CREAŢIONISMUL ŞTINŢIFIC

 CREAŢIONISMUL ŞTIINŢIFIC

Dr. Ing. Ioan STRĂINESCU

CUPRINS:  Capitolul 1  Capitolul 2  Capitolul 3   Capitolul 4   Capitolul 5  Capitolul 6  Capitolul 7  Capitolul 8  Capitolul 9 Capitolul 10   Capitolul 11

1.  INTRODUCERE  EVOLUŢIE  SAU  CREAŢIONISM?

 1.1. IMPORTANŢA ORIGINII  Întregul  tineret, începând de la  elevii  din clasele elementare şi terminând cu studenţii, are o fire curioasă.  Este vital pentru ei să cunoască în toate domeniile originile lucrurilor.  Studenţii care învaţă fizica sunt curioşi să afle  originea universului, cum au apărut legile care-l guvernează şi cum au evoluat ele în timp. Studenţii chimişti sunt interesaţi în  originea elementelor chimice şi a legilor care guvernează reacţiile  chimice. Studenţii filologi sunt curioşi în aflarea originii limbilor.  Toată lumea este în prezent curioasă să ştie cum a apărut omul: din maimuţă sau a fost creat de la început? Putem afirma pe scurt care sunt motivaţiile pentru care studiul originilor este aşa de important:

a. Motivaţia ştiinţifica. Ştiinţa trebuie întotdeauna să răspundă la întrebările: “De ce?” şi  „Şi din ce sursă iniţială”, pentru toate ştiinţele exacte;

b. Motivaţia sociologică. Se doreşte cunoaşterea originii raselor, culturilor, moralei, tradiţiilor pentru a putea explica atâtea situaţii neplăcute pentru omenire ca: destrămarea familiilor, crima, războaiele, etc;

c. Motivaţia personală. Fiecare om doreşte să  cunoască originea sa şi motivaţiile pentru convieţuirea pe acest pământ. In această direcţie, mulţi tineri neavând explicaţia corectă ştiinţifică sunt tentaţi pentru soluţii extrasociale şi imorale ca: folosirea drogurilor,  convieţuirea fără căsătorie, frica de a avea o familie şi copii, astrologia, spiritismul, vrăjitoria, etc.

O minte sănătoasă, aşa cum îşi doresc toţi părinţii  şi profesorii pentru copii şi respectiv studenţii lor,  pretinde o filozofie satisfăcătoare asupra vieţii şi în special în ceea ce priveşte apariţia vieţii şi respectiv viata în viitor, în deosebi răspunsul la întrebarea: „Ce se întâmplă după moarte?”.

Scopul cursului de Creaţionism ştiinţific este de a pregăti studenţii să analizeze diferitele aspecte ale  originii, numai pe baze ştiinţifice, fără să se refere în mod special la Biblie sau la doctrinele religioase. Tratarea va fi tot timpul prin comparaţie cu modelul evoluţionist, model „ştiinţific” până  de curând infailibil şi admis ca un “adevăr ştiinţific” în comparaţie cu
“dogmele religioase”.

Pentru prima oară modelul evoluţionist a început să fie analizat în profunzime şi critic, după ce s-au trimis primii  sateliţi pe lună care au constatat că grosimea prafului lunar este de ordinul a 1…2 cm în comparaţie cu cel calculat în conformitate cu modelul evoluţionist care aprecia grosimea lui de cca. 20..100 m  ţinând cont de vârstele lunii şi a pământului admise conform modelului la cca. 1…6 miliarde ani.

Dezastrul modelului evoluţionist total s-a produs  de curând când sistemele politic şi economic susţinute de  evoluţionişti, adică socialismul ştiinţific şi respectiv forma sa evoluată de comunism ştiinţific (care au apărut pe o treaptă superioară de dezvoltare a omenirii prin selecţia naturală numită şi lupta de clasă ) au dat faliment chiar în URSS, după 70 de ani de experimentări.

1.2. COMPARAŢIA MODELELOR CREAŢIONIST ŞI   EVOLUŢIONIST                 

Aşa cum va rezulta din lucrare, este imposibil  să se demonstreze prin metode ştiinţifice care model  este corect, aceasta din cauză că în esenţă metoda ştiinţifică de analiză se bazează pe observaţia experimentală şi deci pe repetabilitate.Rezultă clar că un investigator ştiinţific cât ar fi de genial şi răbdător în munca sa de câteva zeci de ani, nu va putea niciodată să observe repetabilitatea originilor, indiferent în ce domeniu ar dori s-o determine. Cu toate că este important ca omenirea să  posede o filozofie a originilor, aceasta poate fi  dobândită individual doar prin credinţă şi nu prin cunoaştere, acceptând unul sau altul din modele.

Dacă un pragmatic care insistă că el crede doar în ce el poate vedea, el de fapt crede că pragmatismul este cea mai bună şi corectă filozofie, cu toate că în acest caz el nu ar trebui să creadă în atomii invizibili sau în alte abstracţii, cum ar fi viitorul. Ca o consecinţa a observaţiei, credinţa în ceva este necesară pentru o minte sănătoasă cu adevărat. Deci o filozofie a vieţii este o filozofie şi nu un experiment ştiinţific [1].  Din acest punct de vedere, putem afirma:

Modelul creaţionist nu poate fi demonstrat  întrucât creaţia nu se mai produce în prezent ca să fie observabilă, ea s-a produs o dată, în trecut şi acest fenomen nu este accesibil metodei ştiinţifice de cercetare. Este imposibil în prezent să se imagineze un  experiment ştiinţific care să descrie procesul creaţiei  nu numai pentru om care ar fi cel mai complicat, dar nici pentru cele mai simple vieţuitoare;

Modelul  evoluţionist nu poate fi demonstrat, întrucât dacă evoluţia se produce şi azi, ea operează prea încet ca să fie măsurabilă. Tranziţia unui tip de organism într-un organism de tip superior, presupune milioane de ani şi nici o echipă de cercetători nu se poate încumeta să înceapă un astfel de experiment. Aici nu ne referim la micile modificări (care includ mutaţiile ) care se produc în cadrul aceleaşi specii, (observabile mai uşor dacă sunt dirijate de om ).

 Câteva  observaţii referitoare la modelul evoluţionist:

a. Evoluţia operează aşa de încet pentru observaţia ştiinţifică încât chiar unul din cei mai mari savanţi evoluţionişti, Theodosius Dobzhanski [2 ] admite: „Aplicabilitatea metodei experimentale la studiul acestor procese istorice unice este restrânsă puternic înainte de orice altceva de către intervalul aşa de scurt al vieţii unui experimentator”. Deci se admite de către evoluţionişti că metoda experimentală este imposibil de aplicat în cazul evoluţiei.

b. Modelul evoluţionist este o dogmă incapabilă de a demonstra falsitatea sau eroarea, aşa cum pretinde metoda ştiinţifică de analiză. In [3], Paul Erlich unul din biologii moderni arată: „Teoria noastră a evoluţionismului a devenit una pentru care nu poate fi verificată eroarea ei (nu poate fi falsificabilă) prin observaţiile posibile …Ideile evoluţioniste au devenit o parte a dogmei evoluţioniste acceptată de cei mai mulţi dintre noi ca o parte a perfecţionării noastre.” Peter Medawar [4 ] arată că nu există un test al evoluţionismului. „Sunt obiecţii: filozofică şi metodologică la teoria evoluţionista… Este atât de dificil să imaginezi ori să cercetezi un episod evoluţionist care să poată explica formularea neodarwinistă.” Cu alte cuvinte, ambele: gâtul lung al girafei cât şi gâtul scurt al hipopotamului pot fi admise ca explicabile prin selecţia naturală. Adică, o teorie care încorporează orice lucru real, explică nimic [1,pag7]. Aceasta este o tautologie.

c. Evoluţionismul  este  un sistem  autoritar care trebuie crezut. Profesorul evoluţionist englez H. Matthews recunoaşte în prefaţa cărţii sale[5]: „Credinţa în evoluţie reprezintă o paralela exactă cu credinţa în creaţia specială ­ ambele au concepte pentru care credincioşii ei cunosc că este adevărată, dar pe care până în prezent n-o pot demonstra.”

d. Motivul pentru care modelul evoluţionist a fost şi este încă acceptat de o mare parte dintre savanţi, nu este  justificat doar de evidente ştiinţifice. Astfel D. M. Wattson unul dintre cei mai mari atei şi evoluţionişti face remarca[6]: „Astfel dacă vom face o  paralelă a teoriei evoluţiei cu ea însuşi, ea este o  teorie universal acceptată, nu din cauză că adevărul ei poate fi demonstrat logic şi coerent, ci din cauză că  singura ei alternativă, creaţionismul este clar incredibil. Cu  alte cuvinte dacă nu există Creator, atunci în mod special creaţia este incredibilă. În prezent putem spune că există o serie mare de savanţi, care găsesc că este mai uşor să crezi în divinitatea omnipotentului Creator decât în divinitatea profesorului Wattson.

 Prezentare succintă a modelului creaţionist

 Modelul creaţionist postulează o perioadă specială de creaţie la început, inclusiv în această perioadă s-au stabilit toate legile de bază ale naturii şi toate categoriile naturii (incluzând speciile majore de plante şi animale). Omul a fost special creat într-un proces care a durat puţin. Odată ce creaţia s-a terminat, acest proces al creaţiei s-a conservat prin două legi energetice prin care Creatorul susţine şi menţine baza sistemului de El creat. Aceste două legi sunt: legea conservării energiei şi respectiv legea entropiei (ultima arată că energia folosibilă pentru lucrul mecanic este în continuă descreştere în univers).

Pământul în timp a avut o serie de convulsii catastrofice, cea mai importantă în consecinţe fiind potopul. Succint, se poate afirma că modelul creaţionist  este caracterizat prin: supranatural, direcţionat din afară, cu scop clar al creaţiei, complet, aplicabil universal. Sistemul este direcţionat ireversibil, cu o degradare în timp a creaţiei, condusă de legea entropiei.

 Prezentarea succintă a modelului evoluţionist

Modelul evoluţionist încearcă să explice originea, printr-o dezvoltare a tuturor lucrurilor în termenii legilor naturale şi a proceselor care operează astăzi la fel cum au operat în trecut.

Acest model nu permite existenta sau influenta unui agent extern sau a unui Creator. Universul în toate aspectele, evoluează el singur spre nivele mai ridicate ale ordinii. Conform acestui model, orice lucru din cosmos, de la corpurile cereşti până la existenta umană, s-au dezvoltat şi continuă să se dezvolte prin procesele evoluţioniste[7].

„Evoluţia cuprinde toate stagiile de dezvoltare  ale universului: cosmic, biologic, uman şi cultural.. Viata este un produs al evoluţiei naturii anorganice şi omul un produs al evoluţiei vieţii”[8]. Sau o altă definiţie: „Evoluţia în sens extins poate fi definită ca un proces ireversibil, esenţial şi direcţionat în timp, în care cursul lui duce la creşterea varietăţii şi la un nivel superior de organizare a produselor sale”[9].

Sumar se poate spune că: evoluţia este naturală, autoconţinută, fără un scop dinainte cunoscut, direcţională, universală şi continuă. Pământul în timpul existentei sale a fost dominat de uniformitarism.

Tabelul 1.1. indică predicţiile pentru categoriile importante, date de cele două modele prezentate mai înainte.

TABELUL 1.1

 CATEGORIA MODELUL

CREAŢIONIST

MODELUL

EVOLUŢIONIST

Legile naturii  Invariabile  Schimbare continua
Universul galactic Galaxiile sunt constante (în mare) Galaxiile se schimba
Corpurile cereşti In degradare In construcţie
Formaţiunile de roci Similare în toate erele Diferite, în diferite ere
Apariţia vieţii Viaţa numai din viaţa Viaţa din materia moarta
Apariţia de noi forme de viaţa Nu apar noi specii

(Modificări în cadrul speciei)

Noi specii apar
Mutaţia organismelor Degradantă Benefică
Selecţia naturală Proces conservativ Proces creativ
Vârsta pământului Probabil tânăra Foarte bătrână
Colecţia de fosile Hiaturi sistematice Tranziţii inumerabile
Apariţia omului Creat de la început Din hominizi intermediari
Natura omului Calitativ distinctă

de animale

Cantitativ superioară animalelor
Originea civilizaţiilor Au apărut odată cu omul Au apărut încet şi gradual

 1.3.Impactul gândirii evoluţioniste

 Mulţi oameni de ştiinţă, profesori şi cadre din  învăţământul universitar şi liceal, consideră şi în prezent, creaţionismul drept o religie pe când evoluţionismul drept ştiinţă. Prezentarea corectă, cinstită a punctelor de vedere creaţionist şi respectiv  evoluţionist despre primele origini reprezintă o mare responsabilitate pentru educaţia tineretului. De sute de ani oamenii au fost învăţaţi că toate lucrurile au fost create de Dumnezeu. Charles Darwin, fondatorul evoluţionismului clasic a acceptat în tinereţe explicarea teistică a primelor origini. Tânărul Darwin se ruga lui Dumnezeu ca să-i dea suport de ghidare în munca sa de cercetare. El în tinereţe considera Biblia drept o autoritate necontestată.

Dar în perioada sa de maturitate s-a schimbat. El treptat a început să se îndoiască de posibilitatea creerii fiinţelor de către Dumnezeu, şi a început să admită că ceea ce a dus la existenta florei şi faunei actuale de pe pământ s-ar datora legilor naturale de evoluţie. Prima lui schimbare în credinţa creaţiei, a apărut în timpul călătoriei lui cu vasul H.M.S. Beagle, în jurul lumii.

In această perioadă el a studiat cu atenţie două  volume: din lucrarea lui Charles Lyell despre schimbările geologice şi o carte a lui Thomas Malthus despre consumarea hranei de către diferite  populaţii din lume şi a făcut observaţii privitoare la structurile geologice, a florei şi faunei din America de Sud şi Insulele Galapagos din Oceanul Pacific.

In final el şi-a schimbat concepţia sa privitoare  la creaţie, susţinând că interacţiunea diferitelor vieţuitoare în mediul natural a dus în timp la schimbarea organismelor lor, unele organe atrofiindu-se pe când altele s-au dezvoltat, astfel că, a susţinut el, au apărut noi specii de plante şi animale. Acest proces imaginat de el, a fost denumit selecţia naturală. In timp, contemporanii săi, aşa cum a notat filozoful Herbert Spencer, au adoptat supoziţia: „…în  natură în lupta pentru existentă, supravieţuiesc cei care se adaptează cel mai repede şi bine.” Această idee a lui Darwin, a fost repede acceptată  de englezii victorieni, contemporani lui, care au cunoscut destul de multe lucruri despre: războaie, dezastre naturale, condiţiile meteorologice, etc.

O altă cauză a acceptării uşoare a ideii lui Darwin, fără o analiză ştiinţifică profundă, a fost şi faptul că englezii au putut accepta uşor selecţia naturală a plantelor şi animalelor făcând o analogie (bineînţeles  incorectă) între această selecţie naturală şi selecţia organismelor domestice dirijată de om, după criterii clare de selecţie. Dar Darwin niciodată nu a stabilit ştiinţific că selecţia ar fi demonstrat o evoluţie a speciilor de plante şi animale. El doar a prezentat o serie de idei  care să justifice credinţa sa de bază.

De fapt până în prezent, nici un om de ştiinţa n-a  fost capabil prin studii, argumente şi observaţii ştiinţifice să demonstreze apariţia de noi genuri de organisme vii (doar îmbunătăţiri în cadrul aceleaşi specii. Cu toate acestea, nici un autor din secolul al XIX-lea nu a avut o influentă mai mare asupra oamenilor de ştiinţă din aproape toate domeniile, ca cele două cărţi ale lui Darwin: „The Origin of  Species” [5 ] şi „The Descent of Man”[11,12,13 pag.5]. Darwinismul a fost mai târziu adaptat de neodarwinişti ca să răspundă mai bine criticilor oamenilor de ştiinţă şi această variantă modernă a primit titulatura: „Teoria sintetică modernă a evoluţiei”.

Punctul de vedere evoluţionist a fost extins  asupra întregului domeniu al cunoaşterii, astfel că se vorbeşte de „evoluţionismul total”, care include evoluţia sistemului stelar, evoluţia moleculară, evoluţia organică, evoluţia culturală, economică, politică, etc.

In prezent neodarwiniştii, au părăsit conceptul de  evoluţie continuă în timp îndelungat, care să asigure evoluţia lumii organice de la atomi spre om. Ei acceptă în prezent situaţii supranaturale în anumite faze ale evoluţiei. Astfel  s-au introdus concepte supranaturale printre care enumerăm: „Big-bang”-ul care ar explica apariţia universului printr-o explozie a unei particule foarte dense, şi care apoi s-a extins în spaţiu şi s-au creat sistemele solare cu sateliţii lor, salturi de la o specie la alta etc.

Deci modelul evoluţionist modern nu doreşte  să accepte fenomenul supranatural de creaţie iniţială, dar în schimb, acceptă pe parcursul evoluţiei anumite fenomene supranaturale, care să asigure stabilitatea modelului la criticile ştiinţifice tot mai puternice ce i se aduc.

In continuare sunt prezentaţi continuatori ai lui Darwin care au dezvoltat evoluţionismul de la el până  în prezent in diferitele domenii şi anume:

– economie şi ştiinţe sociale Marx, Keynes, White, Lenin;

– politică: Becker, Marx, Lenin;

– filozofie: Nietzsche, James şi pozitiviştii moderni;

– psihologie: Freud;

– educaţie modernă: Dewey;

– ştiinţe juridice: Pound, Holmes, Frankfurter;

– paleontologie şi genetică modernă: Simson,  Dobzhanski, J. Huxley,
P. Teilhard de Chardin;

– literatură  şi gândirea existenţială: Jack London, Shaw, Cámus, Sartre, Heidegger;

– analiza modernă a Bibliei: Fosdick.

 1.3.1. Impactul în economie şi ştiinţe sociale

 Karl Marx a fost primul dintre marii economişti din lume care a utilizat conceptele de: selecţie naturală şi lupta pentru existentă. Marx împreună cu Friederich Engels au considerat că competiţia pentru existenta vieţuitoarelor în natură este relevantă şi că poate fi extinsă la competiţia dintre clasele sociale. Pentru Marx, conceptul de lupta pentru existentă se transformă în lupta de clasă. Imediat în Germania lucrările lui Darwin şi Marx au fost bine primite.

De altfel, aceste principii la care s-a adăugat conceptul de superman a lui Nietzsche, a condus la conceptul lui Hitler de rasă ariană pentru poporul german. De fapt acţiunile dictatoriale ale lui Hitler, Musolini, Lenin, Stalin, Brejnev, ca şi a altor dictatori, s-au bazat pe selecţia naturala a lui Darwin,  adică pe lupta pentru existentă şi supravieţuieşte cel mai puternic.

Evoluţionismul  total, în sociologie, a „demonstrat” că lupta de clasă a dus la conducerea societăţii clasa cea mai puternică, cea mai adaptată pentru luptă, cea mai bine condusă, adică clasa proletară condusă de Partidul Comunist. De fapt Marx şi Lenin folosind modelul evoluţionist total, au arătat că lupta de clasă pornită în sclavagism, a continuat până la câştigarea marilor bătălii de către proletariat în  diferite ţări din lume, devenite ţări socialiste sau comuniste.

Odată câştigate aceste lupte, economia fiecărei ţări condusă de Partidul Comunist, a fost pusă pe baze noi marxist­leniniste cu mici adaptări în fiecare ţară şi anume economia socialistă centralizată de stat.

In prezent, puţine state din lume mai acceptă sistemul comunist drept model de urmat în economie, deci  evoluţionismul total a suferit o puternică lovitură, după ce acesta a adus zeci de ani, mari suferinţe popoarelor ce au fost obligate să-l experimenteze.

 1.3.2. Impactul în politologie.

 Impactul evoluţionismului în politologie poate fi trasat în mod similar cu cel din economie. Operele lui Marx în acest domeniu au fost dezvoltate de Lenin şi Stalin în URSS şi de  Carl Becker în SUA, etc. A fost introdusă noţiunea de democraţie populară cea mai evoluată democraţie obţinută în timpul evoluţiei societăţii pe pământ, adică democraţia oamenilor muncii,  stabilită de dictatura proletară. Conducerea statului  este asigurată de partidul unic numit de obicei Partidul  Comunist.

In acest caz independenţa relativă în stat, a  legislativului, a executivului şi a justiţiei nu mai are  sens; toate hotărârile se iau de către oamenii cei mai reprezentativi ai clasei muncitoare, şi anume membrii Partidului comunist. Dar practica a arătat că hotărârile se iau în mod dictatorial de către conducătorii partidului unic conducător.

Nu este de mirare că singurul model ştiinţific admis pentru explicarea originilor a fost modelul evoluţionist, iar ateismul a fost singura concepţie admisă despre lume şi societate, care a fost permisă să se predea in scoli.

 1.3.3. Impactul în istorie.

 Evoluţionismul total, a avut un impact puternic şi în interpretarea istoriei. Istoricii evoluţionişti acceptă implicit ideile lui Karl Marx referitoare la lupta de clasă care s-a dat in fiecare societate, începând de la  sclavagism şi până în capitalism. Această luptă de clasă, care a fost legitimată de lupta pentru existentă a lui Darwin a fost suportul evoluţiei istoriei de la o societate înapoiată spre alta mai evoluată. Chiar şi în societatea socialistă această luptă continuă, ea terminându-se se pare spre sfârşitul erei comuniste.

Istoria, conform marxiştilor trebuie să descrie şi să analizeze lupta de clasă, organizarea şi cerinţele economice, pentru a obţine concluzii corecte, care să includă obţinerea de noi idei pentru dezvoltarea omenirii.

Chiar şi in SUA, istorici evoluţionişti, adepţi ai teoriei marxiste, au încercat să explice multe  situaţii din istoria SUA pe această cale. Astfel, Beard  în 1913 [14 ] a tras concluzia că moşierii şi nobilii  erau pentru adoptarea constituţiei celor 13 colonii  americane, pe când micii fermieri, săracii şi indienii erau împotriva ei. Dar, ţelul final al istoricilor evoluţionişti,  şi anume raiul comunist devine în prezent un ţel care nu poate fi atins.

 1.3.4. Impactul in literatură

Romancierii în special (de exemplu Jack London, Vehlen, Norris, Dreiser  Michener), dar şi o parte din dramaturgi (de exemplu George Bernard Shaw) sau poeţi  ca Alfred Tennyson au contribuit în operele lor la răspândirea credinţei în evoluţia umanităţii şi mai ales în credinţa că numai bărbaţii viguroşi, bătăioşi, bine dotaţi pot răzbi în viată [15,16,17,18], pe când ceilalţi  trebuie să dispară din calea eroilor. Apoi atât London cât şi Shaw au încercat în operele lor literare, să prezinte socialismul marxist prin conceptul de lupta pentru existentă. Jack London a popularizat acest concept în operele  sale: Colţ Alb (White Fang ) şi Chemarea străbunilor (The Call of the Wild).

In ceea ce priveşte scriitorii din tarile socialiste, aceştia au fost obligaţi să scrie în conformitate cu regulile şi „recomandările” realismului socialist, curentul cultural al celei mai avansate literaturi, obţinută în evoluţia creaţiei literare în lume. Aşa au apărut puzderia de romane scrise de scriitori sovietici şi din alte tari socialiste, în care marii eroi comunişti, prezentaţi întotdeauna drept oameni  oneşti, cu fizic plăcut, buni luptători, harnici au condus grupurile de oameni din care făceau efectiv parte, spre o viată mai bună, spre viitorul final al evoluţioniştilor ­ societatea comunistă şi aceasta în ciuda faptului că au trebuit să lupte cu oamenii răi, duşmănoşi, deformaţi fizic sau psihic şi în mod normal,  aceştia din urmă au fost înfrânţi şi mai ales lichidaţi  în cadrul lupte de clasă.

 1.3.5. Impactul în psihologie

 Prin acceptarea conceptului de moştenire de către urmaşi a caracteristicilor dobândite de către un individ în timpul vieţii sale, prezentat de Sigismund Freid, s-a produs primul impact al modelului evoluţionist în psihologie şi psihiatrie.

In ultima ediţie a cărţii sale „The Origin of Species”, Darwin utilizează conceptul de moştenirea caracteristicilor dobândite în timpul vieţii de către plante şi animale, idee susţinută de către Lamark, care a crezut în transmiterea caracteristicilor dobândite în timpul vieţii de către un individ către urmaşii săi. De altfel această idee este astăzi complet discreditată şi complet abandonată de către cei mai importanţi oameni de  ştiinţă din  biologie şi genetică.

Acceptarea acestei idei de către  Freud, a dus la implementarea în psihologie a conceptului de influenţare majoră a mediului înconjurător asupra psihicului şi compartimentului uman. In concordantă cu susţinătorii influentei pregnante a mediului înconjurător, comportarea individuală este o  consecinţă a mediului în care individul creste şi se dezvoltă, iar trăsăturile  psihice dobândite vor fi transmise urmaşilor.

Astăzi mari savanţi ca: B. Skiner, Robert Ardrey, Konrad Lorenz şi Desmond Morris reflectă seriois dacă mai pot accepta această idee neştiinţifică care admite originea evoluţionistă a umanităţii [19,20,21,22].

 1.3.6. Impactul în filozofie

 In acord cu gândirea evoluţionistă, care considera că evoluţia a creat noi tipuri de animale şi plante şi că ea continuă să creeze noi specii, o parte din filozofi au aderat la  acest punct de vedere în sensul neacceptării categoriilor care nu pot fi clar definite (ele schimbându-se lent în timp, evoluând), şi în acest caz absolutul nu mai poate fi indentificat.  Acest concept a fost introdus în primul rând în logică, unde sistemul de gândire a lui Aristotel a fost modificat  prin introducerea sistemelor logice cu mai multe valori.

Multe confuzii au apărut apoi în etică şi estetică prin accep-tarea gândirii evoluţioniste în filozofie. Primii mari filozofi care au introdus conceptul evoluţionist în filozofie au fost John Dewey [23] şi Morton White [24]. Ei au influenţat puternic apariţia şi dezvoltarea noii filozofii disperate a existenţialismului şi au avut o influentă în apariţia religiilor mistice din estul SUA.

Engels şi apoi Lenin au fundamentat pe bazele modelului evoluţionist, filozofia materialist dialectică, care avea drept principiu de bază: „universul a existat şi va exista întotdeauna, materia există în continuă mişcare şi nu dispare, universul şi fiinţele vii sunt în continuă evoluţie, datorat şi principiului dublei negaţii  a lui Hegel, aplicat în acest caz nu ideii ci materiei. Gândirea a apărut pe treaptă superioară de dezvoltare a materiei şi dezvoltare gândirii, a filozofiei, nu se face prin ea însăşi, ci datorită influentei sistemului economic la un moment dat.

Conform teoriei materialist-dialectice, filozofia este deci o ramură a culturii spirituale, formă a conştiinţei sociale care interpretează sintetic şi unitar întreaga realitate naturală, socială şi spirituală; ea porneşte în interpretarea realităţii de la rezolvarea materialistă a problemei fundamentale a filozofiei: relaţia dintre materie (existentă, natură) şi spirit (conştiinţă, gândire); ea exprimă în societăţile împărţite pe clase concepţia despre lume a unei clase sociale determinate.

 1.3.7. Influenta în educaţie

 Primul inovator al educaţiei moderne a fost John  Dewey, care acceptând modelul evoluţionist, a susţinut  punctul de vedere al evoluţiei, potrivit căruia existenţa  umană este produsul evoluţiei care s-a produs şi se produce lent modificând fizicul şi mentalitatea fiecărui  om. Conform părerii lui Dewey, mediul şi împrejurările în care şcoala îşi desfăşoară activitatea este lucrul cel mai important [24]. Conform acestui principiu, fiinţa umană a fost tratată ca un animal inteligent, dezvoltat, în interacţie cu natura înconjurătoare. O astfel de educaţie a dus la concepţia că indivizii cei mai dotaţi pot răzbi în lupta cu mediul înconjurător, cei slabi în mod firesc vor fi marginalizaţi, înfrânţi şi eventual lichidaţi.

 1.3.8. Influenţa în teologie

 O mare influentă a avut-o modelul evoluţionist asupra studiilor moderne contemporane despre teologie şi   originea religiilor. Astfel, Harry Emerson Fosdick [25] pretinde că credinţa omului despre Dumnezeu a evoluat de la adorarea zeilor soare şi luna, apoi a zeului munte şi a zeului râu, continuată cu adorarea zeului recoltei, zeului tribal şi în final s-a ajuns la Dumnezeul omniprezent. De fapt analiza religiilor de pe  poziţii evoluţioniste a dus la apariţia multor lucrări de amploare   şi eseuri, mai ales în ultimii 30 de ani [26, 27, 28, 29, 30]. Apoi alţi specialişti, adepţi ai modelului evoluţionist, au încercat să facă un compromis între Biblie şi diferite modele de apariţie a universului bazate pe evoluţionism.

 1.3.9. Impactul în ştiinţă

 In multiple ramuri ale ştiinţei, impactul gândirii evoluţioniste a fost aproape complet. Scriitori influienţi, lideri ai conceptului evoluţionist: Julian Huxley, Theodosius Dobzhanski şi Pierre Teilhand de Chardin au avut o puternică influentă în diferite domenii ale biologiei şi a altor domenii ştiinţifice învecinate. Ei au reuşit să impună în programul de învăţământ mediu şi universitar, precum şi în comunicările ştiinţifice şi  de mass-media această gândire.

Revista la care au colaborat toţi marii susţinători ai modelului evoluţionist a fost The Origin of Species şi aceasta pentru o perioadă lungă de timp, de la apariţia ei în 1859 şi până în prezent. Au colaborat la această revistă în primul rând darwiniştii şi apoi neodarwiniştii şi respectiv creatorii modelului sintetic  evoluţionist.

Influenţa evoluţionismului a creat confuzii în geologie, când pur şi simplu, s-a adoptat metoda datării  rocilor în funcţie doar de fosilele găsite, fără să se  tină cont că ordinea apariţiei fosilelor este doar o ipoteză sau model propus de evoluţionişti.

Desigur, în prezent influenţa evoluţioniştilor în ştiinţă este în continuă scădere, mai ales după anul  1970, când a început dezvoltarea impetuoasă a studiilor pentru întocmirea modelului complex creaţionist în SUA şi Canada [34, 35, 36].

1.4.DISPUTA CREAŢIONIŞTI-EVOLUŢIONIŞTI S-A RELANSAT ÎN ULTIMELE TREI DECENII

 Aşa cum am arătat, după primele aselenizări în care s-au folosit staţii automate de recoltat roci, s-a produs un şoc şi o „trezire” a multor savanţi care au   început să aibă îndoieli privitoare la modelul evoluţionist acceptat în mod oficial în scoală, universitate şi mediile academice în toate ţările lumii. Au apărut Institute de cercetare în domeniul creaţionismului ştiinţific şi grupuri de cercetători în  acest domeniu în  diferite universităţi în lume. Port    stindardul cercetătorilor în domeniul creaţionismului ştiinţific este “Institute for Creation­Research, San Diego, California. Acest institut este condus de Directorul General Prof. John Morris Ph.D.

2. METODELE DE LUCRU ŞTIINŢIFICE

Răspunsul la întrebările: „Ce este ştiinţa?”  şi  „Care sunt metodele sale de lucru?”, reprezintă un punct crucial în discuţiile referitoare la conceptele despre primele origini. In prezent, o mare parte dintre oamenii de ştiinţă susţin că ştiinţa poate investiga orice arie a cunoaşterii. Se pune întrebarea cât de valabilă este aceasta afirmaţie. Este posibil în prezent să se studieze cu metodele ştiinţifice originea universului, originea vieţii pe pământ şi originea omului?

Răspunsul este negativ pentru o mare partea a cestui domeniu şi o mare parte  dintre cercetători recunosc acest lucru.

 2.1. ŞTIINŢA ÎN ANTICHITATE

 In prezent se admite că începuturile multor  discipline ştiinţifice pot fi localizate în Orientul Apropiat şi Asia şi anume: în Babilon, Egipt, China pentru algebră, geometrie şi astronomie şi în Grecia şi Imperiul Roman pentru matematici, fizică, logică şi filozofie.

Contrar celor susţinute în secolul XX de către evoluţionişti în scoli şi universităţi, în  prezent se afirmă din ce în ce mai mult că apariţia şi dezvoltarea ştiinţelor nu este în conflict cu Biblia. Acest lucru a fost argumentat de Stanley L. Jaki în lucrările sale [39,40,41], de H. Butterfield în [42] şi alţii care au arătat că ştiinţa modernă a fost născută în cultura iudeo-creştină din punctul de vedere al concepţiei despre lume, pe când ştiinţa despre lume a fost născută moartă în celelalte culturi antice.

 2.2. ŞTIINŢA ÎN EVUL MEDIU

 Aşa cum a arătat S. L. Jaki [39], filozofii şi oamenii de ştiinţă din Evul Mediu şi cei care sunt consideraţi precursorii epocii moderne: Roger Bacon, Robert Grosseteste, Francis Bacon, Copernicus Galileo, Tycho Brahe, Linne Linneaus, John Ray, Robert Nuttall, Johannes Kepler şi Isaac Newton au creat începutul diferitelor ştiinţe moderne, bazaţi pe principiile  transmise de învăţătura iudeo-creştină despre lume. Aceştia au crezut că universul, incluzând pământul, a fost creat de Dumnezeu.

2.3. ŞTIINŢA ÎN EPOCA MODERNĂ

 Ideea creaţiei a fost puternic susţinută şi  de alţi oameni de ştiinţă de la sfârşitul secolului al XIX, printre care: Robert Boyle, Michael Faraday, James Clerk Maxwell, Gregory Mendel şi Louis Pasteur. Lista poate fi extinsa cu: Virchow, Cuvier, Agassis,  Morse, Dalton, Isaak Barow şi Seth Ward fondatorii Societăţii Regale din Marea Britanie.

Metodele tradiţionale ale ştiinţei şi necesităţile pragmatice ale tehnologiei, care acompaniază expansiunea ştiinţei, au dus la dezvoltarea vertiginoasă a ştiinţei în ultimul secol.

În momentul în care baza creştină a ştiinţei  a fost uitată (sau în sfârşit a fost ignorată), au apărut idei care au căutat să evite necesitatea unui Creator pentru începuturi sau în prezent pentru menţinerea legilor de guvernare ale universului.

Astfel în timpul lui Spinoza şi Kant universul a fost considerat „închis”. In concordantă cu Kant, nu mai trebuie să gândim că Dumnezeu trebuie  să mai intervină. Funcţia providenţială a lui Dumnezeu a fost separată şi închisă în rai, astfel că ştiinţa şi religia există şi funcţionează separat.

 2.4. SISTEMUL ŞTIINŢIFIC DE LUCRU

Activitatea cercetătorului ştiinţific constă în a formula şi controla (testa) sistematic enunţuri şi sisteme de enunţuri, în ştiinţele empirice în speţă, el construieşte ipoteze, sisteme teoretice pe care le confruntă cu experienţa, prin observaţie şi experiment [155, pg.73].

 2.5. METATEORIA

Reprezintă teoria care studiază structura sistemului conceptual şi metodele unei teorii date, în scopul stabilirii limitelor valabilităţii şi a domeniului de aplicabilitate a respectivei teorii, precum şi a găsirii metodelor de construire mai raţională a acesteia [43].

Apariţia geometriilor neeuclidiene a pus în  discuţie noţiunea de axiomă. Aceste două geometrii au apărut după ce o serie de geometri au căutat să găsească o demonstraţie pentru faimosul postulat al lui Euclid referitor la câte paralele pot fi duse printr-un punct exterior la o dreaptă dată. Această demonstraţie s-a dovedit imposibilă, până când, în acelaşi timp, doi geometri au avut ideea să renunţe la el socotind că-l pot înlocui cu un postulat contradictoriu cu acesta.

In prezent există trei tipuri de geometrii:

a. geometria euclidiana, cu postulatul lui Euclid valabil (care poate fi enunţat şi sub forma: printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o paralelă şi numai una singură).

b. geometriile neuclidiene de tipul Lobacevski-Bolyai, cu postulatul lui Euclid nevalabil (printr-un punct exterior unei drepte date se pot duce două paralele la acea dreaptă).

c. geometriile de tipul Riemann, cu postulatul lui Euclid nevalabil (printr-un punct exterior unei drepte nu se poate  duce nici o dreaptă paralelă la acea dreaptă).

Această situaţie ca şi alte experienţe cu  determinarea vitezei absolute a pământului, care a dus la apariţia teoriei relativităţii etc., au făcut ca oamenii de ştiinţă să-şi schimbe concepţia despre axiome. Pentru Aristotel şi pentru oamenii de ştiinţă  care au lucrat până la sfârşitul secolului trecut, o axiomă era un adevăr evident. Pentru oamenii de ştiinţă actuali, o axiomă este ceea ce ne permite să organizam o teorie în mod corect.

Hilbert arată că o teorie axiomatizată constă   în ” stabilirea unui schelet de concepte care permite  punerea în ordine a unor fapte” [44].

Structura axiomatică a unei teorii cuprinde  în primul rând termenii primitivi şi propoziţiile primitive care sunt acceptaţi convenţional, şi vor trebui să îndeplinească anumite condiţii, pentru ca în primul rând să nu ducă la contradicţii.

Schema axiomatică devine:

1. partea axiomatică:

a. termenii primitivi, acceptaţi convenţional;

b. propoziţii primitive, acceptate convenţional.

2. partea derivativă:

a. termeni definiţi;

b. propoziţii demonstrative.

3. reguli de derivare:

a. pentru termeni (reguli de definiţie);

b. pentru propoziţii (reguli de deducţie).

Axiomele trebuie să satisfacă condiţiile:

– să fie necontradictorii;

– să fie suficiente.

Aceleaşi condiţii trebuie să le îndeplinească şi ideile primitive. Şi ele trebuie să fie necontradictorii, independente şi suficiente. Axiomatica aristotelică, dominantă până la sfârşitul  secolului trecut, se garanta singură, fiindcă avea garanţia din afara ei (garanţie obţinută în urma multor observaţii). Axiomatica contemporană, trebuie să se garanteze singură, dar această fundamentare nu este întotdeauna uşoară.

Construcţia unui sistem formal

Un sistem formal este constituit din simboluri şi reguli de combinare ale acestora. Termenii primitivi sunt:

– indicii, adică semnele iniţiale cu care se va lucra;

– operăriile, adică moduri de a combina semnele pentru formarea unor noi termeni;

– reguli de formare, care specifică cum se  construiesc termenii noi cu ajutorul operaţiilor.

Propoziţiile elementare, formează o listă de „predicate” arătându-se numărul şi felul lor şi enumerând obiectele, adică „argumentele” care pot primi aceste predicate.

Teoremele elementare cuprind:

– axiomele, acceptate ca adevărate fără demonstraţie;

– regulile de procedură cu care se pot obţine  propoziţii “adevărate” şi noi în cadrul sistemului.

 2.6. LIMITELE METODOLOGIEI ŞTIINŢIFICE

Este important de stabilit în mod clar, limitele disciplinelor ştiinţifice, întrucât ele studiază fenomenele şi lucrurile naturale în mod empiric (după efectuarea de experimente), cantitativ şi corectabil.

Principiul empiric. Ştiinţa este bazată pe  evenimentele care pot fi observate. Din antichitate deja, oamenii de  ştiinţă au studiat lucrurile şi mediul lor natural, folosind aparate, pe care le-a  folosit pentru ca să extindă abilitatea lor de observare.

Principiul empiric al ştiinţei a fost o cale de definire a naturii credinţei ştiinţifice, aceasta s-a bazat întotdeauna pe metodele de testare ştiinţifică.

Ştiinţa modernă în prezent pregăteşte experienţe pentru a studia fenomene şi aspecte în condiţii speciale de laborator.

Principiul cantitativ. Fondatorii ştiinţelor moderne au pus un accent deosebit în investigaţiile lor, pe realitatea ce poate fi măsurabilă. Fizicienii  în special fac măsurători cantitative în termeni ca: lungime, greutate, volum, densitate, etc. Pe de altă parte, valorile spirituale ale umanităţii, (precum morala), nu sunt măsurabile, şi ele sunt în afara scopului investigaţiei ştiinţifice.

Principiul corectabilităţii. In timpul efectuării de măsurători, oamenii de ştiinţă utilizează anumite metode şi aparate de măsură, a căror precizie creste în timp, şi deci mereu se fac corecţii în descrierea fenomenelor studiate.

Atribuţiile de bază ale ştiinţei. Se pot enumera următoarele atribuţii de bază ale cercetării ştiinţifice:

a. Obiectivitatea ştiinţei este posibilă;

b. Obiectele naturale şi/sau evenimentele există în afara (sau independente de observator);

c. Relaţia între cauză şi efect poate fi identificată;

d. Ideile ştiinţifice sunt testabile;

e. Există o uniformitate în natură.

Acestea sunt datele de bază pentru gândirea inductivă la care Bacon a insistat să adiţioneze gândirea deductivă a scolasticilor. De fapt toată munca ştiinţifică se bazează pe încredere, încrederea în atribuţiile de bază ale ştiinţei.

Dar prin extinderea acestei încrederi, azi mulţi scriitori şi oameni de ştiinţă cred că ştiinţa poate investiga orice arie a cunoaşterii. Mulţi cercetători speculativi sau scenarişti de acţiuni fictiv-ştiinţifice scriu diferite scenarii despre origini.

Una  din caracteristicile generale ale ştiinţei include acumularea de lucruri şi date clasificate. In ultimii 50 de ani acumularea a fost în progresie geometrică.

A doua caracteristică este componenta dinamică a ştiinţei, care conduce la dinamismul dezvoltării ei şi implicării ei directe în tehnologie.

La întrebările:  „Ce este ştiinţa?”  şi „Ce este ştiinţific?” se pot da o serie de răspunsuri după cum urmează:

a. Ştiinţa este o ramură de studiu care este preocupată atât de mulţimile conectate ale adevărurilor demonstrate cât şi cu factorii sistematic clasificaţi şi mai mult sau mai puţin corelaţi, obţinându-se legi generale şi care includ metode demne de încredere pentru descoperirea adevărului pur în interiorul domeniului său.(Oxford Dictionary).

b. Ştiinţa poate fi descrisă sub două forme:

– ştiinţa este o mulţime de cunoştinţe folositoare şi practice şi metoda de obţinerea lor;

– ştiinţa este o activitate intelectuală pură, N. Campbell.

c. Ştiinţa este o serie de concepte care s-au dezvoltat ca rezultat al experimentării şi observaţiei şi este rodnică într-o mare măsură prin experiment şi observaţie. J.B.Conant,1951.

d. Distincţia importantă între ştiinţă şi alte sistematizări constă în aceea că ştiinţa se autotestează şi se autocorectează. Testarea şi corecţia sunt date prin înţelegerea observaţiilor, care pot fi repetate în esenţă, obţinându-se aceleaşi rezultate cu persoane care le operează corect folosind aceleaşi metode şi cu aceleaşi  modelari. C.Dimson,1961.

e. Ştiinţa este mulţimea cunoştinţelor obţinute prin metode bazate pe autoritatea observaţiei. Robert Fischer,1975.

Ţinând cont de definiţiile prezentate mai înainte putem sintetiza că impulsul dinamic al metodei ştiinţifice îl reprezintă următoarele mecanisme: punerea problemei (adică ipoteza) şi testarea procesului şi deci în mod necesar metoda ştiinţifică implică predicţia.  Predicţia ca să fie folositoare metodei ştiinţifice trebuie să fie verificată prin testarea empirică.

Privită sub acest unghi, problemele originii universului, originii vieţii, originii omului sunt greu de rezolvat numai cu metodele ştiinţei.       Deasemeni, în acord cu definiţiile pentru ştiinţă menţionate mai înainte, ştiinţa foloseşte următoarele mijloace în procesul cunoaşterii [13, pg. 67]:

aObservaţia, care constă în abilitatea folosirii directe sau indirecte a vederii, auzului, mirosului şi gustului;

b. Întocmirea definiţiilor operaţionale, care constă din descrierea aspectelor şi/sau a proceselor şi activităţilor;

c. Clasificarea, cuprinde: ordonarea şi aranjarea informaţiilor în categorii convenite, în funcţie de caracteristici similare sau contrare;

d. Întocmirea întrebărilor şi ipotezelor, reprezintă o expunere a unei formulări surprinzătoare şi a unor răspunsuri care pot fi testabile;

e. Predicţia, enunţă condiţii anticipate bazate pe datele cunoscute;

fMăsurarea, reprezintă determinarea numerică a dimensiunilor;

gExperimentarea, este examinarea cu atenţie a condiţiilor variabile şi constante;

h. Interpretarea datelor, reprezintă analizarea sumară a datelor pentru folosirea în procesele de clasificare, concluzie şi comunicare;

i. Comunicarea, este prezentarea sub formă de tabele, gravuri şi transmiterea orală sau scrisă pentru factorii significanţi;

j. Formularea  modelelor, organizarea conceptuală pentru relatarea ideilor şi claselor de date;

k. Reexaminarea, evaluarea suplimentară a interpretărilor, comunicărilor şi modelelor pentru corectare şi îmbunătăţire.

3. ASPECTE  ALE  ACTIVITĂŢII  ŞTIINŢIFICE

Cu toate că activităţile şi metodele folosite de oamenii de ştiinţă sunt multiple şi adesea complexe, întreaga activitate a cercetătorilor, poate fi grupată în două mari clase: empirică (care include metodele observaţiei) şi teoretică (care include în special termeni explicativi şi respectiv teorii  ştiinţifice care corelează şi unifică observaţiile).

 3.1. OBSERVAŢIA

 Reprezintă o descriere scrisă sau orală despre perceperea sau cunoaşterea unui obiect natural sau o întâmplare. Orice cercetare îşi bazează începutul pe o observaţie, care stimulează apoi curiozitatea ştiinţifică a investigatorului. Observaţia apare atât în timpul muncii cotidiene de cercetare dirijată spre o anumită direcţie cât şi întâmplător când se referă la observaţia colaterală scopului principal. Observaţiile întâmplătoare sunt şi ele la fel de productive (de exemplu observaţia lui Bequerelle referitoare la voalarea unui film fotografic amplasat lângă o bucată de minereu de uraniu). In timpul observaţiei, cercetătorul îşi  poate pune întrebări de tipul: „cum”, „unde”, „când”, „ce”, „cine” sau  „cât de mult” dar un cercetător ştiinţific nu-şi poate pune întrebarea „de ce”. O astfel de întrebare face parte din zona de studiu metafizic a cunoaşterii.

 3.2. DESCRIEREA

 Reprezintă o relatare despre un obiect  natural şi/sau un eveniment desfăşurat în spaţiu şi timp. De obicei descrierea ştiinţifică este foarte amănunţită şi lungă, ea cuprinzând printre altele,  mărimea (dimensiunea), aspectul, valoarea, densitatea, compoziţia, şi încă multe faţete ale obiectelor sau evenimentelor desfăşurată în timp pe care cercetătorii  le cuantifică, luând un reper de zero în timp. Trebuie făcută observaţia că descrierea obiectelor sau evenimentelor poate fi falsă sau adevărată pe când obiectele naturale sau fenomenele nu pot fi considerate adevărate sau false. Din această cauză, se ajunge în final la descrieri aproximative ale adevăratului fenomen, care de multe ori este mai complex sau esenţialul este mascat mai mult sau mai puţin.

 3.3. CALCULUL MATEMATIC

 Reprezintă operaţia efectuată cu simboluri numerice şi abstracte folosind reguli şi algoritmi din diferite ramuri ale matematicii. Calculul matematic, poate fi folosit în momentul în care cuantificarea fenomenelor descrise a avut loc. Cu ajutorul lui se pot găsi corelaţii între diferitele variabile folosind diferite tipuri de calcul, cel mai des folosit fiind calculul statistic. Au apărut ramuri ale matematicii, la care se pot analiza fenomene, care nu sunt precis cuantificate, folosind comparaţii calitative  şi/sau comparaţii cantitative manipulând valori aproximative sau vag conturate.

 3.4. CLASIFICAREA

 Reprezintă procesul de ordonare a obiectelor naturale sau a evenimentelor după criterii date. Ordonarea se face cu mare atenţie, cu scopul detectării de similarităţi şi respectiv diferente, cu scopul găsirii relaţiilor de legătură între obiecte sau fenomene în mediul înconjurător. Clasificarea elementelor efectuate de Mendeleev, reprezintă un exemplu elocvent despre acest aspect al activităţii ştiinţifice.  El realizând o clasificare atentă, a reuşit să prezică locurile libere în tabelul său pentru elementele chimice nedescoperite încă atunci. Clasificarea pe lângă faptul că face o anumită ordine într-un domeniu de obiecte naturale sau fenomene este importantă şi prin aceea că conduce uşor spre anumite generalizări.

 3.5. GENERALIZAREA

 Este o formulare a aspectelor comune pentru obiectele naturale sau evenimentele similare. Generalizarea reprezintă pe de altă parte o afirmaţie despre un grup de membri ai unei mulţimi de obiecte sau evenimente. Toţi oamenii de ştiinţă folosind observaţia, descrierea, calculul matematic şi clasificarea ajung în final la primul pas în realizarea muncii lor şi anume la generalizare. Generalizările sunt finalizate în forme de definiţii şi reguli.

 3.6. RAŢIONAMENTUL INDUCTIV

 Prin raţionamentul inductiv, gândirea umană poate detecta similarităţile sau/şi diferentele fenomenelor naturii sau a obiectelor din natură sub forma unor formulări generale. Acest raţionament este un model de gândire umană care este folosit cu precădere în ştiinţele empirice, şi care constă într-o inferentă (operaţie a gândirii prin care se trece de la un enunţ la altul) de la enunţuri singulare (descrieri, observaţii, experimente, calcule făcute cu anumite  mărimi), la enunţuri universale, la ipoteze sau teorii. Referitor la raţionamentul inductiv, au apărut o serie de critici printre care Karl R. Popper [37 care susţine: „Este  însă departe de a fi ceva de la sine înţeles că suntem îndreptăţiţi să inferăm enunţuri universale din enunţuri singulare, oricât de numeroase ar fi acestea…”. Au apărut o serie de discuţii între logicieni şi filozofi referitor la:  „dacă şi în ce condiţii sunt îndreptăţite raţionamentele inductive?”. În matematică inducţia completă este în general acceptată fără alte observaţii.

 3.7. ANALOGIA

 Reprezintă compararea unor obiecte naturale sau fenomene nefamiliare (mai puţin cunoscute şi de obicei obiecte de studiu) cu alte obiecte naturale sau fenomene cunoscute cercetătorului ce efectuează analogia. De obicei analogia se efectuează doar pentru câteva aspecte pentru care comparaţia este posibilă. Prin analogie, cercetătorii pot pregăti experienţe şi modelări pentru cercetarea de  noi obiecte naturale sau fenomene, ţinând cont de experimentările făcute cu alte obiecte sau fenomene deja cunoscute. De-a lungul timpului au apărut o serie de analogii care au ajutat cercetătorii ştiinţifici să obţină progrese în munca lor.

Exemple de analogii apărute în ştiinţă:

– organizarea similară a atomului cu a sistemului solar;

– efectul  Doppler descoperit pentru sunet a fost extins pentru lumină (în special pentru lumina roşie);

– ciocnirile elastice ale bilelor de biliard au fost extinse pentru mişcarea moleculelor într-un mediu închis;

– curgerea lichidelor pentru explicarea curgerii curentului electric continuu;

– celula fagurelui de albină cu celula plantelor;

– reacţii chimice in vitro extinse de evoluţionisţi la reacţiile  „primitive” de pe pământ (când în urmă cu cca. 20 miliarde ani s-au obţinut anumite substanţe organice din anorganice);

– scările interioare dintr-o casă englezească cu forma spaţial elicoidală a ADN-lui;

– selecţia artificială (făcută de om pentru  ameliorarea unei rase) cu selecţia naturală susţinută de evoluţionişti;

– comportarea animală extinsă de evoluţionişti la comportarea umană.

 3.8. IPOTEZA

Reprezintă o presupunere enunţată pe baza unor fapte cunoscute, cu privire la esenţa, cauza, legea, mecanismul intern al unui fenomen. Mai direct spus, ipoteza reprezintă tentativa de a răspunde la o problemă dată, în forme adecvate pentru a fi, testată. Ipoteza este pe de altă parte baza pentru formularea unei predicţii, adică pentru un anumit tip de testare, din care ar trebui să se obţină adevărul sau falsitatea ipotezei enunţate.

 3.9. PREDICŢIA

 Anticiparea sau deducerea prin calcule a stării  de legătură sau corelare a obiectelor naturale sau a evenimentelor bazate pe cunoştinţele dobândite până în acel moment. Predicţia este analoagă formulării:  „dacă …atunci”. Astfel dacă sunt cunoscute o serie de condiţii, se pot anticipa (de oamenii de ştiinţă bine antrenaţi în domeniu şi mai ales de aceea care au această calitate de anticipare), condiţiile şi relaţiile ce pot fi asociate condiţiilor şi relaţiilor cunoscute. Acest model al cunoaşterii este caracteristic raţionamentului deductiv.

 3.10. RAŢIONAMENTUL DEDUCTIV

 Prin raţionamentul deductiv se pot obţine noi concluzii sau relaţii din generalizări mai extinse. Adesea raţionamentul deductiv a fost considerat ca opus raţionamentului inductiv. Cel mai important lucru este că cele două raţionamente împreună formează cele două faze ale cunoaşterii umane.

3.11. EXPERIMENTUL

 Reprezintă folosirea echipamentelor proiectate adecvat, a aparatelor de măsură şi a componentelor variabile controlate în vederea obţinerii de observaţii şi descrieri, care în mod normal nu ar fi obtenabile. La început, experimentările se făceau simplist, fără un program prealabil. Aparatura era  simplă şi uşor de procurat. In epoca modernă, experimentările sunt din ce în ce  mai complexe, necesitând echipamente şi aparatură din ce în ce mai sofisticate şi mai scumpe.

 3.12. SIMULAREA EXPERIMENTALĂ

 Reprezintă o proiectare a unei experienţe controlate, cu scopul validării sau invalidării unei ipoteze sau predicţii făcute anterior. În cazul fizicii energiilor mari, echipamentele depăşesc adeseori valori de sute de milioane de dolari şi execuţia cu punere în funcţie poate dura câţiva ani. In plus apar situaţii, în care un experiment început poate dura luni sau chiar ani de zile (de exemplu urmărirea neutronilor în instalaţiile speciale montate sub pământ). În cazul experimentărilor de urmărire a mutaţiilor pe musca drosophila, aceste experienţe se desfăşoară deja de zeci de ani şi continuă încă.

 3.13. ELABORAREA LEGII

 După testări repetabile şi având un suport  suficient de date sistematizate sau o generalizare substanţială de cunoştinţe cu aplicabilitate universală referitoare la un set de factori, se poate elabora o lege ştiinţifică. Legile ştiinţifice sunt tipic exemplificate prin legile mişcării lui Newton, legile de mişcare ale planetelor sau legea moştenirii caracterelor a lui Mendel. In general, legile ştiinţifice reprezintă aproximări ale oamenilor de ştiinţă referitor la natura înconjurătoare şi au fost identificate de cercetători de-a lungul secolelor. Este important de arătat că legile ştiinţifice nu pot controla natura sau universul. Deci legile naturii sunt afirmaţii descriptive. Ele sunt diferite de legile civile sau juridice care sunt  prescriptive, adică indică cum trebuie să se comporte oamenii.

 3.14. ELABORAREA TEORIEI ŞTIINŢIFICE

 Teoria ştiinţifică reprezintă o listă de postulate şi atribute ştiinţifice de obicei specificând existenta, relaţii de legătură şi evenimente privind entităţi imaginare (ca atomul, molecula,  gena), obţinând un sistem explicativ  semnificativ pentru o serie de factori destul de diverşi. Exemple de teorii ştiinţifice: teoria molecular-cinetică a gazelor, teoria modernă a atomului, teoria  nucleară, teoria genelor. Fiecare dintre aceste teorii necesită o listă de postulate  (sau supoziţii teoretice) referitor la existenta mărimilor imaginate ca:  molecule, atomi, electroni sau gene; aşa cum s-a arătat în cap.2.5. privitor la elaborarea unei teorii ştiinţifice corecte.

 3.15. EXEMPLE DE TEORII ŞTIINŢIFICE

  De-a lungul ultimilor zeci de ani au fost dezvoltate o serie de teorii ştiinţifice, care au fost apoi verificate, testate de foarte mulţi cercetători şi apoi modificate, îmbunătăţite. Pentru exemplificare, în  continuare sunt prezentate câteva teorii ştiinţifice, în special postulatele pe care s-au bazat ele la elaborare.

 a. Postulatele teoriei cinetice a gazului perfect.

1. Toată materia este compusă din particule mici.

2. Moleculele gazelor sunt mici în comparaţie cu distanta dintre ele.

3. Particulele sunt în continuă mişcare.

4. Ciocnirile între molecule sau intre molecule şi pereţii vasului sunt perfect elastice (fără pierderi de energie).

5. Energia cinetică medie a diferitelor molecule gazoase este aceeaşi la aceeaşi temperatură.

b. Postulatele teoriei atomice ale lui Dalton (sec. XIX-lea).

1. Întreaga materie este compusă în final din particule numite atomi, care sunt indivizibile.

2. Toate particulele unui element dat sunt de aceeaşi greutate şi au în comun şi alte aspecte (dar particulele altor elemente au diferite greutăţi).

3. Atomii sunt indestructibili din punct de vedere chimic şi identitatea lor nu se schimbă în timpul reacţiilor chimice.

4. Combinaţiile chimice au loc prin uniunea atomilor diferitelor elemente în rapoarte simple.

c. Postulatele teoriei nucleo-electronice.

1. Atomul este compus din nuclee, în jurul lor fiind un nor de electroni.

2. Nucleele sunt compuse din protoni şi neutroni.

3. Protonii au sarcini pozitive.

4. Electronii au sarcini negative.

5. Numărul protonilor este egal cu numărul electronilor.

6. Numărul de sarcini pozitive în nucleele unei substanţe este numit număr atomic.

7. Neutronii sunt particule neutre (din punct de vedere electric) şi au masa aproape egală cu protonii.

d. Postulatele teoriei genetice.

1. Genele există în perechi pentru o însuşire,  de obicei în zigoţi (zigotul fiind celula diploidă rezultată din unirea a doi gameţi haploizi rezultând un ou fecundat), în celulele de bază şi în celulele generative gonade  (gonada fiind organele care produc gameţi spermatozoizi şi ovule).

2. Numai câte una din perechea de gene există în gameţi.

3. Două gene există pentru o însuşire în zigot după fertilizare.

4. O genă poate fi dominantă asupra altei gene.

5. Perechile de gene se pot combina aleatoriu şi independent în timpul formării gametului şi astfel rezultă o anumită fertilizare.

6. O serie de gene pot influenta aceeaşi însuşire.

7. Mai mult de o genă este localizată într-un singur cromozom (cromozomul este structura specifică alcătuită dintr-o moleculă  de ADN înconjurată de proteine), prezent în nucleul organismelor superioare eucariote (eucariotul este organismul al cărui celulă  au nucleul separat de citoplasmă printr-o membrană  bine definită şi al cărui material genetic este purtat de cromozomi).

8. Schimbul de gene este posibil ca şi schimbul de părţi de cromozoni.

9. Mai  multe perechi de gene poate influenta aceeaşi însuşire.

3.16. CRITERII PENTRU VERIFICAREA CORECTITUDINII UNEI TEORII ŞTIINŢIFICE

Urmărind criteriile ce stau la baza construirii unei teorii ştiinţifice (în conformitate cu criteriile prezentate  în cap. 2.5-Metateoria), trebuie făcută precizarea că postulatele teoriei ştiinţifice sunt adeseori bazate pe observaţii asupra obiectelor din natură sau evenimentelor ştiinţifice, care au fost notate, urmărite, clasificate uneori cu mult înaintea emiterii postulatelor teoretice. Se poate afirma că nici o teorie ştiinţifică nu a fost formulată fără analiza, calculul şi clasificarea datelor empirice culese. De fapt, postulatele unei teorii ştiinţifice reprezintă baza pentru teoreme şi predicţii, care pot fi apoi verificate de experienţe în mod direct şi indirect.  În continuare sunt prezentate criteriile de bază pentru verificarea unei teorii ştiinţifice, propuse de Gerald Halton şi Duane Roller [45]:

1. O teorie fructuoasă corelează mulţi factori separaţi, în particular observaţii importante apriorice, într-o structură de gândire logică compactă.

2. În  timpul folosirii ei continue, ea trebuie să sugereze noi relaţii şi să stimuleze cercetarea în continuare.

3. Teoria trebuie să ne permită predicţii care să fie controlate prin experimentări şi în special ea trebuie să ne fie folositoare în rezolvarea diferitelor probleme practice.

Studiul istoriei dezvoltării ştiinţei, a arătat că o teorie bună are în plus una sau două din atributele de mai jos [45]:

1. Când fumul s-a ridicat după o bătălie iniţială, cu un succes mai mare, apare o teorie rivală, mai simplă în sens şi cu mai puţine ipoteze şi axiome.

2. O teorie este mai uşor de acceptat de cercetătorii contemporani dacă axiomele şi postulatele sunt plauzibile.

3. O teorie are succes dacă este destul de flexibilă în dezvoltare, astfel încât pe parcurs să poată fi completată.

In sinteză, o teorie poate fi testată, după următoarele criterii [13]:

1. Sunt toate observaţiile cunoscute din domeniu explicate de teorie?

2. Este teoria o bază de predicţie pentru obiecte şi fenomene care până acum n-au fost observaţie?

3. Poate teoria fi modificată, dacă noi date vor fi colectate?

4. Poate fi teoria evaluată indirect prin teste empirice de predicţie sau pot fi deduse teoreme noi din teorie?

 4. ORIGINEA  UNIVERSULUI

 Aşa cum a-a mai arătat şi în capitolele anterioare, trebuie din nou precizat faptul că apare o diferenţă clară între investigarea în prezent şi investigarea despre trecut. Din această cauză, există limitări clare în privinţa studiului originii universului şi aceasta pentru că oamenii de ştiinţă sunt specializaţi în analiza fenomenelor prezente şi îşi desfăşoară munca în prezent.

Începuturile universului aparţin de trecut şi nici o experienţă în prezent nu poate da detalii sau informaţii despre începuturi. Desigur, mulţi savanţi din multiple domenii de cercetare studiază şi analizează idei despre originea universului. Nici un cercetător n-a reuşit până acum să studieze obiecte, evenimente şi condiţii prin care universul sau o parte a sa să fie creat. În  acest  caz se pune întrebarea: Este posibil să se studieze ştiinţific originea universului? Trebuie să ne obişnuim cu răspunsul nu, dacă luăm în considerare cele prezentate în Cap.2 şi 3.

4.1. ORIGINEA MATERIEI, ENERGIEI ŞI A LEGILOR NATURII

 În principal două modele ale originii pot fi  comparate pentru explicarea legilor fundamentale ale universului precum şi originea lui, aceasta însemnând în final studiul cosmologic şi cosmogonic. Evoluţia şi creaţia ştiinţifică au amândouă o vedere completă de ansamblu şi este logic să se studieze în primul rând aceste două concepte.

Cei ce acceptă modelul evoluţionist, presupun că universul poate fi complet explicat în termeni de legi şi procese naturale, autoconţinute în sistem, fără să fie necesară o intervenţie exterioară supranaturală. Astfel energia, materia şi legile de guvernare a lor au evoluat în natură şi structura de la forma iniţială haotică şi aleatorie spre forma prezentă cu o structură de mare complexitate, având legile actuale deosebit de sofistificate pe de o parte şi deosebit de stabile pe de altă parte.

Modelul creaţionist susţine că universul a fost creat şi este guvernat de legi în concordantă cu omnipotenta şi omniscienta Creatorului. Important este că acest model susţine că nu numai materia şi energia cosmosului au fost create, ci mai ales legile care controlează materia şi energia au fost create de la început în actuala formă, fără să mai fie necesară modificarea  anumitor legi pe parcursul existentei universului.

În prezent aceste două modele sunt cele mai dezvoltate şi acceptate modele de către majoritatea oamenilor de ştiinţă din întreaga lume, cu toate că este greu de acceptat modelul creaţionist de unii raţionalişti, pe simplul motiv că este: „naiv” şi „incredibil”, întrucât pretinde existenta omnipotentului Creator.

Astfel W.H. Crea, un mare evoluţionist contemporan susţine, refe-
rindu-se la modelul creaţionist [38, pg.1297]: „Vederea naivă susţine că universul deodată a intrat în existentă şi a devenit un sistem complet cu legile sale fizice, aşteptând ca ele să fie crezute… În prezent se simte mai natural să presupunem că universul fizic şi legile sale sunt interdependente. Aceasta ne conduce pe noi (evoluţioniştii) să anticipăm că dacă universul se  schimbă în mare, atunci şi legile trebuie de asemenea să se schimbe într-o direcţie care nu poate fi prezisă.”

In prezent, întrucât modelul ştiinţific creaţionist este „bine închegat”, oamenii de ştiinţă încearcă să facă predicţii comparative bazaţi pe cele două modele, testând capacitatea lor de corelare a legilor de bază actuale din natură. Creaţioniştii susţin că legile de bază precum şi natura fundamentală a materiei şi energiei nu se schimbă în mare, ele fiind create la forma definitivă în trecut (în timpul creaţiei) şi se conservă în prezent.

De fapt, toate observaţiile care au fost făcute până în prezent, confirmă predicţia modelului creaţionist, adică că legile de bază ale naturii sunt constante şi invariabile, tot aşa cum natura de bază a materiei şi energiei sunt  relativ constante.  Aceste concluzii sunt confirmate de legile: gravitaţiei, termo-dinamice, ale mişcării, etc.

Legea conservării impulsului şi legea conservării energiei arată în prezent că materia şi energia nu se schimbă. Astfel ansamblul masă-energie nu poate fi creat sau distrus, el poate doar să-şi schimbe starea şi sunt încă alte principii în fizică care conservă mărimile: momentul, sarcina electrică,  etc. Se poate susţine că în prezent legile de bază ale naturii nu sunt în proces continuu de evoluţie, ci din contra ele sunt destul de stabile şi conservabile, aşa cum prezice modelul creaţionist.

Aceste aspecte de stabilitate ale naturii pot fi acomodate cu modelul evoluţionist, introducând o ipoteză suplimentară şi anume: „modificările legilor naturii au fost posibile din când în când în trecut, dar în prezent, pentru o anumită perioadă ele sunt stabile”.

Desigur, din acest punct de vedere, este clar că modelul creaţionist este mai bun, având singura obiecţie, pe care mulţi oameni de ştiinţă nu pot s-o accepte din motive personale, şi anume că el postulează Creatorul supranatural, postulat atacat adeseori de evoluţionişti care pun întrebarea: „Dar atunci, cine  l-a creat pe Creator?”

 4.2. COMPARAŢIE ÎNTRE COSMOLOGIE ŞI COSMOGONIE

Cosmologia studiază natura universului folosind aparate de măsură şi tehnologii, cu scopul descrierii universului fizic şi observabil. Cosmologia studiază în prezent stelele, detectează secvenţe ale schimbării stelelor şi planetelor precum şi mişcarea planetelor în raport cu soarele.

Cosmogonia, prezintă lista de idei şi modele care să prezinte originea şi generarea universului. Multe confuzii au fost generate în ultimii 50…80 de ani, din cauză că astronomii şi astrofizicienii au o mare rezistentă în a recunoaşte că există o diferenţă între cosmologie şi cosmogonie. Diferenţa este semnificativă, din cauză că cosmologii studiază ce se vede în prezent (chiar dacă fenomenul s-a produs într-un timp ceva mai îndepărtat, dar din cauza distantei, fenomenul este perceput în prezent), în contrast cu cosmologii care se referă la evenimente ce au avut loc în trecutul îndepărtat şi deci nu au o bază ştiinţifică de studiu. Ei pot emite presupuneri sau modele despre originea universului, a  sistemului solar, etc. bazaţi pe legile şi observaţiile actuale efectuate asupra universului.

 4.3. LIMITELE DE MĂSURARE

 La fel ca şi oamenii de ştiinţă din alte domenii, astronomii au limitările lor în observaţii şi măsurători. Prima întrebare pe care un cercetător astronom o poate pune: „Care  este mărimea universului?” Răspunsul este limitat de:

– nici un om de ştiinţă nu poate estima (sau măsura) mărimea universului;

– nici un om de ştiinţă nu poate măsura vârsta universului.

Pentru măsurarea distantelor mici ale sistemului solar, se foloseşte unitatea de măsură astronomică -A.U-, care reprezintă distanta de la pământ la soare. Aceste măsurători se pot face în prezent cu destul de bună precizie, folosind radarul şi tehnicile de măsurare care folosesc laserul ca undă reflectată. Nu de mult, cu impulsuri trimise spre lună şi recepţionate de radar,
s-a măsurat cu destulă precizie distanta dintre lună şi pământ.

Distanta dintre pământ şi o stea poate fi calculată cu aproximaţie, măsurând poziţiile acestei stele de pe pământ la date diferite, de obicei la 6 luni. Folosind formulele trigonometriei sferice într-un triunghi format din diametrul elipsei de rotaţie şi steaua urmărită, poate fi apreciată distanta până la maximum 160 de ani-lumină (unde un an lumină reprezintă distanta parcursă de o rază de lumină, cu viteza de 300.000 km/s, într-un an.

Pentru distante mai mari de 500 ani lumină, se pot face doar vagi estimări de către astronomi folosind comparaţiile de culoare între diferitele stele. Deci astronomii nu pot măsura mărimea universului, ei o pot doar estima destul de vag. Cea mai grea  problemă pentru astronomi în această direcţie o reprezintă geometria universului, pe care se pare că n-o cunosc în prezent.

4.4. POSTULATELE SISTEMULUI COSMOLOGIC

Ideea despre cosmos a astronomilor cosmologici, s-a schimbat în timp, în mare parte datorită aparatelor de măsură din ce în ce mai bune obţinute de-a  lungul secolelor. In lupta cosmogonică intre evoluţionişti şi creaţionişti, adeseori evoluţioniştii în susţinerea ideilor lor de evoluţie, au încercat să explice schimbarea anumitor modele cosmologice elaborate de astronomi, drept o luptă între creaţionişti şi evoluţionişti, considerând că postulatele lui Ptolomeu (susţinute de biserica catolică o lungă perioadă de timp) despre sistemul solar ar fi nişte postulate creaţioniste (ceea ce este evident fals), iar cele mai noi adică ale lui Nicolaus Copernic, Tycho Brahe şi Johannes Kepler ar fi evoluţioniste.

Din această cauză, în prezent se discută serios şi se face o distincţie clară între cosmologie şi cosmogonie. Astfel postulatele care vor fi pe scurt prezentate, sunt postulate despre sistemul solar şi stelar elaborate de astronomi cosmologi, în străduinţa lor de a afla cât mai multe date şi legi despre sistemul nostru solar şi despre univers. În conformitate cu criteriile de rezolvare a contradicţiilor unei teorii, (prezentată în  cap.3.12) se va ilustra în continuare cum au evoluat modelele cosmologice de-a lungul timpului.

 a. Postulatele lui Ptolomeu

 Observaţiile principale descoperite în antichitate de babiloneni şi greci de care s-a folosit Ptolomeu sunt următoarele:

– stelele se mişcă de la apus zi cu zi pe când soarele de la est;

– stelele din emisfera nordică, se rotesc în jurul unui punct care include steaua polară;

– planetele Mercur şi Venus sunt văzute adeseori în prejma soarelui;

– planetele execută o mişcare periodică inversă;

– cele mai multe planete îşi schimbă luminozitatea în mod regulat;

– nici o planetă nu-şi părăseşte traiectoria ecliptică (traiectoriĺ de-a lungul unei sfere).

Folosind aceste observaţii colectate de contemporani şi de el însuşi, Ptolomeu a organizat un model de sistem cosmologic. El a emis următoarele postulate pentru modelul său:

1. Cerul este sferic şi mişcarea aştrilor se  face pe sferă.

2. Pământul este sferic.

3. Pământul se află în centrul cerului.

4. Mărimea pământului este nesemnificativă în comparaţie cu sfera pe care sunt fixate stelele.

5. Pământul nu se mişcă deloc.

În timp, s-au acumulat multe rezultate, care nu concordau cu modelul lui Ptolomeu şi care a necesitat schimbarea lui ca să includă în el mişcările epiciclice ale unei planete în jurul pământului, precum şi mişcarea lor medie pe elipsă în jurul soarelui.

 b. Postulatele lui Copernic

 Copernic observând că sistemul cu soarele pus în centrul universului este mai simplu, în comparaţie cu cel al lui Ptolomeu, explicând mai uşor mişcarea planetelor din sistemul solar, a formulat modelul său, care cuprinde următoarele postulate:

1. Centrul pământului nu este în centrul universului.

2. Soarele se află în centrul universului.

3. Pământul face o rotaţie completă în jurul axei polare fixe în timp de o zi.

4. Pământul şi celelalte planete se rotesc în jurul soarelui pe cercuri.

5. Distanta de la pământ la soare este mică în comparaţie cu distantele dintre stele.

6. Nu există un centru comun pentru toate planetele care se rotesc în jurul soarelui.

 c. Postulatele lui Kepler

 A calculat cu atenţie (după observaţiile făcute de Tiho Brahe) mai ales orbita planetei Marte şi a emis următoarele postulate:

1. Orbitele planetelor sunt eliptice şi soarele este plasat într-unul din focarele sale.

2. Planetele se mişcă mai repede când sunt mai apropiate de soare.

3. Cu cât o planetă are orbita de revoluţie mai depărtată de soare, are un timp de revoluţie mai lung.

Rezultă că modelele cosmologice au evoluat în timp, ele nu au nici o legătură cu cosmogonia, care caută să dea o explicare ştiinţifică pentru apariţia universului şi a sistemului solar în special. Astfel atât creaţioniştii cât şi evoluţioniştii acceptă aceleaşi modele cosmologice, dar modelele lor cosmogonice sunt complet diferite.

 4.5. BAZELE MODELULUI CREAŢIONIST DESPRE ÎNCEPUTUL UNIVERSULUI

În justificarea deciziei lor, creaţioniştii  utilizează legea ştiinţifică cauză-efect. Această lege, care este universal acceptată în toate ramurile ştiinţei, relatează fiecare fenomen ca efect al unei cauze. Se acceptă principiul că niciodată efectul nu este calitativ şi cantitativ mai mare decât cauza sa.

Deci un efect poate fi mai mic şi niciodată mai mare decât cauza sa. Folosind raţionamentul cauzal [1], rezultă postulatele creaţionismului ştiinţific:

1. Spaţiul nelimitat al universului a fost implicat de o Primă Cauză infinită.

2. Timpul fără sfârşit a fost implicat de o Primă Cauză eternă.

3. Energia enormă a universului a fost implicată de o Primă Cauză omnipotentă.

4. Legăturile universale implicate de o Primă Cauză omniprezentă.

5. Complexitatea infinită a universului este implicată de o Primă Cauză omniscetă (atotştiutoare).

Din aceste postulate, concluzionăm că Prima Cauză a tuturor lucrurilor trebuie să fie infinită, omnipotentă şi omniprezentă.

Conceptele sistemului ştiinţific care reprezintă suportul modelului creaţionist (model considerat azi mult mai bun decât cel evoluţionist în explicarea apariţiei universului)  sunt prezentate în continuare:

aCauză şi efect. Acest principiu a fost tocmai discutat. Un Creator omnipotent este Unul adecvat pentru Prima Cauză a tuturor efectelor observabile în univers.

bRelativitatea.  Einstein a scos în evidentă faptul că lungimea, poziţia, timpul şi mişcarea în lume sunt relative şi nu absolute. Această  argumentează că universul nu poate fi absolut prin el însuşi, şi că nu poate fi independent sau să aibă o existentă absolută. Rezultă că el nu se poate produce pe el însuşi şi că el trebuie pus în existentă de o putere omnipotentă externă, Creatorul său, Creatorul fiind standardul absolut.

cMişcarea. Universul nu este static, orişiunde în spaţiu şi în orice timp se produc modificări de procese şi fenomene. Fiecare materie este compusă din particule în continuă mişcare. Această faptă argumentează o Cauză omnipotentă pentru o astfel de energie şi mişcare, şi de asemenea pentru o creaţie completă în trecut, în acord cu modelul creaţionist.

d. Conservarea energiei. Energia este o entitate fizică fundamentală şi există în varietăţi de forme convertibile una în alta. Orice există în spaţiu şi în timp este energie şi orice lucru care se produce reprezintă o conversie de energie. Legea conservării energiei (energia poate fi convertită dintr-o formă în altă, dar nu poate fi create şi nici distrusă), reprezintă cea mai importantă lege ştiinţifică, acceptată în prezent de toţi specialiştii. Principiul conservării energiei confirmă cel mai puternic modelul creaţionist ştiinţific şi anume: „Creaţia a fost terminată în trecut şi se conservă în prezent”.

e. Echivalenta masă-energie. Interconvertibilitatea materiei şi energiei, este una din cele mai mari descoperiri ale sec. XX-lea. Materia acum este considerată ca o formă de existentă a energiei, astfel că suma masă şi energie trebuie să se conserve în reacţiile nucleare. Această conservare, este prezisă de modelul creaţionist.

f. Clasificarea şi ordonarea. Acest concept ştiinţific susţine că lucrurile şi fenomenele naturii pot fi aranjate în sisteme de clasificare ordonate. Astfel de sisteme sunt: sistemul elementelor chimice a lui Mendeleev, taxonomia biologică a sistemului lui Linné, aranjarea tabelară a componentelor atomului, etc. Această posibilitate de clasificare şi ordonare este prezisă de modelul creaţionist, care consideră că odată create categoriile fenomenelor naturii acestea nu se mai schimbă. Nu acelaşi lucru îl poate susţine evoluţioniştii  când se referă de exemplu la clasificarea biologică, în care caz nu s-ar mai şti după sistemul lor unde începe demarcaţia între diferitele mamifere, sau mamifere şi peşti, etc.

gProcesele. Fiecare unitate a materiei în univers interacţionează în variate căi cu alte unităţi ale materiei sau energiei. Universul este dinamic, forţele sunt în interacţiune, evenimentele se produc, energia este utilizată. Toate acestea arată că în univers există o ordine şi un scop, aşa cum prezice  modelul creaţionist.

hForţele şi câmpurile. Interacţiunea în natură depinde de trei tipuri de forte şi de câmpuri asociate lor: forţele electromagnetică, gravitaţională şi nucleară. Toate aceste forte se pare că au activat de la începutul universului la fel ca şi în prezent. Nu există nici o evidentă că aceste trei forte au evoluat în spre formele actuale.

iInterdependenţa cu mediul. In natură sistemele normale sunt integrate cu mediul lor înconjurător. In domeniul organic, selecţia naturală acţionează ca un mecanism conservativ, astfel încât să se menţină relaţia iniţială cu natura. Mediul înconjurător cuplat cu selecţia naturală, constituie un element cibernetic pentru conservarea lucrurilor create şi balansează modificările locale ale naturii prin feed-back. Acest aspect este prezis de modelul creaţionist.

k. Legea entropiei. Toate procesele în natură în timpul schimbării energiei dintr-o forma în alta, arată că energia disponibilă pentru efectuarea lucrului mecanic este în continuă scădere. Astfel, în timp ce prima lege a termodinamicii susţine că energia nu poate fi distrusă, a doua lege a termodinamicii (adică legea entropiei) ne arată că energia scade mereu spre nivele de utilizare din ce în ce mai coborâte. Modelul creaţionist prezice acest lucru şi anume că direcţia de schimbare a universului se face de la un sistem iniţial perfect spre un sistem imperfect.

Implicaţiile  modelului  creaţionist.

In acord cu acest model ştiinţific, toate sistemele majore şi toate categoriile din natură, incluzând stelele şi galaxiile, au fost create de la început, fiecare cu o structură distinctă pentru ca să servească unui scop distinct. Pe de altă parte, acest model prezice că stelele şi galaxiile nu se schimbă în sensul că ele ar putea să treacă spre un nivel superior de dezvoltare, şi această din cauza legii entropiei care nu permite creşterea nivelului de dezvoltare şi deci evoluţia spre nivele ierarhic superioare a sistemelor solare şi a galaxiilor.

 4.6. TREI MODELE EVOLUŢIONISTE PENTRU EXPLICARE ORIGINII UNIVERSULUI

 Tendinţa de a evada din studiul cosmologic în gândirea cosmogonică este caracteristică filozofilor Descartes şi Kant ca şi a astronomilor şi astrofizicienilor moderni, care încearcă să lanseze diferite idei şi modele despre originea şi generarea universului.

In contrast cu poziţia susţinută de aproape toţi astronomii clasici şi antici că Dumnezeu a fost creatorul cerului, pământului şi în general al universului, o serie de savanţi au început să considere că apariţia universului este posibilă şi fără un Creator iniţial. Au apărut o serie mare de idei şi chiar câteva modele, printre care se consideră mai bine închegate trei modele evoluţioniste.

a. Modelul atomului primordial, autor Lemaitre-1927.

1. La început a existat un superatom cu raza egală cu orbita actuală a pământului.

2. A existat o explozie radioactivă a acestui superatom, urmată de o dezintegrare din care au rezultat: o expansiune rapidă (evidenţiată astăzi prin deplasarea luminii roşii so