că „uşă” înseamnă „intrare”. Doar fiindcă noi înţelegem sensul literar al cuvântului, cuvântul poate fi aplicat în mod simbolic lui Isus Hristos, şi astfel noi să înţelegem că El este literar „intrarea” în Împărăţia lui Dumnezeu. Cuvântul „uşă” nu putea fi folosit în această manieră dacă mai întâi nu ar fi avut un înţeles literar pe care noi să-l fi cunoscut.

La fel, nici cuvântul „zi” nu poate fi folosit simbolic de prima oară când este utilizat în cartea Genezei, acesta fiind nu doar locul unde l-a introdus pentru prima dat în naraţiune dar şi locul unde l-a definit aşa cum El a inventat-o. Într-adevăr acesta este motivul pentru care autorul Genezei a depus eforturi în a defini cu grijă cuvântul „zi”, chiar de la început când îl foloseşte. În Geneza 1:5 noi citim că, „Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte…” Cu alte cuvinte, termenii au fost bine definiţi. Prima dată când este folosit cuvântul „zi”, acesta este definit ca fiind „lumina”, pentru a-l deosebi de „întunericul” numit „noapte”. Geneza 1:5 se încheie atunci cu concluzia, „Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi.” Această frază este aceeaşi folosită pentru toate celelalte 5 zile ale creaţiei, demonstrând că exista un ciclu bine stabilit de zile şi nopţi, sau dacă doriţi, de perioade de lumină şi întuneric care defineau o zi.

ZIUA ŞI SOARELE

Dar cum putea să fie zi şi noapte dacă soarele nu exista încă? La urma urmei, este limpede din Geneza 1 că soarele a fost creat doar în ziua a patra. Gen.1:3 ne spune că Dumnezeu a creat lumina în prima zi, iar expresia „o seară şi o dimineaţă” arată existau perioade alternative de lumină şi întuneric. De aceea, lumina exista venind dintr-o singură direcţie asupra pământului ce se afla în rotire, rezultând în ciclul zi-noapte. Cu toate acestea, ni se spune de unde vine exact această lumină. Cuvântul „lumină” din Gen.1:3 înseamnă substanţa luminii ce a fost create. După aceea, în Gen.1:14-19 ni se descrie crearea soarelui care urma să fie de aici încolo, sursa de lumină.

Gen.1:14-17 „Dumnezeu a zis: ,,Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne cari să arate vremurile, zilele şi anii; şi să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul.” Şi aşa a fost. Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, şi anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpânească ziua, şi luminătorul cel mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut şi stelele. Dumnezeu i-a aşezat în întinderea cerului, ca să lumineze pământul.”

Deci soarele a fost creat pentru a stăpâni ziua care deja exista. Ea a rămas aceeaşi, doar că a primit o nouă sursă de lumină. Primele trei zile ale creaţiei (înainte de facerea soarelui), au fost la fel ca şi celelalte trei în care a existat soarele.

Poate că Dumnezeu a lăsat în mod voit creaţia fără soare în primele zile, pentru că ştia că de-a lungul timpului vor fi popoare ce se vor închina lui şi-l vor considera sursa vieţii. Dacă nu ar fi fost de ajuns, teoriile moderne susţin că soarele a existat înaintea pământului! Însă Dumnezeu ne arată că El a făcut, pentru început, pământul şi lumina, că El îl poate susţine în existenţă şi îi poate respecta ciclul zi-noapte, şi că soarele a fost creat în ziua a patra ca instrument al Său purtător al luminii, din acel moment.

Probabil că unul dintre principalele motive pentru care unii tind să respingă zilele Genezei ca zile literare este fiindcă cred că oamenii de ştiinţă au dovedit că pământul este vechi de miliarde de ani. Lucrul acesta nu este adevărat. Nu există nici o metodă infailibilă de datare a vârstei care să determine cât de vechi este pământul. În plus, există multe dovezi care să ne facă să credem că pământul are o vârstă relativ tânără, poate de câteva mii de ani. Cei ce spun că o zi ar putea să însemne milioane de ani, trebuie să răspundă la întrebarea, ce este atunci o noapte? (poza 157)

DE CE ŞASE ZILE?

Dumnezeu este o fiinţă infinită. El are o putere, o cunoaştere, şi o înţelepciune infinită. Este evident atunci că Dumnezeu poate să facă ce doreşte. Putea să creeze întreg universul, pământul şi tot ce este pe el, într-o clipită. Întrebarea care trebuie să se pună este, de ce i-au trebuit lui Dumnezeu şase zile? La urma urmei, şase zile reprezintă o perioadă neobişnuită de timp în care o fiinţă infinită să facă ceva. Răspunsul la această întrebare se poate găsi în Exodul 20:11. Capitolul acesta conţine Cele Zece Porunci şi trebuie amintit că acestea au fost scrise în piatră cu „degetul lui Dumnezeu”. În Exodul citim: „Când a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Ex.31:18). Cea de-a patra poruncă din Exodul 20:9 („Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău”) ne spune că trebuie să lucrăm şase zile şi să ne odihnim în a şaptea. Justificarea pentru această poruncă ne este oferită în versetul 11: „Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o”. Aceasta este o referire directă la creaţia lui Dumnezeu din Geneza cap.1. Pentru a fi consecvenţi (şi trebuie să fim), acelaşi înţeles pe care cuvântul „zi” l-a avut în Gen.1, trebuie să-l aibe şi aici în acest pasaj. Dacă spunem că o „zi” indică în Geneza o lungă perioadă (nedefinită) de timp (milioane şi milioane de ani; n.tr.), atunci şi în Exodul 20:9-11 trebuie menţinută aceeaşi interpretare. Aceasta însă ar rezulta în următoarea formulare: omului îi este poruncit să lucreze timp de şase lungi perioade nedefinite de timp, apoi să se odihnească în cea de-a şaptea lungă perioadă nedefinită de timp. Dar este limpede de înţeles că o astfel de interpretare este lipsită de sens. Acceptând sensul literar, obişnuit al celor şase zile, noi înţelegem că Dumnezeu ne spune să lucrăm timp de şase zile de 24 de ore, după modelul oferit de El în zilele de 24 de ore ale creaţiei, apoi să ne odihnim în cea de-a şaptea cum El a făcut, astfel stabilindu-se modelul săptămânii de şapte zile pe care-l avem şi astăzi.

NEPOTRIVIRILE EXISTENTE ÎNTRE ZI ŞI VEAC

În interpretarea zilelor din Geneza ca fiind lungi perioade de timp apar multe nepotriviri. De exemplu, în Gen.1:26-31 ni se spune că Dumnezeu l-a făcut pe primul om (Adam) în cea de-a şasea zi. Adam a trăit în ziua a şasea şi a şaptea. În Gen.5:5 ne este spus că a murit la vârsta de 930 de ani. Dacă fiecare zi ar fi fost, de exemplu, un milion de an ar apare numeroase probleme. De fapt, chiar dacă fiecare zi ar fi însemnat doar o mie de ani aceasta ar fi făcut ca vârsta dezvăluită a lui Adam de 930 de ani, să nu aibe sens.

O ZI ESTE CA O MIE DE ANI?

Atunci unii pomenesc 2 Petru 3:8 unde se spune: „Dar, prea iubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi”. Acest verset este folosit de mulţi dintre cei ce învaţă, cel puţin prin deducţii, că zilele din Geneza 1 trebuie să fie fiecare lungă de o mie de ani. Cu toate acestea, raţionamentul folosit este greşit. Întorcând la Psalmul 90:4 citim un verset similar: „Căci înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca o strajă din noapte”. Atât în 2 Petru cât şi în Psalmul 90 contextul ne spune că Dumnezeu nu este limitat de procesele naturale şi nici de timp. Dimpotrivă, Dumnezeu se află „în afara” timpului, deoarece El a „creat” şi timpul. Nici unul din versetele existente în aceste pasaje nu se referă la zilele creaţiei din Geneza, căci ele privesc nelimitarea lui Dumnezeu de către timp. În 2 Petru 3, contextul priveşte cea de-a doua venire a lui Hristos, evidenţiind că pentru Dumnezeu o zi este ca şi o mie de ani, iar o mie de ani este ca şi o zi. El se găseşte în afara timpului. Nici unul din lucrurile spuse aici nu privesc zilele creaţiei.

Pe deasupra, în 2 Petru 3:8 cuvântul „zi” este contrastat cu „o mie de ani”. Astfel, cuvântul „zi” are un sens literar care face posibil ca aceasta să fie contrastată cu „mia de ani”. Nu ar fi fost posibil acest lucru, dacă ea (ziua) nu ar fi avut întâi un înţeles literar. De aceea, ideea pe care o evidenţiază apostolul este că Dumnezeu poate face într-un timp foarte scurt ceea ce „naturii” şi omului i-ar trebui un foarte îndelungat timp să facă, dacă pot să facă. Este interesat să observăm aici că evoluţioniştii susţin că şansa şi procesele evolutive ale „naturii” au necesitat milioane de ani pentru a-l produce pe om. Mulţi creştini au acceptat aceste milioane de ani, le-au adăugat Bibliei şi au început să afirme că lui Dumnezeu i-au fost necesari milioane de ani pentru a crea tot ce-a fost creat. Cu toate acestea, ideea din 2 Petru 3:8 ne spune că Dumnezeu nu este limitat de timp, pe când evoluţiei îi este necesar timpul, foarte mult timp!

ZILELE ŞI ANII

În Geneza 1:14 citim că, „Dumnezeu a zis: ,,Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne cari să arate vremurile, zilele şi anii”. Dacă cuvântul „zi” nu înseamnă aici o zi literară, atunci cuvântul „ani”, ce este folosit în acelaşi verset nu mai are sens.

ZIUA ŞI LEGĂMÂNTUL

Deschizând Biblia la Ieremia 33:25-26 citim: „Aşa vorbeşte Domnul: „Dacă n-am făcut legământul Meu cu ziua şi cu noaptea, dacă n-am aşezat legile cerurilor şi ale pământului, atunci voi lepăda şi sămânţa lui Iacov şi a robului Meu David, şi nu voi mai lua din sămânţa lui pe cei ce vor stăpâni peste urmaşii lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, căci voi aduce înapoi pe prinşii lor de război, şi voi avea milă de ei!”. Domnul îi spune aici lui Ieremia că a făcut un legământ cu ziua şi cu noaptea care nu poate fi încălcat, acesta fiind asemănat cu făgăduinţa făcută de El urmaşilor lui David şi care-l privea pe Cel ce urma să stea pe tronul lui (şi anume, Hristos). Acest legământ făcut de Domnul Dumnezeu cu ziua şi noaptea a început de fapt în Geneza 1, când Dumnezeu a creat şi a definit ziua şi noaptea. Nu există în Scriptură nici o altă origine a zilei şi nopţii decât cea descrisă în cap.1 din Geneza! De aceea, acolo trebuie să se găsească şi începutul acestui legământ. De aceea, dacă acest legământ dintre zi şi noapte nu există, când Dumnezeu spune clar că există (dacă se ia Geneza 1 ca însemnând şase zile obişnuite, literare, de 24 de ore), această promisiune dată prin profetul Ieremia este lipsită de credibilitate.

CONTEAZĂ LUNGIMEA ZILELOR?

În cele din urmă să ne întrebăm şi acest lucru: contează dacă luăm aceste zile în sensul literar sau nu? Răspunsul este un foarte categoric, „Da”! Este vorba aici despre principiul după care cineva ia (deci, interpretează) toată Biblia. De exemplu, dacă nu le acceptăm ca şi zile obişnuite, atunci trebuie să ne întrebăm ce sunt? Răspunsul ar fi, „nu ştim”! Dacă interpretăm zilele creaţiei în această manieră, atunci pentru a fi consecvenţi trebuie să interpretăm şi alte pasaje ale Genezei în acelaşi fel. De pildă, ce înseamnă atunci când Dumnezeu spune că a luat din ţărâna pământului şi l-a făcut pe Adam? Dacă nu înseamnă ceea ce şi spune, atunci nu ştim despre ce este vorba! Geneza nu poate fi luată decât literar. Pe deasupra trebuie amintit că nu poţi „interpreta literar”, căci expresia „interpretare literară” reprezintă o contradicţie de termeni. Geneza, ori o iei literar, ori o interpretezi! Este important de reţinut că ea trebuie luată literar, în afară de cazul în care este evidentă exprimarea simbolică. Când este simbolică (ca şi Apocalipsa, de pildă; n.tr.), contextul este cel ce determină ce ne spune textul.

Dacă spune cineva că nu se ştie ce înseamnă cuvântul „zi” din Geneza 1, poate fi acuzat cel ce spune că sunt zile literare, de greşeală? Răspunsul este, „nu”, deoarece cel ce le ia drept zile obişnuite, ştie ce înseamnă acestea. Cel ce nu ştie ce înseamnă „zi”, este cel ce nu poate acuza pe cineva că greşeşte!

Cei ce încearcă să facă cuvântul „zi” să însemne altceva, fac acest lucru din intenţia de a face loc epocilor lungi de geologie evolutivă. Aşa ceva nu se poate pentru că presupusele epoci sunt reprezentate de fosilele ce amintesc de moartea şi lupta pentru supravieţuire de dinainte de Adam, care ştim că nu are sens.

Când ceea ce Geneza învaţă este luat ca atare, adică aşa cum este, acceptând zilele creaţiei ca fiind zile obişnuite, de 24 de ore, atunci nu se întâmpină nici un fel de probleme în a înţelege tot ceea ce spune Geneza în restul ei.

„Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o”. (Ex.20:11)

EVOLUŢIA TEISTĂ ATACĂ TEMELIA CREŞTINISMULUI

În urma popularizării evoluţionismului ca şi fapt ştiinţific (deşi nu este), mulţi creştini au adăugat crezul evoluţionist crezului tradiţional al unui Creator. Aceasta departe de a fi o contribuţie lăudabilă a ştiinţei la credinţă, constituie de fapt un atac mascat asupra temeliilor Creştinismului. Adăugarea evoluţiei la creaţia literară şi specială descrisă în Geneza a condus la confuzie, mulţi punând acum la îndoială afirmaţiile clare ale Bibliei. Creştinii nu mai sunt deloc siguri ce este adevărat şi ce nu în Biblie! Aceştia nu realizează importanţa fundamentală a disputei creaţie-evoluţie.

Cum s-a spus la începutul acestui material, între origini şi chestiunile sociale ale căsniciei, veştmintelor, autorităţii statale şi părinteşti, orientărilor sexuale, etc. există o corelare directă. De îndată ce sunt înlăturate declaraţiile literare ale Genezei privitoare la aceste aspecte, apar deviaţiile binecunoscute ale zilelor noastre: distrugerea autorităţii, deviaţiile sexuale, imoralitatea, etc. Necredinţa şi ateismul sunt legate de felul în care este interpretată Geneza, tendinţă demonstrată de cuvintele lui Isus din Ioan 5:46-47, „Căci, dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar dacă nu credeţi cele scrise de el (de la Geneza la Deuteronomul), cum veţi crede cuvintele Mele?” Apoi, în pilda săracului Lazăr, Isus spune: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi” (Luca 16:31).

A nega literalismul Genezei pune la îndoială valabilitatea credinţei creştine. Ambele referinţe menţionate subliniază importanţa extraordinară atribuită de Isus scrierilor lui Moise. De fapt, dintre toate cele cinci cărţi ale sale care este cea mai citată în Noul Testament? Geneza. În acelaşi fel vedem că în zilele noastre cartea cea mai atacată, negată, batjocorită, ridiculizată, alegorizată, şi mitizată, dintre toate, în seminarii şi colegii biblice din toată lumea, este tot Geneza! Scrierile vechi testamentale cele mai citate de Isus vedem că sunt cele mai discreditate şi răstălmăcite. De ce este aşa?

Psalm 11:3 „Şi când se surpă temeliile, ce ar putea să mai facă cel neprihănit?”

Trebuie observată conexiunea pe care o face psalmistul. Societatea depinde de valorile ei morale. Printr-un acord mutual care adesea este numit un „contract social”, într-o societate civilizată şi ordonată omul îşi impune nişte limite comportamentale. Atunci când aceste obligaţii sunt repudiate iar legile se fărâmiţează, şi odată cu ele şi ordinea pe care acestea o instituie, ce opţiune îi rămâne omului care vrea pacea şi liniştea? Psalmistul spune că colapsul societăţii este inevitabil atunci când îi sunt subminate temeliile. De aceea, dacă cineva vrea să distrugă Creştinismul nu poate începe de la învierea lui Hristos, atestată istoric atât de istoricii seculari cât şi religioşi, ci de la Geneza şi relatarea creaţiei. Nu este de mirare că atacul începe cu subtilitate prin interpretarea simbolică a zilelor creaţiei.

Doctrina biblică a originilor, aşa cum este redată în cartea Genezei, este fundamentală pentru toate celelalte doctrine ale Scripturilor. Negaţi-o sau subminaţi-o în vreun fel şi restul Bibliei va fi compromis.

Înţelegerea literară a Genezei este esenţială pentru a-l crede pe cuvânt pe Dumnezeu în tot ceea ce a spus ulterior. În privinţa păcatului, a jertfei lui Hristos şi a nevoi noastre de mântuire. De aceea, nu o putem interpreta altfel.

„The Lie: Evolution”, de Ken Ham, Copyright (c) 1987 Kenneth A. Ham, Used by Permission.

Traducerea şi adaptarea materialului este efectuată de Teodor Macavei.

http://rcrwebsite.com/genesis4.htm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s