CREAŢIE SAU EVOLUŢIA ?

CREAŢIA  sau  EVOLUŢIA?

Cuprins:

1. Introducere

2. Teoria evoluţiei în lumina fizicii

3. Teoria evoluţiei în lumina matematicii

4. Teoria evoluţiei în lumina biologiei 

4.1 Variaţiile şi speciile

4.2 Selecţia naturală

4.3 Mutaţiile

5. Teoria evoluţiei în lumina geologiei

5.1 Fosilele – Interpretări

5.2 Ordinea straturilor sedimentare

5.3 Omul-maimuţă

5.4 Metode de datare a fosilelor

5.5 Interpretarea alternativă (creaţionistă) a fosilelor

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

www.theophilos.3x.ro

1. Introducere

De unde am venit? Ce sau cine suntem? încotro ne îndreptăm? Aceste trei întrebări au preocupat toţi oamenii, de la poet la pictor, de la omul de ştiinţă la omul obişnuit. Drept răspuns acestor trei întrebări, elevii şcolilor noastre dau următoarele replici:

– De unde am venit? Din substanţe care, cu câteva milioane de ani în urmă, s-au combinat pentru a forma din întâmplare un fel de peltea la suprafaţa oceanului primitiv. Asemenea compuşi au reacţionat, conform legilor întâmplării, formând prima moleculă de proteină din care s-a dezvoltat întreaga lume vie cu toate formele sale.

– Cine suntem? Fiinţe umane, adică animale, veri ai maimuţelor şi pisicilor, urmaşi ai omului primitiv (australopitec şi pitecantrop) din Cuaternar, urmaşi ai primatelor din Terţiar, ai mamiferelor din Secundar, progenituri ale viermilor şi moluştelor, toate acestea descinzând în ultimă analiză din amibă.

– Încotro ne îndreptăm? Nimeni nu ştie: împins de forţa evoluţiei, omul, care este ultimul său produs păşeşte înainte în timp. Ce formă va lua el? Va produce evoluţia supraomul, aşa cum credeau anumiţi oameni în secolul trecut? Sau, poate, evoluţia sa s-a oprit, aşa cum cred astăzi mulţi biologi? Sau ne îndreptăm, poate, spre degenerarea rasei umane care va fi depăşită de o specie cu totul diferită? Nimeni nu ştie. Un singur lucru însă este sigur: speciile au evoluat. Omul nu este un urmaş al maimuţei, aşa cum anumiţi oameni au crezut mai înainte, ci un văr al ei. Amândoi sunt urmaşii unui strămoş primitiv, care a apărut în mod spontan cu câteva milioane de ani în urmă. Aceasta este ceea ce cunosc şcolarii noştri.

Când menţionăm cuvântul evoluţie, înţelegem de obicei uniformitate. Această teorie pretinde că toate speciile au apărut din întâmplare, acum câteva milioane de ani, că ele au derivat una din alta şi că au sfârşit prin schimbări radicale (prin megamutaţii sau macromutaţii) de o natură din ce în ce mai complexă, urmând o cale care duce în cele din urmă la rasa umană, care se consideră a fi punctul cel mai înalt al unui urcuş lung şi lent. Într-un cuvânt evoluţionismul înseamnă: generarea speciilor prin dezvoltare din forme premergătoare, nu prin creaţie specială.

Deşi teoria în forma sa modernă nu datează de prea multă vreme, multe filozofii antice şi religii păgâne credeau într-o metamorfoză a speciilor şi în generarea spontană. Contrar părerii unor oameni, descrierea biblică a creaţiei dintr-o dată a lumii cu flora şi fauna ei de către Dumnezeu este specifică revelaţiei iudeo-creştine şi nu poate fi găsită în alte descrieri antice a începuturilor.

2. Teoria evoluţiei în lumina fizicii

Deşi procesele ştiinţifice în desfăşurare în lume sunt numeroase şi diverse şi descrise de diferite ramuri ale ştiinţei, două afirmaţii sunt adevărate pentru toate, fără nici o excepţie. Acestea sunt:

a) Toate procesele implică schimburi şi transformări ale unei entităţi numită energie, energia totală rămânând constantă. Aceasta este denumită ştiinţific legea conservării energiei, sau prima lege a termodinamicii.

b) Toate procesele manifestă o tendinţă spre alterare şi dezintegrare, fiind însoţite de o creştere a ceea ce numim ‘entropie’, sau stare de dezordine, în sistem. Prin urmare toate procesele din natură sunt în mod fundamental procese de conservare cantitativă şi dezintegrare calitativă.

Aceste două legi, acceptate de toţi oameni de ştiinţă ca fiind principiile cele mai larg aplicabile pe care ştiinţa le-a putut descoperi, au fost recunoscute cu numai aproximativ o sută de ani în urmă.

Principiul de conservare este clar explicat printr-o creaţie completă aprobată (menţinută) de Creator. Primul capitol al Genezei descrie această creaţie şi numai din Biblie putem obţine orice informaţie cu privire la metodele creaţiei, ordinea creaţiei, durata creaţiei sau orice alte detalii privind creaţia. Deoarece, conform Bibliei şi primei legi a termodinamicii, nimic nou nu se mai creează, orice studiu ştiinţific al proceselor actuale nu se poate revela nimic despre creaţie în afară de faptul că a avut loc. Teoria evoluţiei presupune că procesele actuale sunt acelaşi cu procesele prin care toate lucrurile s-au dezvoltat din haosul primar până la actuala lor complexitate. Atât Biblia cât şi prima lege a termodinamicii afirmă contrariul. Prima lege a termodinamicii afirmă în mod indirect că energia a avut un început iar Biblia afirmă că ea a fost creată. Ori, după fizica modernă, materia nu este altceva decât o formă foarte compactă a energiei. Prin urmare, materia de asemenea a avut un început.

Pe lângă principiul de conservare există, totuşi, şi principiul de alterare. A doua lege a termodinamicii este, în aceeaşi măsură cu prima lege, o lege universală guvernând toate procesele. Deşi energia nu dispare, ea devine în mod continuu mai puţin disponibilă pentru transformări. Totul tinde să se uzeze, să se deterioreze, să se dezintegreze şi în sfârşit să moară. Toate procesele implică, prin definiţie, schimbare, dar această schimbare nu este în sens ascendent, aşa cum presupune evoluţia. Legea reală a schimbării este cea a alterării, o schimbare descendentă, nu ascendentă. Această a doua lege este, deci, un fel de nepoftit în economia divină, nu o parte a creaţiei originare, nici a planului lui Dumnezeu pentru Împărăţia Sa eternă. Caracterizarea de către Dumnezeu a întregii creaţii ca ‘foarte bună’ trebuie să ne spună că în acel moment nu exista nici dezordine, nici deteriorare, nici geamăt şi trudă, nici suferinţă şi mai presus de toate nici moarte în întregul univers. Impunerea principiului de alterare şi moarte asupra creaţiei originare a fost rezultatul păcatului omenesc. Răzvrătirea omului împotriva Creatorului său a avut un efect nociv atât asupra omului cât şi a pământului. Prin urmare se poate spune că prima şi a doua lege a termodinamicii nu sunt altceva decât constatări ştiinţifice ale omului despre cele două fapte revelate lui:

1) cel al creaţiei originare realizate şi menţinute prin puterea lui Dumnezeu şi

2) cel al blestemului la alterare şi moarte suprapus creaţiei de către Creator din cauza păcatului omenesc.

A doua lege demonstrează că trebuie să fi existat un început, căci altfel universul ar fi deja mort. Prima lege demonstrează că universul n-ar fi putut să se genereze singur, deoarece nici unul din procesele sale nu creează ceva. Astfel legile termodinamicii contrazic hotărât filozofia evoluţiei. Aceasta din urmă este în cel mai bun caz o credinţă religioasă, iar nu o ştiinţă. Evoluţia naturală ar fi posibilă dacă s-ar găsi ceva care să compenseze legea a doua, adică, un cod de instrucţiuni şi un mecanism de implementare a acestora, dar nici una din acestea n-au fost descoperite. Nici mutaţiile nici selecţia naturală nu reprezintă un program (cod de instrucţiuni) şi nu reprezintă nici o schemă de conservare a energiei.

3. Teoria evoluţiei în lumina matematicii

Argumentul ţinând de plan a fost întotdeauna considerat a fi cel mai puternic în favoarea existenţei lui Dumnezeu. Un ceas are nevoie de un ceasornicar; ce să spunem atunci de ceasurile atomice şi siderale care sunt mult mai complexe şi precise? O clădire mare presupune un arhitect pregătit; structura infinit mai complicată a corpului uman nici nu poate fi analizată, cu atât mai puţin proiectată de om. Cele mai noi şi puternice calculatoare sunt absurd de simple în comparaţie cu circuitele complexe ale creierului uman si ale sistemului nervos.

Concepţia, conform căreia un sistem sau o structură complexă pot fi într-un fel oarecare formate la întâmplare, este o iluzie persistent acceptată de evoluţionişti. Raţionamentul naturalistic tipic presupune că orice se poate realiza într-un timp suficient de lung. Spre exemplu, a maimuţă apăsând la întâmplare clapele maşinii de scris va reuşi cândva să rescrie un sonet de Shakespeare? Această idee este absurdă.

Spre a ilustra acest fapt să considerăm o structură ordonată alcătuită de exemplu din 200 părţi. Acesta nu este număr neobişnuit – de exemplu, scheletul uman conţine mai mult de 200 oase diferite, toate asamblate într-un întreg funcţionând perfect. Există nenumărate sisteme în lume, cu mult mai complicate decât acesta. Să considerăm numărul de moduri diferite în care 200 de părţi pot fi asamblate împreună. Un sistem alcătuit dintr-o singură parte poate fi asamblat într-un singur mod: unul alcătuit din două părţi, în două moduri (1×2); unul din trei părţi, în şase moduri (1x2x3); unul din patru părţi în 24 moduri (1x2x3x4); ş.a.m.d. Deci un sistem alcătuit din 200 părţi poate fi asamblat într-un număr de moduri diferite egal cu 1x2x3x4x5x6 … x200. Acest număr se numeşte ‘200 factorial’ şi să scrie ‘200!’. Acest număr este extrem de mare. Se poate arăta că este egal aproximativ cu 10 la puterea 375, adică este un număr scris ca 1 urmat de 375 zerouri. Prin urmare asamblarea corectă a celor 200 părţi reprezintă doar o posibilitate din 10 la puterea 375. Să presupunem că un nou mod de asamblare se poate realiza în fiecare secundă. Întregul timp astronomic (circa 10 miliarde ani) reprezintă doar 10 la puterea 18 secunde, astfel că probabilitatea realizării unei asamblări corecte în 10 miliarde ani ar fi una din 10 la puterea (375-18), sau 1 din 10 la puterea 357. Aceasta este practic zero.

Să presupunem că încercăm să ne îmbunătăţim şansele aranjând să avem un număr mare de seturi a 200 piese fiecare, toate putând fi asamblate simultan. Să presupunem că fiecare parte are dimensiunea unui electron, una dintre cele mai mici particule din univers, după câte ştim. Să umplem apoi întregul univers (de rază 5 miliarde ani-lumină) cu astfel de seturi. Se poate arăta că întregul univers poate conţine cel mult 10 la puterea 130 seturi. Să încercăm să vizualizăm 10 la puterea 130 seturi a câte 200 părţi fiecare pe care încercăm să le asamblăm, la întâmplare, spre a obţine cel puţin o asamblare corectă în zece miliarde ani, oriunde în univers. Să presupunem de asemenea că am inventat o maşină capabilă de a realiza nu o ansamblu pe secundă, ci 1 miliard de miliarde pe secundă, cu fiecare din cele 10 la puterea 130 seturi. Desigur acesta este numărul maxim de asamblări posibil în această situaţie. Aceasta ar permite un total de 10 la puterea 130 X 10 la puterea 18 X 10 la puterea 18 = 10 la puterea 166 asamblări pe secundă în întregul univers. Cu toate acestea probabilitatea de a obţine unica asamblare corectă este de 1 din 10 la puterea 375-166 sau 1 din 10 la puterea 209. Cu alte cuvinte, ideea conform căreia un sistem de 200 părţi ar putea fi asamblat corect din întâmplare, este absolut absurdă!

Multe sisteme, incluzând organismele vii, sunt cu mult mai complexe decât cele 200 părţi. De exemplu, cortexul creierului uman conţine peste 10 miliarde celule, conectate într-o anumită ordine, iar fiecare din aceste celule este ea însăşi extrem de complexă.

Concluzia evidentă este aceea că structurile complexe ordonate, de orice fel, nu pot pur şi simplu să apară din întâmplare. Dezordinea nu se transformă niciodată în mod spontan în ordine. Ordinea necesită un organizator. Reţeaua infinită de efecte complexe observate în univers trebuie să fi fost produsă de o cauză adecvată. Biblia numeşte această cauză adecvată Logos (Cuvântul – în Noul Testament) sau înţelepciunea (în Vechiul Testament), iar pe creator Dumnezeu.

Gândirea neodarvinistă are drept axiomă conceptul conform căruia toate aspectele vizibile ale evoluţiei sunt rezultatul întâmplării şi nu al unei acţiuni planificate. Totul se întâmplă de la sine. De fapt întregul postulat neodarvinist a fost astfel dezvoltat încât să ocolească necesitatea postulării unui Logos transcendent direct răspunzător de evoluţia vieţii. Însăşi esenţa gândirii darviniste constă în explicarea originii şi evoluţiei vieţii prin mutaţii întâmplătoare şi selecţie naturală fără nici un fel de ghidare sau plan de afară. Gândirea neodarvinistă nu tolerează deloc nici o ghidare de fond.

Totuşi, când suntem confruntaţi cu ceva de tipul codului genetic, suntem uimiţi numaidecât de simplitatea sa cât şi de complexitatea şi cantitatea de informaţie conţinută. Nu se poate să nu fii surprins de imensa densitate a informaţiei conţinute într-un spaţiu atât de restrâns. Când cineva consideră faptul că întreaga informaţie chimică necesară pentru a construi un om, un elefant, o broască sau o orhidee a fost concentrată în două celule reproductive minuscule, nu poate decât să fie surprins. Informaţia aproape de neconceput de complexă necesară pentru a sintetiza un om, plantă sau crocodil din aer, lumină, substanţe organice, bioxid de carbon şi minerale este conţinută în aceste două celule mici. În plus, toată informaţia este disponibilă în gene spre a repara corpul (nu numai a-l construi) când este rănit. Când o infecţie pătrunde în organism, anumite reacţii de imunizare apar spre a apăra viaţa.

A considera faptul că toată această informaţie codificată este depusă în nucleul spermatozoid sau ovul înseamnă a admira uriaşa abilitate tehnică a Logos-ului din spatele acestui sistem. Laureatul premiului Nobel F.H. Crick, care a descoperit sistemul ADN, spunea că dacă cineva ar voi să traducă informaţia codificată într-o celulă umană, ar avea nevoie de 1000 volume a câte 500 pagini fiecare. Şi totuşi mecanismul unei celule reproduce fidel, la diviziunea celulei, toată această informaţie dintr-o 1000 volume a 500 pagini fiecare, în numai 20 minute. Informaţia de o complexitate aproape inimaginabilă a codului genetic împreună cu simplitatea concepţiei sale (doar 4 litere alcătuite din molecule simple) şi cu extrema sa compactitate implică o inteligenţă superioară plasată în spatele ei. Teoria contemporană a informaţiei nu permite o altă interpretare a celor discutate în legătură cu codul genetic.

Alt exemplu remarcabil de complexitate ce nu ar fi putut să apară din întâmplare este creierul uman ca analizator de limbaj. Noam Chomsky a arătat, în opoziţie cu gândirea comportamentală ca cea a lui Skinner, că doar creierul uman, dintre toate creierele biologice, este capabil să analizeze un limbaj. Această capacitate este bine dezvoltată în special înainte de pubertate. Ea se bazează pe subconştient şi duce la o înţelegere în subconştient a gramaticii ascunse a oricărui limbaj uman. Ascultând orice limbă, copilul poate extrage regulile gramaticale ce stau în spatele structurii limbii date; creierul unui copil este astfel construit şi programat încât el este capabil să analizeze toate limbile umane – dacă începe suficient de timpuriu – în subconştient. Poate deci analiza cu aceeaşi uşurinţă orice limbaj (fără a putea spune de ce) şi ştie intuitiv dacă o anume construcţie este corectă. Maimuţele şi alte animale superioare nu au această abilitate analitică, deşi ele pot recunoaşte câteva cuvinte şi sunete.

Pornind de la acest fapt, Chomsky arată cu claritate că creierul uman este unic între creierele biologice; el este construit şi programat în acest fel de anumite gene. Abilitatea în a analiza şi construi o gramatică, pornind de la o informaţie în parte degenerată, este moştenită şi fixată genetic şi este subconştientă. Structura internă a creierului este astfel proiectată încât este adaptată şi poate folosi diferite limbi. Structura şi limbajul se potrivesc una celuilalt şi nici una n-a putut fi construită şi programată din întâmplare. A susţine că o maşină de analiză a limbii, cum este creierul uman, a apărut din întâmplare (conform principiilor neodarvinismului) este imposibil din punctul de vedere al teoriei informaţiei necesară pentru a programa un creier în vederea analizei de limbaj. O informaţie de o complexitate de neconceput a contribuit la construirea acestui super-calculator algoritmic capabil de a analiza limbaj şi gramatică într-un mod pe care nici un alt calculator nu-1 poate aborda. Această informaţie trebuie să fi fost produsă de o sursă de o inteligenţă superioară, capabilă de a elabora conceptul de gramatică universală a tuturor limbilor umane, pe baza căruia să realizeze un tip de algoritm potrivit tuturor limbilor. Această înseamnă că sursa de informaţie ce a contribuit la construirea creierului trebuie să fi fost complet familiară cu limbile şi modul de gândire umane. Ea trebuie să fi înţeles cum să proiecteze un calculator astfel încât să poată mânui o gramatică universală, deşi ştiinţa însăşi nu a fost încă capabilă să elucideze baza acestei gramatici universale. Şi totuşi codul creierului poate mânui cu uşurinţă o astfel de gramatică cu ajutorul informaţiei depuse într-un spermatozoid uman şi un ovul uman. Putem deci presupune că inteligenţa aflată în spatele codului creierului înţelege din gramatica universală mult mai mult decât noi. Aceeaşi inteligenţă din spatele codului genetic trebuie să fi fost capabilă, de asemenea, să conceapă mecanismul biologic al genelor, pentru a depune şi extrage informaţia necesară construirii şi programării unei asemenea maşini – această capacitate nu a fost încă realizată în nici-o inteligenţă umană sau artificială.

Principala dificultate a sistemului gândirii neodarviniste constă în căutarea unei surse de o astfel de inteligenţă în haos, adică, în lipsa de inteligenţă. Faptul că creierul este adaptat tuturor limbilor, ca o mănuşă pe mână, ilustrează nivelul de inteligenţă esenţial în construcţia unei maşini algoritmice cum este creierul.

Gândirea darvinistă presupune că nu poate exista o sursă de o asemenea inteligenţă în afara propriei noastre realităţi (adică, în afara universului tridimensional); ea pretinde că nu există şi nu poate exista o asemenea sursă. Astăzi, totuşi, aceasta nu poate fi susţinută în mod ştiinţific.

4. Teoria evoluţiei în lumina biologiei

4.1 Variaţiile şi speciile

Se pretinde că micromutaţiile (schimbări în interiorul unei specii) demonstrează că macromutaţiile (schimbări prin care o specie se transformă în alta) explică mecanismul evoluţiei deşi asemenea schimbări n-au fost niciodată observate.

Este adevărat că variaţii şi schimbări în interiorul speciei pot fi observate în jurul nostru şi pot fi de asemenea produse – spre exemplu prin înmulţire selectivă. Nu avem decât să privim la diversele tipuri de câini sau vaci din jurul nostru, sau la diversele varietăţi de trandafiri. Printre plante, hibridizarea poate fi dusă mai departe decât printre animale, prin procesul cunoscut sub numele de poliploidie. Este însă important să observăm că toate schimbările ce pot fi produse constau doar în variaţii ale caracteristicilor organismelor părinte. Genetica modernă ne arată că speciile sunt variabile în interiorul unor limite foarte largi; genele oricărei specii poartă o anumită instrucţiune genetică (algoritm) care nu se fructifică în întregime deloc în oricare individ sau varietate. Astfel de proprietăţi, nerealizate încă, ca cele conţinute potenţial în gene se pot dezvolta sau pot fi dezvoltate; dar tot ce se poate realiza, prin metode ca înmulţirea selectivă, este de a multiplica proprietăţi prezente deja în masa genetică şi de a reduce genele recesive sau nedorite. Mai mult chiar, unele gene produc anumite caracteristici numai ca răspuns la anumiţi stimuli din mediu. Prin urmare fiecare organism este plastic, în anumite limite, şi poate răspunde sau reacţiona la mediul intern sau extern. Multe variaţii transmisibile, despre care se credea că se datorează mutaţiilor (variaţii întâmplătoare), sunt acum acceptate ca fiind răspunsuri genetic controlate la anumiţi stimuli externi. Această înseamnă că organismele sunt mult mai complicat proiectate decât se credea înainte. Mutaţii apar într-adevăr, dar (aşa cum ne permite să anticipăm a doua lege a termodinamicii) ele sunt de obicei, dacă nu întotdeauna, dăunătoare.

Mendel, în experienţele sale de încrucişare a plantelor cu flori roşii cu cele cu flori albe, a arătat că nu se dobândesc noi caractere. Ele erau prezente în generaţia părinte, deşi erau mascate de gene mai dominante. Analiza statistică a ideilor lui Mendel scoate în evidenţă cu uşurinţă faptul că genele noii generaţii au aceeaşi frecvenţă ca şi ale generaţiei părinte. Pentru a crea noi organe, mai bune şi pentru a obţine o specie nouă din una veche este nevoie de gene noi (nu doar uşor modificate). Sunt cu mult mai multe gene într-o insectă sau într-un mamifer decât se găsesc, de exemplu, într-o bacterie sau amibă. De unde provin aceste gene adiţionale?

Apariţia mutaţiilor avantajoase nu este suficientă pentru a explica evoluţia. Evoluţioniştii pretind că acelaşi organ în animale diferite a evoluat din aceeaşi structură a unui singur strămoş comun. Să luăm, spre exemplu, înotătoarea unei foci, braţul unui om şi aripa unei păsări. Deşi acestea diferă în formă şi funcţie, ele au aceeaşi dispunere a oaselor. Se presupune prin urmare că toate aceste fiinţe s-au dezvoltat dintr-un vertebrat primitiv cu aceeaşi dispunere fundamentală a oaselor. Cu alte cuvinte, genele ce au produs astfel de organe în strămoş se presupune că sunt aceleaşi ca cele ale versiunilor mai evoluate, atât doar că structura genelor s-a schimbat.

De fapt, în multe cazuri, se poate arăta că ceea ce se presupune a fi organe înrudite sunt produse de acţiunea unor gene foarte diferite. Să considerăm gena care guvernează dezvoltarea membrului anterior a vertebratului-strămoş. Puteţi schimba acea genă prin mutaţii de un milion de ori dacă doriţi! Nu va rezulta niciodată o transformare a membrului anterior într-o înotătoare de focă, sau braţ de om, deoarece acestea sunt controlate de gene diferite.

Dacă Logos-ul creator (Inteligenţa din spatele universului) este foarte raţional şi inteligent, ne-am putea aştepta să descoperim indicii legate de aceasta în faptul că El nu risipeşte energie creatoare. Adică, ne aşteptăm ca El să folosească cel mai simplu mod de codificare şi sinteză oriunde acestea este posibil spre a nu risipi efort creator. Un Logos foarte eficient va fi atât de inteligent încât să folosească moduri simple în sintezele codificate biochimic. Biologia este, de fapt, plină de indicaţii ale unei asemenea economii în efortul de proiectare şi a modurilor simple proprii Logos-ului în natură.

Faptul că toate vertebratele seamănă unul cu altul, în ceea ce priveşte configuraţia de bază, poate fi explicat în termenii unui aranjament economicos în activitatea creatoare a Logos-ului. Pentru a proiecta întreaga clasă a vertebratelor, Logos-ul va fi utilizat un plan fundamental de codificare fiziologică care a organizat întreaga construcţie fiziologică a vertebratelor în jurul unei structuri fundamentale numită coloană vertebrală. Membrele omoloage ale vertebratelor pot fi foarte bine interpretate ca variaţii ale unui şablon sau teme fundamentale – planul de bază sau configuraţia tuturor vertebratelor fiind coloana vertebrală şi patru membre. La peşte, acestea sunt cele patru aripioare mobile. La amfibieni, reptile şi mamifere, acestea sunt cele patru membre locomotoare. Picioarele leului de mare, rudimentele de membre de sub pielea anumitor balene şi şerpi demonstrează toate rudenia genetică a tuturor vertebratelor.

Acest procedeu poate explica de asemenea existenţa unor organe rudimentare. Variaţii s-au produs şi în informaţia originară de bază legată de sistemul digestiv. Planul de bază pentru digestie şi excreţie sau pentru sistemul nervos autonom este elaborat de către Logos, prin folosirea energiei creatoare. Putem presupune că acest Logos, destul de inteligent pentru a elabora un asemenea sistem fundamental, va fi de asemenea destul de inteligent spre a nu-şi risipi puterea Sa creatoare, şi de a realiza variaţii ale planului fundamental originar. Astfel, spre exemplu, în proiectarea unui animal consumator de celuloză va fi folosită aceeaşi schemă digestivă ca şi pentru alt animal neconsumator de celuloză. Trebuie prevăzută numai o diferenţă rezonabilă în dimensiunea şi funcţia chimică a apendicelui. Planul digestiv fundamental serveşte suficient de bine cazurile maimuţelor, hipopotamilor, vacilor, câinilor, peştilor şi amfibiilor. Sunt necesare doar mici modificări condiţionate de particularităţile de dietă. Acesta este un mod rezonabil prin care un Creator-Logos şi-ar manifesta inteligenţa şi ar economisi, în acelaşi timp, efort creator.

Apendicele poate fi prin urmare explicat ca o variaţie logică a proiectului fundamental al sistemului digestiv. El reprezintă un capăt al spectrului variaţiilor sistemului digestiv, celălalt capăt urmând să fie găsit la animalele consumatoare de celuloză. Se arată prin urmare că foarte mici modificări genetice a acestui plan de bază conduc la variaţii digestive pentru şoareci, broaşte, şopârle, elefanţi, crocodili, vaci, cămile, maimuţe şi de asemeni pentru om. Dacă inteligenţa Logos-ului dezvoltă atât de mult variaţii creatoare cu un efort creator aşa de redus, înseamnă că Logos-ul creator este un expert nu numai în chimie ci şi în teoria şi tehnica codificării.

4.2 Selecţia naturală

Selecţia naturală este citată ca fiind metoda prin care evoluţia a creat specimene îmbunătăţite. Selecţia naturală este, desigur, prin definiţie opusul înmulţirii artificiale. Cum funcţionează aceasta în practică?

Să ne imaginăm o populaţie de păsări marine în care indivizii pot avea o culoare dintr-un set de câteva culori. Pe măsură ce populaţia creşte, unele păsări vor coloniza o insulă din apropriere, culoarea dominantă a acesteia fiind închisă. Păsările albe sau gri-deschis de pe insulă vor fi remarcate uşor de prădători şi distruse. Păsările de culoare închisă nu vor fi văzute şi astfel vor supravieţui. Treptat se dezvoltă o rasă de păsări de coloare închisă, în timp ce cele de culoare deschisă dispar. Un proces similar se petrece pe altă insulă, a cărui culoare dominantă este însă deschisă şi astfel se dezvoltă o rasă de păsări de culoare deschisă. Astfel, prin selecţie naturală se dezvoltă două rase pornind de la aceeaşi populaţie originară. Eventual acestea ar putea fi considerate noi specii. Evoluţioniştii susţin că evoluţia apare printr-un asemenea proces.

Dar ce s-a întâmplat din punct de vedere genetic? În populaţia originară existau gene pentru culorile negru, negru-gri, gri deschis şi alb. Pe insula neagră acest fond de gene a fost redus la genele pentru culorile neagră şi neagră-gri prin dispariţia păsărilor de culoare deschisă. Selecţia naturală face deci fondul de gene mai sărac. Există mai puţine gene (nu gene modificate) iar nu mai multe aşa cum ar necesita teoria evoluţiei (deoarece dacă o populaţie nu dobândeşte noi gene, ea nu va putea deveni niciodată mai complexă). Deoarece noua populaţie de păsări de culoare închisă este genetic mai săracă, ea este mai expusă la dispariţie. O schimbare mică în mediul ambiant, ca de exemplu deschiderea culorii dominante, ar face posibilă dispariţia rasei din cauza prădătorilor. Dacă un asemenea proces s-a petrecut pe scară mare, ne aşteptăm ca multe specii să fi dispărut şi aceasta este exact ceea ce demonstrează istoria. Cu alte cuvinte, selecţia naturală tinde spre moarte genetică şi nu spre dezvoltarea de noi specii mai complexe (datorate schimbării din mediu şi izolării).

Am văzut că procesul de selecţie naturală duce la o varietate nouă de fiinţe mult mai sărace în gene active decât populaţia din care provin. Din punct de vedere evoluţionist aceasta înseamnă că fiinţele de tipul amibei, din care noi toţi ar trebui să ne tragem, aveau un fond de gene infinit mai bogat şi mai variat decât al nostru! Evident aceasta este ridicol. Dintr-un punct de vedere cu adevărat ştiinţific, trebuie să fi existat cândva grupuri de animale posedând o bogată varietate de caractere din care s-au dezvoltat tipurile mai specializate pe care le avem astăzi. Aceasta este probabil ceea ce Biblia înţelege când ne spune că Dumnezeu a creat animalele după felul lor. Vedem în procesul de selecţie naturală nu metoda prin care evoluţia a progresat, ci mai degrabă înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu. Să ne amintim că clima ce o avem acum nu este aceeaşi ca cea dominantă când pământul a fost creat. Inundarea întregului glob pe timpul lui Noe a produs schimbări uriaşe. Dumnezeu în marea Sa înţelepciune a creat omul şi cele mai multe animale cu o adaptabilitate genetică suficientă pentru a le permite să supravieţuiască acestor schimbări. Unele, ca de exemplu dinozaurii, nu s-au putut adapta şi prin urmare au pierit. Există astăzi animale ca peştii tropicali, animalele polare restrânse la regiuni climatice înguste. Selecţia naturală trebuie să le fi permis acestora să supravieţuiască din populaţia originară creată de Dumnezeu.

Procesul de selecţie naturală operează deci asupra factorilor deja prezenţi în populaţie. Spre exemplu, forma de culoare închisă a moliei, care a devenit predominantă faţă de forma de culoare deschisă, datorită poluării industriale a habitatului ei, exista deja, mai înainte ca selecţia naturală să fi făcut ca ea să devină cea mai comună formă de molie. Doar forma de culoare închisă a supravieţuit în mediul industrial, deoarece numai ea era convenabil camuflată de privirile prădătorilor ei. Dumnezeu ne-a creat cu un potenţial mult mai mare decât aveam nevoie la început. Adam trebuie să fi avut un potenţial genetic suficient tuturor raselor umanităţii. Departe de a fi specimene evoluate ale umanităţii, suntem în realitate variante degenerate, cu un fond genetic activ mai sărac.

4.3 Mutaţiile

Teoria evoluţiei presupune că gene noi, îmbunătăţite pot fi produse prin mutaţii din genele existente şi de fapt soarta teoriei moderne a evoluţiei depinde de această chestiune. În primul rând, este sigur că mutaţii pot să apară şi apar. În al doilea rând, este la fel de sigur că orice schimbare majoră într-o genă este înspre mai rău. La aceasta ne şi putem aştepta. Genele sunt complicate şi minunat proiectate şi orice schimbare majoră în ele le va face să funcţioneze mai puţin eficient. De fapt lucrul acesta este recunoscut de geneticieni după 70 de ani de experimentări intense. În tot acest timp ei au indus mii de mutaţii în diferite organisme, dar nu au putut realiza cel puţin un caz convingător de mutaţie care să fie în mod clar spre binele organismului. De fapt se acceptă acum în mod unanim că mutaţiile în condiţii naturale sunt aşa de rare şi de dăunătoare, încât atunci când apar nu au nici o semnificaţie pentru genetica populaţiei. Orice indivizi în care apar mutaţiile vor tinde să dispară şi astfel structura genetică a populaţiei va rămâne neafectată.

Mutaţia este, în esenţă, o schimbare bruscă şi aparent întâmplătoare în structura genetică a celulei germene, cauzată de pătrunderea în celulă a radiaţiei, a unei substanţe chimice mutagene sau a oricărui agent producător de dezordine. Aceasta este ceea ce se întâmplă într-o moleculă de ADN când ceva nu merge bine şi are loc o transmisie deficitară a informaţiei, rezultatul fiind, într-o măsură oarecare, o structură dezordonată menită să fie eliminată probabil prin selecţie naturală. Mutaţiile întâmplătoare generează în mod necesar, nu ordine, ci dezordine, iar selecţia naturală constituie în cel mai bun caz un mecanism de eliminare a produşilor dezorganizaţi şi neadaptaţi din presiunea mutaţională, menit să conserve sistemele complexe deja existente.

Mecanismul fiziologic exact, responsabil de îmbătrânire şi moarte, n a fost deplin determinat dar unii oameni de ştiinţă cred că principala cauză se află în mutaţiile somatice. Acestea sunt schimbări bruşte în structura celulelor somatice (diferite de celulele germene care transmit caracterele genetice de la părinte la progenitură), induse de radiaţie sau alţi mutageni ce afectează organele şi structura generală a celulelor corpului animal. Aceste mutaţii somatice nu au nici un efect asupra evoluţiei, deoarece după cum s-a stabilit, caracterele dobândite nu pot fi moştenite. Este interesant să observăm că aceste celule somatice sunt mult mai puţin protejate de factorii mutageni decât sunt celulele germene. Cu toate acestea, în ambele cazuri efectul mutaţiilor este dăunător.

Variaţii considerabile pot avea loc într-o specie; pot exista mai puţine feluri fundamentale de fiinţe decât au crezut creaţioniştii uneori. Schimbările ce apar se plasează întotdeauna în limitele moştenirii genetice imprimate speciei respective. Ansamblul genelor unui anume fel de fiinţă este doar o expresie variabilă a aceluiaşi şablon fundamental. Acest şablon, bazat pe principiile structurale ale celulei, defineşte specificitatea unui tip. O variabilitate de acest tip, în limitele speciei, este exact ceea ce ne aşteptăm să găsim, bazându-ne pe Biblie, dacă oamenii de toate rasele, spre exemplu, sunt descendenţi din Noe.

Această adaptabilitate a fiinţelor, în interiorul unor limite largi dar definite, lasă fără nici o bază multe argumente avansate de obicei de evoluţionişti. Interacţiunea moştenirii genetice cu factorii de mediu oferă o explicaţie ştiinţifică mult mai satisfăcătoare a adaptărilor atribuite de obicei selecţiei naturale bazate pe mutaţii întâmplătoare. Adaptările minore la mediu sunt, în mod repetat, avansate de evoluţionişti ca dovezi experimentele ale evoluţiei, dar în realitate ele nu tind de loc să demonstreze că macro-evoluţia, care ne interesează pe noi, adică evoluţia unor tipuri de fiinţe realmente noi, are loc cu adevărat. Dimpotrivă, dovezile biologice şi genetice sunt împotriva acestui punct de vedere.

5. Teoria evoluţiei în lumina geologiei

5.1 Fosilele – Interpretări

Linia principală sugerată pentru verificarea teoriei evoluţiei este cea care decurge din fosile. Dacă evoluţia a avut loc cu adevărat, ne aşteptăm să găsim o dezvoltare treptată printre fosile, o dispersare treptată de la organisme simple la organisme mai complicate. Aceasta este într-adevăr impresie pe care o avem privind diagramele ce însoţesc multe manuale evoluţioniste.

Situaţia adevărată este însă foarte diferită; fiecare tulpină şi grup de fiinţe îşi face apariţia într-o formă clară, neexistând forme intermediare. Este adevărat, desigur, că evoluţioniştii au fost capabili să aranjeze serii de fosile astfel încât să indice o dezvoltare evoluţionistă. Cea mai cunoscută secvenţă este cea a calului. Dar în acest caz trebuie reamintit că diversele fosile implicate provin din cele mai diferite părţi ale lumii şi nu există nici o evidenţă că unele provin din altele, după cum nu există, în multe cazuri, nici o dovadă clară a vârstei lor relative.

Asemenea grupuri de fosile înrudite pot fi explicate în diverse moduri; fosilele pot aparţine la specii diferite, dat fiindcă, după cum ştim, numeroase specii au dispărut. În mod alternativ (şi aceasta este poate cel mai probabil) e posibil ca fosilele să aparţină aceleiaşi specii. Analog, spre exemplu, n-ar fi prea greu să aranjăm scheletele diverselor tipuri de câini contemporani într-o anumită ordine, ilustrând o evoluţie imaginară, să spunem în ordinea crescătoare a mărimii, dar aceasta ar ignora alte aspecte ale acestor câini, aspecte ce nu urmează această secvenţă ascendentă. Există, după cum am văzut, o variabilitate extinsă în cadrul speciei; dar nu există dovezi fosile ale unei legături reale între diversele tipuri de animale.

Revenind la exemplul calului, se spune că depozitele fosile expun un animal cu patru degete la picioare, cunoscut sub numele de Eohippus, într-un strat timpuriu, Eocenul. Evoluţionişti pretind, după cum am văzut, că acesta este strămoşul calului modem şi că pe măsură ce avansăm spre straturile superficiale, fosile cu trăsături mai apropiate de cele ale cailor de astăzi vor fi găsite. Totuşi, faptele nu susţin aceste pretenţii şi este improbabil ca Eohippus să fie strămoşul calului din următoarele motive;

1) Fosilele de cal nu se află una sub alta în sol. Dimpotrivă, oase de Eohippus se găsesc adesea la suprafaţă şi singurul motiv pentru care aceste straturi se numesc Eocen este pentru că fosile de Eohippus au fost găsite în ele!

2) Fosilele sunt reprezentate ca expunând o creştere treptată în mărime, pe măsură ce Eohippus s-a transformat în calul modern. Totuşi, acest tip de argument este nepermis, după cum am văzut, deoarece astăzi există cai de diferite mărimi.

3) Eohippus şi calul modern au amândoi 10 perechi de coaste. în timp ce formele intermediare au, una (Orohippus) 15, iar alta (Pliohippus) 19!

4) Nu s-a realizat în general, faptul că Eohippus are un schelet toarte asemănător cu cel al unei fiinţe contemporane numită Hyrax. Unii oameni de ştiinţă cred că Eohippus nu are nici-o legătură cu calul, ci este pur şi simplu o formă de Hyrax (un tip similar bursucului de stâncă african).

Ce observăm deci privind depozitele de fosile?

a) O absenţă a organismelor primitive în straturile pre-cambriene: teoria evoluţiei implică faptul că toate speciile devin, treptat, din ce în ce mai diversificate, pornind de la forme rudimentare, care în ultimă analiză provin dintr-un strămoş comun, fie că este vorba de animale, fie plante. Logic vorbind, ar trebui să descoperim urme ale acestui proces, pe măsură ce citim depozitul de fosile. Găsim, de fapt, în primele straturi de fosile (cele ce s-au depus primele) urme ale acestor organisme primitive? Deloc. Au fost găsite urme de viaţă, organisme microscopice, care însă, ne uimesc prin nivelul lor ridicat de complexitate şi care nu pot fi numite primitive, oricâtă imaginaţie am avea. Pe de altă parte nu au fost găsite nici-un fel de organisme rudimentare care ar putea fi considerate strămoşi posibili a diverselor forme de viaţă ce apar în straturile următoare. Cum poate fi explicată această absenţă stranie, dacă acceptăm ipotezele teoriei evoluţiei, conform cărora era pre-cambriană a durat câteva sute, dacă nu câteva mii de milioane de ani? Straturi pre-cambriene se găsesc în multe locuri şi unele din ele sunt extrem de groase, de la 1000 la 1500 metri. Este rezonabil să credem că nici una din formele de viaţă, din care provin formele mai evoluate, nu a fost fosilizată în imensa perioadă de timp sau printre numeroasele exemple din era pre-cambriană ce pot fi examinate astăzi? După unii paleontologi, aceste forme primitive au existat dar amprenta lor a dispărut în cursul schimbărilor la care a fost supus stratul. Din nefericire pentru cei cu acest punct de vedere, s-a arătat că straturile groase din pre-cambrian sunt tocmai cele care n-au suferit nici o schimbare niciodată şi sunt prin urmare perfect corespunzătoare proceselor de fosilizare. Prin urmare fosilele primitive ar trebui găsite în aceste straturi, dar… nu sunt!

b) Un grad ridicat de complexitate în fosilele din cambrian: În straturile din cambrian fosilele nu se mai găsesc cu greutate. Ele sunt foarte numeroase şi foarte diversificare. Fauna din cambrian cuprinde reprezentanţi ai tuturor grupurilor mari de nevertebrate care mai există şi astăzi. Speciile încă vii astăzi sunt uşor de recunoscut, cu toate caracterele lor, de îndată ce le întâlnim în straturile în care au fost fosilizate. Straturile din cambrian expun o bruscă explozie de specii. Pe măsură ce examinăm straturile din cambrian, care sunt recunoscute a fi cele mai vechi conţinând fosile, avem impresia că multe specii marine existau deja în acel timp, foarte clar diferenţiate una din alta, ca de altfel şi un număr mare de plante de uscat. Este ca şi când lumea acelui timp era tot atât de complexă ca şi cea din zilele noastre. Este ca şi când ea ar fi provenit de-a dreptul din mâinile Creatorului, iar o catastrofă a îngheţat toate formele vii exact aşa cum erau. Unele forme sunt diferite de cele din zilele noastre, în timp ce altele sunt foarte asemănătoare, iar în unele cazuri chiar identice. În această ultimă categorie intră algele albastre, bureţii şi viermii marini, de exemplu.

Desigur, s-ar putea obiecta că toate formele vii din straturile din cambrian sunt marine, ceea ce dovedeşte că lumea acelui timp era foarte diferită de a noastră. Vom răspunde că nu suntem deloc convinşi că aşa stau lucrurile. Microanaliza polenurilor şi sporilor ne obligă să tratăm obiecţia cu grijă deosebită, deoarece a fost posibil să se stabilească prezenţa plantelor purtătoare de spori avansate şi a ferigilor în straturile cambrianului. Până foarte de curând nu s-a crezut că aceste forme de plante să fi apărut decât sute de milioane de ani mai târziu.

În acest caz, se va obiecta, n-ar trebui să găsim unele fosile terestre diferite de cele menţionate? Există câteva, adevărat, dar ele sunt foarte rare. Lucrul nu este surprinzător, deoarece speciile cel mai simplu de îngropat în sedimente, în caz de catastrofă, sunt cele marine. Fosile terestre sunt extrem de greu de găsit astăzi pe fundul oceanelor. Totuşi, ele se găsesc în straturi deasupra nivelului mării, dar foarte rar în mare.

Aceasta este imaginea celor ce le găsim în straturile din cambrian: numeroase nevertebrate marine şi foarte rar alte tipuri. Aceasta n-ar trebui să ne surprindă, dacă apreciem că ele sunt rezultatul unei catastrofe care a avut loc. Fosilele din precambrian, care variază foarte mult, cele mai multe dintre ele marine, sunt resturile animalelor ce trăiau pe fundul oceanului când le-a copleşit sedimentarea rapidă produsă de potop. Lumea straturilor din cambrian ne lasă impresia unei lumi gata terminate şi a unei explozii bruşte de forme vii. Ele sunt deja foarte complexe, diferă foarte mult între ele şi sunt adaptate habitatului lor marin. Niciunde nu ni se lasă impresia că ele au evoluat din strămoşi primitivi, deoarece nu există nici o urmă a acestor presupuşi strămoşi primitivi în straturile inferioare. Nu există o explicaţie satisfăcătoare a absenţei lor.

Aceste fiind date, n-ar trebui oare să ne bazăm concluziile pe fapte observate, mai degrabă, decât să pretindem că aceşti strămoşi trebuie să fi existat? N-ar trebui să adaptăm teoria la realităţi în loc să adaptăm realităţile la teorie?

După cum am arătat, formele tranziţionale între grupuri, familii şi specii lipsesc. Aceasta confirmă impresia că speciile fosilizate găsite n-au evoluat una din alta, ci ele reprezintă specii stabile diferind una de alta. 0 dovadă concretă o reprezintă fosilele vii, prezente în zilele noastre, care reprezintă o enigmă pentru evoluţionişti. Aceste pot fi grupate în câteva categorii:

a) Întâi, sunt cele ce se găsesc în toate straturile de fosile şi au şi astăzi exact aceeaşi formă. În acest grup intră bureţii, viermii marini, calcanii, rechinii, castraveţii de mare, scorpionii, etc. Un exemplu, din cele mai curioase, din acest grup este Tuatara, o reptilă care arată ca o şopârlă mare, pe care o găsim adesea în straturile din jurasic şi care trăieşte încă în Noua Zeelandă, singura supravieţuitoare din grupul ei. Toate aceste specii au supravieţuit până astăzi, fără a-şi schimba aparenţa sau modul de viaţă, în ciuda tuturor posibilităţilor pe care 1e-a oferit evoluţia. Cum poate fi explicată o asemenea permanenţă? De ce n-au evoluat şi ele, aşa cum se presupune că au făcut celelalte? De ce au rezistat ele? Desigur, vor spune unii, condiţiile au favorizat evoluţia într-un loc, dar nu în altul. Ce se poate spune despre o teorie în măsură să împace situaţii diametral opuse? Există variaţie? — aceasta este citată ca dovadă a evoluţiei. Nu există schimbare? — aceasta este excepţia care confirmă regula.

b) Al doilea grup de fosile vii sunt cele ce nu apar în unul sau două straturi şi care totuşi au reapărut astăzi, fără să fi evoluat, Coelacanth-ul, care reprezintă un grup despre care se credea că a dispărut la sfârşitul cretacicului, cu circa 90 milioane de ani în urmă, este un exemplu. Se cunosc astăzi nouă specimene pescuite în ocean care sunt practic identice cu fosilele de Coelacanth găsite în straturile cretacicului. Acesta nu este însă singurul exemplu. Se poate cita de asemenea Lepidocaris, un crustaceu primitiv din devonian, despre care se credea că a dispărut cu 300 milioane de ani în urmă, dar care a fost pescuit viu lângă Long Island în 1953, de asemenea se pot cita Hutchinsoniella macrocantha şi Derocheilocaris, două crustacee primitive microscopice descoperite în nisipul de pe fundul mării, în apropiere de New England. În 1957 au fost descoperiţi pe fundul mâlos al mării câteva crustacee foarte apropiate de trilobiţi, deşi trilobiţii, foarte răspândiţi în cambrian, au dispărut după era primară. De asemenea, în lumea vegetală, se poate cita exemplul copacilor Metasequoia, dispăruţi încă din miocen, acum aproape 20 milioane de ani, dar crescând astăzi în China. Asemenea exemple ridică următoarea întrebare: de ce nu se găsesc fosilele lor în straturile groase şi întinse despre care se crede că reprezintă milioane de ani de istoriei a pământului? Dacă aceste fosile reprezintă, într-adevăr, doar mărturii ale vieţii în ere depărtate, cum putem explica reapariţia lor astăzi, după ce au dispărut total din straturile ce urmează pe cel în care erau aşa de numeroase? Prezenţa lor astăzi demonstrează că aceste specii n-au încetat de fapt să existe pe suprafaţa pământului. Cum se face atunci ca fosilizarea nu a afectat una din aceste forme de viaţă într-o perioadă de sute de milioane de ani? Deşi se spune că fosilizarea este un fenomen rar, aceasta nu poate reprezenta o explicaţie, deoarece au fost găsite totuşi milioane şi milioane de fosile.

Ne putem socoti îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă nu cumva prezenţa abundentă a anumitor forme de viaţă, în anumite tipuri de sedimente, ar putea fi atribuită unei catastrofe bruşte care le-a sedimentat în propriul lor habitat. Aceasta ar explica extrema lor abundenţă într-un strat şi absenţa lor în straturile ce urmează. Cu alte cuvinte, prezenţa lor în straturile geologice în care se găsesc este rezultatul unei catastrofe care a afectat zona ecologică în care au trăit aceste specii la momentul îngropării lor bruşte în sediment. Un argument în sprijinul acestei teze este acela că cele mai multe fosile sunt ale animalelor marine ce trăiesc în zone ecologice specifice (habitate), cele de pe fundul oceanului, alcătuite din mâl şi nisip, adică în habitatele în care se găsesc şi astăzi! Fiind îngropate în straturi de sediment, ele nu apar în straturile următoare dar apar astăzi în habitatul lor natural pe care supravieţuitorii l-au repopulat.

c) Al treilea tip de fosile vii sunt cele care au fost considerate legături lipsă posibile (forme intermediare), descoperite de curând, complet neschimbate, în exact aceeaşi formă în care ele apar în straturile fosile. Asemenea forme a căror caracteristici le-ar plasa între grupe, există astăzi. Conform teoriei evoluţiei, ar fi trebuit să apară situaţia opusă. Formele intermediare ar trebui găsite în straturile fosile în care se presupune că sunt, dar ele nu apar astăzi în ordinea naturală. Neopilina galatae, un tip de moluscă segmentată, e cunoscută din 1952, când a fost dragată de la o adâncime de 3500 metri în apropierea coastelor Mexicului. Această moluscă, încă se presupune că a dispărut de 280 milioane de ani şi că a fost o formă intermediară ducând la cefalopode (sepii, caracatiţe).

5.2 Ordinea straturilor sedimentare

Evoluţioniştii au conceput o coloană geologică, pe baza fosilelor, având cambrianul ca cea mai veche rocă conţinând fosile. Dacă această coloană este corectă, ne aşteptăm, desigur, să găsim straturile de rocă în această ordine peste tot în lume. Pot fi făcute trei observaţii:

– Prima este aceea, că nicăieri nu se găsesc toate aceste nivele la un loc: în cel mai bun caz se găsesc doar unul sau două straturi.

– A doua observaţie: în multe locuri straturile nu se găsesc în ordinea corectă. De exemplu, rocă pre-cambriană se găseşte deasupra rocii din cretacic în Montana. În Wyoming, rocă din ordovician se află deasupra celei din terţiar. Pe un vârf din Alpi straturile se găsesc în următoarea ordine începând de jos: eocen, triasic, cretacic, în timp ce ordinea ar trebui să fie: triasic, cretacic, eocen! Matterhorn este compus din roci mai vechi decât cele pe care este aşezat.

Dacă potopul biblic este o realitate, ordinea generală în care ne aşteptăm să găsim fosilele ar fi: nevertebrate marine, peşti, amfibii, reptile, mamifere, omul. Câteodată aceasta este ordinea observată. Evoluţioniştii greşesc considerând această ordine ca o înregistrare a evoluţiei vieţii de la organisme simple la om. Ea reflectă de fapt un număr de factori, dintre care doi sunt: habitatul diferitelor forme de viaţă la timpul potopului şi abilitatea animalelor şi omului de a se sustrage nivelului în creştere al apelor, până când aceasta i-a depăşit.

Potopul, prin însăşi natura sa, era un eveniment haotic, ceea ce ne conduce la două concluzii: prima, n-ar trebui să fim surprinşi de a găsi multe excepţii de la comportarea generală descrisă şi a doua, n-ar trebui să găsim secvenţa completă în nici un loc. Evidenţa confirmă aceste concluzii, dar este imposibil teoriei evoluţiei să explice aceleaşi fapte.

– A treia observaţie: Cel puţin trei sferturi din suprafaţa pământului, inclusiv vârfurile celor mai mulţi munţi, sunt acoperite cu roci sedimentare. Sedimentul trebuie să fi fost, desigur, erodat din alte locuri, iar apoi transportat şi depus. Aceasta este exact ce s a întâmplat în timpul potopului. Există evidenţe care arată că aceste straturi groase de sediment au fost depuse într-un timp scurt, iar nu treptat, în milioane de ani. Multe animale fosile şi trunchiuri de copaci, de exemplu, se găsesc în câteva straturi de cel puţin 6,7 metri grosime. Partea superioară a acestor polistraturi este la fel de bine conservată ca cea inferioară, indicând faptul că întregul animal sau copac a fost acoperit într-un timp scurt de straturi de sediment. în unele părţi ale SUA, reptile uriaşe se află îngropate în acest fel. Dacă sedimentarea s-ar fi făcut în ritmul de azi, ar fi fost nevoie de 5000 ani pentru a acoperi aceste animale. Lângă Edinburgh a fost găsit un trunchi de copac fosilizat. Era lung de 24,8 metri, intersectând 10—12 straturi diferite: din fosilizarea sa uniformă era clar că a fost îngropat repede.

5.3 Omul-maimuţă

Pentru omul obişnuit, dovada importantă a evoluţiei constă în aşa numitul om-maimuţă a cărui fosilă a fost găsită. Trebuie, însă, să ne întrebăm dacă aceste resturi sunt într-adevăr conclusive. să ne amintim că craniile oamenilor contemporani sunt extrem de variate, unii oameni semănând omului de Neanderthal, despre care se acceptă unanim că era pe de-a întregul uman. Cele mai multe cranii antice sunt excepţional de mari.

Problema evoluţiei umane se sprijină pe foarte puţine fosile, toate fiind foarte îndoielnice. În cele mai multe cazuri, resturile sunt aşa de fragmentate încât, analiza lor exactă şi evaluarea lor pare imposibilă. Evidenţa pe care o aduc este insuficientă spre a forma baza concepţiei evoluţiei umane din strămoşi sub-umani. Cele mai multe din ele, se pare, reprezintă resturi a diferite fiinţe asemănătoare maimuţei, probabil dintr-o specie dispărută astăzi. Maimuţele diferă de om prin volumul creierului lor. Aşa zisul om-maimuţă sudic, din Africa de Sud şi de Est, are un volum cuprins între 400 cm3 şi 650 cm3, ceea ce egalează media gorilelor contemporane şi reprezintă numai o treime din cel al omului modern (1450 cm3). Volumul omului din Java şi Pekin este cuprins între 860 cm3 şi 1075 cm3. Doar începând cu omul din Neanderthal, a cărui creier are volumul între 1300 cm3 şi 1600 cm3, putem vorbi de umanitate. Fosile de om adevărate au fost descoperite (în Italia şi în California) la nivele mai coborâte decât cele ale aşa numitului om-maimuţă. Aceasta dovedeşte că oamenii trebuie să fie tot aşa de vechi sau mai vechi decât omul-maimuţă şi deci nu pot descinde din el. Richard Leakey pretinde să fi găsit, în Africa, resturile unui om de tip modern, într-o rocă cu mult mai veche decât roca ce conţine omul-maimuţă. Dacă lucrurile stau aşa, atunci orice ar fi fost omul-maimuţă, el nu este, cu siguranţă, legătura lipsă dintre om şi maimuţă.

5.4 Metode de datare a fosilelor

Cum datează fosilele, în general, oamenii de ştiinţă? O fac pe baza unei argumentări tautologice foarte mult folosite. În câteva cuvinte, această argumentare decurge astfel: Ce vârstă are această fosilă? Depinde de locul ocupat în coloana geologică de roca ce o conţine. Şi unde se află roca în coloana geologică? Depinde de fosilele pe care le conţine! La începutul acestui secol, oamenii de ştiinţă, au început să perfecţioneze metodele radioactive de datare pe care se bazează estimările contemporane ale vârstei pământului. Radioactivitatea e cauzată de faptul că atomii substanţelor radioactive sunt instabili, adică au tendinţa de a emite spontan anumite particule şi de a se transforma astfel în alţi atomi. În timpul acestui proces, atomii radioactivi emit energie odată cu aceste particule. Fiecare substanţă radioactivă se dezintegrează cu o anumită viteză. S-a estimat că fiecărei substanţe radioactive îi este necesar un anumit timp pentru ca jumătate din atomii ei să se dezintegreze. Acesta este timpul de înjumătăţire al acelei substanţe. În încercarea de datare a fosilelor sunt folosite diferite metode, fiecare cu limitările şi presupunerile ei:

Metoda uraniului, spre exemplu, nu poate fi folosită la datarea fosilelor, deoarece rocile ce conţin plumb provenit din uraniu nu sunt tipul de roci ce conţin fosile şi apoi uraniul nu poate fi folosit la datarea obiectelor mai tinere de 10 milioane de ani.

Metoda potasiu-argon (K/Ar) poate fi folosită, în principiu, la datarea rocilor mai tinere, dar nu poate fi aplicată spre a data direct fosilele. Totuşi, ea este adesea folosită la datarea fosilelor prin măsurarea vârstei unei roci potrivite (cu metoda) cu care acestea sunt asociate. Omului primitiv găsit de Richard Leakey i s-a atribuit o vârstă de 2,6 milioane ani cu această metodă. Expertul în datare, care a făcut măsurătorile, prof. E.T. Hall, a declarat de curând că prima probă de rocă analizată a dat vârsta imposibilă de 220 milioane ani. Această vârstă a fost pur şi simplu dată de-o parte, pentru că nu se potrivea ideilor evoluţioniste, iar analiza a continuat cu o două probă. Aceasta a dat vârsta mai ‘acceptabilă’ de 2,6 milioane ani. Acest exemplu ilustrează atât nesiguranţa metodei K/Ar cât şi maniera suspectă prin care evoluţioniştii interpretează datele.

O altă metodă folosită este metoda carbonului 14 (C14), metodă care, în principiu, poate fi aplicată direct fosilelor, în timp ce toate celelalte metode depind de datarea rocilor în care au fost găsite fosilele. Dar chiar şi în acest caz, din diferite motive, se acceptă în general faptul că metoda C14 poate fi aplicată materialelor cu o vechime cuprinsă între 5.000 şi 10.000 ani. Chiar şi Libby, cel ce a dezvoltat metoda, admite aceasta.

Trebuie subliniat că toate aceste metode depind de două presupuneri:

Prima este ipoteza uniformităţii, conform căreia viteza de dezintegrare a diverselor substanţe a fost întotdeauna constantă (adică aceeaşi cu cea de astăzi).

A doua ipoteză ignoră faptul că este imposibil de ştiut cu siguranţă pentru fiecare substanţă reziduală cât de mult din aceasta se afla iniţial în probă (substanţa reziduală pentru uraniu este plumbul, iar pentru C14 este C12). Trebuie deci făcute anumite presupuneri, iar vârsta dedusă astfel depinde în întregime de aceste presupuneri. Dacă numai o presupunere este greşită, rezultatul final va fi de asemenea greşit.

Fără a face o analiză detaliată a acestor metode, trebuie să ne întrebăm care sunt valoarea şi semnificaţia rezultatelor obţinute. Se referă oare cu adevărat aceste numere la vârste? Ne îndoim că da. Probele minerale studiate au avut adesea o istorie geologică foarte complexă şi nu este deloc sigur că vârstele obţinute se referă la momentul formării acelor minerale.

Una dintre cele mai bune metode folosite în prezent, metoda potasiu/argon (K/Ar), a scos la lumină un defect considerabil al rezultatelor propuse. În 1968 au fost realizate experienţe în regiunea insulelor Hawai, pe roci vulcanice formate în ultimii 200 ani. Rezultatele au arătat că aceeaşi rocă vulcanică (bazalt) de cel mult 1000 ani, sau cel mai probabil de numai 200 ani, avea următoarele vârste: 0,22 milioane ani dacă proba provenea de la adâncime de 500 m sub nivelul mării; 42,9 milioane ani dacă adâncimea era de 2500 m şi 19,5 milioane ani dacă adâncimea era de 5000 m. Măsurătorile pe probe luate de la acelaşi nivel dar extrase de la diferite adâncimi din rocă, au dat rezultate diferite. Astfel vârstele obţinute pentru o singură probă din acelaşi tip de rocă, formată în decursul istoriei scrise, pot varia de la 1 milion de ani la 42 milioane ani! Asemenea rezultate discreditează în mod clar metoda folosită.

Totuşi, dacă aceste elemente radioactive şi produşii lor stabili coexistau înainte de potop şi dacă ele au fost dizolvate în apă relativ acidă, iar apoi răspândite la întâmplare astfel încât cristale cu compoziţii izotopice diferite au fost alăturate în procesul de sedimentare şi compactare a rocii şi dacă concentraţiile acestor elemente s-au modificat cu adâncimea la care roca s-a compactat sau răcit, iar scoarţa pământului a fost supusă unor frământări violente (în principal vulcanice) astfel încât straturile de rocă au fost remodelate şi supuse unor temperaturi extrem de ridicate care au condus la eliberarea anumitor elemente, provenind din dezintegrarea radioactivă, cum ar fi gaze nobile şi plumb, atunci am avea motive să identificăm cifrele rezultate nu cu ani solari, ci cu altceva. Dacă lucrurile stau aşa, atunci cifrele obţinute nu au nimic de-a face cu vârsta rocii ci reflectă efectele pe care le au asupra rocii gravitaţia, presiunea hidrostatică, răcirea bruscă în contact cu apa cât şi existenţa în lumea premergătoare potopului atât a elementelor radioactive, cât şi a produşilor lor. Este important să înţelegem aceste implicaţii deoarece, ipotezele adoptate în prezent insistă asupra faptului că dezintegrarea radioactivă este unica sursă a plumbului şi argonului în roci. Dacă ipoteza acţiunii potopului asupra elementelor este corectă, atunci, nivelul curent al radioactivităţii rocilor nu are nici-o legătură cu vârsta lor. În lumina acestor fapte, este greu de văzut cum oamenii de ştiinţă pot acorda cu încredere pământului vârsta de 4.500 milioane ani.

5. Interpretarea alternativă (creaţionistă) a fosilelor

Cei mai mulţi creaţionişti sunt convinşi că cheia adevăratei înţelegeri a rocilor sedimentare purtătoare de fosile este marele potop din zilele lui Noe. Fosilele ne vorbesc, nu de o evoluţie treptată a vieţii pe pământ de-a lungul unor ere îndelungate, ci mai degrabă de o dispariţie bruscă a vieţii, în întreaga lume, într-o singură epocă. Ele vorbesc despre o moarte bruscă şi o îngropare rapidă a fiinţelor — altfel ar fi fost distruse repede de bacterii, animale de pradă şi alţi agenţi de descompunere.

Dat fiind, că rocile ne vorbesc pretutindeni de catastrofism, şi nu de uniformitate şi deoarece nu există nici un mod de a distinge o eră de alta, iar timpul scurs între un sistem de roci şi altul nu este evident, se pare că este rezonabil să ne imaginăm că întregul ansamblu de straturi purtătoare de fosile a fost creat într-o singură catastrofă cuprinzând întregul glob. Această teorie permite, desigur, o impunătoare complexitate de fenomene locale şi formarea unei largi varietăţi de secvenţe stratigrafice, în diverse părţi ale lumii. Ea implică un cataclism hidraulic şi sedimentar global, însoţit de mari mişcări vulcanice şi tectonice, urmate apoi de o schimbare drastică a climatului şi de o perioadă de glaciaţie continuă.

Ordinea generală a fosilelor de la simplu, la partea inferioară, spre complex, la partea superioară, este exact ceea ce e de aşteptat într-un asemenea cataclism. Diferitele epoci geologice sunt în realitate diferite zone ecologice într-un epocă antediluviană. Organismele marine simple tind să fie îngropate în partea ce mai coborâtă a coloanei geologice, pentru simplul motiv că ele trăiau la adâncime. Păsările şi mamiferele se găsesc în „epoci geologice mai recente” doar pentru că ele trăiau la suprafaţă şi aveau o mobilitate mai mare. Decisivă a fost şi selectivitatea hidrodinamică: apele potopului tind să selecteze obiectele după forma şi masa lor. Prin urmare organismele cu structură simplă şi densitate mare vor tinde să se depună mai repede şi deci mai în profunzime. Organisme de aceeaşi formă şi dimensiuni vor fi îngropate împreună.

Cauza ploilor torenţiale a fost colapsul „apelor de deasupra întinderii” (Geneza 1:7) şi eliberarea „apelor subterane” (Geneza 7:11; 8:2). În ambele cazuri cauza a fost activitatea vulcanică. Cenuşa vulcanică eliberată în atmosferă a produs condensarea perdelei de vapori şi căderea unor ploi anormale. În acelaşi timp, s-au produs schimbări climatice drastice (în special scăderi mari de temperatură). Mamuţi şi alte animale ce păşteau paşnic în Siberia au fost surprinse de un val de frig, cu temperaturi sub 100 grade Celsius care le-a îngheţat pe loc. Înainte de potop această uriaşă perdea de vapori de apă, invizibilă şi prin urmare transparentă pentru lumina corpurilor cereşti (Geneza 1:16), a produs un magnific efect de seră la nivel planetar. Climatul era cald şi blând pretutindeni, nepermiţând deplasări globale ale maselor de aer şi excluzând ploaia aşa cum o cunoaştem astăzi (Geneza 2:5; 9:13). Chiar şi mamuţii trăiau într-un climat cald (deşi având păr, nu aveau glande sebacee). Perdeaua de vapori de apă, filtra, de asemenea, efectiv radiaţia dăunătoare din spaţiu, despre care ştim acum că are un efect de accelerare a proceselor de îmbătrânire.

Alt factor important guvernând clima dinainte de potop era presiunea atmosferică. Se pare că de două ori mai mare decât cea de astăzi. Acest al doilea factor avea cea mai importantă influenţă asupră vârstei şi dimensiunii oamenilor, animalelor şi chiar plantelor, uşurând un schimb de oxigen la suprafaţa pielii mai eficace decât cunoaştem astăzi. Doar o asemenea presiune atmosferică ridicată poate explica cum puteau decola şi zbura reptilele preistorice. Multe din reptilele preistorice pe care le-am descoperit sunt de o dimensiune aşa de mare pentru motivul în plus că ele era foarte bătrâne (şopârlele nu încetează sa crească niciodată).

Apele calde subterane au erupt, în condiţii controlate, prin mari izvoare arteziene (Geneza 2:10—14) alimentând râurile antediluviene. Unii experţi ai Bibliei sunt de părere că exista o singură masă de uscat înconjurată de ape, în timp ce alţii cred că exista o reţea epicontinentală de mări asemănătoare cu mările Caspică şi Aral de astăzi. Nu existau deşerturi sau gheţuri polare, iar climatul de seră întreţinea o vegetaţie luxuriantă şi o viaţă animală abundentă pe uscat şi în apă (Geneza 1:20). Munţii erau poate pe sfert de înalţi ca astăzi. Potopul a schimbat însă totul. Topografia domoală şi climatul plăcut al vechii lumi s-a schimbat în terenurile colţuroase, oceanele întinse şi climatele violente ale noii lumi. După potop Dumnezeu a silit apele potopului să se retragă. Este posibil că munţii să fi fost împinşi în sus şi fundul oceanelor scufundat spre a face loc apelor. În mare, procesul de formare a munţilor (produs de ciocnirea plăcilor) atribuit astăzi deplasării continentelor poate fi explicat prin imensa prefacere cauzată de potop şi de catastrofele geologice asociate lui.

Marile zăcăminte de cărbune ale lumii nu sunt acumulări, epocă după epocă, ale straturilor de turbă, ci resturile transportate şi metamorfozate ale vegetaţiei luxuriante din lumea antediluviană. Această vegetaţie consta în principal din păduri întinse de ferigi uriaşe, lepidodendroni şi sigilarii ce creşteau într-o abundenţă luxuriantă. Aceste ferigi care atingeau înălţimi de 40—50 metri pot fi comparate ca structură cu plantele de mlaştină contemporane. Petrolul este rezultatul descompunerii într-un spaţiu închis, lipsit de aer, a milioane de organisme marine de tipul planctonului animal sau vegetal. Grăsimea şi proteinele acestor organisme sunt transformate, aparent, de bacterii anaerobe care au fost găsite încă vii în păturile de petrol.

Marile morminte de fosile a vertebratelor terestre, reptile şi mamifere, sunt recunoscute în termenii geologiei biblice ca fiind turme de animale prediluviene surprinse de sedimentele cărate de apele potopului şi îngropate mai înainte de a putea scăpa. În unele din aceste cazuri, s-ar putea ca îngroparea să fi avut loc într-o catastrofă regională de după potop. Marile scurgeri de lavă vulcanică, mişcările scoarţei terestre, furtunile violente şi alte cataclisme, inclusiv Marea Glaciaţie, au fost efecte urmând potopului şi rezultând din schimbările cataclismice globale în litosferă, hidrosferă şi atmosferă din timpul potopului. Fenomene ca Marele Canion din SUA s-ar putea să fi fost cauzate de un curs de apă ce a tăiat repede şi adânc în păturile moi de sediment depuse de apele potopului. Dacă acesta este o interpretare corectă a potopului, atunci fosilele sunt un martor permanent al distrugerii de către Dumnezeu a acelei prime creaţii.

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

www.theophilos.3x.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s