CONFRUNTAREA CREŞTINULUI CU SPIRITUL POSTMODERNIST AL VEACULUI.

wplogo611111111111111111131112121122111112111

Adaptare şi traducere de Teodor Macavei, după Jim Leffel şi Dennis McCallum


Trăim vremuri ciudate…

Până nu demult Creştinismul era criticat în universităţi şi mediile ştiinţifice fiindcă se credea că este neştiinţific şi ca prin urmare, neadevărat. Astăzi însă, Creştinismului este respins pentru simplul fapt că susţine că esteadevărat. Se poate observa cum în zilele noastre, atât mediile ştiinţifice cât şi mas-media îl condamnă ca fiind intolerant şi arogant pe cel ce susţine că ar cunoaşte un adevăr obiectiv sau un adevăr universal.

Noul consens spiritual al veacului

Care este explicaţia acestui bizar consens dominant al zilelor noastre? În primul rând acesta este spiritul postmodernist al vremii. Conform observaţiilor unor gânditori extrem de influenţi, astăzi adevărul este esenţialmente politic. Afirmaţiile adevărate sunt create de către „comunităţile de crezuri” şi nu se descoperă de raţiune, prin observaţie, sau prin revelaţie. Lynne Cheney, fostă preşedintă al Fundaţiei Naţionale pentru studii umaniste a informat recent Congresul american că grupurile academice înregistrează o majoră schimbare ideologică de orientare postmodernistă.1

Postmodernismul reprezintă totuşi mai mult decât o mişcare a intelectualilor. El afectează profund întreaga noastră cultură.2 De fapt, postmodernismul intelectual este cel ce a dus la activarea şi evidenţierea relativismului latent al culturii americane a anilor ’60 şi i-a acordat respectabilitatea socială pe care n-a avut-o niciodată. În acest fel noua perspectivă postmodernistă a devenit populară şi este acum susţinută de mase. George Barna ne arată că astăzi peste 80% dintre americani sunt practic relativişti şi că nici biserica evanghelică nu este cu mult în urma lor.3 Între timp, vedem că biserica din America de Nord nu răspunde cum se cuvine postmodernismului şi că pierde teren cu o atât de mare repeziciune încât mulţi lideri creştini se alătură de fapt puternicului curent postmodernist.

Dacă dorim să comunicăm eficient culturii noastre trebuie să înţelegem modul de gândire aflat în spatele acestui consens dominant al vremii. Trebuie de asemenea să-l înţelegem pentru a ne proteja familiile şi bisericile împotriva infiltrării lui. De aceea, în acest articol vom explica ce este postmodernismul şi în ce fel influenţează vederile religioase ale oamenilor. După aceea, vom oferi o strategie de evanghelizare a gânditorilor postmodernişti sau celor ce sunt într-un fel sau altul influenţaţi în gândirea lor de postmodernism.

Aroganţa şi adevărul religios

Nu demult în emisiunea „Dear Abby”4 s-a comentat asupra dezacordurilor în chestiuni religioase. Astfel, s-a tipărit o scrisoare provenită de la unul din criticii ei în care se spunea:

„Răspunsul pe care l-ai dat femeii care se plângea de rudele ei ce se certau în permanenţă asupra religiei, este ridicol! Ai sfătuit-o să declare subiectul interzis! Sugerezi cumva ca oamenii să discute numai despre subiecte triviale, banale şi fără sens ca să evite o potenţială controversă? … Este arogant să le spui oamenilor că există subiecte pe care nu le pot menţiona înaintea ta. Poate puteai să-i sugerezi acelei femei să se informeze asupra sectei la care sunt membri rudele ei pentru a putea să demonstreze erorile învăţăturilor pe care le susţin!”

La această scrisoare „Dear Abby” a răspuns, „În opinia mea, culmea aroganţei este să încerci să le arăţi altora „erorile” religiei pentru care au optat!”5

Răspunsul postmodernist al lui „Abby” întruchipează gândirea populară a vremurilor în care trăim asupra toleranţei religioase şi a opţiunilor de credinţă. Observaţi care sunt două dintre ideile cheie dezvăluite în comentariul lui „Abby”. Prima este cea care consideră drept „arogantă” afirmaţia (judecata) adevărată a cuiva asupra religiei. A doua este cea care sugerează că opţiunea personală asupra religiei legitimează orice religie.

De ce în zilele noastre se consideră de către un aşa de mare număr de oameni că este arogant să afirmi că crezurile religioase ale cuiva pot fi greşite? În plus, mulţi prin „aroganţă” înţeleg de fapt „intoleranţă”, un alt termen care în anii din urmă a ajuns să posede o cu totul altă semnificaţie. În trecut, intoleranţa se referea în mod normal la bigotism şi la prejudecată, adică la atacul personal la adresa altora pentru ceea ce sunt sau pentru ceea ce cred. În acel sens intoleranţa era într-adevăr, jignitoare. Acum însă, intoleranţa a ajuns să însemne adesea simplul fapt de a afirma că unele crezuri religioase sunt adevărate, iar altele, false.

Într-un film recent intitulat, „La joacă pe pajiştile Domnului” („At Play in the Fields of the Lord”) această atitudine este limpede demonstrată într-o conversaţie ce are loc între un indian amazonian şi un misionar creştin. Astfel indianul îi atrage atenţia creştinului că, „Domnul i-a făcut pe indieni aşa cum sunt, cine sunteţi voi să-i schimbaţi?”. Acesta este într-adevăr unul dintre cele mai definitorii sentimente ale epocii noastre. A încerca să-i converteşti pe alţii este socotit inacceptabil (deci, intolerant) pentru că înseamnă a emite o judecată asupra „adevărului” susţinut de celălalt.

Poate fi adevărul obiectiv?

Miezul problemei constă în a determina dacă există, sau nu, un adevăr obiectiv. Adevăr obiectiv înseamnă adevărul care este independent de crezuri individuale sau de contexte culturale. Când ceva este adevărat în mod obiectiv (cum ar fi de pildă, existenţa lunii), acel lucru este adevărat pentru oricine indiferent că se recunoaşte acest fapt, sau nu. Obiectivitatea presupune că toţi trăim în aceeaşi realitate, chiar dacă o percepem (o trăim, o simţim) în mod diferit, sau susţinem crezuri diferite asupra ei. Aceia dintre noi care credem într-un adevăr obiectiv, ştim că avem o bază comună pe care să purtăm orice discuţii despre ce-i adevărat şi ce nu, fiindcă cu toţii trăim în aceeaşi lume reală.

Postmoderniştii neagă această realitate comună. În schimb, ei susţin că grupurile care provin din culturi/societăţi diferite trăiesc în realităţi diferite. Pentru ei realitatea unui grup de oameni este reprezentată de percepţia sau de interpretarea de către acesta a lumii externe, şi nu a lumii propriu-zise. Postmoderniştii susţin că de fapt noi creăm adevărul atunci când îl interpretăm şi nu descoperim adevărul. După postmodernişti, ceva este adevărat fiindcă noi îl credem, şi nu îl credem fiindcă este adevărat!6

Ca şi creştini noi acceptăm atât realitatea adevărului subiectiv cât şi a celui obiectiv şi credem că le putem descoperi pe amândouă printr-o utilizare combinată a revelaţiei şi a propriei noastre raţiuni. Biblia afirmă că noi putem ajunge să cunoaştem o dragoste care întrece orice pricepere omenească (vezi, Efeseni 3:19) şi că relaţia noastră cu Dumnezeu întrece simpla afirmare a unor adevăruri care-l privesc pe El. Acesta este adevărul subiectiv, sau experimental. Însă sub nici o formă realitatea adevărului subiectiv sau experimental nu elimină realitatea adevărului obiectiv. De partea cealaltă, postmoderniştii susţin că tot adevărul este subiectiv. Cu aşa ceva noi nu putem fi de acord.
Accentul pus de Biblie asupra revelaţiei istorice (1Corinteni 15:13-15), propoziţiile ei doctrinare (Romani 10:9) şi revelaţia naturală (Romani 1:18-20) presupun că adevărul obiectiv există. Faptul acesta îl pune pe creştin în directă opoziţie cu mentalitatea postmodernistă.

Postmodernismul înseamnă moartea oricărui adevăr

În zilele noastre educaţia superioară promovează în mod deschis cinismul asupra adevărului şi a raţiunii umane.7 Pedagogii afirmă că de fiecare dată când cineva susţine că se află în posesia adevărului, îndeosebi a unuia religios, acel om va ajunge în mod inevitabil să reprime sau să oprime pe cei ce nu sunt de acord cu el.

De aceea, în zilele noastre este „la modă” să nu se facă nici un fel de afirmaţii adevărate. Cum a putut oare o astfel de idee să devină atât de influentă în istoria celei mai avansate civilizaţii omeneşti? (autorii se referă aici, probabil, la Statele Unite ale Americii; n.tr.) Pentru a înţelege cum, avem nevoie să descoperim în ce fel concep postmoderniştii ultimii trei sute de ani de istorie apuseană.

În primul rînd, postmodernismul abandonează modernismul care a fost filozofia umanistă a Iluminismului european. Iluminismul a apărut odată cu ideea lui Rene Descartes a omului autonom (independent), adică a celui care începe de la propriile sale gânduri (celebra maximă „gândesc, deci exist”), şi începând de la el însuşi exclude orice necesitate a lui Dumnezeu sau a revelaţiei, omul iluminat construindu-şi sistematic o concepţie despre lume şi viaţă bazându-se exclusiv pe raţiune.

Moderniştii au presupus că mintea reprezintă o „oglindă a naturii” care înseamnă că percepţiile noastre asupra realităţii corespund de fapt lumii aşa cum este. Din această presupunere moderniştii şi-au format propria lor viziune despre progres ridicând în slăvi descoperirile tehnologice şi controlul omului asupra naturii. Dezvoltarea capitalistă, democraţia liberală, şi comunismul care împreună reprezintă roadele gândirii moderniste, au încercat să subjuge Pământul acestei perspective eurocentriste.

În acelaşi timp, modernismul a semănat şi seminţele propriei nimiciri. Aşa cum moderniştii au cucerit globul pământesc în numele progresului, aceia pe care i-au oprimat şi marginalizat au început să întrebe tot mai insistent „progres spre ce?” Postmoderniştii afirmă că raţionalismul modern şi proliferarea tehnologică ne-au adus în pragul dezastrului global. Mitul „progresului modern” se sfârşeşte într-un coşmar de violenţă atât pentru cei pe care îi marginalizează cât şi pentru întreg Pământul. De aceea, vedem cum în zilele noastre sunt mulţi care arată un interes deosebit faţă de culturile primitive şi faţă de acele concepţii despre lume şi viaţă care promoveazăunitatea dintre umanitate şi natură, şi care renunţă să mai considere umanitatea mai presus ca natura.

Postmoderniştii administrează totuşi nişte critici bune umanismului, progresului şi gândirii autonome. În plus, raţionaliştii modernişti nu au demonstrat niciodată că raţiunea umană poate descoperi adevăruri finale fără ajutorul revelaţiei divine. Ca şi creştini noi nu am acceptat niciodată pretenţia modernismului că dezvoltarea tehnologică şi raţiunea umană vor rezolva vreodată toate problemele sociale.

Autorii atei existenţialişti ca Nietzsche şi Sartre sunt cei ce au pregătit apariţia postmodernismului contemporan. Ei au înţeles că respingerea de către modernism a transcendentului reprezintă o mentalitate prea costisitoare deoarece anihilează orice standarde de obiectivitate în moralitate, în valorile umane, şi în adevăr.8 Privit în felul acesta, postmodernismul reprezintă consecinţa firească a gândirii moderniste pentru că dezvăluie lipsa de finalitate a gândirii omeneşti autonome.

În timp ce creştinii ar trebui să se bucure pentru multe din criticile administrate modernismului de către postmodernism, se poate totuşi observa că acestea sunt fundamentate pe nişte presupuneri la fel de dubioase şi că duc la nişte concluzii dezastruoase. Puterea retorică a unor termeni ca, „toleranţă”, „deschidere”, şi „integrare”, maschează eficace un obiectiv mai insidios, şi anume, distrugerea oricărui adevăr absolut.

Deschiderea faţă de spiritualitate a postmodernismului ar putea părea că este o îndepărtare sănătoasă de naturalismul modernist, însă acest tip de spiritualitate este inerent anti-creştin deoarece consideră mesajul creştin (precum şi alte concepţii despre lume şi viaţă) ca fiind „adevărat” doar pentru aceia care şi-l însuşesc ca atare.9

Antiumanismul postmodernist

În loc de a-i privi pe oameni ca indivizi raţionali, fapt mărturisit de modernişti, postmoderniştii îi privesc pe oameni ca fiind produse ale culturii lor. În felul acesta se neagă complet individualitatea. Psihologul şi criticul social Kenneth Gergen spune: „Odată cu răspândirea conştiinţei postmoderniste putem observa decesul definiţiei personale, a raţiunii şi a autorităţii… Se pierd din vedere toate proprietăţile înnăscute ale fiinţei umane împreună cu însuşirea sa morală şi opţiunea personală.”10

Antropologia modernă este întemeiată pe ideea că oamenii sunt „produse sociale”, sau fiinţe a căror identitate este determinată social. Perspectivele noastre asupra vieţii şi percepţiile noastre sunt, toate, rezultatul culturalizării noastre. Peter Berger explică ceea ce se numeşte sociologia cunoaşterii, concepţia pe baza căreia se susţine că tot ceea ce ştim este produsul culturii şi limbii noastre:

„Un gând, de orice fel ar fi, este fundamentat în societate… De aceea, individul îşi derivă din societatea care-l înconjoară concepţia sa despre lume într-un chip foarte asemănător celui în care îşi derivă rolurile şi identitatea sa. Cu alte cuvinte, sentimentele sale, interpretarea sa de sine, şi faptele lui, îi sunt definite în prealabil de către societatea în care se află, şi îi dictează modul de abordare cognitiv al universului care-l înconjoară.”11

În loc de a concepe mintea ca o oglindă a naturii, postmoderniştii susţin că noi deformăm realitatea prin lentila culturilor şi limbilor noastre.12 Această concluzie îi face să respingă posibilitatea descoperirii adevărului obiectiv devreme ce, spun ei, fiecare cultură abordează diferit realitatea, în funcţie de limba ei, de nevoile ei specifice, şi de condiţiile ei istorice. Pentru a cunoaşte obiectiv ceva, ar fi nevoie să se traverseze această prăpastie, să se ajusteze această lentilă culturală, iar conform postmodernismului, lucrul acesta este imposibil.

În locul adevărului obiectiv şi a ceea ce postmoderniştii numesc „metanaraţiuni” (adică, nişte concepţii despre lume şi viaţă cuprinzătoare) ei propun „naraţiunile locale”, sau „descrierile”, „istorisirile” realităţii care se potrivesc respectivelor comunităţi, dar care nu au nici un sens în afara lor. Într-adevăr, postmoderniştii resping orice termeni descriptivi pentru adevăr şi realitate în favoarea unor expresii literare ca naraţiune sau relatare.13Pretinsa lor realitate este numai o interpretare, nu adevărul.14

Postmoderniştii susţin că atunci când un modernist sau un credincios exprimă un adevăr obiectiv el arată îngustime de opinii pentru că exclude toate celelalte voci şi califică ca fiind nefundamentate restul de opinii despre lume şi viaţă. Astfel, se crede că ideile despre adevăr şi realitate îi marginalizează pe cei vulnerabili prin „a-i lăsa în afara relatării”, iar afirmaţiile adevărate, se spune că nu sunt decât unelte de legitimizare a puterii. Michael Focault scria că, „nu putem să exercităm putere decât prin producerea (afirmarea) adevărului”.15 Pentru postmodernişti afirmaţiile adevărate nu sunt în realitate decât propagandă menită să elimine celelalte idei prin a le numi superstiţii, sau nonsens.

De aceea, în cultura postmodernistă, persoana de care ar trebui să ne temem este acela care crede că posedă, sau cunoaşte nişte adevăruri fundamentale. Acela este dogmaticul, totalitaristul, sau absolutistul care în postmodernism este considerat atât naiv cât şi periculos, fără să mai menţionăm, arogant!

În loc de a-i domina pe alţii cu „versiunea noastră asupra realităţii”, postmoderniştii ne solicită să recunoaştem că toate ideile şi crezurile sunt deopotrivă egale şi valabile. În loc de a afirma existenţa unui singur adevăr, ar trebui să recunoaştem că există „multe adevăruri”. Deschiderea fără restricţiile raţiunii care ar trebui arătată împreună cu toleranţa, dar fără o evaluare morală, reprezintă caii de bătaie ai postmodernismului.

Crezurile personale (individului) definesc adevărul

În cultura postmodernistă este imposibil de separat ceea ce oamenii cred de ceea ce ei sunt, fiindcă se spune că a crede ceva face respectivul lucru să fie adevărat (pentru cei ce-l cred). Ca prin urmare, a respinge conţinutul unui crez este interpretat ca reprezentând respingerea persoanei care şi-a definit respectivul „adevăr”. Astfel, s-a ajuns acum ca adevărul să însemne doar o preferinţă personală şi o convingere personală. Aşa s-a ajuns să fie la fel de nepotrivit să se pună la îndoială valabilitatea crezurilor unei persoane (sau, a unei culturi) cum este să critici opţiunea la restaurant a articolelor alese din meniu de comesenii tăi. (aţi auzit sloganul postmodernist, „gusturile nu se discută!”? Dar, adevărul nu este pe gustul tuturor! Şi a-l afla nu este o chestiune de „gust”! ) (n.tr.)

Un efort comun de a dezbate şi de a pune în discuţie ceva pentru a se afla adevărul este ceva complet repudiat în zilele noastre. Luaţi de pildă, marile religii ale lumii. Puţini sunt cei ce înţeleg ceva din ele. Cu toate acestea, majoritatea susţine că acestea învaţă aproximativ acelaşi lucru. Preocuparea majoră a devenit a găsi spiritualitatea care se „potriveşte” fiecăruia. Sondajele lui George Barna ne arată că „aproape patru din zece adulţi au căzut de acord că atunci când un creştin, un iudeu şi un budist, se roagă la dumnezeul lui, toţi se roagă de fapt aceluiaşi dumnezeu, şi doar folosesc denumiri diferite pentru acesta. Doar unul din şase adulţi chestionaţi, nu au fost de acord sub nici o formă cu această părere”.16

America zilelor noastre reprezintă un adevărat evantai religios. Singura întrebare care contează azi este, „ce ţi-ai dori să crezi?”, iar gustul a devenit mai important decât conţinutul. De aceea, oamenii rămân în general nepăsători atunci când le evidenţiem că unele credinţe, sau religii, sunt absolut contradictorii, sau complet iraţionale.

Majoritatea oamenilor se întâmplă să „adopte” această perspectivă postmodernistă în loc de a fi ajuns singuri la concluzia că este credibilă. Un număr impresionant de americani (evident, nu doar ei, devreme ce am văzut necesară traducerea în româneşte a articolului de faţă!) cred că adevărul este relativ.17 Cu toate acestea, puţini ştiu de ce cred asta. Şi mai puţini au vreo idee în ce fel propriile crezuri le influenţează vieţile într-un mod concret. În general, oamenii sunt mai mult confuzi ideologic decât convinşi de propriile lor crezuri. De aceea, când auzim retorica deschiderii şi a toleranţei faţă de orice şi oricine, găsim foarte puţini care într-adevăr înţeleg ce înseamnă acestea. Relativismul nu este decât atitudinea socială potrivită a momentului. Cumva, ideologii postmodernişti au reuşit să facă ideea lor să devină curentul popular de gândire al vremii.

Este foarte ironic că într-o epocă a antidogmatismului această radicală subiectivitate produce o concluzie periculos de arogantă, aceea că omul nu poate greşi niciodată în crezurile sale personale. Dacă am fi liberi de orice constrângeri ale raţiunii, atunci nimic nu ne-ar mai putea feri de amăgirea de sine, nu ne-ar mai putea împiedica să ne înşelăm singuri. Într-adevăr, cuvintele lui Gergen sunt în aceeaşi măsură sincere şi înspăimântătoare: „O evaluare poate avea loc doar în cadrul unei perspective asupra vieţii… Dacă în concepţia mea, „adevăr obiectiv” este un termen fals, răuvoitor, îmi este cu neputinţă să condamn o idee pentru că este obiectiv falsă”.18

Epoca anti-dogmatismului ajunge să devină şi epoca antiintelectualismului. Mai ales în rândul a numeroşi intelectuali observăm că adevărul a fost înlocuit de către naraţiunea justificabilă din punct de vedere politic.19 Acest tip de gândire a devenit baza istoriei revizioniste20, a metodei critice a feminismului21 şi a numeroaselor concepte populare ale multiculturalismului.22

În climatul postmodernist de deschidere şi de toleranţă, crezurile personale devin adevărate bariere împotriva unui dialog autentic asupra adevărului spiritual şi moral. De exemplu, partizani ai corectitudinii politice (aşa se mai numeşte principiul după care se refuză judecarea credinţelor şi criticarea concepţiilor diferite despre viaţă; n.tr.) ca Stanley Fish au afirmat că devreme ce orice discurs public nu este decât un joc al puterii politice, ideile trebuiesc moderate şi monitorizate şi nu utilizate raţional şi constructiv.23 Aceste criterii de control îi fac chiar pe unii intelectuali liberali ca Alan Dershowitz de la Harvard să declare public că un nou tip de McCarthyism24 se răspândeşte în viaţa intelectuală de astăzi a Americii.25

Istoria ne oferă un avertisment serios arătându-ne că un asemenea tip de dogmatism antiraţional poate să coste enorm de scump. Într-adevăr, există o şocantă conexiune filozofică şi istorică între „constructivismul” postmodernist şi fascismul deceniilor trecute. Ambele refuză adevărul obiectiv. Ambele afirmă că nu există o natură umană esenţială, sau nişte drepturi înnăscute ale omului. Ambele celebrează înlocuirea adevărului cu puterea. Un fapt deosebit de interesant de notat în acest moment este că unii dintre principalii intelectuali care au contribuit la apariţia ideologiei postmoderniste, Martin Heidegger şi Paul de Mann, au fost nişte fascişti convinşi.26

Subiectivismul postmodernist produce în acelaşi timp şi o inhibare a convingerilor personale ale omului. Din moment ce se crede că credinţa este determinată de chestiunea personală a gusturilor şi a experienţelor, majoritatea tinde să îmbrăţişeze şi să abandoneze credinţa în funcţie de cerinţele momentului. Când la urma urmei, adevărul este o „creaţie” personală în loc de a fi stimat ca fiind ceva independent de noi înşine, putem trece la un „alt adevăr” ori de cîte ori ni se pare potrivit, sau este de folos. Cât de tragic este atunci când unii prieteni ne spun, „am încercat Creştinismul pentru o vreme, dar pur şi simplu, la mine nu a mers!”

Comunicarea dintre culturi

În zilele noastre creştinii evanghelici se găsesc la o distanţă mai mare de lumea cu care comunicau în urmă, să zicem, cu 20 de ani. Pe vremea aceea, chiar şi cei ce respingeau Creştinismul erau pregătiţi să discute dacă dovezile în favoarea adevărului creştin erau convingătoare sau nu. Astăzi, lucrurile nu mai stau deloc aşa. Înainte de a putea să deschidem discuţia cu un contemporan şi să întrebăm dacă Evanghelia este adevărată sau nu, trebuie mai întâi să determinăm dacă acesta crede că există ceva adevărat. (într-adevăr, se mai găsesc excepţii printre unii care nu au fost afectaţi de „noul fascism”! n.tr.)

Pentru a întinde o punte de comunicare între noi şi victimele postmodernismului trebuie să apelăm la nişte mijloace suplimentare în procesul de comunicare a Evangheliei. Cu toate acestea dorim să precizăm că dialogul cu cultura postmodernistă nu este imposibil, ci doar mai dificil. (mă bucur că autorii arată aici convingerea că, „evanghelia este puterea lui Dumnezeu…” – Romani 1:16 – şi recunosc implicit că noi nu predicăm înţelepciunea acestui veac, ci nebunia crucii! Vezi, 1 Cor.1:17-24)

Să presupunem că un băştinaş dintr-o altă ţară începe să discute cu tine despre metodele de apărare ce trebuiesc luate împotriva viermilor-demon care găuresc dinţii oamenilor în timp ce dorm. (sper că bănuiţi în contextul culturii d-voastră că este vorba de banalele carii dentare?!) Nu-l veţi întrerupe oare imediat pe interlocutorul d-voastră spunându-i, „scuză-mă, dar…avem o problemă aici! Nu-ţi împărtăşesc vederile cu privire la protecţia împotriva viermilor-demon ce vin din pădure, deoarece eu nu cred că… există!”

Prăpastia dintre punctul de plecare al interlocutorului şi punctul tău de plecare a oricărei discuţii pe tema cariilor dentare este prea mare pentru a putea ajunge vreodată la discutarea contramăsurilor care trebuiesc luate împotriva viermilor-demon (pur şi simplu, veţi îngheţa în bloc-starturi!)! De aceea, succesul în evanghelizarea altor culturi necesită puţin mai multă răbdare şi grijă în abordarea fiecărei discuţii. Misionarii către alte culturi pot petrece ani întregi doar învăţând limba şi cultura celor pe care au plecat să-i evanghelizeze. În aceeaşi măsură, o evanghelizare fără a lua în calcul aceste date, are foarte rar parte de succes în contextul unor culturi străine, ameninţă lucrarea altor creştini şi îi jigneşte grosolan pe localnici în numele lui Hristos!

În mod similar, dacă este să avem parte de succes în comunicarea Evangheliei culturii postmoderniste a veacului nostru, care poate i-a înghiţit deja pe proprii noştri copii şi prietenii lor(!), avem nevoie să deosebim (pricepem) această perspectivă postmodernistă.

Reacţia antiraţională

Noi nu suntem de acord cu acei lideri evanghelici care sugerează că o evanghelizare bazată pe adevăr (să-i zicem, frontală sau, directă) şi raţională în această epocă postmodernistă, nu va avea succes. Credem că totuşi are. Dacă susţinem că o evanghelizare adevărată nu are succes înaintea contemporanilor noştri, afirmăm de fapt că nu are succes deloc. Oricare ar fi „evanghelia” comunicată contemporanilor noştri, dacă nu conţine adevărul obiectiv al Scripturilor, nu reprezintă mesajul creştin! Mesajul nostru este unic nu doar fiindcă conduce la cea mai deosebită experienţă spirituală de care omul poate avea parte, ci fiindcă este adevărat. Apostolul Pavel a răspândit Evanghelia lui Hristos într-o cultură comparativ iraţională, dar vedem că nu a ezitat deloc să-i „înduplece” pe contemporanii săi (vezi, 2Corinteni 5:11, sau Fapte 17:2-4). De aceea, să nu ne grăbim să ne alăturăm curentului veacului în abandonarea raţiunii şi a aşa-numitelor argumente „left-brain”.27 În ziua când vom renunţa la raţiune va fi şi ziua cînd vom pierde adevărul din vedere. La urma urmei, dacă o afirmaţie poate fi adevărată, iar opusul ei este la fel, ce este minciună? Adevărul lui Dumnezeu nu depinde de gândirea noastră. El este adevărat indiferent de ceea ce credem, gândim, noi. Însă, acest adevăr, adevărul obiectiv, nu se poate recunoaşte fără utilizarea unor termeni raţionali, sau definiţii raţionale.

Desigur, nu vrem să lăsăm să se înţeleagă că creştinii sunt obligaţi să prezinte doar adevăruri obiective în timp ce-şi evanghelizează semenii. Credem că relaţia este mai importantă ca oricând în această lume postmodernistă. A demonstra dragostea lui Hristos, a avea o viaţă creştină de calitate şi a cunoaşte puterea lui Dumnezeu sunt aspecte foarte importante în zilele noastre, însă ele ar trebui doar să suplimenteze şi să ilustreze adevărul Evangheliei, şi nu să-l înlocuiască!

Cum se „topeşte” dogmatismului postmodernist – o strategie de combatere şi înfrângere a lui

Misiunea noastră ce poartă denumirea „Xenos Fellowship” se ocupă serios de bariera întâmpinată în dialogul cu cultura/societatea postmodernistă de azi. Am înregistrat unele succese şi de aceea dorim să sugerăm aici nişte direcţii pe care creştinii le pot explora în efortul lor de a comunica Evanghelia acestui veac.
Întâi de toate, noi găsim că pre-evanghelizarea bazată pe dialog este deosebit de utilă în subminarea unor idei care paralizează minţile oamenilor şi-i împiedică să înţeleagă adevărul lui Dumnezeu. Observăm că dialogul purtat prin ridicarea unor întrebări este într-adevăr mai digerabil pentru ascultătorii noştri postmodernişti, decât declaraţiile autoritare. Mai încolo când sunt ceva mai capabili să audă ce spunem şi să se gândească singuri la aceste lucruri, putem să-i îndemnăm să ia cu chibzuinţă în considerare standardul moral al lui Dumnezeu şi să-şi schimbe mentalitatea. Dar din nou, trebuie să luăm în calcul necesitatea unor paşi suplimentari înaintea atingerii acelui stadiu al discuţiei.

Apoi, avem nevoie de o strategie menită să-i ducă pe postmodernişti în punctul în care pledoariile şi argumentele tradiţionale (ale Evangheliei) să aibă în cele din urmă efect. Astfel, în primă instanţă, punem acele întrebări menite a descoperi şi a înţelege prejudecăţile şi presupoziţiile oamenilor, şi apoi ajutăm la clarificarea acestora în minţile lor. În al doilea rând, încercăm cu grijă să-i facem pe interlocutorii noştri să realizeze tensiunea creată de inerentele contradicţii ale gândirii postmoderniste. Un al treilea pas, constă în a-i ajuta să-şi dea seama de problemele pe care le au vederile lor, pregătind astfel o nouă receptivitate. După care vine clipa când se poate oferi alternativa sigură a Creştinismului!

Dezvăluirea presupoziţiilor şi a prejudecăţilor

Când stăm de vorbă cu membrii culturii postmoderniste putem observa că doar puţini dintre aceştia înţeleg pe deplin fundamentul ideilor lor. De aceea, ţinta noastră devine să-i ajutăm să-şi înţeleagă propriile idei pe care le avansează, plus, să evidenţiem unele din contradicţiile inerente pe care le conţin.

Uneori ne place să invităm grupuri de creştini care să se întâlnească cu prietenii lor necreştini pe „terenul” nostru, în contextul intim al unui eveniment culinar botezat, „Conversation and Cuisine event” (petrecere cu discuţii şi mâncare). Din timp, îi asigurăm pe invitaţii noştri că este binevenită exprimarea oricăror vederi şi că nu se găsesc în cadrul unei slujbe la biserică unde ar trebui să se răspundă cum se „cade”. După cină, se deschide subiectul unei discuţii care se poate intitula „să judecăm sau să nu judecăm?”. Cineva care conduce discuţia poate prezenta nişte situaţii care atrag anumite judecăţi, iar grupul este invitat să discute dacă găseşte potrivite judecăţile respective, sau nu. Permiteţi-ne mai jos, să prezentăm câteva scenarii de discuţie:

Primul scenariu

Colegul tău de muncă care este un alb îl ajută pe un altul, un afro-american (deci, probabil un negru sau mulatru) să înlăture o problemă din baza de date a calculatorului de la birou. Atunci se întâmplă să-l auzi pe colegul tău alb că-i spune foarte frustrat negrului că este, un negru ….! Vezi, apoi cum respectivul îşi ridică privirile profund jignit. Tu îl condamni pe colegul tău alb pentru prejudecăţile lui rasiale grave şi pentru că l-a jignit pe omul de culoare.

Scenariul al doilea

Un alt coleg al tău de muncă, de data aceasta o doamnă, te informează că va divorţa. Ea susţine că s-a îndrăgostit de un alt bărbat şi chiar dacă are doi copii, ea i-a mărturisit soţului ei că, citez, „nu mai poate trăi o minciună”. Atât soţul cât şi copii sunt complet devastaţi, dar ea susţine că trebuie să fie sinceră cu sine şi de aceea acţionează ca atare. Atunci, tu o condamni aspru pentru egoism, lipsă de fidelitate, cruzime faţă de sentimentele altora, îndeosebi ale copiilor şi soţului ei.

Se observă cum majoritatea gânditorilor postmodernişti, sau a celor ce sunt influenţaţi de relativismul lui moral, se dovedesc mult mai înclinaţi să fie de acord cu condamnarea abuzului din primul scenariu, decât a tragediei din cel de-al doilea. De ce oare? În ambele cazuri sunt grav rănite sentimentele altora. În timp ce unii pot ridica anumite întrebări pertinente asupra celui de-al doilea scenariu, cum ar fi faptul că nu avem o descriere a caracterului soţului doamnei, principalul efect al alăturării situaţiilor respective este de a crea confuzie.

În acest moment cel ce conduce discuţia pune o întrebare interesantă: „Cum s-ar fi răspuns acestor situaţii în urmă cu 30 de ani?” Majoritatea celor prezenţi sunt de acord că în urmă cu două, trei decade, publicul larg ar fi judecat fără ezitare şi cu asprime fapta femeii din al doilea scenariu. În acelaşi timp vor fi de acord că deşi s-ar fi indignat la auzul epitetului rasial din primul scenariu chiar şi în urmă cu 20, 30 de ani, totuşi ar fi fost posibil să arate şi o atitudine ca cea inspirată de maxima următoare: „bâtele şi pietrele îmi pot sfărâma oasele, dar injuriile nu mă ating”?! Cu toate acestea, marea majoritate a necredincioşilor de azi (şi nu doar!!) cred că crima din primul scenariu este mult mai gravă din punct de vedere moral decât cea din scenariul al doilea, dacă într-adevăr, se poate spune că aceasta reprezintă ceva greşit la urma urmei(!?), ceea ce este exact opusul pentru ce ar fi decis în urmă cu 30 de ani.

De unde această diferenţă de opinii între prezent şi în urmă cu 30 de ani? Intelectualii postmodernişti răspund invariabil că în lume s-au produs schimbări de concepţii fiindcă moralitatea nu este obiectivă, ci ea este doar un produs al contextelor culturale. Atunci trebuie să punem o întrebare foarte importantă: „sugerăm noi prin asta că în urmă cu 30 de ani nu era greşit să se folosească respectivul cuvânt insultător la adresa unui negru? Sau, era greşit, dar credeam că nu-i greşit?”

Această întrebare are darul să inspire confuzie intelectualului postmodernist. Dacă spune că odată nu era greşit să se adreseze cuiva această injurie, atunci încuviinţează rasismul trecutului (şi puteţi să i-o spuneţi delicat; n.tr.). Dar dacă spune că pe atunci oamenii s-a întâmplat să creadă că era voie să se exprime aşa, atunci recunosc că există de fapt un standard universal de bine şi rău. Oricare dintre aceste poziţii contrazice presupunerile şi concepţiile postmoderniste de bază.

În conflictul intern produs de aceste contradicţii, deşi aflat într-un mediu prietenos, omul influenţat de postmodernism îşi dă seama că este gata să judece, însă propriile reguli nescrise care-i guvernează judecata îl fac să ezite. Cu aceleaşi probleme se confruntă şi moderniştii, sau agnosticii şi ateiştii, care pun mare bază pe raţiune, pentru că nu posedă un criteriu mai solid de judecată decât postmoderniştii şi de aceea nici nu pot explica de ce totuşi susţin, sau au susţinut în trecut unele concepţii morale. La baza acestor probleme se găseşte lipsa evidentă de autoritate morală în viaţa lor.

Cum să-i punem în încurcătură pe cei ce susţin relativismul postmodernist

Desigur că nu vrem să-i lăsăm încurcaţi pe interlocutorii noştri. Confuzia creată nu are decât scopul de a nărui dogmatismul gândirii postmoderniste. Când nu putem răspunde întrebărilor puse pentru convingerile noastre, sper că ne este clar că formulele noastre pregătite mai dinainte sunt ineficiente şi că mai este nevoie de ceva. În faţa aceluiaşi grup se prezintă un alt scenariu:

Scenariul al treilea

Vă aflaţi în vizită într-un trib african tocmai în mijlocul unei ceremonii de circumcizie care se face la femei şi priviţi cum o tânără africană este supusă unei operaţii de clitorectomie. Vă plângeţi ghidului turistic din cauza „spectacolului”, dar acesta vă atrage atenţia asupra valorilor d-voastră eurocentrice (occidentale) care spune el că vă împiedică să judecaţi limpede situaţia.

Acest scenariu provoacă mai multe contradicţii complexe gânditorului postmodernist. Circumcizia femeilor este o manifestare vădită a unui spirit bărbătesc misogin (deci, care discriminează femeia), cât şi a unei dominaţii masculine absolute asupra femeii. Procedura cu pricina o va lipsi pentru totdeauna şi cu desăvârşire pe femeie de posibilitatea orgasmului şi ca prin urmare nu va cunoaşte niciodată plăcerea contactului sexual. Dar, în cuvintele unui apologet african, practica aceasta „le eliberează pe femei din sclavia poftei şi le ajută să-şi descopere adevărata lor identitate de mame”(!?). Evident, tinerele africane nu au absolut nici un cuvânt de spus, nu au nici o opţiune în problema în cauză. Privită obiectiv, această practică este o brutală şi sălbatică încălcare a drepturilor elementare ale femeii şi ar trebui să pară deosebit de repulsivă activistelor din mişcarea feministă.

Dar iată ce problemă avem! Circumcizia femeilor este în acelaşi timp un vechi şi foarte onorat ritual religios al unei alte culturi, fie şi una oprimată, necreştină şi neoccidentală. Ca prin urmare, este complet interzis postmodernismului să exprime vreo judecată sau evaluare de vreun fel asupra situaţiei date. În culturile/societăţile postmoderniste se pot găsi foarte multe persoane care sunt de acord cu ghidul nostru turistic! Aceştia cred că nu au absolut nici un drept de a judeca situaţia dată, pentru că în contextul în care se găsesc cred că nu pot avea un punct de vedere obiectiv asupra „realităţii” culturale a altora.

Între timp, această dilemă produce confuzie altor intelectuali postmodernişti. A încuviinţa mutilarea genitală a femeilor poate produce nervozitate şi nelinişte în rândul femeilor din grupul invitat. Dar, asta nu-i totul! Să presupunem că ne gândim la Noua Guinee unde timp de mai multe secole membrii unui trib i-au vânat pe membrii altuia tăindu-le capetele şi purtându-le ca fetişuri. În zilele noastre, ca urmare a influenţei coloniale de provenienţă occidentală, guvernul Noii Guinee a interzis vânătoarea de capete. Sunt de acord cei din grupul de invitaţi cu această decizie, sau nu? Este de aşteptat în acest moment să se nască şi mai multă confuzie!

Postmoderniştii militanţi vor rămâne totuşi inflexibili pe poziţii. Adică, vor susţine că s-a greşit din capul locului de către guvernul supus influenţelor străine şi ar putea spune, „cum putem noi judeca o practică care s-a respectat timp de sute şi sute de ani şi de ce să interzicem o practică religioasă a poporului băştinaş din Noua Guinee?” sau, „cine credem că suntem noi să judecăm această cultură (societate), când noi avem în propriile noastre societăţi rele ca…? (fiecare să contextualizeze aici ce crede; n.tr.)

Astfel, ideea lor pare credibilă chiar dacă tolerează uciderea. În felul acesta omul postmodernist repetă un adevăr pe care Francis Schaeffer (un ilustru gânditor creştin) l-a observat şi afirmat în urmă cu 20 de ani : „dacă nu există nici un fel de absoluturi după care să judecăm statul (în cazul de aici, culturile, sau diversele societăţi umane), atunci statul (cultura/societatea) devine absolutul”.28 Trebuie să recunoaştem că a judeca aspecte ale altor culturi/societăţi umane ne-ar fi cu totul imposibil dacă nu ar exista nişte absoluturi morale care să fie valabile pentru toate, fie că le cunosc, sau nu le recunosc. Dar, când facem o asemenea afirmaţie, de regulă omul postmodernist, fie se împietreşte, fie se dezintegrează.29

Atunci când partizanii postmodernismului apără uciderea în cazul expus mai sus, putem observa cum ceilalţi invitaţi la discuţie încep să protesteze tăcut. Poate că nu vom reuşi să-l cucerim pe cel mai militant postmodernist al grupului, dar ţineţi minte că majoritatea societăţii noastre urmează îndemnurile postmodernismului tot aşa cum urmează şi capriciile modei. Marea majoritate a oamenilor nu este pe deplin convinsă de mentalitatea postmodernistă şi dacă vede cum în unele situaţii (ca cea de faţă) presupunerile ei relativiste sunt spulberate, se va simţi încurajată să-şi reconsidere poziţia.

Realizarea unei comunicări eficiente (a Evangheliei)

Într-adevăr, Evanghelia nu ajunge să fie împărtăşită la toate aceste discuţii. Petrecerile cu „discuţii şi mâncare” sunt doar premergătoare evanghelizării propriu-zise. Dacă însă invitaţii noştri la o asemenea petrecere pleacă acasă revizuindu-şi gândirea şi poziţia, noi considerăm că sarcina noastră pre-evanghelistică este îndeplinită şi victorioasă pentru moment. Am reuşit să-i facem să treacă dincolo de binecunoscutele formule cinice, „ce bine pentru tine!” (de pildă, că te-ai întors la Dumnezeu în pocăinţă!? n.tr.) şi care i-au ţinut deoparte de participarea la o discuţie directă.

Sperăm în acelaşi timp să ne fi format o relaţie cu aceşti oameni pe care să o putem întări şi să adăugăm alte discuţii la prima avută. Odată ce minţile lor sunt mai puţin îngrădite şi în plus, dăm greutate mesajului nostru prin mărturia personală subiectivă a unei prietenii sincere şi dezinteresate, sperăm în cele din urmă să reuşim şi comunicarea Evangheliei ca adevăr obiectiv.

Ocazii postmoderniste de evanghelizare

Dacă aflăm care sunt regulile nescrise ale societăţii de azi vom putea descoperi mai multe prilejuri în care să aducem o mărturie eficientă ce lipseşte culturii moderniste precedente. (cred că asta-i cel puţin situaţia societăţii româneşti de după comunism; n.tr.). La urma urmei, biserica Noului Testament s-a născut într-o lume ce avea o mentalitate foarte asemănătoare cu cea din zilele noastre. De aceea, unele dintre cele mai viguroase mădulare ale trupului lui Hristos (a se citi, biserici) de azi, provin din Asia, Africa, şi America Latină. Este greu ca azi Creştinismul să mai primească caracterizarea de „occidental” şi să se spună că este o cultură apuseană. Şi mai important, nihilismul30 şi singurătatea societăţii postmoderniste par să implore dragostea lui Dumnezeu absentă din atâtea suflete pustii. Dacă avem dragoste pentru oameni, ne bizuim pe puterea Lui, şi rămânem fideli adevărului Său, vom putea să-i vedem pe mulţi dintre aceştia ajungând să-l cunoască pe El.

1 Vezi, Lynne V. Cheney, „Telling the Truth: A Report on the State of the Humanities in Higher Education” (Washington, DC: National Endowment for the Humanities, September 1992).

2 Pentru o demonstrare a efectului pe care postmodernismul îl are asupra fiecărei faţete a societăţii contemporane, vezi recenta noastră carte, „Moartea adevărului” (Minneapolis: Bethany House Publishers, 1996), de Jim Leffel and Dennis McCallum.

3 Sondajele lui George Barna demonstrează cum gândirea postmodernistă din cultura seculară prosperă şi în biserica evanghelică. Vezi, George Barna, „Ce cred americanii – un sondaj anual al valorilor şi vederilor religioase din Statele Unite ale Americii” (Ventura, California: Regal Books, 1991).

4 Este vorba de o celebră emisiune de televiziune din S.U.A care oferă răspunsuri la cele mai diverse şi delicate întrebări ale publicului larg, se pare de către un cler pretins creştin.

5 „Întrebarea dacă să se discute despre religie dă naştere la dezbateri”, din aceeaşi emisiune „Dear Abby”, din 19 septembrie, 1989.

6 Pentru o explicaţie clară a acestei concepţii, vezi, cartea lui Richard Rorty, intitulată, „Contingency, Irony, and Solidarity” (publicată în Cambridge: Cambridge University Press, 1989), xiii-10.
7 Cheney, pag.7.

8 Friedrich Nietzsche, „The Gay Science,” în cartea lui Walter Kaufmann, „The Portable Nietzsche” (publicată în New York, de editura Viking Press în 1954), pag. 93-102; Jean-Paul Sartre, Essays în cartea sa, „Existentialism” (publicată în Secaucus, New Jersey, la editura, „The Citadel Press”, 1965), pag. 31-62.

9 Ne exprimăm îngrijorarea faţă de numărul crescând al teologilor evanghelici care sunt atraşi de postmodernism şi care nu au răspuns cum se cuvine acestei tendinţe. Un exemplu al acestei neglijenţe se găseşte în cartea lui J. Richard Middleton şi Brian Walsh, cu titlul „Reality Isn’t What It Used to Be” (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1994), pag. 88-71.

10 vezi, cartea lui Kenneth Gergen, „The Saturated Self” (New York: Basic Books, 1991), pag. 228-29.

11 vezi, Peter Berger, „Invitation to Sociology” (Garden City, NJ: Doubleday & Co., 1963), pag. 117. Berger nu se autointitulează un postmodernist, dar ideile sale au devenit extrem de influente în cercurile postmoderniste.

12 O lucrare remarcabilă care detailează această poziţie este cea a lui Frederick Jameson, „The Prison House of Language” (Princeton: Princeton University Press, 1972).

13 Vezi, cartea lui Jacques Derrida, „Structure, Sign and Play in the Discourse of the Human Sciences”, capitolul intitulat, „Writing and Difference”, în traducerea lui Alan Bass (Chicago: University of Chicago Press, 1978), pag. 278-93.

14 Pentru o discuţie excelentă a acestei poziţii, vezi cartea lui Roger Lundin, „Culture of Interpretation” (Grand Rapids: Eerdmans, 1993).

15 Vezi, cartea lui Michel Foucault, „Power/Knowledge” (New York: Pantheon Books, 1980), pag. 132.

16 Barna, pag. 275.

17 Idem, pag. 83-85

18 Gergen, pag. 229.

19 Vezi de pildă, cartea lui Paula S. Rothenber, „Racism and Sexism: An Integrated Study” (New York: St. Martin’s Press, 1988), pag. 6-7 şi pag. 350.

20 Vezi de pildă, cartea lui Ellen Somekawa and Elizabeth A. Smith, „Theorizing the Writing of History” sau, „I Can’t Think Why It Should Be So Dull, For a Great Deal of It Must Be Invention,” din Journal of Social History, publicat în toamna lui 1988, pag. 154.

21 Vezi de pildă, cartea lui Margaret A. Farley, „Feminist Consciousness and the Interpretation of Scripture,” citată în editorialul lui Letty M. Russell, „Feminist Interpretation of the Bible” (Philadelphia: The Westminster Press, 1985).

22 Vezi, cartea lui Christine E. Sleeter intitulată, „Empowerment through Multicultural Education” (Albany: State of New York Press, 199 1).

23 Din articolul lui Stanley Fish, „There’s No Such Thing as Free Speech and It’s a Good Thing Too,” apărut în Boston Review, publicat în februarie 1992, pag. 3.

24 Un curent politic de prin anii 60 care în SUA a vizat îndeosebi vânătoarea de comunişti (sau, simpatizanţi ai lui) într-un stil ce aducea a adevărată vânătoare de vrăjitoare, şi care a ajuns să fie definit după numele celui l-a promovat prima dată, J. McCarthy, senator între anii 1946-1957, care s-a remarcat prin utilizarea unor metode inchizitoriale, a acuzaţiilor nefondate şi a senzaţionalismului pentru suprimarea acelor oponenţi politici consideraţi subversivi.

25 Vezi, articolul lui AIan M. Dershowitz, cu titlul „Harvard Witch Hunt Burns the Incorrect at the Stake,” din ziarul „Los Angeles Times”, Washington ed., apărut în 22 aprilie 1992, A 11.

26 Pentru o excelentă introducere la aceste afirmaţii vezi cartea lui Gene Edward Veith, „Modern Fascism” (St. Louis: Concordia Publishing House, 1993).

27 „left brain thinking” – reprezintă emisfera stângă a creierului unde se susţine că se petrec procesele de gândire logică, au loc calculele numerice şi are loc asimilarea limbilor, în mod popular ajungând să fie identificat la om ca fiind centrul gândirii raţionale.

28 Francis Schaeffer, „How Shall We Then Live?” (seriale filmate), episodul nr. 10. 29 Pentru mai multe astfel de exemple de întrebări şi discuţii, cât pentru alte articole despre postmodernism vizitaţi site-ul www.crossrds.org, al lucrării „Crossroads Project”. 

30 Nihilism – 1) negarea existenţei vreunei baze de cunoaştere a adevărului; 2) tendinţa de respingere a convingerilor morale şi religioase tradiţionale; 3) crezul că nu există nici un sens sau scop al existenţei. (din Webster’s Dictionary, Š1995 Zane Publishing, Inc. Š1994, 1991, 1988 Simon & Schuster, Inc.)

Jim Leffel este directorul departamentului de educare al „Xenos Christian Fellowship” (care tradus ar însemna, „Părtăşia creştină a ospitalităţii faţă de străin” – în limba greacă cuvântul „xenos” semnifică exact acest lucru; n.tr.), cât şi serveşte în acelaşi timp ca director al lucrării „Crossroads Project”, organizaţie apologetică din Columbus, statul Ohio.

Dennis McCallum este pastorul principal al „Xenos Christian Fellowship”. Locuieşte de asemenea în Columbus, Ohio, şi este autor a numeroase cărţi. Împreună, cei doi conlucrează la o nouă carte intitulată, „Moartea Adevărului” (în grija editurii Bethany House) în care evaluează efectul gândirii postmoderniste asupra societăţii zilelor noastre. Pentru mai multe informaţii despre postmodernism, vizitaţi pe Internet site-ul: www.crossrds.org

Articolul de faţă a fost preluat din „Christian Research Journal” ediţia din toamna lui 1996. „Jurnalul CRI” ca şi organ al lui CHRISTIAN RESEARCH INSTITUTE, are ca obiectiv principal îndeplinirea însărcinării din Epistola lui Iuda, vers.3, şi anume aceea de a „lupta pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. JURNALUL este devotat continuării proclamării şi apărării evangheliei istorice a Domnului Isus Hristos, şi facilitării creşterii bisericii Sale în doctrina sănătoasă şi în formarea discernământului spiritual. Astfel, el slujeşte atât unor scopuri evanghelistice cât şi educaţionale.


http://www.rcrwebsite.com/postmod.htm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s