DESPRE IDOLATRIE

Despre idolatrie

de Tertulian din Cartagina (cca. 160-225 d.Cr.)

Cuprins:

Rezumat

Capitolul 1 – Sfera extinsă a cuvântului idolatrie

Capitolul 2 – Idolatria în sensul cel mai limitat

Capitolul 3 – Idolatria: originea şi însemnătatea numelui

Capitolul 4 – Idolii ce nu trebuiesc făcuţi

Capitolul 5 – Obiecţii felurite sau scuze întâlnite

Capitolul 6 – Idolatria condamnată prin botez

Capitolul 7 – Mâhnirea celor credincioşi

Capitolul 8 – Alte arte făcute folositoare idolatriei

Capitolul 9 – Profesii de anumit fel care se aliază idolatriei

Capitolul 10 – Despre directorii de şcoli şi dificultăţile lor

Capitolul 11 – Conecţia între invidie şi idolatrie

Capitolul 12 – Răspunsuri ulterioare la această scuză

Capitolul 13 – Despre ţinerea zilelor ce au legătură cu idolatria

Capitolul 14 – Despre blasfemie

Capitolul 15 – Referitor la festivalurile în onoarea împăraţilor

Capitolul 16 – Referitor la festivalurile particulare

Capitolul 17 – Cazul slujitorilor şi a altor oficiali

Capitolul 18 – Îmbrăcămintea în legătură cu idolatria

Capitolul 19 – Referitor la serviciul militar

Capitolul 20 – Referitor la idolatria din cuvinte

Capitolul 21 – Despre încuviinţarea tăcută din formulările păgânilor

Capitolul 22 – Despre acceptarea binecuvântării în numele idolilor

Capitolul 23 – Contracte scrise în numele idolilor

Capitolul 24 – Concluzia generală

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

www.theophilos.3x.ro

Rezumat

Quintus Septimus Florens Tertullianus s-a născut în Cartagina, din părinţi păgâni, dar a devenit creştin cândva, înainte de anul 197 d.Cr. Potrivit lui Ieronim şi Eusebiu, a fost fiul unui centurion şi s-a pregătit la Roma pentru avocatură. După convertire, a devenit prezbiter în biserica din Cartagina, dar s-a disociat de Biserică după ce prezbiterul Romei a respins „Noua profeţie” a mişcării montaniste. Însă „…nici Eusebiu, nici Ieronim nu sunt martori demni de încredere cu privire la aceasta şi ceea ce se poate cunoaşte despre viaţa lui Tertullian cules din propriile lui scrieri; din păcate, caracterul lor extrem de retoric face ca tragerea de concluzii să nu fie sigură.”)] Din dovezile fragmentare de care dispunem se poate ajunge la concluzii foarte diferite.

De-a lungul istoriei bisericii, Tertullian a fost condamnat pentru două motive principale: asocierea lui cu mişcarea montanistă şi presupusul său anti-intelectualism. Totuşi, cea mai mare parte a învăţaţilor sunt de acord că montaniştii erau, doctrinar vorbind, ortodocşi, aşadar respingerea contribuţiei lui Tertullian în domeniul teologiei, din pricina asocierii cu ei, este neîntemeiată. Roger Forster şi Paul Marston, de exemplu, se referă la Minucius Felix (sfârşitul secolului al II-lea – secolul al III-lea), ca fiind contemporanul „mai ortodox” al lui Tertullian. Totuşi, este de remarcat faptul că în lucrarea lui Minucius Felix, „Octavius”, creştinismul este tratat din punct de vedere filozofic, Scriptura nu este citată şi nici învăţăturile biblice majore nu sunt prea mult discutate. De aceea, este greu de acceptat părerea lui Forster şi Marston pe baza argumentelor tăcerii. A existat o dezbatere îndelungată, care a încercat să lămurească dacă Tertullian a folosit „Octavius” ca sursă pe Apologia lui sau viceversa. Opinia actuală este în favoarea priorităţii Apologiei. Aceasta nu este prima oară când ortodoxia lui Tertullian a fost atacată pentru a-i submina credibilitatea ca martor al credinţelor şi practicilor bisericii din vremea lui. William Wall a folosit acelaşi truc în anii 1940, pentru a-şi susţine punctul de vedere legat de botezul copiilor. Wall a scris că Tertullian „…a fost prins de erezia montaniştilor, care susţineau blasfemia că un oarecare Montanus a fost Paracletul sau Mângâietorul pe care Mântuitorul nostru a promis că Îl va trimite şi că, prin acesta, voia lui Dumnezeu s-a revelat mai bine şi mai deplin decât prin apostoli, care au profeţit numai în parte.” Paul K. Jewett răspunde celor de mai sus astfel: „Dar reputaţia de creştin şi teolog a nobilului african de-abia dacă are nevoie de apărare în faţa unei asemenea ofense jalnice.”

Tertullian este considerat părintele bisericii care, mai mult decât oricare altul, a rezumat anti-intelectualismul bisericii primare. Tertullian a scris:

Căci filozofia este materialul înţelepciunii lumii, interpretul nechibzuit al naturii şi al dispensaţiei lui Dumnezeu. Într-adevăr, însăşi ereziile sunt instigate de filozofie… Ce are de-a face Atena cu Ierusalimul? Sau Academia cu Biserica? Ce au de-a face ereticii cu creştinii? Instrucţiunile noastre vin din pridvorul lui Solomon, care ne-a învăţat că Domnul trebuie căutat în simplitatea inimii. La o parte cu toate încercările de a produce un creştinism stoic, platonian şi dialectic! Nu vrem dezbateri minuţioase cu privire la ce înseamnă a-L avea pe Cristos Isus, nici anchete după primirea Evangheliei! Atunci când credem, nu dorim nici o altă credinţă. Căci acesta este primul nostru articol de credinţă, că nu este nimic altceva în care trebuie să credem.

Există trei adevăruri în spatele retoricii lui Tertullian, care sunt rareori luate în considerare:

1) Filozofia greacă era „un amalgam de concepţii rivale cu privire la lume, bazate pe premise foarte diferite de revelaţia biblică.” Eşecul lor în stabilirea vreunor mijloace de tragere la răspundere, care să permită rezolvarea disputelor, a fost observat şi de Diodor (cca .90-21 î. Cr.), de Galen (cca.130-200 d.Cr.) şi de Claudius Ptolemeu (secolul al II-lea d.Cr.) şi de alţi gânditori de frunte din secolul al II-lea.

2) Tertullian a crezut că „însăşi ereziile sunt instigate de filozofie” şi că Platon şi Aristotel sunt responsabili pentru gnosticismul valentinian. David Lindberg arată că, „prin urmare, el nu s-a opus filozofiei în general, ci ereziei sau filozofiei care i-a dat naştere.”

3) Tertullian însuşi a folosit în scrierile sale idei filozofice (în special stoice). Era de acord cu Platon cu privire la problema nemuririi sufletului. El chiar a pretins (aşa cum o făcuseră înaintea lui şi Philo şi Iustin martirul) că filozofii au împrumutat unele lucruri din Scripturile evreieşti. Ca toţi scriitorii, Tertullian a presupus că putea scrie teologie fără a încorpora în ea propriile presupuneri.

Declaraţia citată mai sus trebuie văzută în contextul celorlalte lucrări ale sale.

În altă parte, Tertullian nu vorbeşte întotdeauna în termeni atât de puternici despre prăpastia de netrecut care separă Atena şi Ierusalimul. Tertullian era la fel de educat ca oricare altul din vremea lui: era un avocat competent, capabil să-şi publice lucrările cu egală uşurinţă în greacă şi latină, cunoscător al argumentelor existente în şcolile platoniene, stoice şi aristoteliene şi posedând deopotrivă unele cunoştinţe de medicină.

În cele din urmă, s-a arătat că argumentul lui Tertullian: „Cred pentru că este absurd” era un citat greşit, dar, mai important, el reprezintă o formă de argumentare aparţinând standardului aristotelian. Mai simplu, Tertullian spune de fapt: …cu cât este mai improbabil un eveniment, cu atât este mai puţin probabil ca cineva să creadă că s-a petrecut, dacă nu există dovezi care să îl constrângă să o facă. De aceea, chiar improbabilitatea unui pretins eveniment, precum învierea lui Cristos, reprezintă o dovadă în favoarea lui. Ajungând până aici în încercarea de a aboli raţiunea, Tertullian îşi însuşeşte tehnicile raţionale aristoteliene şi le foloseşte în scop apologetic.

Într-adevăr, în Apologia lui, Tertullian a demonstrat că este familiar cu cel puţin treizeci de autorităţi în materie literară, pe care probabil le citise de la sursă şi nu făcând referire la un manual de citate.

Metoda exegetică a lui Tertullian a variat în funcţie de scopul fiecăreia dintre lucrările sale. Atunci când a scris împotriva gnosticului Marcion (care respingea Vechiul Testament şi întreaga folosire a alegoriei) Tertullian a apărat utilizarea ei, observând că şi Pavel o întrebuinţase în scrisorile lui. Deşi a admis că folosirea alegoriei era uneori legitimă, el a arătat clar că el însuşi prefera sensul literal. Pentru identificarea prezenţei alegoriei, el folosea următorul principiu: dacă sensul literal nu avea nici un înţeles, atunci era prezentă alegoria; aceasta lipsea atunci când textul putea fi înţeles pe baza sensului literal. Sub acest aspect, Tertullian nu se deosebea în mod semnificativ de principiul lui Origene. În celelalte lucrări ale sale, folosirea alegoriei este restrânsă. Urmându-i pe alţi scriitori (precum Iustin şi Irineu), Tertullian a folosit în mod extins tipologia, pentru a demonstra unitatea Testamentelor, dar simbolurile găsite în Vechiul Testament se bazau pe personaje istorice, locuri şi evenimente, fiind folosite cu consecvenţă. După cum O’Malley reliefează: „Evident, el nu se simte în stare să folosească alegoria la modul general, din pricina cuvintelor lui Pavel din Galateni 4:24.”

Rob Bradshaw

 Capitolul 1  Sfera extinsă a cuvântului idolatrie

Crima principală a rasei umane, cea mai mare vină adresată lumii, întreaga cauză de procură a judecăţii, este idolatria. Deşi greşeala fiecăruia îşi atrage propria caracteristică, cu toate că este destinată judecăţii sub propriul ei nume, acestea este totuşi delimitată sub relatarea generală despre idolatrie. Puneţi deoparte nume, examinaţi fapte, însă un idolatru este la fel ca un criminal. Vă mai întrebaţi pe cine a ucis? Dacă aceasta contribuie la fapte, în mod probabil o face spre agravarea rechizitoriului, nu pentru un străin sau vreun duşman personal, ci pentru sine. Prin ce surse? Prin cele ale erorii sale. Pin ce armă? Prin insulta adresată lui Dumnezeu. Prin câte lovituri? Atât de multe cât sunt şi idolatriile lui. Cel care afirmă că cel idolatru nu va pieri va afirma de fapt că idolatrul nu a comis nici o crimă. În plus, vei putea recunoaşte în aceeaşi crimă atât adulterul cât şi curvia, căci cel ce slujeşte unor dumnezei falşi este fără îndoială un adulter al adevărului, pentru că tot neadevărul este adulter. Deci şi o astfel de persoană este înecată în curvie. Căci cel care este un slujitor împreună cu spiritele necurate oare nu maschează în general poluarea şi curviile? Şi astfel aceasta este ceea ce foloseşte Sfânta Scriptură pentru a desemna adulterul în idolatria lor reproşabilă. Esenţa fraudei, ca de exemplu, este ceea ce cineva pretinde că este al altuia, sau refuză în favoarea altuia datoria sa; şi desigur, frauda comisă faţă de om este un nume al celei mai mari crime. Ei bine, idolatria îl înşeală pe Dumnezeu prin a-L refuza şi a conferi altora onoarea Lui; aceasta se îmbină cu frauda în mod insolent. Dacă frauda, la fel de mult ca şi adulterul şi curvia, atrage după sine moartea, atunci, în aceste cazuri, egal cu cel anterior, idolatria rămâne neechitată de acuzarea de crimă. După astfel de crime aşa de periculoase şi de devoratoare de mântuire, toate celelalte crime, într-o oarecare manieră, aranjate în ordine separată, îşi găsesc esenţa proprie reprezentată în idolatrie. În aceasta se găseşte şi concupiscenţele lumii. Ce solemnitate mai are atunci idolatria fără circumstanţa îmbrăcăminţii şi a podoabei? În aceasta se include şi lascivitatea şi beţia, din moment ce aceste gravităţi sunt frecvente în mare parte de dragul stomacului, a apetitului şi a hrănirii. În aceasta se găseşte nelegiuirea. Ce poate fi mai nelegiuit decât aceea de a nu-L cunoaşte pe Tatăl neprihănirii? În idolatrie este de asemenea şi vanitate, din moment ce întregul ei sistem este zadarnic. Tot în ea este falsitatea, căci întreaga ei substanţă este falsă. În plus, aşa ceva se întâmplă, ca în idolatrie să se detecteze toate crimele şi în toate crimele idolatria. Din moment ce toate greşelile condimentează din opoziţia faţă de Dumnezeu şi nu este nimic din această categoria care să nu fie atribuită demonilor şi duhurilor necurate, în a căror proprietate sunt idolii; fără îndoială că oricine comite o greşeală este acuzat de idolatrie pentru că face ceea ce aparţine proprietarilor idolilor.

 Capitolul 2  Idolatria în sensul cel mai limitat. Prolixitatea ei

Fie ca numele universale ale crimelor să se retragă în schimbul propriilor lor fapte; fie ca idolatria să rămână în ceea ce este ea însăşi. Îi este suficient un astfel de nume aşa de duşmănos lui Dumnezeu, o substanţă a crimei aşa de copioasă, care se întinde cu multe braţe, difuză aşa de multe vene încât din acest nume, în mare parte, se trage materialul tuturor modurilor în care expansiunea idolatriei fată de care trebuie să ne păzim, din moment ce aceasta subminează în moduri variate pe slujitorii lui Dumnezeu; aceasta se întâmplă nu doar atunci când nu se distinge, ci şi când se ascunde. Majoritatea oamenilor privesc idolatria ca spre a fi interpretată doar în aceste sensuri şi anume: cineva care arde tămâie, sau jertfeşte o victimă, sau dă o petrecere de sacrificiu, sau este legat de anumite funcţii sacre sau de preoţii; la fel este şi cu cineva care priveşte adulterul ca fiind în sărutări şi în îmbrăţişări, şi în contactul fizic în sine; sau crima să fie socotită doar când are loc vreo vărsare de sânge şi în luarea unei vieţi. Însă la ce extindere le atribuie Domnul acelor crime ştim sigur: atunci când El defineşte adulterul ca fiind egal cu senzualitatea, „dacă cineva priveşte cu un ochi ci pofteşte”, şi când îşi agită sufletul cu tulburări indecente; când El judecă crima ca fiind egală cu un cuvânt de blestem sau de reproş şi cu fiecare impuls de mânie, şi în neglijenţa iubirii faţă de un frate, aşa cum ne învaţă Ioan, că cel ce-şi urăşte fratele este un ucigaş. Altfel, atât candoarea diavolului în răutate şi Domnul Dumnezeu în Disciplina prin care El ne fortifică împotriva adâncimilor diavolului, nu ar avea decât un scop limitat, dacă am fi fost judecaţi doar în acele greşeli pe care chiar şi naţiunile păgâne le-au declarat a fi vrednice de pedeapsă. Oare cum „va întrece neprihănirea noastră pe cea a cărturarilor şi a fariseilor”, după cum a spus Domnul, dacă nu am văzut acea abundentă calitate a adversarului care este nelegiuirea? Însă dacă capul nelegiuirii este idolatria, primul punct este că noi trebuie să fim pre-fortificaţi împotriva abundenţei idolatriei, în timp ce o recunoaştem nu doar în manifestările ei palpabile.

Capitolul 3  Idolatria: originea şi însemnătatea numelui

În vremurile antice idolul nu reprezenta nimic. Înainte ca inventarea acestei monstruozităţi să apară, templele au stat în solidaritate şi monumentele erau goale, la fel ca şi până în prezent în unele locuri mai există urme de practici antice care rămân permanent. Cu toate acestea se practica idolatria, dar nu sub acest nume, ci sub această funcţie, căci până şi în ziua de azi se poate practica aşa ceva în afara unui templu şi chiar fără nici un idol. Dar atunci când diavolul a introdus în lume invenţiile de statui şi de imagini, şi a tot felul de arătări, această preocupare rudimentară anterioară a dezastrului uman a preluat de la idoli atât un nume cât şi o amploare. Aşadar fiecare artă care produce în orice fel un idol în mod instant, devine o sursă de idolatrie. Căci nu este nici o diferenţă dacă produsul unui olar, sau a unui sculptor de morminte, sau a unui brodator pune la cale idolul; în cele din urmă nu mai contează materialul, fie că un idol este din ipsos, sau din culori, sau din piatră, sau din bronz, sau din argint, ori din aţă. Din moment ce chiar în lipsa unui idol se comite idolatria, atunci când este prezent idolul nu mai contează de ce fel este acesta, sau din ce material este sau forma sa, ca nu cumva cineva să creadă cineva că aceasta are loc doar atunci când cineva tine un idol care să mai fie şi consacrat în formă umană. Pentru a stabili acest punct, este necesară interpretarea cuvântului. Cuvântul ’eidos’ din limba greacă semnifică ’forma’; cuvântul ’eidolon’ a derivat din diminutivul acestuia, care în limba noastră ar fi echivalentul cuvântului ’formare’. Orice formă sau formare prin urmare tinde să se numească un idol. De aici idolatria este „toată îngrijirea şi serviciul referitor la fiecare idol”. De aici derivă şi faptul că fiecare făcător al vreunui idol este vinovat de una şi aceeaşi crimă, doar dacă oamenii care au consacrat acestui lucru asemănarea cu un viţel, şi cu nu a unui om, nu-şi atrag asupra lor vina de idolatrie.

 Capitolul 4  Idolii ce nu trebuiesc făcuţi şi nici la care să fie adusă închinare. Idolii şi făcătorii de idoli în aceeaşi categorie

Dumnezeu interzice existenţa unui idol pe cât de mult interzice facerea sau închinarea la unul. Pe cât este de real faptul că a face ceva la care să te închini este un fapt în prealabil, pe atât este de real interzicerea de a face interzicerea în prealabil (dacă închinarea este ilicită). Pentru acest motiv în special, eradicarea materialului de idolatrie, se proclamă legea divină: „Să nu-ţi faci nici un idol”, iar prin îmbinarea „Şi nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau cele din ape” s-a interzis slujitorilor lui Dumnezeu să facă astfel de lucruri din întregul univers. Enoh a prevestit înainte că „demonii şi îngerii apostaţi ar preface în idolatrie toate elementele, toată garnitura universului, toate lucrurile conţinute în cer, în mare, pe pământ, ca acestea să fie consacrata ca Dumnezeu, în opoziţie cu Dumnezeu.” Prin urmare, la toate lucrurile se închină eroarea umană, cu excepţia Fondatorului a toate lucrurilor. Imaginile acelor lucruri sunt idoli; consacrarea acestor lucruri este idolatrie. Indiferent de ce fel de vină îşi atrage asupra sa idolatria, aceasta trebuie atribuită fiecărui făcător de orice fel de idol. Pe scurt, acelaşi Enoh pre-condamnă în general ca fiind o ameninţare atât închinătorii la idoli cât şi făcătorii de idoli laolaltă. Din nou afirmă: „Vă jur vouă, păcătoşilor, că împotriva zilei de pierzanie de sânge se pregăteşte pocăinţa. Voi cei care slujiţi pietrelor, şi voi care faceţi imagini din aur, argint, lemn, paie şi pietre şi slujiţi fantomelor şi demonilor şi spiritelor din altare şi toate erorile nu după conştiinţă, nu veţi găsi nici un ajutor de la acestea.” Isaia însă spune: „Îmi sunteţi martori dacă mai este Dumnezeu în afară de Mine.” „Şi cei care modelează şi sculptează nu mai erau în acel timp: toate în zadar! Cine face ceea ce-i place cuiva, care mai apoi să nu-i fie de folos!” Acest întreg discurs prezintă o interdicţie atât pe făcători cât şi pe închinători: cea apropiată este următoarea: „Să băgaţi de seamă că inima lor este doar cenuşă şi pământ, şi că nimeni nu-şi poate elibera propriul său suflet.” În această propoziţie David îi include şi pe făcători. El zice: „Să devină ei ceea ce au făcut ei.” Şi cu ce scop eu, un om cu memorie limitată, să mai sugerez altceva? De ce să-mi mai amintesc multe altele din Scripturi? De parcă vocea Duhului Sfânt nu ar fi suficientă, căci astfel orice altă dezbatere ar fi de folos, fie că Domnul a blestemat şi condamnat în primul rând pe făcătorii acestor lucruri, a căror închinători El îi condamnă şi îi blestemă!

Capitolul 5  Obiecţii felurite sau scuze întâlnite

Vom suferi cu siguranţă de mai multe dureri în a răspunde scuzelor făcătorilor de astfel de lucruri, care nu ar trebui să fie niciodată admişi în casa lui Dumnezeu, dacă are cineva vreo cunoştinţă a acestei Disciplinări. Să începem cu obişnuita vorbire aruncată în dinţii noştri: „Nu am din ce să trăiesc” ar fi mai sever ripostată cu „Ai, atunci cum să trăieşti?” După propriile tale legi, ce ai tu de a face cu Dumnezeu?” Apoi, pentru acest argument ei au tenacitatea de a scoate chiar din Scripturi că „apostolii au spus că ’Fiecare să fie lăsat aşa cum a fost găsit’.” De aceea, noi putem să rămânem în păcate, ca rezultat al acestei interpretări! Căci nu este nici unul dintre noi care să nu fi fost găsit ca păcătos, căci din nici o altă cauză nu a provenit ridicarea lui Cristos la cer pentru a face pe păcătoşi liberi. Tot ei afirmă că acelaşi apostol a lăsat un precept, conform exemplului său propriu, „Fiecare să lucreze cu mâinile lui ca să aibă din ce trăi”. Dacă acest precept se menţine în respectul tuturor mâinilor, personal cred că şi hoţii de băi trăiesc din munca mâinilor lor, şi jefuitorii la fel; falsificatorii, din nou, îşi fac relele lor scrieri de mână, nu cu picioarele lor ci cu mâinile; actorii, totuşi, nu îşi obţin un trai decent doar prin ajutorul mâinilor, ci cu toate mădularele lor. De aceea Biserica să fie deschisă către toţi acei care sunt susţinuţi (sau care trăiesc) din munca mâinilor lor, şi aceasta doar dacă nu există vreo excepţie a artelor care să nu primească Disciplinarea lui Dumnezeu. Cineva va spune, opus cu cele afirmate de noi despre „comparaţiile care sunt interzise”, „De ce a făcut atunci Moise în deşert asemănarea unui şarpe de bronz?” Indivizii care obişnuiau să fie puşi drept temelie pentru anumite dispensaţii viitoare secrete, dar nu din punctul de vedere al abrogării legii, ci ca un fel al cauzei lor finale, stau într-o categorie a lor proprie. Altfel, dacă ar fi să interpretăm aceste lucruri la fel cum fac şi cei ce se opun legii, şi noi, ca şi marcioniţii, îi atribuim celui Atotputernic inconsistenţă, pe care ei îl consideră în această manieră ca fiind schimbător, de ce în unele locuri El interzice iau în altele doar porunceşte? Dar dacă cineva simulează ignoranţa faptului că acel model al şarpelui din bronz, care a fost atârnat pe un lemn, a indicat forma crucii Domnului, „care era pentru a ne elibera de şerpi, adică de îngerii diavolului, în timp ce, prin ea însăşi, a atârnat uciderea diavolului” (sau orice altă expunere ar fi fost atribuită acelei imagini care să fie vreo revelaţie oamenilor fără de valoare); trebuie să ne amintim că apostolul afirmă că toate lucrurile care au avut loc în trecut sunt simbolice pentru popor. Este de ajuns că acelaşi Dumnezeu, care prin lege a interzis facerea de lucruri asemănătoare, a interzis asemănările prin intermediul preceptului din cazul şarpelui. Dacă îl venerezi pe acelaşi Dumnezeu, atunci ai legea Sa: „Să nu-ţi faci nici o asemănare”. Dacă priveşti şi tu înapoi, la preceptul care se bucură de asemănarea ulterioară, îl imiţi pe Moise: să nu-ţi faci nici o asemănare ca opusă legii, doar dacă nu cumva, şi ţie, ţi-a oferit-o Dumnezeu.

Capitolul 6  Idolatria condamnată prin botez. A-ţi face un idol înseamnă de fapt a te închina acestuia

Dacă nici o lege a lui Dumnezeu nu ar fi interzis facerea idolilor pentru noi, dacă vocea Duhului Sfânt nu ar fi rostit ameninţare cu atât mai puţin împotriva făcătorilor faţă de cei ce se închină lor, din propriul nostru sacrament am deduce interpretarea că artele de acest gen sunt opuse credinţei. Căci cum am fi renunţat noi la diavol şi la îngerii lui dacă tot îi facem? În ce fel de divorţ de la acestea, nu spun cu cine, ci de cine depindem, trăim noi? În ce dezacord am intrat cu acei către care suntem sub obligaţii de dragul traiului nostru? Poţi să negi cu limba ceea ce de fapt mărturiseşti cu mâna, sau să distrugi cu cuvântul ceea ce ai făcut prin faptă? Sau să-L predici pe Dumnezeu, tu care îţi faci aşa de mulţi dumnezei? Să-L predici pe adevăratul Dumnezeu, tu care faci alţi dumnezei falşi? „Eu îi fac”, spun unii, „dar nu mă închin lor”, ca şi când ar exista vreo cază pentru care ar îndrăzni să nu se închine, în afară de faptul că nici nu trebuie să-i facă – ceea ce este o ofensă la adresa lui Dumnezeu în ambele cazuri. Ba mai mult, voi care îi faceţi că să se poată închina la ei, vă închinaţi; şi vă închinaţi nu cu spiritul vreunui parfum fără valoare, ci cu cea proprie, nu pe costul sufletului vreunui animal, ci cel propriu. Pentru ei îţi sacrifici ingeniozitatea, pentru ei (idoli) faci din transpiraţia ta o libaţie, lor le aprinzi lumânarea chibzuirii. Pentru ei eşti mai mult decât un preot, din moment ce prin mijloacele tale ei au un preot, sârguinţa ta este divinitatea lor. Mai afirmi că nu te închini la ceea ce faci? Aha, dar ei (idolii) nu afirmă aceasta, pentru care tu jertfeşti ceva mult mai gras, mai preţios şi o victimă mai mare, mântuirea ta.

Capitolul 7  Mâhnirea celor credincioşi în admiterea în Biserică a făcătorilor de idoli, ba mai mult în lucrare

Pentru o zi întreagă zelul credinţei îşi va direcţiona pledoariile spre acest sfert: deplângerea că un creştin ar trebui să vină de la idoli în biserică; dintr-un atelier adversar în casa lui Dumnezeu; să ridice spre Dumnezeu Tatăl mâini care sunt mame ale idolilor; să se roage lui Dumnezeu cu mâini care, în afara uşilor, se roagă la ceva opus faţă de Dumnezeu; să ceară să facă parte din trupul Domnului aceste mâini care conferă trupuri demonilor, Nici nu este suficient aceste lucruri spuse. Să presupunem că sunt o mică materie şi dacă sunt din alte mâini, ele primesc ceea ce contaminează ele, însă chiar aceste mâini dau altora ceea ce au contaminat ele la rândul lor. Făcătorii de idoli sunt aleşi chiar şi în succesiunea clerică. Oh, răutate! Odată l-au înroşit evreii pe Cristos, aceasta ciopârţeşte zilnic din trupul Său. Oh, de s-ar tăia aceste mâini! Fie ca spusele „Dacă mâna ta te duce la rău, tai-o” să se vadă dacă au fost rostite doar prin cuvinte referitoare la asemănare. Oare ce alte mâini ar trebui amputate mai degrabă decât acelea care produc scandal în trupul lui Cristos?

Capitolul 8  Alte arte făcute folositoare idolatriei. Mijloace legale de câştigare a unui trai abundent

Există de asemenea alte specii de foarte multe arte care, deşi nu se extind la facerea de idoli, totuşi, cu aceeaşi criminalitate, oferă lucruri adjuncte fără de care idolii nu au nici o putere. Nu contează dacă ridici sau echipezi ceva: dacă i-ai înfrumuseţat templul, altarul sau nişa; dacă l-ai poleit cu aur, sau i-ai forjat insigna, sau chiar casa cuiva, lucruri de acest gen, care nu conferă nici o formă, ci autoritate, este mult mai important. Dacă necesitatea tenacităţii este îndemnată aşa de mult, artele au totodată alte specii cărora să le acorde mijlocul de trai, fără să evite cărarea disciplinei, adică fără conflictul cu vreun idol. Tencuitorul ştie atât să repare rădăcinile, să pună stuc, să lustruiască un rezervor, să traseze linii, şi să facă pe pereţi elemente de relief cât şi alte ornamente pe lângă toate acestea. Vopsitorul la fel, lucrătorul în marmură, lucrătorul în bronz, şi orice sculptor de oricare fel ar fi el, ştie expansiunile propriei sale arte, cu mult mai uşor executarea ei. Cu atât este însă mai uşor pentru cel care schiţează o statuie pe un bufet! Cu cât mai curând va termina unul care sculptează Marte într-un lemn de tei să lege laolaltă o ladă! Fiecare arte este ori mama ori rudenia vreunei alte vecine: nimic nu este independent de vecinul său. Venele artei sunt multe la fel cum sunt de multe concupiscenţele oamenilor. „Există diferenţă între plăţi şi răsplăţi ale meşteşugului”; există însă diferenţă şi în munca cerută. Plăţile mai mici sunt compensate de câştigurile mai frecvente. Câte ziduri comune au nevoie de statui? Câte temple şi altare sunt construite idolilor? Însă casele şi rezidenţele oficiale, şi băile şi arendările, câte sunt ele? Facerea papucilor şi a saboţilor este o muncă zilnică nu ca cea a alunecării lui Mercur şi Serapis. Fie aceasta destul pentru câştigul din meşteşugit. Luxul şi ostentaţia au mai mulţi adoratori decât toată superstiţia. Ostentaţia va cere vase şi pahare mult mai uşor decât superstiţia. Luxul se ocupă de ghirlande, mai mult decât ceremonia în sine. Prin urmare, noi recomandăm pe oameni la astfel de meşteşuguri care nu vin în contact de fapt cu un idol şi cu cele apropiate de un idol; ba mai mult, din moment ce lucrurile ce sunt obişnuite pentru idoli sunt de obicei obişnuite şi oamenilor; de aceste lucruri trebuie să fim conştienţi ca nimic că nu fie – prin cunoaşterea noastră – cerut de vreo persoană din cadrul serviciului nostru de idoli. Căci dacă am făcut această concesiune care să nu aibă nici un refugiu faţă de remediile aşa de des folosite, personal cred că nu suntem eliberaţi de contagiunea de idolatrie, noi a căror mâini (nu fără voie) sunt găsite a fi preocupate cu tendinţa sau în onoarea şi slujba demonilor.

Capitolul 9  Profesii de anumit fel care se aliază idolatriei. Despre astrologie în particular

Observăm printre arte şi unele profesii care sunt răspunzătoare sau au o legătură cu idolatria. Despre astrologi nici nu ar trebui să mai vorbim; însă din moment ce una din aceste zile ne-a provocat prin justificarea proprie din perseverenţa în această profesie, voi folosi câteva cuvinte. Nu afirm că el onorează idolii, a căror nume el le-a înscris în cer şi cărora le-a atribuit toată puterea lui Dumnezeu; oamenii care presupun că noi suntem aşezaţi prin imuabilul arbitraj al stelelor cred din acestea că Dumnezeu nu mai trebuie căutat. O propoziţie pe care vreau să o aliniez aici este: acei îngeri, dezertori de Dumnezeu, iubitorii de femei, au fost de asemenea descoperitorii acestei arte curioase, care de fapt este condamnată de Dumnezeu. O, afirmaţie divină care atinge chiar şi pământul în vigoarea sa, încotro se dă mărturia ta involuntară! Astrologii sunt excluşi la fel cum sunt îngerii lor. Oraşul şi Italia sunt interzise astrologilor la fel cum cerul le este interzis îngerilor lor. Există aceeaşi pedeapsă de excludere pentru ucenici şi stăpâni. „Dar magii şi astrologii au venit de la răsărit.” Cunoaştem care este alianţa reciprocă dintre magie şi astrologie. Cei care citesc în stele au fost atunci cei care au anunţat naşterea lui Cristos şi au fost primii care I-au adus „daruri”. Prin această legătură [trebuie] să-mi imaginez oare că l-au pus ei sub o oarecare obligaţie faţă de ei? Păi cum aşa? Oare religia acelor magi să acţioneze acum ca patroană pentru astrologi acum? Astrologia din prezent, într-adevăr, este o ameninţare pentru Cristos – este ştiinţa stelelor lui Cristos, nu ale lui Saturn, sau Marte, şi oare cine altcineva din aceeaşi clasă de morţi le dă atenţie şi le predică? Totuşi, această ştiinţă a fost permisă până la Evanghelii, pentru ca după naşterea lui Cristos nimeni de atunci înainte să nu mai interpreteze naşterea cuiva după cer. Căci ei (magii) au oferit atunci Domnului prunc acea tămâie, smirnă şi aur ca fiind cea mai apropiată jertfă de sacrificiu şi glorie lumească, pe care Cristos avea să o înlăture. Ce vom zice atunci? Visul – trimis, fără îndoială, din voia lui Dumnezeu a sugerat că magii respectivi trebuiau să se întoarcă acasă, dar pe un alt drum, nu pe cel pe care veniseră. Aceasta înseamnă următoarele: ei nu ar trebui să mai păşească pe calea lor veche. Nu ca Irod să nu-i urmărească, care de fapt nu i-a urmat; în mod involuntar chiar dacă au mers pe alt drum, din moment ce a fost tot involuntară calea pe care ei au venit. La fel trebuie să înţelegem prin aceasta care este adevărata Cale spre Disciplină. Prin urmare preceptul a fost mai degrabă ca ei să meargă altfel. Deci, şi alte specii de magie care operează pe baza miracolelor, râvnitoare în opoziţie cu Moise, au încercat răbdarea lui Dumnezeu până la Evanghelie. Căci din clipa când Simon Magul, care tocmai devenise un credincios (în timp ce tot se mai gândea la secta lui de înşelătorie, că printre toate miracolele profesiei sale el ar fi vrut să cumpere chiar şi darul Duhului Sfânt prin punerea mâinilor), a fost blestemat de către apostoli şi respins de la credinţă. Atât el cât şi celălalt magician, care era cu Sergius Paulus (din moment ce şi acesta se opunea aceluiaşi apostol), au fost sortiţi să îşi piardă ochii. Aceeaşi soartă, cred, au întâlnit-o şi astrologii, dacă ajungea cineva pe mâinile apostolilor. Totuşi, magia este pedepsită, din a cărei categorie face parte şi astrologia, desigur că fiecare este condamnată pe soiul ei. După Evanghelii nu vei mai găsi nicăieri nici sofişti, caldeeni, vrăjitori, ghicitori, sau magicieni decât atunci când sunt în mod clar pedepsiţi. „Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia?” Tu nu ştii nimic, astrologule, dacă nu ştii că ar trebui să fii un creştin. Dacă ai fi ştiut aceasta, ar fi trebui să mai ştii că nu mai trebuie să mai ai de a face deloc cu profesia ta în care prevesteai climatul altora şi te-ai fi instruit pe tine însuţi de pericolul ei. Nu există parte şi nici vreun lot în acel sistem al tău. O astfel de persoană să nu-şi facă speranţă la împărăţia cerurilor, el cu al cărui deget sau baghetă îl abuzează.

Capitolul 10  Despre directorii de şcoli şi dificultăţile lor

Pe lângă toate acestea, trebuie să-i analizăm în acelaşi fel şi pe directorii de şcoli, nu doar pe ei, ci şi pe profesorii de literatură. Ba mai mult, în contradictoriu, nu trebuie să ne îndoim că ei sunt într-o afinitate cu variata idolatrie: în primul rând, că le este necesar să predice dumnezeii naţiunilor, să le exprime numele acestora, genealogiile, distincţiile onorabile, toate şi în mod neobişnuit; apoi, să constate solemnităţile şi festivalurile acestora, de parcă din acestea ei şi-ar calcula veniturile. Care director de şcoală, fără un tabel ai celor şapte idoli, va frecventa Quinquatria? Fiecare plată a fiecărui elev acesta îl consacră atât onorii cât şi numelui Minerva; deci, chiar dacă nu îi este spus „să nu mănânce din ceea ce a fost jertfit idolilor” nominal (sau că nu este dedicat în mod particular vreunui idol), acesta este respins ca un idolatru. Cât de puţină pângărire îi revine acest domeniu produs de preocuparea sa, atât nominală cât şi virtuală, care este consacrată în mod public vreunui idol? Minervalia este atât de mult a lui Minerva pe cât Saturnalia este a lui Saturn, acesta din urmă este cel care trebuieşte sărbătorit chiar şi de micii sclavi în vremea Saturnaliei. Darurile de Anul nou trebuiesc în acelaşi fel prinse şi trebuie sărbătorit şi Septimontiumul, iar darurile de Mijlocul iernii şi sărbătoarea Dragului Neam trebuie să fie în acelaşi timp; şcolile trebuiesc încununate cu flori, iar soţiile flamenilor şi edilele sacrificate; şcoala este sărbătorită în zilele de sărbătoare stabilite. Acelaşi lucru se întâmplă la ziua de naştere a unui idol; fiecare fast al diavolului este frecventat. Cine consideră că aceste lucruri sunt potrivite unui director creştin, doar dacă nu este acesta cel care crede că ar fi potrivite şi unuia care nu este un director ca el? Ştim că se poate zice că „Dacă predarea literaturii nu este permisă servitorilor lui Dumnezeu atunci nici învăţătura nu va fi permisă”; şi „Cum poate fi cineva pregăti în domeniul inteligenţei umane, sau în oricare alt sens sau acţiune, din moment ce literatura este mijlocul de pregătire pentru întreagă viaţă? Cum repudiem noi studiile seculare, fără de care nu se pot urma studiile divine?” Să vedem, dar, necesitatea erudiţiei literaturii; să reflectăm la faptul că aceasta nu poate fi admisă parţial şi nici nu poate fi evitată parţial. Literatura pentru învăţătură este permisă credincioşilor, mai degrabă decât predarea; principiul învăţării şi cel al predării este diferit. Dacă un credincios predă literatura, în timp ce predă fără îndoială că şi porunceşte, în timp ce remite acesta şi afirmă, în timp ce-şi aduce aminte acesta aduce şi mărturie, laude ale idolilor combinate.

Capitolul 11  Conecţia între invidie şi idolatrie. Negoţuri oarecare pline de câştig ce trebuiesc evitate

Dacă ne gândim la restul greşelilor, trasându-le din generaţiile lor, să începem cu invidia, „rădăcina tuturor relelor”, cu care unii au fost într-adevăr momiţi, „au suferit naufragii din cauza credinţei”. Cu toate acestea, apostolul denumeşte invidia ca fiind idolatrie. Pe următorul loc care purcede falsitatea, ministrul de invidie (al falsei juruinţe de care nu spun nimic din moment ce nici măcar juruinţa nu este legiuită) este oare o meserie adaptată pentru un slujitor al lui Dumnezeu? Aparte de invidie, care este de fapt motivul pentru câştig? Atunci când motivul pentru câştig încetează, nu va mai fi nevoie de comerţ. Să presupunem că într-o afacere sunt şi câţiva neprihăniţi, care sunt în siguranţă faţă de invidie şi falsitate; eu consider că acel negoţ care aparţine chiar sufletului şi duhului idolilor, care răsfaţă fiecare demon, cade sub acuzaţia de idolatrie. Mai degrabă, nu este aceasta principala idolatrie? Dacă acelaşi mărfuri – vreau să spun tămâia şi toate celelalte produse străine – s-au folosit ca sacrificii pentru idoli, mai sunt acestea de folos atât oamenilor pentru unsori medicale cât şi creştinilor, pe sub şi deasupra, pentru consolările de înmormântare, să răspundă ei. La toate evenimentele, în timp ce fastele, preoţiile, jertfele pentru idoli sunt oferite prin pericole, prin pierderi, prin inconvenienţe, prin cugetări, prin alergări încoace şi încolo, sau negoţ, ce altceva se mai poate demonstra că este acesta decât un agent al idolilor? Să nu se lupte nimeni cu ideea că, în acest fel, se poate face vreo excepţie tuturor negoţurilor. Toate grijile celui ce face un mormânt se extind în sfera silinţei pentru o proporţionalitate vigilentă a magnitudinii pericolului; toate acestea sunt ca noi să luăm exemplu nu doar din greşeli, ci şi din mijloacele prin care aceştia trăiesc. Deşi greşeala este făcută de alţii, nu este nici o diferenţă dacă aceasta este din intenţiile mele. În nici un caz eu nu ar trebui să-i fiu necesar cuiva atâta timp cât acesta face ceea ce pentru mine este nelegiuit. De aici ar trebui să înţeleg că eu trebuie să am grijă ca nu cumva să se facă ceva prin mijloacele mele. Pe scurt, într-o altă cauză de vină nu prea uşoară observ acea pre-judecată. În aceasta eu am interdicţie de la adulter, nu furnizez nimic de ajutor sau de încuviinţare altora pentru acest scop; în acest fel mi-am separat propria fire de fierbere, admit că nu pot exercita negoţul stârnirii, sau să ţin pentru vecinul meu astfel de lucruri. Deci şi interdicţia de a ucide îmi arată că un pregătitor de gladiatori este de asemenea exclus din Biserică, la fel cum nu va fi admis nici unul care doreşte să fie mijlocul de a face ceea ce-l supune pe altul că facă. Iată că aici este o pre-judecată înrudită: dacă un furnizor de victime publice ar fi venit la credinţă, i-ai mai da voie să rămână permanent în acel negoţ? Sau unul care este deja un credincios să-şi asume această preocupare, crezi că acesta trebuie reţinut în Biserică? Răspunsul meu este nu; doar dacă cineva nu se preface că este vânzător de tămâie. În realitate, intermediul de sânge aparţine unora la fel cum mireasma aparţine altora. Dacă, înainte ca idolii să existe în lume, idolatria ar fi fost până acum fără formă şi ar fi fost tratată în acest fel; dacă chiar acum lucrarea idolatriei este comisă, aceasta ar fi în mare parte fără idol, prin arderea de miresme; vânzătorul de tămâie este de un serviciu şi mai mare chiar şi demonilor, căci idolatria este mult mai uşor perpetuată fără idol, aceasta fără articolul acestui vânzător. Să interogăm minuţios însăşi conştiinţa credinţei. Dacă un vânzător creştin de tămâie trece printr-un templu, va scuipa el cu gura lui şi va stinge altarele fumegânde pentru care el a făcut proviziile? Cu ce consistenţă va descânta el proprii săi copii la care le-a oferit casa sa drept depozit? Într-adevăr, dacă el ar scoate vreun demon, să nu se felicite pentru credinţa sa, pentru că el nu a scos afară un duşman; el ar fi trebuit să aibă dreptul de rugăciune a unuia pe care îl hrăneşte zilnic. Prin urmare, nici o artă, nici o profesie, nici un negoţ, care conduce ori spre echiparea ori spre formarea idolilor nu poate fi eliberată de titlul de idolatrie; aceasta doar dacă nu interpretăm idolatria ca fiind total altceva decât serviciul unei tendinţe spre idolatrie.

Capitolul 12  Răspunsuri ulterioare la această scuză, cum trebuie să trăiesc eu?

Noi ne flatăm în zadar când e vorba de necesităţile susţinerii umane, dacă, după ce suntem sigilaţi în credinţă spunem „N-am nici un mijloc de trai?” Aici nu voi răspunde mai bine acestei bruşte propoziţii. A fost înaintată prea târziu. După asemănarea acelui constructor cel mai prudent, care mai întâi îşi face socoteala muncii lui, împreună cu toate mijloacele sale, ca nu cumva, după ce a început, să fi cheltuit mai apoi totul, dezbaterea trebuia făcută înainte. Chiar şi în acest caz avem spusele Domnului, în timp ce exemplele îţi iau toate scuzele. Ce mai ai de spus? „Voi fi în lipsuri.” Dar Domul îl numeşte pe cel cu lipsuri „ferice”. „nu o să am ce mânca”. Dar „nu vă gândiţi,” spune El, „la ce veţi manca”; şi drept exemplu pentru îmbrăcăminte ni se oferă crinii. „Munca mea era subzistenţa mea”. Ba mai mult, „toate trebuie să le vinzi şi să dai săracilor”. „Trebuie să îngrijesc de copiii mei şi de cei din posteritate”. „Nimeni, care pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este vrednic pentru muncă.” „Dar aveam un contract”. „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.” Dacă vrei să fi ucenicul Domnului, este necesar să-ţi „iei crucea şi să-l urmezi pe Domnul”: crucea ta, adică îngustimile şi torturile tale, sau doar trupul tău, care este sub forma unei cruci. Părinţi, soţii, copii, vor trebui lăsaţi în urmă de dragul lui Dumnezeu. Ai ezitări cu privire la arte şi negoţuri, şi despre profesii asemănătoare, de dragul copiilor şi al părinţilor? Ni s-a arătat că atât „dragele promisiuni” cât şi meşteşugitul şi negoţurile trebuiesc lăsate neapărat în urmă de dragul Domnului. În timp ce Iacov şi Ioan au fost chemaţi de Domnul au lăsat în urmă atât pe tatăl lor cât şi bărcile, Matei a fost ridicat de la cabina de vamă, iar pentru unul a-şi îngropa tatăl era o preocupare prea întârziată pentru credinţă. Nici unul dintre cei pe care Domnul i-a chemat la El nu au spus „Nu am din ce trăi”. Credinţei nu-i este teamă de foamete, ci cunoaşte de asemenea faptul că foamea nu trebuie condamnată mai puţin de dragul lui Dumnezeu decât orice fel de moarte. Aceasta a învăţat să nu respecte viaţa, dar mâncare. [Te întrebi] „Câţi au împlinit aceste condiţii?” Ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu. Să ne mângâiem deci cu privire la blândeţea şi indurarea lui Dumnezeu cu o asemenea înţelepciune încât să nu facem pe plac „necesităţilor” noastre până la punctul afinităţii cu idolatria, ci să evităm orice respiraţie a ei ca şi când ar fi o ciumă. [Şi aceasta] nu doar în cazurile menţionate deja, ci în seriile universale ale superstiţiei omenirii, fie că se referă la dumnezeii ei, sau la decesul acestora, sau la regi ca şi când ar face referire exact la duhuri necurate, uneori prin intermediul jertfelor şi al preoţiilor, alteori prin spectacole şi lucruri asemănătoare, sau uneori prin sărbători.

 Capitolul 13  Despre ţinerea zilelor ce au legătură cu idolatria

De ce să vorbim despre jertfe şi preoţii? Despre spectacole şi mai mult, despre plăceri de acest gen, am umplut deja un volum întreg. În acest loc trebuie tratat subiectul sărbătorilor şi a altor solemnităţi extraordinare, pe care uneori le acordăm spre gălăgia sau uneori spre timiditatea noastră, la ceea ce este de fapt opus credinţei şi Disciplinei. Primul punct pe care îl voi trata în acest capitol este dacă unui slujitor al lui Dumnezeu se cuvine să ia parte cu fiecare naţiune la lucrurile de acest gen, fie în îmbrăcăminte, sau în mâncare, sau în oricare alt fel de bucurie. „Să te bucuri cu cei ce se bucură şi să plângi cu cei ce plâng” este ceea ce se spune despre fraţi, aceasta fiind indemnul apostolului la unanimitate. Pentru acest scop „Nu există nici o părtăşie dintre lumină şi întuneric”, între viaţă şi moarte, altfel respingem ceea ce este scris „Lumea se va bucura, iar voi vă veţi văita”. Dacă ne bucurăm cu lumea, există motiv de a ne teme că împreună cu ea ne vom şi văieta. Dar atunci când lumea se bucură, să ne văităm, iar când lumea se vaită, noi să ne bucurăm. Astfel, şi Eleazar în Hades (care se bucura în sânul lui Avraam) şi omul bogat (de pe celălalt ţărm care era într-un chin de foc) s-au compensat printr-o retribuţie corespunzătoare, vicisitudinile lor alternative de rău şi bine. Există anumite zile-dar, pe care unii le fac a fi pretenţia de cinstire împreună cu alţii care au datorie de plată. „Acum, dar”, spui tu, „voi primi înapoi ceea ce este al meu sau voi plăti ceea ce este a altuia.” Dacă oamenii au consacrat pentru sine acest obicei din superstiţie, atunci de ce tu, care eşti destul de înstrăinat de toată vanitatea lor, participi în solemnităţile consacrate idolilor; de parcă şi pentru tine ar fi vreo prescripţie cu privire la o zi, mai scurtă decât ceremonia unei anumite zi, care să te prevină să plăteşti sau să primeşti ceea ce îţi datorează cineva, sau ce datorie ai tu cuiva? Dă-mi forma după care vrei să fi tratat. De ce să te piteşti totodată din moment ce îţi contaminezi conştiinţa cu ignoranţa vecinului tău? Dacă nu se ştie că eşti un creştin, eşti ispitit şi te comporţi ca şi când nu ai fi un creştin împotriva conştiinţei vecinului tău; dacă totuşi eşti totodată deghizat, eşti sclavul ispitei. La toate evenimentele, fie că sunt într-un fel mai nou sau vechi, tu devii vinovat de „aducerea ruşinii la adresa lui Dumnezeu”. Căci „oricine se va ruşina de Mine în prezenţa oamenilor, şi eu mă voi ruşina de el”, a spus El, „în prezenţa Tatălui Meu care este în ceruri.”

Capitolul 14  Despre blasfemie. Una din spusele sfântului Pavel

Cu toate acestea, majoritatea (creştinilor) au provocat până acum în mintea lor crezul că este scuzabil dacă ei comit oricând ceea ce fac şi neamurile, şi aceasta de frica de a nu fi „blasfemiat Numele”. Blasfemia pe care mulţi se feresc în orice fel posibil este cam aşa: dacă cineva duce pe un păgân spre blasfemie intenţionat, fie prin fraudă, sau prin injurii, prin obrăznicie, sau prin orice alt mijloc demn de crezare, în care „Numele” merită contestat, prin urmare şi Domnul va merita să fie mâniat. Altfel, dacă s-ar fi spus despre blasfemie că „prin mijloacele voastre Numele Meu este blasfemiat”, am fi pierit cu toţii deodată, din moment ce circul, lipsit de vreun deşert al nostru, asaltă „Numele” cu sufragii rele. Să încetăm (să mai fim creştini) şi acesta nu ar mai fi blasfemiat! Din contră, atâta timp cât suntem, acesta este încă batjocorit: în datina şi nu în încălcarea disciplinei, în timp ce suntem aprobaţi şi nu în timp ce suntem dezaprobaţi. O, blasfemie, care te mărgineşti cu martirajul, care acum îmi atestă faptul că sunt creştin, pentru acest lucru ce mult mă urăşti! Blestemarea Disciplinei bine-menţinute este o binecuvântare a Numelui. „Dacă”, spune cineva, „aş vrea să fiu pe plac oamenilor, nu aş fi slujitorul lui Cristos.” Însă acelaşi apostol ne porunceşte să fim pe placul tuturor „după cum şi eu,” afirma el, „încerc să le fiu tuturor pe plac prin orice mijloc”. Fără îndoială că el le făcea pe plac prin a sărbători cu ei Saturnalia şi ziua Anului nou! [Să fi fost aşa] sau să fi fost aceasta prin moderaţie şi răbdare, prin greutate, prin bunătate, prin integritate? În aceeaşi manieră atunci când afirmă că „Am devenit toate pentru toţi ca să-i pot câştiga” înseamnă oare că „pentru idolatrii am devenit idolatru, pentru păgâni, un păgân, pentru cei lumeşti am devenit lumesc”? Cu toate acestea el ne interzice să avem vreo conversaţie cu cei idolatrii şi cu adulterii şi cu ceilalţi criminali atunci când spune că: „Altfel aţi fi ieşit din lume”, şi desigur că el nu o face pentru a vlăgui acele hăţuri ale conversaţiei care, din moment ce este necesar ca noi să trăim şi să ne amestecăm printre păcătoşi, ne poate face şi pe noi să păcătuim împreună cu ei. Acolo unde există interacţiunea cu viaţa, pe care apostolul o admite, acolo este şi păcat, pe care nimeni nu-l permite. A trăi cu păgânii este permis, dar a muri împreună cu ei nu este. Să trăim deci cu ei, să ne bucurăm împreună cu ei din comunitatea naturii şi nu cea a superstiţiei. Suntem egali în suflet, nu şi în disciplină, viitori posesori ai lumii şi nu ai erorii. Însă dacă nu avem nici un drept de părtăşie de acest gen cu străinii, cu cât ar fi aceasta mai rău de a-i comemora printre fraţi! Cine poate susţine sau justifica aceasta? Sfânta Scriptură îi mustră pe iudei cu sărbătorile lor. „Sabatele voastre şi lunile noi şi ceremoniile,” spune El, „acestea le urăşte sufletul Meu.” Pentru noi, pentru care Sabatele sunt lucruri străine, iar lunile noi şi festivalurile iubite odinioară de Dumnezeu, deşi Saturnalia, Anul nou, festivalurile de Mijlocul iernii şi Matronalia sunt sărbătorite frecvent, deşi daruri se dau şi se primesc, nu merită a primi nici o solemnitate pentru calitatea de creştin! Nici Ziua Domnului, nici Cincizecimea, chiar dacă le-ar fi cunoscut aceştia, nu le-ar fi împărtăşit cu noi, căci se temeau ca nu cumva să pară că sunt creştini. Noi nu suntem mai puţin preocupaţi de acestea ca nu cumva să părem a fi păgâni! Dacă ar fi să se acorde vreo toleranţă firii, aceea o ai. Nu voi spune că este vorba de zilele tale, ba mai mult, pentru păgâni, fiecare zi festivă se ţine doar odată pe an, pe când tu ai o zi festivă la fiecare a opta zi. Numeşte solemnităţile individuale ale naţiunilor şi pune-le în ordine şi vei vedea că acestea nu se pot compara cu Ziua Cincizecimii.

 Capitolul 15  Referitor la festivalurile în onoarea împăraţilor, a victoriilor şi celor asemenea. Exemplul celor trei tineri şi al lui Daniel

„Faptele voastre să strălucească”, a spus El; acum însă toate magazinele şi uşile noastre strălucesc! În zilele de astăzi poţi găsi mai multe uşi ale păgânilor fără lumini şi ghirlande de lauri decât cele ale creştinilor. Ce par a fi toate aceasta în legătură cu aceste specii (de ceremonie)? Dacă este spre onoarea unui idol, fără nici o îndoială că onoarea acordată unui idol este idolatrie. Dacă este de dragul unui om să reconsiderăm faptul că toată idolatria este de dragul omului, că toată idolatria este o închinare acordată oamenilor, din moment ce se crede în general chiar în categoria celor care se închină că mai demult chiar dumnezeii naţiunilor au fost cândva oameni. Prin urmare nu mai contează dacă acel omagiu superstiţios este acordat oamenilor dintr-o eră anterioară sau de acum. Idolatria este condamnată nu pe baza persoanelor la care se face închinarea, ci în baza comemorărilor sale, ceea ce aparţine de demoni. „Daţi Cezarului ce este a Cezarului.” Este destul că Domnul a pus mai apoi în opoziţie şi ceea ce a zis apoi „şi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu.” Care sunt atunci lucrurile lui Cezar? Acele lucruri, ca să ne amuzăm, despre care s-a ţinut atunci vorba, dacă să se dea impozitul lui Cezar sau nu. Drept răspuns, Domnul a cerut să i se arate bani şi a întrebat al cui era chipul de pe acesta, iar când a auzit că este al lui Cezar, a spus: „Daţi Cezarului ce este a Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”; adică imaginea lui Cezar, care este pe monedă, lui Cezar, şi imaginea lui Dumnezeu, care este în om, lui Dumnezeu, deci lui Cezar să i se dea banii iar lui Dumnezeu pe tine însuţi. Altfel ce ar mai fi al lui Dumnezeu daca toate lucrurile ar fi ale lui Cezar? „Atunci”, vei spune tu, „luminile dinaintea uşilor mele, şi laurii de pe uşierii mei sunt o onoare pentru Dumnezeu?” Ele se află acolo nu pentru că ar fi o onoare pentru Dumnezeu, ci pentru cel care ia onoarea în locul lui Dumnezeu prin ritualurile de ceremonii de acest fel, pe cât se arată, economisind performanţa religioasă, care în secret aparţine demonilor. Ar trebui să fim siguri dacă există cineva căruia să-i scape din vedere prin ignoranţa literaturii acestei lumi, că printre romani există şi dumnezei de intrări; Cardea (zeiţa balama) denumită după balama, Forculus (zeul uşă) după uşă şi Limentinus (zeul prag) denumit după prag, iar Ianus însuşi (zeul poartă) denumit după poartă: şi bine ştim că deşi numele sunt goale şi stăpânite, cu toate acestea când sunt coborâte în superstiţie, demonii şi orice duh necurat le cuprind ca pentru sine prin intermediul legăturii de consacrare. De altfel demonii nu au nume individuale, însă ei îşi găsesc un nume acolo unde găsesc şi un simbol. La greci citim de asemenea despre Apollo Thyraeus, adică al uşii, şi Antelii sau Anthelii, demoni ce care prezidă deasupra intrărilor. Aceste lucruri, prin urmare, pe care Duhul Sfânt le-a prevăzut de la început, prezise de profetul antic Enoh, care atestă faptul că chiar şi intrările ar putea intra în categoria folosinţelor superstiţiei. Vedem de asemenea că sunt adorate alte intrări de la băi. Dacă există fiinţe ce sunt adorate la intrări, acestora le aparţin atât luminile cât şi laurii. Unui idol i-ai face ceea ce ai face unei intrări. În acest caz fac apel şi la autoritatea lui Dumnezeu şi aceasta deoarece nu este în siguranţă să suprimi ceea ce poate i s-a arătat cuiva, doar de dragul tuturor. Ştiu că un frate a fost pedepsit aspru în aceeaşi noapte, printr-o viziune, pentru că la o adunare de bucurie publică slujitorii lui au încununat porţile acestuia. Cu toate acestea nu el a făcut-o şi nici nu i-a condamnat pe cei ce au făcut-o deoarece el plecase înainte de acasă, iar când s-a întors a mustrat fapta. Prin urmare noi suntem evaluaţi de către Dumnezeu în materii de acest gen, chiar şi în ceea ce priveşte disciplina familiei noastre. Prin urmare, referitor la onorurile date regilor sau împăraţilor am prescris destule, că suntem îndemnaţi de către preceptul apostolului să ne comportăm cu „supunere faţă de magistraţi şi prinţi şi cei din putere”; aceasta însă trebuie făcută în cadrul limitei disciplinei în timp ce ne păstrăm separaţi de idolatrie. Pentru acest motiv ni s-a oferit exemplul celor trei tineri, care, în tot respectul lor faţă de regele Nebucodonosor, au respins în mod constant faptul de a-i da onoare imaginii acestuia, dovedind astfel că chiar dacă este ridicat în slăvi dincolo de măsura de cinstire umană, sau într-o asemănare a caracterului sublim divin, aceasta este idolatrie. Şi Daniel, fiind în toate supus lui Darius, a rămas în slujba sa atât de mult încât să fie liber de orice pericol adresat religiei lui, căci, pentru a evita trecerea prin acel pericol, el nu s-a speriat mai tare de leii regelui decât de flăcările acestuia. Prin urmare, cei care nu au lumină să-şi lumineze zilnic candelele lor; cei faţă de care flăcările iadului sunt iminente să pună pe uşiorii lor lauri sortiţi la a fi arşi imediat: căci pentru ei mărturiile întunericului şi prevestirile pedepselor lor sunt potrivite. Voi sunteţi lumina lumii şi un pom chiar mai verde. Dacă aţi renunţat la temple, nu face din poarta ta un templu. Am spus prea puţin. Dacă ai renunţat la buclucuri, nu-ţi îmbrăca casa ca aparenţa unui bordel.

Capitolul 16  Referitor la festivalurile particulare

În ceea ce priveşte ceremoniile, totuşi, ale solemnităţilor particulare sau sociale cum ar fi toga albă, de logodnă, de nuntă, de dare de nume – cred că nu prezintă nici un pericol în cadrul cărora să ne ferim de orice suflare de idolatrie care este amestecată cu acestea. Trebuiesc luate în considerarea cauzele pentru care se oficiază aceste ceremonii. Acestea denumite mai sus le consider a fi curate în sine deoarece nici îmbrăcămintea omenească şi nici inelul marital sau uniunea nu provin din onoruri acordate vreunui idol. Pe scurt, nu ştiu de nici o îmbrăcăminte care să fie blestemată de Dumnezeu, cu excepţia îmbrăcăminţii unei femei de pe un bărbat: căci „blestemat este”, a spus El, „orice om care se îmbracă în veşminte femeieşti.” Totuşi, toga este o îmbrăcăminte de nume bărbătesc precum şi folosinţa ei de către bărbaţi. Dumnezeu nu interzice mai mult ca nunţile să fie sărbătorite decât dare de nume. „Dar sunt jertfe alocate acestor ocazii.” Dacă aş fi eu invitat, şi să nu aibă ceremonia numele de „asistenţă la jertfă” şi din partea mea voi fi pe deplin disponibil celui ce m-a invitat, doar dacă aceasta nu ar fi „pe cinstea lor” şi astfel am putea scăpa din vedere ceea ce de fapt ar fi nelegiuit pentru noi ceea ce facem. Din moment ce răul a încercuit lumea în aşa măsură cu idolatria, ar fi permis pentru noi să fim prezenţi la o astfel de ceremonie spre a face un serviciu cuiva şi nu unui idol. În mod clar, dacă sunt invitat sub forma funcţiei de preot şi de sacrificii, nu voi merge, căci aceasta este un serviciu specific făcut unui idol; ba mai mult, nu voi acorda nici un sfat, sau cheltuială, sau nici măcar să mă implic într-un anumit fel. Dacă este vorba de vreo jertfă la care să fiu invitat şi să iau parte, voi fi părtaş la idolatrie; dacă orice alt motiv mă aduce la cel ce face jertfirea, personal voi fi doar un spectator la acel sacrificiu.

Capitolul 17  Cazul slujitorilor şi a altor oficiali. Ce titluri poate deţine un bărbat creştin

Ce trebuie să facă slujitorii credincioşi sau copiii, oficialii de asemenea, atunci când iau parte la jertfele date de domnii sau patronii sau superiorii lor? Ei bine, dacă cineva a dat vin celui care aduce jertfa, ba mai mult, printr-un singur cuvânt care este necesar ori care aparţine de o jertfă îl ajută pe acesta, această persoană este considerată ca fiind un slujitor al idolatriei. Atenţi fiind la această regulă, noi putem da mână liberă chiar şi „magistraţilor şi celor din putere”, după exemplul patriarhilor şi a altor strămoşi, care au ascultat de regi idolatrii până la limita idolatriei. De aici s-a născut, cu mult mai târziu, disputa dacă un slujitor al lui Dumnezeu ar trebui să aibă vreodată sub administrarea sa orice demnitate sau slujbă de putere, dacă acesta este capabil, fie printr-un har special, sau prin îndemânare, pentru a se păstra intact de orice fel de idolatrie; aceasta după exemplul lui Iosif şi cel al lui Daniel, care s-au păstrat curaţi de idolatrie, care aveau ranguri de administrare atât de prestigiu cât şi de putere, în costume de purpură, a prefecturi întregului Egipt sau a Babilonului. Să afirmăm deci că este posibil că oricine poate avansa în orice rang, sub simplul nume de rang, dar fără să jertfească şi nici să acorde autoritatea sa jertfelor, să nu producă victime, sau să acorde altora grija templelor, să nu se uite după tributul lor, să nu dea petreceri în cinstea sa ori pentru public sau să fie şef peste acestea; nici că nu facă proclamări sau statui vreunei solemnităţi; nici măcar să nu facă jurăminte, ci mai degrabă (ceea ce stă sub capul de putere) nici să nu stea la judecată pentru viaţa sau caracterul cuiva, căci prin aceasta se poate ajunge la câştig de bani; nici să nu condamne şi nici să nu pre-condamne; să nu lege pe nimeni, să nu tortureze sau să întemniţeze pe nimeni, dacă se crede că toate acestea sunt posibile.

Capitolul 18  Îmbrăcămintea în legătură cu idolatria

Trebuie să ne ocupăm acum de îmbrăcăminte şi de aparatul de rang. Există o îmbrăcăminte potrivită fiecăruia, atât pentru folosinţa zilnică cât şi pentru cea de la slujbă sau din poziţia de demnitate. Acel faimos purpuriu, prin urmare, şi aurul purtat pe gât, au fost pentru egipteni şi babilonieni însemne ale demnităţii, în acelaşi fel cum ar fi fost cu margini sau vărgate, sau de la toga brodată de mână, rotocoalele de aur ale preoţilor provinciali, aşa sunt şi acum, deşi nu cu aceleaşi termene. Acestea erau conferite doar sub numele de onoare, cum ar fi fost meritate de prieteniile regilor (de unde a şi provenit titlul de „oamenii purpurii” ai regilor), la fel cum între noi, unora care au toga albă sunt numiţi „candidaţi”, însă nu spre a se înţelege că acea îmbrăcăminte ar trebui să fie legată şi de preoţie sau de orice alte ceremonii pentru vreun idol. Dacă ar fi fost vorba de aşa ceva, cu siguranţă că bărbaţii de o asemenea sfinţenie şi fidelitate ar fi refuzat instantaneu îmbrăcămintea pângărită; în cazul lui Daniel s-ar fi văzut pe moment dacă nu era vreun sclav zelos al idolilor şi nu s-ar fi închinat la Bel, nici dragonului, care a apărut cu mult timp mai târziu. Acel material purpuriu, deci, era ceva simplu, şi la acea vreme nu era folosit pentru a fi drept semn al demnităţii printre barbari şi nici cel de nobil. Tot la fel atât Iosif, care a fost un slav, cât şi Daniel, care în captivitate şi-a schimbat starea sa, au obţinut libertatea statelor din Babilon şi Egipt fiind îmbrăcaţi în haine de nobili barbari; deci în cazul nostru de credincioşi, dacă este nevoie, toga cu margini ar fi potrivită să fie admisă băieţilor, iar eşarfele pentru fete, drept însemne de naştere şi nu de putere, de rasă şi nu de poziţie, de rang şi nu de superstiţie. Însă purpuriul, sau orice alte însemne ale demnităţii şi puterii, dedicate de la început idolatriei întipărite pe demnitate şi domenii de putere, poartă urma profanării lor, din moment ce chiar şi togele cu margini sau tărcate ori largi, sunt puse chiar şi pe idoli; chiar şi fasciile şi toiegele sunt aduse înaintea lor, şi în mod merituos, pentru demonii şi magistraţii acestei lumi aceştia poartă fasciile şi purpura, însemnul vreunei şcoli. Spre ce final vei ajunge apoi dacă foloseşti într-adevăr îmbrăcămintea dar nu administrezi funcţia acesteia? În cele necurate nimeni nu poate apărea curat. Dacă porţi o tunică pângărită se prea poate să nu fie pângărită prin tine, ci tu, prin ea, nu vei putea să nu fi necurat. Până acum, tu care ai adus argumentul despre „Iosif” şi „Daniel” ştii că lucrurile vechi şi noi, cele rudimentare şi cele lustruite, cele începute şi cele dezvoltate, cele roabe şi cele libere, nu sunt întotdeauna comparabile. Căci aceştia, chiar şi prin circumstanţele lor, au fost sclavi, însă tu, sclavul nimănui, atâta timp cât eşti doar robul lui Cristos, care te-a eliberat de asemenea şi pe tine din captivitatea lumii, îţi vei atrage asupra ta modelul Domnului tău. Acel Domn a umblat în smerenie şi obscuritate, fără să aibă vreo casă anume: căci „Fiul Omului,” a spus El, „nu are unde să-şi pună capul”; neîmpodobit în cine ştie ce haine căci altfel nu ar mai fi spus că „Hainele moi sunt în casele regilor”: pe scurt, umil în înfăţişare şi aspect, după cum însuşi Isaia l-a prevestit. Dacă, de asemenea, El nu a exercitat nici vreo poziţie de putere chiar şi peste cei ce erau urmaşii Săi, către care a lăsat servila slujbă, sau dacă prin cunoaşterea propriei Sale împărăţii El s-a dat înapoi de la a fi făcut un rege, în cea mai deplină manieră El s-a oferit pe sine drept exemplu prin a se întoarce cu răceală de la toată mândria şi îmbrăcămintea, dar şi de la demnitate cât şi de la putere. Dacă acestea trebuiau a fi folosite, cine altcineva oare să nu le fi folosit decât Fiul lui Dumnezeu? Ce fel de fascii şi câte l-ar escorta pe El? Ce fel de purpură s-ar revărsa de pe umerii Lui? Ce fel de aur ar străluci de pe mâna Lui dacă nu chiar El a judecat slava aceste lumi ca fiind străină atât de Sine cât şi de cei ai Lui? Prin urmare ceea ce nu a dorit El să accepte, a respins; ceea ce a respins, El a condamnat; ceea ce a condamnat, El le-a considerat ca fiind parte din fastul diavolului. Căci El nu ar fi condamnat lucrurile decât acelea care nu erau ale Lui, însă lucrurile care nu sunt ale lui Dumnezeu nu pot fi ale nimănui decât ale diavolului. Dacă ai renegat „fastul diavolului”, să ştii că orice atingi tu este idolatrie. Fie ca şi acest lucru să-ţi amintească că toate puterile şi toate demnităţile acestei lumi nu sunt doar străine ci şi duşmane lui Dumnezeu; prin ele au fost hotărâte pedepse împotriva slujitorilor lui Dumnezeu; tot prin ele represaliile pentru cei profani sunt ignorate. Însă „atât naşterea cât şi esenţa ta îţi sunt piedici pentru a rezista idolatriei”. Pentru evitarea acesteia nu pot lipsi remediile, şi chiar dacă ar lipsi, mai rămâne una prin care vei fi făcut un magistrat mai fericit, nu pe pământ, ci în ceruri.

Capitolul 19  Referitor la serviciul militar

În această secţiune se pare că s-a dat deja decizia referitoare la serviciul militar, care este undeva cuprins între demnitate şi putere. Acum însă se interoghează acest punct, dacă un credincios să urmeze serviciul militar, şi dacă domeniul militar să fie admis credinţei, chiar şi pentru cei cu rang sau fără rang, sau fiecărui grad inferior, pentru care nu este necesar să ia parte la sacrificii sau la pedepsele capitale. Nu există nici un acord dintre sacramentul divin şi cel uman, dintre standardul lui Cristos şi cel al diavolului, dintre tabăra luminii şi cea a întunericului. Cineva nu poate sluji la doi stăpâni, şi lui Dumnezeu şi lui Cezar. Cu toate acestea Moise a avut un toiag, Aaron o cataramă şi Ioan (Botezătorul) o cingătoare de piele şi Iosua, fiul lui Nun a condus o linie de marş; Poporul s-a războit: aceasta dacă îţi place acest subiect de sport. Însă cum se va lupta un creştin, ba mai mult, cum va sluji el pe timp de pace, fără să aibă o sabie, pe care Domnul a înlăturato? Căci cu toate acestea soldaţii au venit la Ioan şi şi-au primit formula regulilor lor; cu toate acestea un sutaş a crezut, ba mai mult, mai târziu Domnul, când l-a dezarmat pe Petru, a descins pe toţi soldaţii. Nici o îmbrăcăminte nu este potrivită pentru noi dacă aceasta este desemnată vreunei acţiuni nelegiuite.

Capitolul 20  Referitor la idolatria din cuvinte

Din moment ce comportamentul în conformitate cu regulamentul divin este periclitat, nu doar prin fapte, ci şi prin cuvinte (după cum este şi scris „Priveşte la om şi la faptele lui”, deci „Din cuvintele gurii tale vei fi îndreptăţit”), trebuie să ne amintim că trebuie să ne păzim chiar de cuvinte cât şi de incursiunea idolatriei, fie din cauza unui obicei sau a timidităţii. Legea interzice să se dea nume dumnezeilor naţiunilor, aceasta nu înseamnă neapărat că nu trebuie să le pronunţăm nici măcar numele, ci mai degrabă şi vorbirea despre ei ne obligă să scoatem din noi vorbe de genul „Îl găseşti în templul lui Asculapius” şi „eu stau pe strada Isis”, sau „el a fost făcut preot al lui Jupiter” şi altele de acest gen, din moment ce chiar şi oamenilor li se dau astfel de nume. Eu nu îl onorez pe Saturn dacă pe un om îl cheamă aşa. Îl cinstesc nu mai mult decât pe unul care se numeşte Marcu. Dar se spune, „Să nu pomeniţi numele altor dumnezei şi nici să nu fie auziţi din gurile voastre”. Preceptul pe care îl oferă aceasta este că noi nu îi numim dumnezei. Căci chiar în prima parte a legii Dumnezeu spune „Să nu iei în deşert numele Domnului Dumnezeului tău”, adică să-l foloseşti la un idol. Totuşi, a onora un idol cu un nume al lui Dumnezeu se încadrează în idolatrie. Însă dacă vorbesc despre ei ca dumnezei, trebuieşte adăugat ceva ca să nu pară că îi fac dumnezei. Căci însuşi Scriptura numeşte „dumnezeii” dar adaugă „ai lor”, adică „ai naţiunilor”: la fel cum face David când a numit „dumnezeii” atunci când spune, „Dar dumnezeii naţiunilor sunt demoni”. Am afirmat aceste lucruri doar pentru a face câteva observaţii. Totuşi, este o greşeală din obicei să spui „Prin Hercules”, „aşa să mă ajute dumnezeul credinţei”, în timp ce prin obicei se adaugă ignoranţa unora, care nu ştiu că acesta este un jurământ pe Hercules. Ba mai mult, ce altceva ar fi un jurământ în numele dumnezeilor pe care i-ai renegat, decât o complotare a credinţei cu idolatria? Căci cine nu-i cinsteşte în a cui nume jură?

Capitolul 21  Despre încuvinţarea tăcută din formulările păgânilor

Este un semn de timiditate atunci când un alt om te leagă în numele dumnezeilor lui, prin a face un jurământ, sau printr-o altă formă de depoziţie, iar tu, de frică să descoperi, rămâi tăcut. Prin a rămâne tăcut afirmi şi tu în mod egal maiestatea lor, motivul pentru care pari a fi legat. Ce mai contează, că susţii dumnezeii naţiunilor prin a-i numi dumnezei, sau prin a auzi că se numesc aşa? Sau că juri pe idoli, sau, când eşti conjurat de cineva, încuviinţezi? De ce să nu recunoaştem subtilităţile lui satan, care face din aceasta scopul său, ca ceea ce el nu poate afecta prin gura noastră, ar putea afecta prin gura slujitorilor săi, pentru a introduce în noi idolatria prin urechile noastre? La toate evenimentele, oricine ar fi conjuratul, acesta te leagă de el printr-o conjunctură prietenoasă sau neprietenoasă. Dacă o face în mod neprietenos, eşti provocat la bătaie şi ştii că trebuie să lupţi. Dacă o face în mod prietenos, cu atât mai multă siguranţă îţi vei arăta angajamentul tău faţă de Domnul ca să poţi dizolva obligaţia acestuia prin a cărui mijloace Cel Rău căuta să te anexeze de cinstirea idolilor, adică la idolatrie! Toată toleranţa de acest gen este idolatrie. Tu îi cinsteşti pe cei cărora le-ai acordat respectul atunci când ţi se impune de către cei în autoritate. Îl cunosc pe acela (să-l ierte Domnul!) care atunci când i s-a spus în public în cadrul unui proces de judecată „Să se mânie Jupiter pe tine”, acesta a răspuns, „Din contra, pe voi”. Ce altceva ar fi făcut un păgân care credea că Jupiter este un dumnezeu? Căci el nici măcar nu a ripostat blestemului lui Jupiter (sau a cuiva asemenea lui), totuşi, doar prin întoarcerea blestemului el a confirmat divinitatea lui Jove, prezentându-se pe sine ca iritat de un blestem în numele lui Jove. La ce să mai fie indignat (dacă este blestemat) în numele cuiva care ştii că nu este nimic? Dacă te înfurii, îi afirmi imediat existenţa sa, iar profesarea fricii tale ar fi un act de idolatrie. Cu cât mai mult însă, în timp ce tu întorci blestemul în numele lui Jupiter, aduci onoare lui Jupiter în acelaşi fel ca cel care te-a provocat! Un credincios ar trebui să râdă în astfel de cazuri şi nu să se înfurii; cu toate acestea, conform preceptului, să nu dai în schimb un blestem în numele lui Dumnezeu, ci cu drag să binecuvântezi în numele lui Dumnezeu ca să demolezi atât pe idoli cât şi să-l predici pe Dumnezeu şi să împlineşti disciplina.

Capitolul 22  Despre acceptarea binecuvântării în numele idolilor

În mod egal, cel care a început cu Cristos nu va suferi să fie binecuvântat în numele dumnezeilor naţiunilor, ca de altfel nu doar să respingă benedicţia necurată, ci să o curăţească pentru sine convertind-o ca venind de la Dumnezeu. A fi binecuvântat în numele dumnezeilor naţiunilor înseamnă a fi blestemat în numele lui Dumnezeu. Dacă am dat de pomană, sau am arătat altfel de bunătate şi cel ce primeşte se roagă ca dumnezeii săi, sau Geniul coloniei sale, să îmi fie propice mie, fapta mea ar fi imediat o cinste pentru idoli, în numele cărora respectivul mi-a acordat favoarea binecuvântării. De ce să nu ştie însă respectivul că ceea ce am făcut a fost de dragul lui Dumnezeu, ca mai degrabă Dumnezeu să fie glorificat şi demonii să nu fie onoraţi în ceea ce am făcut eu de dragul lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu vede că am făcut aceasta de dragul Lui, El vede şi dacă eu nu am vrut să arăt intenţionat că o fac de dragul Lui şi în acest fel am făcut preceptul Său o jertfă idolilor. Mulţi spun „Nimeni nu ar trebui să se divulge”, însă eu cred că nimeni nu vrea să se nege pe sine. Căci oricine se preface în orice fel, prin a se da drept păgân, se neagă; şi desigur că orice negare este idolatrie, la fel cum orice idolatrie este negare, fie în vorbe sau în fapte.

Capitolul 23  Contracte scrise în numele idolilor. Consimţământul tacit

Există o anumită categorie din această clasă, fără îndoială că este ascuţită în faptă şi cuvânt, răutăcioasă pe de altă parte, care te flatează, de parcă nu ar cuprinde nici un pericol în sine, în timp ce aceasta nu pare a fi o faptă din moment ce nu se poate face referire la ea ca la un cuvânt. În a împrumuta bani de la păgâni sub promisiuni sigure, creştinii dau o garanţie sun jurământ şi neagă că ar fi făcut aşa ceva. Cu siguranţă că vremea de judecată de la tronul de judecată, cât şi persoana care face judecata, decid faptul că ei au ştiut că au făcut aşa ceva. Cristos ne-a prescris faptul să nu facem nici un jurământ. „Am scris”, spune datornicul, „dar nu am spus nimic. Este limba şi nu litera scrisă cea care omoară.” Aici aduc ca martori Natura şi Conştiinţa: Natura, pentru că limba deşi dacă dictează rămâne fără mişcare şi tăcută, căci mâna nu poate scrie nimic care sufletul să nu-i fi dictat; ba mai mult, chiar şi limbii a dictat sufletul, fie ceva imaginat de sine, sau ceea ce a spus altul; aceasta doar dacă nu se spune că „Altcineva a dictat”, în acest caz fac apel la Conştiinţă dacă ceea ce a dictat altul, susţine şi sufletul şi transmite mâinii, fie prin însoţirea sau pasivitatea limbii. Domnul a spus destul când a afirmat că greşelile sunt comise în minte şi în conştiinţă. Dacă concupiscenţa sau răutatea s-ar urca în inima unui om, El a spus că aceasta este deja o faptă. Prin urmare tu ai dat o garanţie, care în mod clar că „s-a zămislit în inima ta”, cu care nici nu te poţi lupta că ai fost ignorant faţă de ea şi nici că ai făcut-o neintenţionat; atunci când ai dat garanţia, ai ştiut că ai făcut-o, şi când ai ştiut cu siguranţă că ai vrut: ai făcut-o în fapt şi în gând; nici nu poţi exclude ceva mai uşor de ceva mai greu aşa că este un lucru fals, a da o garanţie pentru ceva ce nu ai făcut. „Totuşi nu am negat pentru nu am jurat.” Dar ai jurat, chiar dacă din moment ce nu ai făcut un astfel de lucru încă se mai spune că ai jurat, dacă chiar ai consimţit că ai făcut-o. Lipsa vorbirii este un caz de pretenţie dezavantajoasă în scris şi o amuţire de sunet în litere. Căci Zaharia, atunci când a fost pedepsit cu o muţire temporară, a ţinut discursul cu mintea lui şi, deşi limba lui era zadarnică, cu ajutorul mâinilor sale a dictat din inima sa şi fără să pronunţe cu gura sa numele fiului său. Astfel, în scrierea lui vorbeşte o mână mai clară decât orice sunet, pe tăbliţa sa de ceară se aude o literă mult mai vocală decât orice altă gură. Întreabă-te dacă a vorbit un om ca să fie înţeles că ar fi vorbit. Să ne rugăm Domnului să nu fie necesar să avem de a face cu astfel de contracte, şi chiar dacă ar fi să fie, fie ca El să dea fraţilor mijloacele de a ne ajuta sau de a ne acorda statornicia de a zdrobi astfel de necesităţi, ca nu cumva cei care neagă literele, înlocuitoarele guri noastre, să ajungă la ziua judecăţii, sigilaţi cu sigilii, nu ale martorilor de acum, ci ale îngerilor!

Capitolul 24  Concluzia generală

În mijlocul acestor stânci şi orificii, în mijlocul acestor superficialităţi şi îngustări ale idolatriei, Credinţa cu pânzele şi umplute de Duhul lui Dumnezeu, navighează – teafăr dacă este prudentă, în siguranţă dacă veghează cu atenţie. Pentru cei care sunt aruncaţi peste bord ajung într-un adânc de neînnotat; pentru cei ce aleargă împotmolit este un naufragiu încâlcit; pentru cei înghiţiţi este o vâltoare, unde nu se poate respira, adică chiar în idolatrie. Toate valurile acesteia sufocă, fiecare vârtej al ei atrage în jos spre Hades. Nimeni dar să nu spună „Cine se va înarma aşa de sigur? Ar trebui să ieşim din lume!” De parcă a nu sta în ea nu este acelaşi lucru cu a sta în lume ca un idolatru! Nimic nu poate fi mai uşor decât precauţia împotriva idolatriei, dacă frica de ea este frica noastră principală; orice fel de „necesitate” este prea neglijabilă comparată cu pericolul aşa de mare. Motivul pentru care Duhul Sfânt a uşurat legătura şi jugul pentru noi, în timp ce apostolii de atunci se consultau unul cu altul, a fost acela de a fii liberi pentru a ne dedica pe noi înşine pentru evitarea idolatriei. Aceasta ar trebui să fie Legea noastră, cu cât mai în întregime este ea administrată cu atât aceasta va fi mai pregătită pentru mână; (o Lege) specifică creştinilor, prin intermediul căreia noi suntem recunoscuţi şi examinaţi de către păgâni. Această Lege trebuie pusă înaintea celor care se apropie de Credinţă, şi imprimată pentru cei ce intră în ea; ca în abordări ei să fie premeditaţi; în respectarea ei aceştia să persevereze şi prin a nu o respecta, să renunţe la numele lor. Vom vedea apoi dacă, la fel ca în cazul Arcei, vor fi în Biserică corbi, ulii, câini şi şerpi. La toate evenimentele, un idolatru nu este găsit în acest tip de Arcă: căci nici un animal nu a fost modelat pentru a-l reprezenta pe un idolatru. Să nu existe deci în biserică ceea ce nu a fost în Arcă.

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

www.theophilos.3x.ro

Un gând despre &8222;DESPRE IDOLATRIE&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s