CREAȚIE SAU EVOLUȚIE

Creație sau evoluție?

Un articol de André Gibert

„Dumnezeu a zis… și a fost”

Credem că trebuie să scriem aceste pagini gândindu-ne mai ales la generațiile tinere, ușor de convins să nu ia în considerare decât ceea ce este catalogat drept ultramodern. Relatarea biblică despre creație este inatacabilă; doar El „dă socoteala de ceea ce este înaintea ochilor tuturor și le dă înțelegerea”, și aceasta pentru că este descoperirea lui Dumnezeu.

Această relatare admite existența timpului necesar pentru formarea lumilor, pentru organizarea pământului și apariția ființelor vii. Asemenea multor comentatori, plasăm erele geologice între primul și al doilea verset din Geneza 1 bookmark document.

Nu este important faptul că unii văd creația producându-se în șase zile, iar alții se gândesc la intervale imense de timp între aceste zile. Esențial este să primim cu simplitate ceea ce ne învață Scriptura, fără să adăugăm ceva ce nu spune. Indiscutabil este – în primul rând – că totul a fost creat de Dumnezeu, prin Cuvântul Său, iar în al doilea rând că omul, scos „din pământ” (1. Corinteni 15:47 bookmark document), ca toate celelalte ființe de pe pământ, a fost creat într-un fel unic, foarte diferit de celelalte, indiferent ce ar spune oamenii de știință, dar câtuși de puțin științific.

Este important să distingem între, pe de-o parte, faptele indiscutabile, stabilite prin observație și experimentare, și, pe de altă parte, teoriile speculative asupra acestor fapte. Teoriile n-au dreptul să se pretindă altceva decât interpretări contestabile ale acestor fapte și ale originii lor. Ele pot satisface, într-o oarecare măsură, mintea care le admite, dar nu pot produce certitudini. Doar Scriptura dă certitudinea credinței.

Dovezi incontestabile ale originii Pământului sunt aduse de vestigiile din care se compune scoarța terestră și de fosilele pe care le conțin.

Geologii studiază natura și dispunerea acestor vestigii, în special suprapunerea straturilor sedimentare. Dar întinderile foarte inegale ale acestor straturi, diversitatea modului de formare, modificările survenite în timpul mișcărilor solului, distrugerile pe care le-au suferit la suprafață prin dezagregare, eroziune, transport etc., transformările în profunzime, ca urmare a presiunii și temperaturilor enorme (metamorfismul), toate acestea produc dificultăți de înțelegere în momentul în care vrei să coordonezi detaliile pentru a avea o vedere de ansamblu și a pricepe succesiunea faptelor.

Fosilele – pe care le studiază paleontologia – sunt vestigii ale ființelor care au trăit înainte de era geologică actuală. Se știe că este vorba fie de amprente sau mulaje naturale, fie, mai rar, de resturi animale sau vegetale, conservate ici și colo în sol și în subsol. Numărul lor este nesemnificativ în raport cu imensitatea pistelor și scade pe măsură ce acestea sunt mai vechi. Altfel spus, acul în carul cu fân! Oricât de fragmentare sunt aceste mărturii concrete, reconstituindu-le cu răbdare, comparându-le și studiind conexiunea lor cu succesiunea straturilor, îți poți face o idee asupra ordinii de apariție a ființelor vii, pe mari categorii, ordine care este indicată exact în Geneză. Multe specii au dispărut, foarte puține au supraviețuit din timpuri străvechi, cel mai mare număr din cele care există azi au apărut succesiv, iar omul este ultimul. Nu este vorba de a desconsidera munca enormă, mai ales din ultimul secol, pentru a aduna și reasambla, cu răbdare și obiectivitate, colecțiile remarcabile de fosile pe care fiecare dintre noi le poate vedea în muzee specializate sau reproduse în lucrări.

Din aceste fapte, observate așa cum se cuvine, încercăm să tragem niște concluzii, mai precis să reconstituim o serie de evenimente, o istorie. Raționamentul, intuiția și imaginația își dispută grija de a acoperi lacunele observației. Raționamentul apreciază cât valorează bazele de la care se pornește și adesea acestea sunt fragile. Imaginația, chiar dacă încercăm să-i controlăm puterea inventivă, ne scoate repede din realitate. Intuiția este tentată adesea să se considere certitudine, deși experiența nu a confirmat-o.

În ceea ce privește datarea, trebuie stabilit că starea materiei, compoziția atmosferei, chiar legile fizice ale universului nu s-au schimbat de la creație și, dacă s-au schimbat, trebuie să se determine aceste schimbări și consecințele lor. Majoritatea geologilor au înțelegerea că nimic din toate acestea nu s-a schimbat, dar acest „actualism” (sau „uniformalism”) nu este decât un postulat, un principiu nedemonstrat și, fără îndoială, nedemonstrabil.

În ceea ce privește metodele folosite pentru a data erele geologice, ele excedează acestui cadru. Viteza de sedimentare, măsura de acumulare a sării în mări au făcut loc metodelor radioactive și utilizării izotopilor – carbon 14 pentru tot ce este de natură organică, potasiu-argon folosit pentru un spectru mai larg. Aceste metode pot avea o mare rigoare logică, dar își pierd această rigoare în practică. În orice caz, postulează și ele legi care nu s-au schimbat în decursul timpului, ce nu s-a verificat; unele constatări referitoare la preistorie pun în dubiu relevanța testării cu carbon 14.

În sfârșit, chiar noțiunea de timp este un subiect discutabil, de vreme ce îl supunem evaluărilor exprimate în zilele și anii noștri, diviziuni temporale bazate pe ritmul actual al mișcărilor pământului și care au „apărut cu siguranță în momentul hotărât de revelația lui Dumnezeu și a căilor Lui față de oameni”.

Dar mintea omenească se ambiționează nu doar să-și reprezinte „de la început la sfârșit lucrarea făcută de Dumnezeu”, ci țintește să-i explice desfășurarea.

Cele mai răspândite moduri de explicare sunt inspirate din teoria evoluției. Teoria transformismului este cea aplicată ființelor vii. (Pentru a preveni orice echivoc, folosim acest termen în locul celui de evoluționism.) Această teorie pleacă de la constatarea următoare: fosilele arată că ființele vii au apărut pe specii/regnuri, cu durată variabilă și cu o organizare din ce în ce mai complexă. Transformistul deduce de aici că speciile vii, inclusiv specia umană, ar proveni dintr-un grup restrâns de specii inițiale, chiar dintr-una singură, dintr-o celulă primordială unică, de origine necunoscută, care s-ar fi transformat/divizat progresiv, perfecționându-se de la o etapă la alta. Odată admisă această ipoteză, s-au străduit să descopere tot lanțul de ființe în spirale succesive și să lămurească mecanismele apariției noilor specii.

Se vede contradicția totală cu ceea ce spune Scriptura referitor la crearea ființelor vii, pe mari categorii, venite unele după altele, dar totdeauna „fiecare după soiul ei” (Geneza 1:11, 12, 21, 24, 25 bookmark document), precum și crearea unică a omului (Geneza 1:26, 27 bookmark document; 2: 7, 22 bookmark document). Aceasta nu înseamnă că în decursul timpului nu s-au produs variații în rândul speciilor sau al raselor, dar fiecare specie are în sine o organizare specifică de viață. Este exclusă trecerea de la o specie la alta sau generarea speciilor prin transformism.

Teoriile fundamentale ale transformiștilor au fost formulate în sec. al XIX-lea, astfel că Lamarck explica în 1908 evoluția prin adaptarea organelor la mediul înconjurător în transformare, iar Charles Darwin o explica 50 de ani mai târziu prin lupta existențială și selecția naturală. Lucrările marilor geologi din sec. al XIX-lea, ca Lyell, D’Orbigny, Philipp, Gaudry și mulți alții au fost folosite pentru a sprijini aceste teorii transformiste. Fără îndoială, de atunci, doctrina transformistă a trebuit să-i abandoneze pe Lamarck și Darwin, pentru a primi alte interpretări, bazate mai ales pe variațiile bruște sau pe mutațiile genetice, conform observațiilor unui Hugo de Vriès. Dar transformismul a trebuit să facă față obiecțiilor redutabile ridicate de legile eredității, descoperite de Mendel (mort în 1884). Această teorie însă tot n-a capitulat. Ea inspiră întotdeauna explicațiile materialiste îndrăznețe ale lumii, pe linia lui Haeckel, revendicându-și marile sisteme cosmogonice și teologice care pretind a reconcilia credința și raționalismul. Este doar o teorie și nimic mai mult.

În plan strict științific, niciuna dintre aceste teorii nu poate face abstracție de observație sau de demonstrație directă. Trecutul geologic este mort și evident că omul niciodată nu a putut vedea trecerea de la o specie la alta în acest trecut; paleontologii cercetează în zadar „formele de tranziție”. Așa cum scrie unul dintre ei, J. J. Barloy, „este evident că în paleontologie o filiație este întotdeauna ipotetică”. În ceea ce privește prezentul, biologia n-a putut nici să observe și nici să producă astfel de treceri, nici să vadă apărând organe noi la o specie anume. Experiențele cele mai uimitoare ale biologilor au demonstrat stabilitatea totală a speciilor, cu excepția unor detalii care nu schimbă nimic din continuitatea lumii vii și care se pierd de la o generație la alta („întoarcerea la model”). În ultimă instanță, se poate admite evoluția transformistă ca o ipoteză coerentă pentru clasificarea și expunerea faptelor, dar nimic mai mult. Este o schemă convențională. Susținătorii ei cei mai convinși, dacă sunt sinceri, trebuie să accepte asta. Mai mult, această ipoteză nu explică nimic. Ea pune în spatele cuvântului „evoluție” un principiu indefinibil și misterios, o dogmă *.

* Profesorul Jacques Monod, în celebra sa lecție inaugurală de la Collège de France din 24 noiembrie 1967, a prezentat noul domeniu al biologiei moleculare. Ce descoperă această ramură a biologiei? Celula vie, al cărei nucleu este un sistem uimitor de precizie și echilibru, la fel de miraculos în micimea lui ca și universul imens, are ca element constitutiv acidul nucleic, care conține o diversitate uluitoare de capacități, după speciile ființelor vii (pentru om, acidul dezoxiribonucleic, partea activă a cromozomilor), și în jurul lui se formează moleculele, în special macromoleculele. Această configurare se face – spune el – după un cod de „semne”, emis de această substanță, semne care, de la origine, s-ar fi multiplicat, diversificat, perfecționat „accidental” și din întâmplare într-un număr cvasiinfinit de combinații posibile. Prin astfel de accidente ar fi apărut viața, inclusiv a omului (el nu este decât un „eveniment” între altele, „toate la fel de improbabile” – dar „el a tras lozul câștigător”…), și gândirea. El vede acest prodigios sistem de comunicare moleculară, sufletul „deformărilor geometrice în milioane și miliarde de mici cristale moleculare” din care se compune ființa noastră, reușind, din accident în accident, să constituie „suportul fizic suprem al gândirii, conștiinței, cunoașterii, poeziei, ideilor politice sau religioase, ca și al celor mai nobile proiecte sau al celor mai josnice”.

Aceasta rămâne, evident, o „speculație” de „verificat”, dar în care va fi „dezamăgit” în „credința sa în unitatea lumii vii”. A presupune că această teorie se verifică nu ar fi altceva decât o anumită cunoaștere a „suporturilor fizice” ale faptelor, care nu ar dovedi că aceste suporturi sunt generatoare, viața rămânând un mister. Oare un astfel de materialism, pe cât de exclusiv, pe atât de miop pentru omul de bun-simț, îi va permite omului contemporan ceea ce, în termeni neclari, le propune ca ideal de viață concluzia acestui discurs: „recucerirea, prin cunoaștere, a neantului pe care l-au descoperit”? Fericit este omul simplu care și-a dat seama de propriul său neant, nu prin el însuși, ci în lumina lui EU SUNT, adică a lui Dumnezeu! Iov spunea, prin prisma încercărilor prin care a trecut până a ajuns să se cunoască, astfel: „Am vorbit, fără să le înțeleg, de minuni care sunt mai presus de mine…Tu învață-mă!” (Iov 42: 3, 4 bookmark document)

Relativ la aceste subiecte, savanții apreciază nu conform dovezilor evidente, ca în demonstrațiile matematice sau în experiențele fizice și chimice, ci conform sentimentelor lor, educației, convingerilor proprii despre om și univers. S-a spus că „paleontologia este o știință pasională”. Adevărata știință se va mărgini să spună: se pot crea sisteme filozofice și pseudoștiințifice pe ideea evoluției transformiste, dar nu pe faptele constatate de o astfel de evoluție.

Or, această distincție se face extrem de rar. Părerea preconcepută a unora este reaua-credință în stare pură. Este, ne place să spunem, involuntară la un mare număr de savanți care ajung să nu mai gândească decât în temeni de evoluție. Există o credință evoluționistă. Ea nu poate ține locul certitudinii, așa cum recunoaște Jean Rostans atunci când scrie „nu poți decât să crezi în evoluție”(„Ceea ce cred”, p. 13. Același spunea: „nu poți decât să crezi și diferența este între oamenii care cred ceea ce știu și înțelepții care știu ceea ce cred”, p. 23). Ne putem gândi că este vorba de o simplă improprietate a limbii din partea altui biolog care a afirmat: „evoluția este un fapt istoric și ea ne arată apariția lentă a vieții către forme superioare de organizare” (prof. Marois, în Caietele Institutului vieții). Un fapt istoric? Nu. O oarecare reconstituire conjuncturală a istoriei ființelor vii, ceea ce este altceva.

Dar masa mare a oamenilor, care nu au nici posibilitatea și nici răgazul de a se informa exact, este indusă întotdeauna în eroare și mulți acceptă ca adevăr demonstrat ceea ce nu este decât conjunctură. Pe astfel de baze nesigure pun oamenii la îndoială Revelația.

Pe de altă parte, ca efect al unei reale dezamăgiri, marele public este convins că oamenii de știință sunt toți partizanii acestei doctrine a evoluției. „Realitatea evoluției nu este contestată de nimeni… transformismul nu mai are opozanți”, scrie cu îndrăzneală un naturalist reputat. Este un neadevăr flagrant! Ar fi suficient să cităm concluzia profesorului Lemoine de la sfârșitul volumului V al Enciclopediei franceze, consacrat acestor controverse (1938): „Evoluția – spune el – este un soi de dogmă în care nici slujitorii ei nu mai cred, dar pe care o mențin pentru publicul lor. Trebuie să avem curajul să o spunem, pentru ca oamenii din generația viitoare să-și orienteze cercetările într-o altă direcție” (un curaj care îi lipsea unui alt savant, care scria în 1903): „Recunosc că n-am văzut nicio specie generând o alta, nici transformându-se în alta”, dar continua, substituind credința unei certitudini: „consider totuși evoluția la fel de sigură ca și cum ea ar putea fi demonstrată în mod obiectiv”! Profesorul Lemoine continuă: „datele paleontologiei demonstrează, din contră, că nu a existat o evoluție, cu atât mai puțin o evoluție a grupurilor mari”. Ar fi suficient să mai amintim și lucrarea binecunoscută a profesorului L. Vialleton: „Originea ființelor vii, iluzia transformistă” (1929). Iar, mai aproape de noi, biologi ca profesorul L. Bounoure sau doctorul Maurice Vernet, pentru a ne rezuma doar la aceștia (sunt și mulți alții) se declară contra acestei iluzii. În special întreaga operă a lui M. Vernet tratează imposibilitatea demonstrată că fenomenele vii se reduc la pure mecanisme fizico-chimice. [Între altele: „Problema vieții” (1948); „Evoluția lumii vii” (1950); „Sufletul și viața” (1955); „Marea iluzie a lui Teilhard de Chardin” (1964)]

Afirmăm fără ezitare că este un abuz de încredere faptul că teoria transformistă este prezentată tinerilor din învățământul obligatoriu ca un adevăr general recunoscut. Un minimum de onestitate ar obliga la a spune: „Iată părerea mea, dar sunt și altele” sau „Totul se petrece așa… dar nimeni n-a văzut cum se petrece”.

Nu știm cum să avertizăm mai bine împotriva acestei otrăviri viclene a minților. Discuția noastră nu este pentru a polemiza și nu ne revendicăm nicio competență. Vrem doar să atragem atenția, în numele bunului-simț, asupra unor curse foarte periculoase. Aducem în atenție în special acest fapt: nu este stupefiant că sunt oameni de știință care, pentru a-și fundamenta convingerile și a le preda, continuă să apeleze la exemple care s-au demonstrat a fi pur și simplu false, cel mai faimos fiind celebrul „om de Piltdown”? Ba mai mult, se fondează o mulțime de teorii pe reminiscențe heteroclite, culese în condiții uneori mai mult decât dubioase, pentru a reconstitui imaginar presupuși strămoși ai omului ca: pitecantropul de Trinil (Java, 1906), sinantropul Chou Kou Tien (1929), un alt sinantrop mai recent sau australopiteci și para-australopiteci. Discuțiile dintre preistorici și paleontologi sunt departe de a se încheia în ceea ce privește atribuirea fosilelor, fie la specia umană, fie la cea a maimuțelor, și ea continuă la fel cu cei care încă mai descoperă cam peste tot (homo habilis – Tanganika (1961), atlanthropul din Algeria, zinjanthropul, tchadanthropul (1962), aegyptopithecul (1966), kenyapithecul etc. Dezacordurile dintre evoluționiști sunt uneori atât de mari încât poți să te întrebi dacă mai au un fond de gândire comun.

Dar, repetăm, nu este adevărat că toți savanții sunt transformiști. Ateii refuză această teorie în numele ateismului lor (și acesta este o dogmă!), pentru a îndepărta orice ar părea să dovedească o intenție prealabilă în univers, o finalitate, cum zic filozofii; este aproximativ poziția profesorului Lemoine, citat mai sus. Pe de altă parte, la polul opus, această teorie este respinsă de savanții care se pleacă în fața unui Creator, „după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:11 bookmark document) și care a făcut omul după chipul Său.

Dar, printre sistemele legate de evoluționism, cele mai neliniștitoare pot fi cele care, propagate zgomotos astăzi, se drapează în haină religioasă. În intenția de a armoniza știința și revelația, ele se întrec în a o respinge pe cea din urmă. Afirmațiile cu caracter științific sprijină sinteze ample care înglobează originea, istoria și destinul lumii și al omului. Cine n-a auzit vorbindu-se de teoriile lui P. Teilhard de Chardin, care au devenit în zilele noastre o nouă religie? Ele unesc aspirațiile lumii moderne sau, mai curând, asimilează aspirațiile lumii moderne decât să le orienteze. Cât de mult se grăbesc să primească ceea ce face conștiința să tacă, în numele științei?

Informațiile unei anumite științe și ale unei anumite teologii se completează, într-adevăr, într-o manieră insidioasă. În realitate, imaginația, sentimentalismul, misticismul au cel mai mare rol într-o astfel de cosmogonie care se prezintă cu îndrăzneală ca desăvârșirea credinței creștine. Vai, este vorba doar de credința în om! Omul care pretinde că știe mai multe despre el însuși și despre Dumnezeu decât a spus Dumnezeu Însuși!

Pavel cerea anatema peste cei care predicau „o Evanghelie deosebită de cea pe care au primit-o” (Galateni 1:6-10 bookmark document). Ar vorbi ea despre aceste noutăți și utopii, în care se face abstracție de acțiunea creatoare a lui Dumnezeu, unde este celebrat progresul uman la concurență cu promovarea materiei? Materia, prin evoluție progresivă, ar fi devenit generatoare de viață, apoi generatoarea omului conștient și gânditor și ar sfârși prin a se confunda cu factorul activ al întregii evoluții, inclusiv al lui Hristos Însuși, până la faimosul punct Omega. Acolo ar converge Dumnezeu, umanitatea și universul (cosmosul), iar materia s-ar identifica în sfârșit cu viața. Omul nu s-ar mai vedea un păcătos pierdut, noțiunea de responsabilitate personală și de vină s-ar șterge, iar Hristos, întruparea Sa, crucea Sa, lucrarea Sa de mântuire s-ar estompa până la dispariție în beneficiul acestei ascensiuni a materiei, divinizată fățiș, și al umanității materializate la propriu, ascensiune care nu răspunde decât unei dorințe insinuate cu mult timp în urmă de Satan: „Veți fi ca Dumnezeu!”

Pentru a rămâne la conceptul creației, ar trebui, fără putință de tăgadă, să avem o certitudine, și nu ipoteze, să avem mărturia unuia care a asistat la desfășurarea formării lumii. Există o astfel de mărturie și aceasta este de necontestat. Este cea a Creatorului Însuși, care-i vorbește omului în calitatea lui de creatură inteligentă (Romani 1:20 bookmark document). Vocea Celui care „a zis” se aude de secole. Același Cuvânt care a creat ne cuprinde și pe noi în Creație. „Dumnezeu a zis… și a fost”. Cuvântul vorbește de la Geneză (1:6, 7; 9:10 ; 11:12 ; 14:15, 24 ; 28:30) la Psalmi (33:9; 148:5, 6), de la profeți (Isaia 40: 12 bookmark document) la epistolele Noului Testament, până la Apocalipsă (4:11). Iar Domnul Isus Hristos, Cuvântul întrupat, nu apare ca un Omega închipuit, rezultat al unei evoluții cu origini incerte. El este „Alfa și Omega”, „Cel dintâi și Cel de pe urmă”, „Începutul și Sfârșitul”, Același.

Credinciosul știe, printr-o cunoaștere diferită ce cea la care poate ajunge spiritul uman lăsat în voia lui însuși. Credința ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. Credința nu doar discerne ceva din El în lucrurile create, ci aude vocea Lui din Scriptură. Ateul respinge această mărturie, respingând în același timp și vocea conștiinței sale, și pe cea a nevoii profunde a sufletului său, atunci când și una și alta îi strigă că există un Dumnezeu. Dar Scriptura rămâne impasibilă, invariabilă în maiestatea și autoritatea sa suverană, deasupra părerilor schimbătoare ale oamenilor. Dacă unele opinii sunt de acord cu Scriptura, cu atât ma bine pentru ele, deși asta nu adaugă ceva credinței: ele nu cunosc nimic din dragostea și harul lui Dumnezeu și nici din sfințenia și dreptatea Lui. Ceea ce susținătorii lor descoperă sau presupun despre viața fizică nu se compară cu cunoașterea vieții din Dumnezeu, cu acea viață „care este în Fiul Său”, în timp ce cine „Îl are pe Fiul” (și o are crezând în El) „are viața; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viața” (1. Ioan 5:11, 12 bookmark document). Dar dacă oamenii vor să contrazică Scriptura și să o judece conform părerilor proprii, atunci va fi rău de ei: Scriptura îi va judeca (Ioan 12:48 bookmark document) și vor merge spre propria lor condamnare. Nu omul are ultimul cuvânt, ci Dumnezeu!

Pentru credinciosul umil, n-au nicio importanță părerile omenești, fie că provin de la un mare savant, fie că habar nu are de ele. El pricepe că „lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evrei 11:3 bookmark document). El admiră perfecțiunea Cuvântului, citește și recitește Geneza 1 bookmark document, pagina grandioasă prin sobrietatea ei cu care se deschide Biblia și o adoră. Biblia nu face din noi savanți în felul lumii, ci în felul lui Dumnezeu (Isaia 50:4 bookmark document). În Scriptură găsim acea parte fericită a „pruncilor” despre care Domnul Isus Îi vorbea Tatălui când Îi zicea: „Te laud, Tată, Doamne al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor” (Matei 11: 25 bookmark document).

Dar orice creștin trebuie să înțeleagă necesitatea absolută de „a păzi Cuvântul” celui „Sfânt și Adevărat”. Acum, mai mult ca oricând, este timpul pentru creștini să facă distincție, cu discernământ, între teoriile sau religiile omului și descoperirea lui Dumnezeu. Curentul contemporan general, adus de avântul nemaiauzit al științei, îi îndeamnă pe credincioși „să-și pună credința în acord cu viziunea stiințifică despre lume”. Aceasta înseamnă „renegarea credinței”. Creșterea informației științifice, cea adevărată, obiectivă, este legitimă în domeniul propriu. Dar credința nu are de-a face cu microscopul, cu retorta sau cu electronica și calculatoarele și cu atât mai puțin cu raționamentele logice. Dumnezeu a vorbit. Teoriile trec, faptele rămân; niciodată ele nu vor contrazice Cuvântul lui Dumnezeu, care „este etern”.

Cititorule, dincolo de orice, și mai ales tu, cititorule sceptic, ia seama la aceasta! Orice ai gândi despre originea ta, există un trecut despre care nimeni nu știe nimic. Dar același Cuvânt al lui Dumnezeu, care îți spune ceea ce îți este suficient să știi pentru a înțelege cine ești, te luminează și asupra viitorului. Pentru aceasta ne-a fost dat, nu pentru a ne satisface curiozitatea, ci pentru a ne avertiza asupra salvării. Creaturi fiind, avem de dat socoteală Celui care ne-a creat (Romani 14:10 bookmark document). Starea noastră firească este cea de păcătoși. Dumnezeul nostru ne oferă salvarea, în harul Său, prin „Fiul Său pe care L-a înviat din morți, pe Isus, care ne izbăvește de mânia viitoare” (1. Tesaloniceni 1:10 bookmark document). Credinciosul „Îl așteaptă din ceruri” pe Salvatorul în care și-a pus nădejdea.

Permite-mi să te întreb: Tu pe cine aștepți?

A. Gibert 1969.

http://comori.org/articol.php?item=1369

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s