DEVIERI DE LA CALEA VIEŢII

Devieri de la Calea Vieţii
de Cristian Moisescu

Isus i-a zis: „Eu sunt CALEA, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin MINE”   Ioan 14:6  „…Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului”  1 Ioan 3:8

Cuprins:

Introducere
Cuvânt explicativ

I. De ce este interzis ocultismul
Atitudinea Bibliei faţă de ocultism
Demonii în Sfânta Scriptură

II. Parapsihologia – ocultism ştiinţific
Cum a luat naştere parapsihologia? Care îi este obârşia?

III. Reincarnare – da sau nu?
Există viaţă după moarte?
Fenomenul „morţii clinice”

IV. Au vizitat oare extratereştrii pământul în timpuri străvechi?
Care este, de fapt realitatea?

V. Falsa religie
Falsitatea cultelor necreştine
Influenţa hinduismului
Caracteristicile comune ale cultelor necreştine

VI. Supliment
Mişcarea Hare Krishna
Biserica scientologică
Meditaţia transcendentală
Biserica unificării
Familia dragostei
Misiunea luminii divine
Biserica universală a lui Dumnezeu

INTRODUCERE

Am scris această carte cu mai mulţi ani în urmă, folosind diverse materiale bibliografice de care am dispus la acea vreme, conştient de pericolele cu care eram confruntaţi încă de pe atunci; influenţe negative despre care eram sigur că se vor amplifica în anii ce vor urma. Iată că, astăzi, ne aflăm în faţa unei adevărate invazii: ziarele au început să publice horoscoape pe care unii le consideră acum ca o glumă, ca mai apoi să le ia din ce în ce mai în serios. Televiziunea prezintă şi ea horoscopul zilei, emisiuni despre yoga, iar diverse secte încearcă să-şi facă adepţi mai ales din rîndul celor tineri. Biblia, Cuvîntul lui Dumnezeu afirmă cu tărie că scopul nostru principal în această lume este să-L cunoaştem pe Dumnezeu.

Am numit această carte „Devieri de la calea Vieţii”, deoarece orice abatere de la Isus, cel care este unica cale spre Dumnezeu este o deviere uneori mai mică, alteori însă mai evidentă, dar care toate ne vor îndepărta încetul cu încetul de sursa binecuvîntărilor pentru care am fost creaţi.

Satana încearcă din toate puterile, folosind cele mai seducătoare şi perfide mijloace, să ne îndepărteze de la această cale, de unica poartă prin care se poate ajunge la Dumnezeu. Nu este într-adevăr uşor în această lume, în care sîntem bombardaţi continuu cu atîtea informaţii, ispitiţi de atîtea tentaţii, să alegem Calea bună.

Isus Cristos a venit însă tocmai pentru a clarifica această situaţie disperată în care se află omenirea, afirmînd cu putere că El este singura cale spre Dumnezeu, Adevărul de care avem atîta nevoie în această lume plină de confuzie, pentru aflarea vieţii veşnice după care tînjeşte întreaga noastră fiinţă.

Mărturisesc că eu însumi am fost atras de mirajul pe care fenomenele senzaţionale îl pot avea asupra noastră. Ştiu acum că există lucruri ce depăşesc puterea noastră de înţelegere; starea în care ne aflăm, aceea de fiinţe decăzute, ne face vulnerabili şi incapabili de a discerne adevărul. De aceea este absolut necesar să ascultăm de Cuvîntul lui Dumnezeu, care conţine suficiente avertismente împotriva unei cunoaşteri, ce nu ne va aduce niciodată adevărata împlinire.

Ceea ce se întîmplă astăzi în ţara noastră este un lucru edificator. Golul lăsat în inimile noastre de atîţia ani de minciună şi de ateism poate fi acum umplut fie cu Cel care este răspunsul întrebărilor noastre, fie cu o amăgire, cu o deviere care ne va îndepărta treptat de sursa vieţii veşnice.

Adevărul este că natura noastră păcătoasă nu numai că nu opune o rezistenţă ci, dimpotrivă, se complace în această îndepărtare de Dumnezeu. Ce se poate face în această situaţie? Unde vom putea găsi Lumina de care avem atîta nevoie în bîjbîiala noastră după adevăr şi cum ne vom putea potoli setea după veşnicie?

Biblia, Cuvîntul lui Dumnezeu ne spune că răspunsul se poate afla doar în Acela care a afirmat că El este Calea, Adevărul şi Viaţa şi că la Dumnezeu Tatăl nu se poate ajunge decît prin El.

Doresc să închei aceste rînduri printr-o exemplificare care mi se pare foarte potrivită. Se spune că un reporter l-a întrebat pe directorul Departamentului de depistare a falsurilor din cadrul Scotland Yardului dacă, pentru a-şi mări capacitatea de a depista falsul îşi petrece mult timp studiind falsurile? Acesta i-a răspuns că, dimpotrivă, el îşi petrece timpul studiind originalul şi astfel este în stare să depisteze orice fals care va apare.

Vă sfătuim din toată inima şi pe dumneavoastră să faceţi acelaşi lucru. Studiaţi Biblia, Cuvîntul viu al lui Dumnezeu, pentru a-L cunoaşte din ce în ce mai bine pe Acela care este Adevărul; iar atunci cînd va apare orice încercare de a fi amăgiţi, vă va fi mai uşor să depistaţi orice fals, orice încercare a acelui rău de a vă devia, de a vă îndepărta de sursa adevăratei fericiri.

Cristian Moisescu

Cuvînt explicativ

Scopul acestei lucrări este acela de a reliefa imitaţiile cu care Satan a invadat lumea, căutînd să-i abată pe oameni de la calea adevărului şi a vieţii. Forţele satanice ştiu că timpul lor trece cu repeziciune (1), motiv pentru care s-au angajat într-un efort disperat cu intenţia de a dejuca planul lui Dumnezeu cu privire la om.

Este un vast conflict spiritual – uneori agresiv, alteori subtil – folosind aşa numitele forme „inofensive”, avînd însă întotdeauna, ca ultim scop, prinderea în cursă a celor neavizaţi. Ceea ce pare inofensiv conduce spre căutarea a ceea ce este senzaţional pentru ca, în cele din urmă, să treacă deschis de partea a ceea ce este rău.

În bătălia pe care Satan a iniţiat-o, strategia se modifică, tactica devine flexibilă în funcţie de indivizi şi de circumstanţe, dar scopul final rămîne acelaşi: tendinţa de a opune Evangheliei un fals credibil, de a-i înşela pe oamenii inocenţi determinîndu-i să accepte o cumplită amăgire.

Ori de cîte ori Satan are motive să se teamă serios de un adevăr, el produce un fals, încercînd să pună adevărul într-o lumină atît de nefavorabilă, încît şi cei mai bine intenţionaţi oameni să găsească falsurile diavoleşti drept cele mai evidente realităţi, aderînd la acestea în dauna adevărului Evangheliei (2).

Satan este foarte şiret şi nemaipomenit de experimentat în a parodia adevărul de care se teme cel mai mult, fiind capabil să prezinte duplicatul, imitaţia, drept cel mai real fapt posibil. Diavolul şi demonii ştiu că, dacă o metodă duce la eşec, ei se vor putea folosi de alta. Ei sînt dibaci, au răbdare şi îşi găsesc temeiul acţiunilor lor în ură; ură împotriva lui Dumnezeu şi ură împotriva omului, coroana creaţiunii lui Dumnezeu. Sîntem oare conştienţi de acest pericol? Nu în suficientă măsură! De aceea, trebuie să ne fie clară natura spirituală a conflictului în care sîntem implicaţi (3).

Rîndurile de faţă se adresează atît creştinilor cît şi necreştinilor, cu îndemnul de a lua în consideraţie, în modul cel mai serios, realitatea acestei lupte spirituale precum şi necesitatea recunoaşterii puterii Diavolului, cît şi infinita putere a Dumnezeului celui viu. Şi aceasta pentru că ne pîndeşte un pericol: deşi teoretic credem în puterea supranaturală a lui Dumnezeu, în mod practic însă, ne lăsăm prinşi de Satan, marele înşelător, gîndind că puterea lui este, la rîndul ei, destul de mare şi că intenţiile sale vizează folosul omenirii şi astfel, sfîrşim prin a-i face jocul. Or, Noul Testament ne îndeamnă la veghere „…ca să nu-l lăsăm pe Satana să aibă un cîştig de la noi, căci nu sîntem inconştienţi cu privire la planurile lui” (2 Corinteni 2:11) şi ne relevă, în adevăr „că Cel ce este în noi este mai mare decît cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4). Iată, deci, perspectiva şi poziţia pe care trebuie să le adoptăm.

Cu toate acestea, în ultima vreme, credinţa în existenţa lui Satan a devenit o concepţie desuetă chiar printre unele cercuri creştine, altminteri tradiţionale, care susţin ridicolul unui atare crez, ţinînd seama că trăim într-un veac luminat.

Totuşi sîntem confruntaţi cu un fenomen remarcabil: adorarea lui Satan, fascinaţia exercitată de ocultism prin mijloacele-i caracteristice (magie neagră şi albă, astrologie, horoscoape, şedinţe de spiritism etc.) – toate în vogă acum, în pofida pretinsei realităţi obiective absolute a acestui veac, a mulţimii de argumente sofisticate ale doctrinei materialiste. Astfel se face că există astăzi în lume un mai mare interes pentru aceste practici decît în urmă cu trei secole.

Un alt paradox constă în faptul că, în ciuda unui scepticism declarat şi cu o perspectivă presupus ştiinţifică, lumea regresează pînă la treapta acceptării naive a oricărui fenomen nou, inclusiv a unuia cu tentă religioasă. Astrologia, împreună cu atîtea alte surogate ale adevărului, este la rang de cinste în secolul nostru. Pentru mulţi oameni, aceste practici au umplut golul lăsat de abandonarea credinţei; „parapsihologia” nu este decît un nume de faţadă, care ascunde în spatele lui ocultismul.

Oricum, acesta nu este singurul motiv care facilitează popularitatea şi proliferarea noilor „religii”. Oamenii trăiesc o viaţă de nesiguranţă şi de nelinişte, lipsindu-se de credinţa în Isus şi în Cuvîntul Lui, şi dacă ei nu cred în Biblie şi în Isus, atunci li se pare normal să se întoarcă fie spre astre, fie spre orice alt domeniu care să le confere iluzia cunoaşterii realităţii ultime.

Istoria demonstrează că epocile s-au succedat aidoma legităţii simbolizate prin sfeşnicul ebraic cu şapte braţe, format din trei semicercuri fixate pe un suport central; astfel, primelor trei braţe le corespund, într-o simetrie perfectă faţă de suportul median, ultimele trei braţe. Aşa se face că în plină epocă a creştinismului reapare acelaşi păgînism, de astă dată marcat de aparenţe creştine sau ca expresie a curentului ştiinţific, poziţie pe care se situează chiar filozofii debarasaţi de mituri.

În felul acesta putem înţelege ceea ce afirmă Biblia (4) referitor la influenţa Babilonului şi la răspîndirea practicilor oculte, la sfîrşitul timpului, în rîndul tuturor naţiunilor. Romanii au adoptat şi ei această spiritualitate negativă, după care a venit, ca o rază de lumină, măreaţa Evanghelie, îmbrăţişată cu căldură de ţările occidentale, astfel că, veacuri de-a rîndul, ocultismul n-a mai avut decît o slabă influenţă în sistemul de gîndire al oamenilor.

Este îmbucurător să remarcăm faptul că, odată cu ivirea creştinismului, Orientul a invadat Occidentul şi că un şir continuu de binecuvîntări au caracterizat veacurile următoare. Influenţa gingaşă a lui Cristos a preschimbat culturile păgîne apusene într-un mod deosebit, şi această influenţă se observă în constituţiile multor ţări care promovează principiile democratice (dreptate, egalitate etc.).

Totuşi, creştinismul propriu-zis nu a fost acceptat de toate ţările lumii şi, ca urmare, acestea au fost marcate de un regres în domeniul civilizaţiei şi culturii lor, fenomen care s-ar fi putut evita în condiţiile unei atitudini corecte din partea lor faţă de Evanghelie. Mai tîrziu, în întunecatul Ev Mediu, multă vreme Biblia nu a mai fost studiată de masele largi, ajungîndu-se pînă la interdicţia impusă de Biserica Catolică privind păstrarea ei în casele oamenilor deşi, oficial, era recunoscută ca o carte divină.

După aparenta „renaştere”, de fapt păgînă, în sens greco-roman, a început perioada îndoielilor şi a confuziilor culminînd acum, în secolul al XX-lea; este perioada multiplelor schimbări, care de care mai subtile. De pildă, televiziunea a avut un efect deosebit – atît în bine cît şi în rău – producînd modificări esenţiale în structura societăţii noastre, ca şi în atitudinea ei faţă de nevoile sale spirituale. Timpul de închinăciune şi de părtăşie în biserică a trecut pe planul al doilea, acordîndu-se prioritate obiceiului de a rămîne acasă pentru vizionarea programelor TV. Este surprinzător faptul că tocmai această generaţie, beneficiară a cuceririlor tehnicii şi care frecventează biserica – în măsura în care o mai face, poate doar ca o simplă convenienţă de utilitate socială – tocmai această generaţie deci, este aceea care acceptă astrologia şi practicile oculte într-un mod atît de serios.

Generaţiile anterioare au căutat călăuzirea în Biblie. Nu vrem să spunem că toţi au crezut în ea, cum nu susţinem nici că toţi cei care citesc horoscoapele le-ar şi da crezare. Este totuşi adevărat că, pentru mulţi, punctul de referinţă s-a schimbat: horoscopul a înlocuit Biblia. Omenirea pare a fi prinsă de forţe mult mai presus decît cele cărora le-ar putea face faţă indivizii, comunităţile naţionale sau internaţionale. Niciodată competenţa şi nici competitivitatea tehnică nu au atins un nivel mai ridicat, dar nici teama pentru ziua de mîine nu a fost mai pronunţată decît acum. Biblia este fermă în învăţătura privitoare la existenţa demonilor şi la închinăciunea – conştientă sau nu – adusă lui Satan şi spiritelor căzute (5).

În zilele noastre există mulţi oameni care i se închină lui Satan în mod direct şi care, prin experienţe magice descoperă realitatea forţelor spirituale malefice – pe cît de reale, pe atît de teribile – faţă de care fuseseră complet străini înainte. Pe bună dreptate se afirmă că: „Ocultismul, vrăjitoria, cultul lui Satan şi tot cortegiul celor de-o seamă cu acestea sînt foarte, foarte reale. Căci demonii sînt prezenţi, şi nici vrăjitoria nu se lasă aşteptată. Căci, atunci cînd începi să cochetezi cu astrologia, să te joci cu bagheta de cristal sau cu lucruri de acest fel, dai expresie la ceva ce nu e nici pe departe un produs al imaginaţiei omeneşti ci o fiară, de existenţa şi manifestările căreia Biblia ne previne de veacuri” (6).

Magia este încercarea de a aduce lumea spiritelor sub controlul omului, ea fiind opusul creştinismului, care insistă asupra necesităţii predării şi nu exercitarea controlului asupra divinului; creştinismul operînd prin credinţă, nu prin experimentarea forţelor oculte. De fapt, aceste forţe nedeviate sînt opera Creatorului. Camuflajul este una dintre tacticile curente ale războiului. Dacă principalul nostru duşman, diavolul, a reuşit să se camufleze atît de bine încît chiar şi unii dintre creştini să nu-i sesizeze prezenţa, ori chiar să-i conteste existenţa, ei bine, această stare de lucruri îi convine de minune; o asemenea colectivitate, fie ea chiar biserică, este o pradă uşoară pentru el.

Primii creştini însă, nu trăiau cu această iluzie, mai ales aceia care, rostind rugăciunea „Tatăl nostru”, erau pătrunşi de adevărata semnificaţie a cuvintelor „ci ne izbăveşte de cel rău”. Ei nu-şi precupeţeau nici măcar viaţa, fiind total predaţi Domnului. Această predare înseamnă disciplină şi înfruntarea greutăţilor, înseamnă renunţarea benevolă la prieteni, la cămin, la bani, la carieră sau chiar la libertate şi mai mult, înseamnă chiar renunţarea la viaţă.

Şi de ce, oare, toate acestea? Totul din dorinţa de a propovădui celor robiţi de Satan vestea cea bună a Eliberatorului, Evanghelia. Ei aveau adevărata perspectivă ştiind că, în ciuda tuturor prigoanelor, cauza lui Isus nu va putea fi oprită. La fel şi noi putem învinge, dacă sîntem gata să adoptăm aceeaşi poziţie şi să plătim preţul cerut. Interesant este faptul că îndoiala în legătură cu existenţa forţelor răului este răspîndită doar în ţările aşa-zis creştine, acolo unde victoria lui Cristos este bine cunoscută şi unde înfrîngerea lui Satan este atît de celebrată. Pe Satan trebuie să-l încînte nespus ca existenţa să-i fie negată chiar de persoanele care ştiu de înfrîngerea lui şi despre puterea sa limitată, fiind convinse de biruinţa lui Cristos la Calvar.

În ţările necreştine situaţia este total diferită. Acolo există cea mai puternică convingere cu privire la realitatea forţelor răului, focalizate în însăşi persoana marelui adversar. Animismul african, islamismul, hinduismul nu au nici un dubiu asupra existenţei teribilului duşman; acolo el este privit cu groază şi prin urmare, în intenţia de a-l îmbuna, este adorat cu servilism.

Putem afirma că societatea noastră, departe de a fi complet secularizată, este deosebit de religioasă, doar că idolatrizează creatura şi nu pe Creator. Simplul fapt că omul se închină unei creaturi şi nu Creatorului deschide larg drumul influenţelor puterilor întunericului, o realitate cunoscută nu de azi, nici de ieri, ci un adevăr asupra căruia sîntem informaţi de aproape două milenii (7). De aceea, tot atît de răspîndită este şi credinţa în vindecările miraculoase, pusă pe seama invocării vreunui sfînt sau prin practicarea unor ritualuri fără intervenţia lui Dumnezeu. Şi, toate acestea, contrar învăţăturii Sfintelor Scripturi care nu îngăduie nici un act cultic legat de venerarea cutăruia sau cutăruia dintre sfinţi. Aşa ne învaţă originalul grecesc al textului din Evanghelia după Matei 4.10: „Să-L adori doar pe Domnul, Dumnezeul tău şi numai Lui să-I aduci cult.” Traducerea „să-I slujeşti” este prea palidă faţă de categoricul termen „cult”, asociat pretudindeni în Biblie cu conceptul de „adorare”.

Sub raportul scopului urmărit sînt distincte două forme de magie: pe de o parte, aşa-zisa magie „neagră”, prin care se urmăreşte subjugarea sau distrugerea insului asupra căruia se invocă vraja şi, pe de altă parte, pretinsa magie „albă”, practicată cu intenţia de protejare sau de ajutorare a omului. Cu toată distincţia, amîndouă formele se realizează printr-o relaţie cu Satan căruia, în consecinţă, i se datorează indirect, adorare; ambele pornesc din acelaşi trunchi, constituindu-se în încercări de a ajunge la cunoaşterea şi subordonarea lumii spiritelor cu ajutorul aşa-zisei „înţelepciuni ascunse” şi al ceremonialului ezoteric.

În ultima analiză, indiferent de categoria din care face parte, magia izvorăşte din dorinţa omului de a dobîndi puteri supranaturale invocînd spirite ostile lui Dumnezeu. În cadrul acestor ritualuri, aportul tactic al lui Satan constă în crearea unor stări de „iluminare” spirituală negativă, acestea fiind doar un şiretlic prin care ţinteşte scopul său final şi real – îndepărtarea omului de Dumnezeu. Dacă există un diavol – şi el există – şi dacă atitudinea lui este aceea de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, dacă scopul lui Satan este implicarea întregii creaţii în această răzvrătire (8), atunci nimic nu-l poate încînta mai mult decît modul ridicol în care este înfăţişat lumii.

Există două atitudini diferite care îi convin: fie o preocupare excesivă faţă de lucrările prinţului întunericului, fie scepticismul cu privire la existenţa lui. De fapt, diavolul este bucuros atunci cînd oamenii îl ignoră ori cînd îl ridiculizează prezentîndu-l ca pe o figură de satir, apropiată mai degrabă de legende şi mituri; trebuie să fie nespus de încîntat de prezenta stare de lucruri care îi conferă libertatea de a opera cu maximum de uşurinţă şi de eficacitate avînd certitudinea că nimeni nu-l ia în serios. Cu cît poate încuraja mai mult îndoiala în existenţa lui, cu atît mai bine; cu cît poate orbi mai tare minţile oamenilor de la adevărata stare de lucruri, cu atît mai uşor îşi poate atinge mai bine scopul. Creştinii din orice societate au obligaţia morală de a-şi avertiza semenii în legătură cu şiretlicurile lui Satan, fie că aceştia îi ascultă sau nu.

Dar, iată, la începutul deceniului şapte al secolului nostru, un grup de teologi britanici au fost semnatari ai unei scrisori deschise, deplîngînd naivitatea celor care mai cred în existenţa demonilor sau în diavol ca entitate spirituală. Aceşti teologi sînt exponenţii unui grup majoritar, pentru care ideea unui diavol cu coarne şi copite este de-a dreptul ridicolă. Dar cine, oare, mai crede că Satan are coarne, copite şi coadă cînd, de fapt, el are o fascinantă putere de atracţie. Dar caricaturizarea lui nu trebuie luată în considerare în mod serios. Biblia nu dă nici un indiciu în legătură cu înfăţişarea sa actuală faţă de cea de la originea lui (9), dar ea ne avertizează într-un mod foarte categoric asupra puterii diabolice care stă în spatele faţadei unei lumi fără Dumnezeu. Totuşi, ce anume îl conduce pe om spre ocultism?

În primul rînd, interesul faţă de ocultism, de magie şi faţă de orice alt aspect al spiritismului şi al paranormalului este în creştere într-o generaţie care, deşi majoritar materialistă, a descoperit că, totuşi, materialismul nu o satisface.

În al doilea rînd, cauza o constituie instinctul religios, inerent oricărui om, însă pervertit sub forma nenumăratelor confesiuni şi secte. Foamea după senzaţional l-a îndrumat pe om de asemenea spre ocultism. Pentru cei mai mulţi oameni, viaţa este searbădă, slujba plictisitoare, căminul indiferent sau nefericit.

Horoscopul îi propune omului un sens, iluzia unei perspective şi un noian de promisiuni, în fapt deşarte. Spiritismul îi oferă consolarea printr-o „comunicare” cu cei dragi decedaţi, cărora de fapt li se substituie demoni cunoscători ai glasului, ai gîndurilor şi secretelor celor plecaţi în lumea cealaltă. Există, de asemenea, un puternic impuls al omului de a opera printr-o forţă negată de majoritatea semenilor lui.

Ne este relativ uşor să explicăm unele dintre atracţiile sataniste. O astfel de închinare se presupune că ar avea capacitatea de a oferi plăceri carnale sau altfel de satisfacţii celui cu înclinaţii spre lucrurile pămînteşti, ţeluri atractive pentru omul nepregătit să cunoască cea mai sublimă realitate spirituală – părtăşia cu Dumnezeu.

Părtăşia cu Dumnezeu nu înseamnă frustrare, aşa cum cred unii. Ea nu este incompatibilă cu satisfacerea plăcerilor naturale orientate spre binele întregii familii umane, numai că acestora trebuie să le punem limite, deoarece devierea lor de la scopul pentru care au fost îngăduite de Dumnezeu constituie un alt cap de pod pentru Satan. Biblia afirmă clar: „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Satan este un despot dur, chiar atunci cînd vremelnic, îşi recompensează discipolii. Pretinsa libertate a slujitorilor lui este de fapt, cea mai cruntă încătuşare.

Dorinţa cea mai arzătoare a lui Satan este de a-i înlănţui pe oameni, iar tactica sa constă în abaterea lor de la adevăr, în orbirea spirituală faţă de Evanghelia salvatoare. La această realitate se referă apostolul Pavel atunci cînd afirmă că – „…dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei care pier, căci dumnezeul veacului acestuia a orbit gîndurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei” (2 Corinteni 4:3,4).

 Note:
(1) Apocalipsa 12:12: „…Diavolul a coborît la voi, cuprins de o mînie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme”.

(2) Evanghelia după Matei 24.24: „Căci se vor scula Cristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; şi vor face semne mari şi minuni, pînă acolo încît să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”.

(3) Efeseni 6:12: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi a sîngelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sînt în locurile cereşti.”

(4) Apocalipsa 14:8: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mîniei curviei ei.”

(5) 1 Timotei 4:1,2: „Dar Duhul spune lămurit că. În vremurile din urmă unii se vor lepăda de credinţă ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni…” 1 Ioan 4.1-6: „Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile dacă sînt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-L recunoaşteţi după aceasta: orice duh care mărturiseşte că Isus Cristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu-L mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum. Voi, copilaşilor, sînteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi, este mai mare decît cel ce este în lume. Ei sînt din lume; de aceea vorbesc ca din lume, şi lumea îi ascultă. Noi însă sîntem din Dumnezeu; cine îl cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu, nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii”.

(6) W. Henricsen, în „More aspire few attain” (Mulţi aspiră, puţini ajung).

(7) Romani 1:21-25: „…fiindcă măcar că L-au cunoscut pe Dumnezeu nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au dedat la gînduri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sînt înţelepţi şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi tîrîtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului…”

(8) Romani 8:20,21: „Căci firea (creaţia – nota noastră) a fost supusă deşertăciunii – nu de voia ei, ci din pricina Celui ce a supus-o – cu nădejdea, însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.”

(9) Ezechiel 28:12,13: „Aşa vorbeşte Dumnezeu: „Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvîrşire, erai plin de înţelepciune şi desăvîrşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe, cu sardonix, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua cînd ai fost făcut.” Isaia 14.12-14: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr(Lucifer) strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborît la pămînt, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei… voi fi ca Cel Preaînalt.”

I. De ce este interzis ocultismul?

„Vai de cei ce numesc răul bine şi binele rău, care spun că întunericul este lumină şi lumina întuneric, care dau amărăciune în loc de dulceaţă şi dulceaţă în loc de amărăciune! Vai de cei care se socotesc înţelepţi şi se cred pricepuţi!” Isaia 5.20-21 Ocult înseamnă ascuns. Folosim de obicei acest termen cînd ne referim la o implicare directă sau indirectă cu supranaturalul demonic, nu cu cel divin.

Oricum, simplul fapt că o învăţătură este ocultă nu înseamnă neapărat, că ea este şi falsă. Unii oameni consideră credinţa în lumea spiritelor drept o doctrină ocultă însă, biblic vorbind, ştim că ea este o realitate.

Baza întregului ocultism constă în dorinţa omului de a dobîndi puteri deosebite prin cunoaştere supranaturală, opusă voinţei lui Dumnezeu. Această aspiraţie este în mod evident o prezenţă caracteristică ocultismului hindus, în yoga, în meditaţia transcendentală etc.

Omul a încercat dintotdeauna să dezvolte o astfel de energie fie din dorinţa de putere, fie din cauza problemelor personale, a insatisfacţiei vieţuirii „după pofta ochilor”, fie din curiozitate sau datorită altor motive care îl vor îndrepta mai degrabă spre sine însuşi, spre automulţumire decît spre a căuta salvarea prin Isus Cristos. Întrebarea esenţială este următoarea: avem voie sau nu să fim implicaţi în aceste fenomene?

Înainte de toate, trebuie să ne fie clar modul lor de interpretare. Din punct de vedere biblic, ştim că învăţătura ocultă despre Dumnezeu, despre om şi despre mîntuire etc. este greşită. De aceea, ocultismul fiind o rătăcire, o deviere este interzis de Dumnezeu, el implicînd contactul direct şi ralierea la forţe străine, vrăjmaşe lui Dumnezeu. Datorită forţelor demonice care acţionează prin intermediul idolului venerat, Biblia condamnă cu atîta vehemenţă idolatria şi practicile oculte. Dumnezeu spune că anumite lucruri îi aparţin doar Lui: „Lucrurile ascunse sînt ale Domnului…” (Deuteronom 29:29), omul fiind dator să se ferească de acestea cu desăvîrşire.

Aplicată la ocultism, interdicţia este motivată nu atît de faptul că asemenea captări de energie ar fi false, ci pentru că ele pot fi interpretate în mod eronat, cu consecinţe fatale în domenii de o importanţă deosebită pentru om cum ar fi, de exemplu, mîntuirea.

Preocuparea manifestată faţă de ocultism va conduce întotdeauna spre concluzii greşite deoarece omul, fiind o creatură căzută, nu are înzestrarea şi abilitatea necesare unei orientări sigure într-un astfel de mediu spiritual; el este incapabil de discernămînt între bine şi rău, între adevăr şi ficţiune pe tărîmul învăţăturilor oculte, unde fiecare „descoperire” făcută sub imboldul curiozităţii constituie o veritabilă cutie a Pandorei.

Însuşi lui Daniel i-a fost necesară o dotare suplimentară, o putere în plus, înţelepciune specială de la Dumnezeu, atribuită lui în împrejurări deosebite pentru a fi în stare să discearnă unele probleme oculte (10). Implicarea lui Daniel în ocultismul babilonean este în mod cert, o excepţie de la norma biblică de evitare totală a ocultismului, dar acest lucru a fost necesar datorită circumstanţelor legate de robia babiloneană, de scopul lui Dumnezeu cu Daniel şi de influenţa pe care acest om trebuia să o aibă asupra Imperiului Babilonean şi al celui Persan.

Este de la sine înţeles că acest ocultism divin, manifestat prin vise sau vedenii simbolice, nu are nevoie de dicţionare explicative pentru interpretarea diverselor semne visate. Oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, care au avut parte de ele, le-au înţeles prin Duhul Sfînt, avînd certitudinea că în mod intenţionat şi cu un scop expres le-au fost hărăzite de Domnul. (11).

Dr. Kurt Koch, o personalitate în domeniul ocultismului, distinge şi demonstrează cu exemple patru moduri diferite în care o persoană poate ajunge victima practicării ocultismului:

1. Prin consacrare voită şi făţişă lui Satan;
2. Prin transfer ocultic de la o persoană la alta;
3. Prin experienţe personale oculte;
4. Prin implicare ereditară, datorită faptului că părinţii, bunicii sau străbunicii au practicat ocultismul. (Există o clară coerenţă ereditară, pînă la a patra generaţie.) (12).

Diavolul este foarte familiarizat cu cea de a doua poruncă a Decalogului, care se încheie cu imperativul „Să nu te închini înaintea lor (a dumnezeilor străini sau înaintea idolilor – n.n.) şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sînt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii pînă la al treilea şi pînă la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc” (Exod 20.5).

Puterile întunericului continuă să-şi revendice dreptul asupra persoanelor care au ajuns în sfera de influenţă a acestora şi, în sprijinul acestei afirmaţii, pot fi date sute de exemple pentru a arăta cît de serios consideră Satan această problemă. Puterile întunericului continuă să-şi revendice dreptul asupra persoanelor care au ajuns în sfera de influenţă a acestora şi, în sprijinul acestei afirmaţii, pot fi date sute de exemple pentru a arăta cît de serios consideră Satan această problemă.

Dr. Koch afirmă că pînă şi citirea cărţilor oculte este periculoasă. Persoana respectivă poate deveni medium fără să-şi dea seama, acest lucru avînd consecinţe deosebit de grave asupra vieţii lui spirituale. De aceea, cărţile de magie şi obiectele oculte (amulete etc.) trebuiesc distruse, deoarece sînt purtătoare ale unor blesteme ascunse.

Tragedia constă şi în faptul că mulţi dintre ocultişti, parapsihologi etc. nu pot abandona ocultismul, fiind în imposibilitatea de a-i rezista chiar atunci cînd sînt conştienţi de pericolul iminent care îi ameninţă, întrucît sînt dominaţi de o forţă spirituală negativă care îi depăşeşte. Cîţi dintre aceştia nu au suferit cumplit şi cîţi n-au murit în împrejurări dramatice pentru faptul de a fi încercat să se lepede de asemenea practici! Lumea pe care aceştia au contactat-o nu îşi abandonează cu uşurinţă victimele.

Pe tărîm ocult, entităţile cu aparenţă benefică sînt, de fapt, entităţi destructive prefăcute în „îngeri de lumină” (13), cu scop de înrobire a oamenilor şi de pregătire a acestora pentru o slujbă de lungă durată, care deseori devine fatală.

Învăţătura creştină afirmă că demonii implicaţi în asemenea fenomene sînt fiinţe spirituale care cîndva fuseseră într-o strînsă părtăşie cu Dumnezeu; acum, ca fiinţe spirituale căzute, nutresc o duşmănie implacabilă nu numai împotriva lui Dumnezeu, ci şi împotriva omului, creatura Sa. Ele îi consideră pe oameni ca fiind creaţi pentru o părtăşie specială cu Dumnezeu, fiinţe care într-un anumit sens l-au înlocuit pe Satan, care se bucurase mai înainte de un privilegiu deosebit în imediata apropiere a lui Dumnezeu (14). Biblia afirmă însă că pînă şi cel mai slab creştin este net superior celei mai teribile puteri demonice a întunericului (15). Această putere spirituală rezidă în Cristos.

Biblia nu pune accentul pe demoni. Fiecare creştin trebuie să fie centrat pe Isus, nu pe forţele răului; dar în acelaşi timp, el trebuie să fie conştient de realitatea obiectivă a lui Satan şi a slujitorilor lui care, deşi cred în existenţa lui Dumnezeu, nici nu-L iubesc (16), nici nu-I aduc închinăciune, căci se tem de judecata care îi aşteaptă (17). Cu toate acestea, ei continuă să fie rebeli, intensificîndu-şi acţiunile pînă în aceste zile de pe urmă (18).

Atitudinea Bibliei faţă de ocultism

Cu referire la ocultism, învăţătura biblică este extrem de clară şi de explicită; sîntem avertizaţi să nu avem de-a face cu ocultismul, sub nici o formă.

Pentru aceasta, textul din Deuteronom 18:10-14 este cel mai expresiv: „Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă fiul sau fiica prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descîntător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să-i întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urîciune înaintea Domnului… Tu să te ţii în totul totului tot numai de Domnul Dumnezeul tău. Căci neamurile acelea pe care le vei izgoni, ascultă de cei ce citesc în stele şi de ghicitori; dar ţie, Domnul, Dumnezeul tău, nu îţi îngăduie lucrul acesta.”

Spiritismul devenise la un moment dat, o abatere majoră în Israel, condamnată capital de Dumnezeu. (19) Saul, primul rege, este prezentat, în acest sens, ca un exemplu pentru posteritate (20): faptul de a fi recurs la serviciile vrăjitoarei din En-Dor (vezi l Samuel 28:1-17), nu numai că a fost cauza căderii lui personale, dar a marcat şi momentul în care Dumnezeu l-a ridicat pe David în locul lui la cîrma poporului Israel. Manase, cel mai preocupat cu spiritismul şi cel mai depravat (acestea două mergînd mînă în mînă), şi-a sacrificat fiii şi fiicele pe altarele demonilor (zeii sau idolii, fiind identificaţi în Scriptură cu demonii şi ca parte integrantă a forţelor aliate cu Satan).

Cuvîntul „idol” în ebraică, sau în greacă „phantom” are semnificaţia de simplă apariţie. În spatele acestor idoli însă, stau la pîndă forţele demonice. Cînd omul se angajează în închinare idolatră, demonii îşi exercită puterea asupra lui. De aceea, nu este de mirare că profeţii erau atît de vehement porniţi împotriva idolatriei şi implicit, inamici ai spiritismului (21), vestind exilul drept pedeapsă a neascultării (22) şi îndemnînd poporul să adopte o atitudine corectă: „Dacă, însă, vi se va zice: „Întrebaţi-i pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce spun viitorul, care şoptesc şi bolborosesc”, răspundeţi: „Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? îi va întreba el pe cei morţi pentru cei vii?…” (Isaia 8.19).

În Noul Testament găsim descrisă aceeaşi atitudine faţă de forţele întunericului: Isus Cristos ia întotdeauna atitudine împotriva puterilor demonizante; apostolul Pavel accentuează că „un idol este totuna cu nimic” (1 Corinteni 8.4), deci că nu are o existenţă reală, dar pune în evidenţă faptul că închinăciunea adusă unor asemenea închipuiri este suficientă pentru ca cineva să devină partener al demonilor; magicienii din Efes, convertiţi la adevărata credinţă, şi-au ars în public cărţile de vrăjitorie, conştienţi că nu-I pot servi şi lui Cristos şi forţelor demonice (23).

În Apocalipsa vrăjitoria, ca şi cei ce o practică, sînt condamnaţi în termenii cei mai categorici. Ea este pusă pe aceeaşi treaptă cu crima, cu idolatria, cu păcătuirea în trup (24), iar originea satanică a acestor practici este clar explicată în Apocalipsa 16:13-14: „Apoi am văzut ieşind din gura balaurului, din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sînt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pămîntului întreg, ca să-i strîngă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic”. Nu sînt greu de sesizat motivele pentru care Biblia ia o atitudine atît de hotărîtă şi fără echivoc împotriva celor care se ocupă cu ocultismul şi iată de ce:

În primul rînd, deoarece persoanele respective se supun unui control exercitat de o putere împotrivitoare lui Dumnezeu.

În al rînd, doilea pasiunea într-o cunoaştere ocultă constituie o tentativă de depăşire de către om a unor limite stabilite de Dumnezeu, (unele lucruri, după cum am amintit, aparţinîndu-I doar Lui) (25).

Mîncînd, la sugestia diavolului, din pomul cunoaşterii binelui şi răului, omul a căzut sub controlul duşmanului din lumea invizibilă. Ce-i drept, a ajuns la un anumit grad de cunoaştere, dar aceasta nu i-a adus decît suferinţă şi un statut de dependenţă faţă de rău. Pînă atunci, ca urmare a unei strînse părtaşii cu Dumnezeu, omul nu simţea nevoia să distingă binele de rău, pentru că avea parte doar de binele oferit de Dumnezeu.

În al treilea rînd, setea de putere de exploatare şi de dominare a supranaturalului este opusă (26) atitudinii normale a unei creaturi faţă de Creator.

Apoi, în al patrulea rînd, Dumnezeu interzice contactul omului cu forţele demonice deoarece acestea îi sînt primejdioase şi în final, distructive.

În Noul Testament ne sînt date exemple (27) de intrare în om a diavolilor: femeia gîrbovă, fiica femeii canaanence, îndrăcitul gherghesean etc. Potrivit învăţăturilor lui Isus, a fi sub controlul unui spirit demonic este ca şi cînd casa ta ar fi invadată de cineva josnic şi nedorit: „Nimeni nu poate să intre în casa unui om tare şi să-i jefuiască gospodăria decît dacă l-a legat mai întîi pe omul acela tare; numai atunci îi va jefui casa” (Evanghelia după Marcu 3.27). Ori, Dumnezeu nu vrea acest lucru pentru creaturile Sale.

Lucrul cel mai rău, cedarea în faţa ocultismului, înseamnă manifestarea urii faţă de Dumnezeu, deoarece denotă nesupunere făţişă; şi cum am văzut, neascultarea este tot atît de vinovată ca şi vrăjitoria (1 Samuel 15:23). Nu fără noimă vrăjitoria şi imoralitatea sînt menţionate atît de des împreună, atît în viaţa de zi cu zi, cît şi pe paginile Scripturii (28).

Ceea ce farmecă în practicile oculte este faptul că acestea dau frîu liber instinctului profund religios existent în fiecare om, însă fără să stimuleze dragostea, sfinţenia sau altruismul. În acest sens, practica ocultă este o pseudoreligie – pe drept cuvînt numită idolatrie – deoarece esenţa ei rezidă în denaturarea adevărului, marele falsificator fiind însuşi Satan.

Prezicerile duhurilor rele imită profeţiile biblice. Duhurile căzute pot contraface, de asemenea, şi darurile spirituale ca: vorbirea în limbi şi interpretarea acestora. Ele pot falsifica vindecările care însă, sînt total diferite de tămăduirile desăvîrşite venite din partea lui Dumnezeu. Duhurile pot falsifica şi închinarea, dar rezultatul acesteia nu este libertatea sau bucuria ci, dimpotrivă, robia şi frica.

În timp ce Duhul Sfînt îl convinge pe om de păcat, de dreptate şi de judecată, duhul cel nesfînt al ocultismului găseşte justificare pentru păcate, neagă realitatea judecăţii şi promovează fie ideea de autoperfecţionare a omului pe plan moral, fie satisfacţia creată de o stare de imoralitate grosolană.

Demonii în Sfînta Scriptură

Întreaga Biblie relevă adevărul că în spatele practicilor oculte se ascund acele principii şi puteri ale răului, cunoscute sub denumirea de demoni.

Biblia, de asemenea, ne prezintă cîteva dintre atributele acestora. Astfel, de pildă, ele posedă capacitatea de cunoaştere; duhul necurat ce-l stăpînea pe omul din Capernaum, adresîndu-I-se lui Cristos, îi spune: „Te ŞTIU cine eşti: Fiul lui Dumnezeu!” (Evanghelia după Marcu 1:24). La fel, demonul din bărbatul efesean îi înfruntă pe fiii lui Sceva cu un argument fără drept de replică: „Pe Isus îl cunosc, şi pe Pavel îl ştiu; dar voi?… Voi drept cine vă daţi?” (Faptele Apostolilor 19:15).

Demonii posedă personalitate, însă îi depersonalizează total pe cei pe care îi subjugă: demonizatul din Gherghesa fusese frustrat de capacitatea de autocontrol, era lipsit de pudoare, locuind gol printre morminte, fără pace, torturat de demoni, ţipînd şi scrijelindu-se cu pietre ascuţite, – toate acestea denotînd lipsa identităţii ca personalitate unică şi manifestarea unei sume de impulsuri conflictuale (Evanghelia după Marcu 5:1-9).

Capacitatea de a vorbi este de asemenea o manifestare a personalităţii. Şi mai toţi demonii la care se referă Noul Testament sînt descrişi în ipostază de ostilitate faţă de Domnul Isus şi prin viu grai; iar afirmaţia „Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit”, redată de Domnul Isus ca expresie a voinţei duhului necurat (Evanghelia după Matei 12:44) demonstrează şi capacitatea de decizie, caracteristică personalităţii. În paranteză fie spus, nu este oare interesant că aceste trei însuşiri sînt comune proceselor psihice (cognitive, afective şi volitive) specifice omului?

Biblia face o distincţie netă între vindecări, pe de o parte şi exorcism, pe de altă parte. Aceasta reiese clar din mesajul trimis de Domnul Isus lui Irod: „Iată că scot draci şi săvîrşesc vindecări…” (Luca 13:32). Domnul Isus nu îşi punea mîinile peste cei demonizaţi, ci le poruncea demonilor să-i părăsească. El nu socotea că o boală L-ar fi putut impurifica, pe cînd punerea mîinilor înseamnă o identificare cu cel peste care se pun mîinile; deci nu Şi le punea peste cei demonizaţi.

Domnul Isus nu iniţia acţiuni speciale de exorcism ci, atunci cînd întîlnea demonizaţi, ori cînd aceştia erau aduşi la El, scotea demonii adresîndu-li-Se acestora şi nu celor posedaţi, mustrînd duhurile şi poruncindu-le să nu se mai întoarcă.

O relatare atotcuprinzătoare a unei asemenea intervenţii benefice o găsim în Marcu 9:14-25: „Cînd au ajuns la ucenici, au văzut mult norod împrejurul lor şi pe cărturari întrebîndu-se cu ei… El i-a întrebat: „Despre ce vă întrebaţi cu ei?” Un om din norod I-a răspuns: „Învăţătorule, l-am adus la Tine pe fiul meu, care este stăpînit de un duh mut…”. Cînd a văzut Isus că norodul vine în fuga mare spre El, a mustrat duhul şi i-a zis: „Duh mut şi surd, îţi poruncesc să ieşi din copilul acesta şi să nu mai intri în el.”

Domnul Isus însuşi nu manifesta nici o tendinţă de a conversa cu duhurile necurate.

În relatarea lui Matei (Matei 8:28-32), ca şi în cea a lui Marcu (Marcu 5.2-20), iniţiativa dialogării şi dorinţa de a ajunge la un compromis vin din partea demonilor.

În Noul Testament găsim un singur caz de exorcism exercitat de la distanţă, descris în Matei 15:21-28 şi în Marcu 7.24-30: În vreme ce Domnul Isus se afla în ţinuturile Tirului şi ale Sidonului, o femeie intervine în favoarea fiicei sale, care era stăpînită de un duh necurat. Mişcat profund de credinţa mamei, Domnul Isus îi spune: „O, femeie, mare este credinţa ta! Facă-ţi-se cum voieşti”, iar evanghelistul Marcu precizează: „Şi cînd a intrat femeia în casa ei, a găsit-o pe copilă culcată în pat; şi ieşise dracul din ea.”

Cînd demonii sînt alungaţi din om, schimbarea este imediată: „…şi iată că cel ce fusese îndrăcit şi avusese legiunea de draci, şedea jos, îmbrăcat şi întreg la minte” (Marcu 5:15). Fiind întrebat de ucenici referitor la motivul pentru care ei nu reuşiseră să-l vindece, Domnul Isus le răspunde, că pentru această misiune de exorcizare, este nevoie de o strînsă părtăşie cu Dumnezeu. Lipsa lor de credinţă (la Matei) şi de rugăciune (la Marcu) era cauza nemijlocită a eşecului lor.

Dacă exorcismul este considerat doar ca o tehnică la îndemînă omului şi nu ca urmare a unei strînse părtaşii cu Dumnezeu, care lucrează prin om, atunci acest exorcism este sortit eşecului. Numai printr-un mandat divin sînt capabili oamenii de fapte de excepţie: „Atunci i-a chemat la Sine pe cei doisprezece şi a început să-i trimită, doi cîte doi, dîndu-le putere asupra duhurilor necurate… Scoteau mulţi draci şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi îi vindecau” (Evanghelia după Marcu 6:7,13); „După aceea, Domnul a mai rînduit alţi şaptezeci de ucenici şi i-a trimis, doi cîte doi, înaintea Lui… Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie şi au zis: „Doamne, chiar şi dracii ne sînt supuşi în Numele Tău” (Evanghelia după Luca 10:1,17).

În încheierea acestui capitol, redăm cîteva dintre manifestările celor demonizaţi:

a) atitudini agresive;
b) desfăşurarea unor forţe fizice anormale;
c) capacitatea de cunoaştere extrasenzorială;
d) amnezie sau reacţii violente, ori izbucniri de rîs necontrolat chiar numai la auzirea Numelui lui Isus, a cuvintelor Bibliei etc.;
e) imposibilitatea de a se ruga, chiar dacă persoana respectivă doreşte lucrul acesta;
f) unor stări de nelinişte, de panică sau de violenţă, sesizate chiar şi de animale.

Celor exorcizaţi trebuie să li se explice că mîntuirea lor este completă numai prin credinţa în jertfa Domnului Isus Cristos (Romani 5:20; Efeseni 1:7, 13-14; 1 Ioan 1:7-9; Galateni 1:4; Coloseni 1:4; 1 Petru 1:19; 2.24).

Note:

(10) Daniel 1:17,20: „Dumnezeu a dat acestor patru tineri ştiinţă şi pricepere pentru tot felul de scrieri şi înţelepciune; mai ales însă, l-a făcut pe Daniel priceput în toate vedeniile şi în toate visele…. În toate lucrurile care cereau înţelepciune şi pricepere şi despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decît toţi vrăjitorii şi cititorii în stele care erau în împărăţia lui.”

(11) Faptele Apostolilor 16:9,10: „Noaptea, Pavel a avut o vedenie: un om din Macedonia stătea în picioare şi i-a făcut următoarea rugăminte: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!” După vedenia aceasta a lui Pavel, am căutat îndată să ne ducem în Macedonia căci înţelegeam că Domnul ne cheamă ca să le vestim Evanghelia.”

(12) Geneza 15.16: „În al patrulea neam, ea (sămînţa lui Avraam – nota noastră) se va întoarce aici; căci nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vîrful.”

(13) 2 Corinteni 11:14: „Şi nu este de mirare, pentru că însuşi Satana se preface într-un înger de lumină.”

(14) vezi nota (9).

(15) 1 Ioan 5:4: „…pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea; şi ceea ce cîştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră.”
1 Ioan 2:13 b: „Vă scriu, tinerilor, fiindcă l-aţi biruit pe cel rău.”

(16) 1 Ioan 4:20: „Dacă zice cineva „Eu îl iubesc pe Dumnezeu” şi-l urăşte pe fratele său, pe care îl vede, cum poate să îl iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?”

(17) Iacov 2:19: „…şi dracii cred… şi se înfioară.”

(18) Apocalipsa 12:12: „Vai vouă, pămînt şi mare! Căci diavolul a coborît la voi, cuprins de o mînie mare, fiindcă ştie că nu mai are decît puţină vreme.”

(19) Levitic 20:27: „Dacă un bărbat sau o femeie cheamă duhul unui mort sau dacă se îndeletniceşte cu ghicirea, să fie pedepsit cu moartea…”. Exod 22.18: „Pe vrăjitoare să n-o laşi să trăiască.”

(20) 10.13,14: „Saul a murit pentru că s-a făcut vinovat de fărădelege faţă de Domnul, al cărui cuvînt nu l-a păzit, şi pentru că a întrebat şi a cerut sfatul celor ce cheamă morţii. Nu L-a întrebat pe Domnul; de aceea Domnul l-a omorît, şi împărăţia a dat-o lui David, fiul lui Isai.”

(21) 1 Samuel 15:23: „Căci neascultarea este tot atît de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decît închinarea la idoli şi serafimi…”. Ieremia 32.35: „Au zidit înălţimi lui Baal în valea Ben-Hinom, ca să treacă prin foc lui Moloh pe fiii şi pe fiicele lor; lucru pe care nu li-1 poruncisem; şi nici nu-Mi trecuse prin gînd că au să facă asemenea grozăvii ca să ducă pe Iuda în păcat.” Ezechiel 21.21: „Căci împăratul Babilonului stă la răscruce, la capătul celor două drumuri, ca să dea cu bobii; el scutură săgeţile, întreabă terafimii şi cercetează ficatul.” Mica 5.12-14: „Voi nimici cu desăvîrşire descîntecele din mijlocul tău şi nu vei mai avea vrăjitori; voi nimici cu desăvîrşire idolii tăi şi stîlpii idoleşti din mijlocul tău şi nu te vei mai închina la lucrarea mîinilor tale; voi nimici cu desăvîrşire din mijlocul tău Astarteele şi-ţi voi dărîma idolii.”

(22) Ieremia 27.4,6,9,10: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, împăratul lui Israel… : „Acum dau toate aceste ţări în mîinile robului Meu, Nebucadneţar, împăratul Babilonului… De aceea, să nu-i ascultaţi pe prorocii voştri, pe ghicitorii voştri, pe visătorii voştri, pe cititorii voştri în stele şi pe vrăjitorii voştri care vă zic: „Nu veţi fi supuşi împăratului Babilonului!* Căci ei vă prorocesc minciuni, ca să fiţi depărtaţi de ţara voastră, ca să vă izgonesc şi să pieriţi”. Ieremia 32.28,29,34: „De aceea, aşa vorbeşte Domnul: „Iată, dau cetatea aceasta în mîinile haldeilor şi în mîinile lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului. Haldeii, care luptă împotriva ţării acesteia, vor intra, îi vor pune foc şi o vor arde împreună cu casele pe acoperişurile cărora au adus tămîie lui Baal şi au turnat jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mînie… şi-au pus urîciunile idoleşti în Casa peste care este chemat Numele Meu şi au spurcat-o”.”

(23) Faptele Apostolilor 19:19: „Şi unii dintre cei ce făcuseră vrăjitorii şi-au adus cărfile şi le-au ars înaintea tuturor…”.

(24) Apocalipsa 9:21: „Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.” Apocalipsa 18.23: „Lumina lămpii nu va mai lumina în tine şi nu se va mai auzi în tine glasul mirelui şi al miresei, pentru că negustorii tăi erau mai-marii pămîntului, pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta…”.
Apocalipsa 21.8: „Dar cît despre fricoşi, necredincioşi, scîrboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” Apocalipsa 22.15: „Afară sînt cîinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună.”

(25) Deuteronom 29.29 (vezi pagina 25).

(26) Mica 6:8: „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine; şi ce alta cere Domnul de la tine decît să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?”

(27) Luca 13:16: „Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam şi pe care Satana o ţinea legată de optsprezece ani…”. Marcu 7.30: „Şi cînd a intrat femeia în casa ei, a găsit copila culcată în pat, şi ieşise dracul din ea.” Luca 8.27: „Cînd a ieşit Isus la ţărm, L-a întîmpinat un om din cetate, stăpînit de mai mulţi draci.”

(28) Galateni 5.19-21: „Şi faptele firii pămînteşti sînt cunoscute, şi sînt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, zavistiile, mîniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare acestora.” Apocalipsa 2.14: „Tu (Biserică din Pergam – nota noastră) ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam, care l-a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel ca să mănînce din lucrurile jertfite idolilor şi să se dedea la curvie.” Apocalipsa 9.21, vezi nota (24). 1 Corinteni 6.9,10: „Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurva rii, nici malahii, nici sodomiţii… nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.”

II. Parapsihologia – ocultism ştiinţific

„Multe căi îi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte.” Proverbe 14:12

Parapsihologia, psihotronica, metapsihologia sau bioenergetica etc., cum mai este numită aşa-zisa disciplină a fenomenelor psihice paranormale, nu sînt altceva decît denumiri moderne ale ocultismului.

Accentuăm faptul că parapsihologia nu se ocupă cu studiul unor puteri naturale înnăscute dar încă neobservate în om, ci studiază ocultismul şi demonismul, redefinit ca fenomen psi latent. Singura deosebire constă în aceea că parapsihologia modernă este mai tehnicizată şi mai orientată spre investigaţii „ştiinţifice”, datorită progresului dobîndit de om în tehnologie, în instrumentaţie şi în cunoaşterea ştiinţifică în general.

Contrar opiniei majoritare şi a afirmaţiilor parapsihologilor, descoperirile în domeniul energiei psihice realizate prin tehnologii moderne – departe de a fi atît de noi, pe cît par de uimitoare – ele sînt, de fapt, foarte vechi. Este foarte important să nu diluăm gravitatea implicării în ocultism prin redefinirea acestuia. Deseori, parapsihologia etichetează ocultismul ca fiind un fenomen natural, inofensiv, însă pe fondul multor fenomene parapsihologice acţionează demonicul.

Scriptura îl numeşte pe Satan „un mincinos şi un asasin iniţial” (29), unul care distruge şi omoară prin falsuri cu aparenţe de probitate ştiinţifică, cea mai eficientă tactică fiindu-i camuflajul. Diavolul nu-i spune nici unei persoane „Eu sînt Satan şi dorinţa mea este ca sufletul tău să se piardă!”

Dimpotrivă, el este un demagog versat, cu multe faţete. Psihologului îi promite: „Îţi voi da adevărata cunoaştere şi înţelegere a lumii psihice”; pe ocultist îl amăgeşte spunîndu-i: „Îţi voi oferi răspunsurile privitoare la ultimile secrete ale creaţiei”. El îl incită pe omul religios şi pe cel moral la redobîndirea raiului, prin strădania de cîştigare a unui statut de absolută integritate morală prin efort propriu. Raţionalistului îi declară net: „Eu nu sînt nicăieri; nici măcar nu exist!”

De numele divine, de citate biblice sau de alte simboluri creştine se foloseşte ca de o mască, atunci cînd vrea să-şi ascundă adevărata identitate, prinzîndu-i în plasa lui pe cei creduli şi chiar pe unii creştini. Oare ce şanse de supravieţuire ar avea copiii noştri dacă am scrie pe sticluţele cu otrăvuri pe care le avem în casă, cu litere aurite, împodobite cu flori strălucitoare, titlul celui mai frumos basm?

Diavolul este – repetăm – un strateg iscusit; dacă o metodă dă greş, el va încerca alta. Oricine este implicat în ocultism, fie el denumit ştiinţific sau oricum altfel, trebuie să înţeleagă faptul că el nu promovează cauza dezvoltării personale, că nu contribuie la înălţarea spirituală a societăţii şi nici măcar la progresul ştiinţific. Dimpotrivă, astfel de practici vor fi cauza căderii lui, cu consecinţe nefaste asupra urmaşilor.

Repetăm: parapsihologia, cu toate pretenţiile ei, nu este studiul unei noi ramuri a ştiinţei, ci practicarea ocultismului deghizat sub o nouă formă, tendenţios înşelătoare. Pretenţia de a avea autoritate asupra lumii spirituale este, în fond, rebeliune. Omul se erijează într-o entitate spirituală care porunceşte forţelor transcendentale; el vrea ca Dumnezeu să-i stea la dispoziţie – şi nicidecum invers – iar această nesăbuită aroganţă deschide larg uşile magiei.

Cum a luat naştere parapsihologia? Care îi este obîrşia?

În a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, teoria evoluţionistă a lui Darwin a distrus credinţa în Dumnezeu şi implicit în Biblie, în rîndurile multora dintre contemporanii savantului. S-a răspîndit atunci ideea că existenţa omenirii nu este condiţionată de existenţa primordială a unui Creator. Astfel, Dumnezeu a fost înlăturat din conceptul de existenţă umană individuală, comunitară, universală; de asemenea şi Cuvîntul Lui – Biblia.

Poate că nici o altă idee modernă nu este atît de responsabilă de negarea lui Dumnezeu şi a Cuvîntului Său, ca această teorie a pretinsei evoluţii. Roadele ei se mai văd şi astăzi.

În mod inevitabil, darwinismul le-a dat unora un impuls indirect spre ocultism: simţindu-se frustraţi de transcendenţă, încotro aveau să se mai îndrepte? În concepţia acestor oameni prinşi în vraja noii teorii, nu mai exista nici o realitate spirituală, nici imoralitate personală, nici mîntuire. Singura şansă a omului era să trăiască un număr de ani, în funcţie de capacitatea de adaptare, după care urma anihilarea. Cu alte cuvinte, „Mama Natură”, după un îndelung şir de tatonări, ar fi creat capodopera, creierul uman, pentru ca mai apoi, din lipsă de resurse sau de imaginaţie, să-l hărăzească drept hrană viermilor!

Ca o reacţie împotriva darwinismului, proliferarea spiritismului a fost privită de unii ca o speranţă de a dovedi realitatea spirituală şi supravieţuirea psihicului după moartea individului, o încercare de a readuce realitatea spirituală în vieţile lor golite de sens.

La sfîrşitul aceluiaşi secol, al nouăsprezecelea, unii teologi au susţinut cercetarea aşa-numitului „fenomen psi” pentru a dovedi existenţa dimensiunii spirituale; erau aceiaşi teologi care crezuseră cîndva în autoritatea biblică, dar care capitulaseră în faţa teoriilor materialist-evoluţioniste formulate de Charles Darwin. Acum, necredinţa în suveranitatea lui Dumnezeu i-a condus spre ocultism, cu nădejdea zadarnică de a-şi revitaliza credinţa. Asemenea fenomene nu sînt străine însă nici zilelor noastre.

Printre cei care au abandonat credinţa în autoritatea biblică au fost miile de intelectuali dornici de a-şi umple vidul prin căutarea unui nou fel de viaţă. Prin aceasta, n-au făcut altceva decît să plonjeze în domeniul ştiinţelor oculte, care păreau să ofere „viaţă şi sens lumii moarte a darwinismului şi a materialismului”, pe care tocmai ei l-au fortificat prin lipsa lor de credinţă în Dumnezeu şi în Cuvîntul Său. Mîndria, autoînşelarea şi supranaturalismul pe care îl practică îi ţin departe de Adevăr. Confundînd satanismul cu divinul ei văd cercetarea psi ca o „confirmare” a Bibliei, pe care cîndva tot ei o respinseseră.

Capcana acestei cercetări constă în aceea că, în locul acceptării bazate pe credinţă, Biblia este interpretată în lumina parapsihologiei, promovîndu-se ideea că toţi oamenii îşi pot dezvolta energii psihice, ca unii care sînt deja divini. Această capacitate – susţin ei – ar fi posibilă prin diferite exerciţii, prin autoperfecţionare şi nu prin naşterea din nou. Iată eroarea, iată amăgirea!

Mai mult: majoritatea parapsihologilor aşa-zis creştini văd cercetarea psi drept o confirmare a minunilor biblice, ca o evidenţă a supravieţuirii sufletului după moartea trupească şi ca o dominaţie a realităţii spirituale asupra materialismului. Ba mai mult, tocmai aceşti parapsihologi „creştini” se amăgesc folosind rezultatele cercetărilor lor pentru a demonstra că, la urma urmelor, Biblia este adevărată.

Învăţătura biblică arată că minunile nu-l vor convinge pe cel necredincios de necesitatea mîntuirii. Fariseii au fost martorii oculari ai minunilor înfăptuite de Domnul Isus şi totuşi, reacţia Lor a fost aceea de a încerca să-L omoare (30). În pilda despre bogatul nemilostiv, Domnul Isus spune clar despre fraţii bogatului că „nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi” (Evanghelia după Luca 16:31). Nu este de aceea de mirare că şi cei mai înverşunaţi materialişti, odată ce au experimentat puterile oculte, nu le vor mai rezista, îndreptîndu-se mai degrabă spre spiritism decît spre creştinism, deoarece vidul se cere a fi umplut fie cu adevăr, fie cu minciună.

Biblia nu are nevoie de sprijinul – oricum neputincios – al „dovezilor” parapsihologiei referitoarea la existenţa şi autenticitatea manifestărilor psihice: Adevăratul creştin crede în Cuvîntul insuflat al lui Dumnezeu, crede în minuni, crede în învierea lui Isus, care este o dovadă suficientă şi de netăgăduit.

Vehiculul predilect al ocultismului a fost spiritismul. De aceea nu este surprinzător faptul că, în marea lor majoritate, cercurile parapsihologice au fost fondate de spiritişti, iluştri savanţi amăgiţi, care încercau să-i dea spiritismului o faţadă ştiinţifică. (Fundaţia de Parapsihologie a fost iniţiată de faimosul medium Eileen Garrett; Asociaţia de Prietenie a Frontierelor Spirituale a fost fondată de renumitul medium Arthur Ford, iar Colegiul Britanic de Ştiinţe Psihice l-a avut drept ctitor pe faimosul medium J. H. McKenzie).

Parapsihologia a avut şi are încă de luptat din răsputeri pentru un dram de probitate ştiinţifică. Dată fiind natura şi originea ei, ar fi surprinzător să dobîndească măcar o minimă respectabilitate în ochii savanţilor de bună credinţă, de vreme ce parapsihologia aşa-zis „ştiinţifică” nu este decît ocultism. Astronautul Edgar Mitchell, care se ocupă acum de parapsihologie, admite că nu e uşor să tragi liniile de marcaţie între ocultism şi parapsihologie. Iată doar cîteva exemple de articole evident oculte apărute în numerele recente ale revistelor de parapsihologie: „Analiza unei şedinţe mediumistice printr-o metodă nouă”, ASPR – octombrie 1968; „Reincarnarea, corpuri astrale şi componenţa psi”, ASPR – aprilie 1979; „Eileen J. Garrett – o apreciere” – iulie 1971; „Cărţi oculte la Universitatea din Pittsburg” -iulie 1971.

Este regretabil faptul că în zilele noastre mulţi creştini mai privesc parapsihologia ca fiind ceva pozitiv, ca o dovadă ştiinţifică a existenţei supranaturalului. În acest sens, au fost redactate numeroase lucrări în care se adoptă o atitudine deosebit de favorabilă fenomenelor parapsihologice. Notăm însă următorul adevăr: Biblia, Cuvîntul lui Dumnezeu, este pe poziţie de netă împotrivire oricăror implicări oculte. Prin urmare, a fi un parapsiholog creştin înseamnă de fapt a fi un creştin ocultist.

Cu toate acestea, în unele locuri se manifestă o insistentă opţiune din partea unor „creştini” parapsihologi pentru implicarea bisericilor în cercetarea parapsihologică. „Dacă mesajul este „bun” – zic ei – „şi dacă acesta este spre „binele” omenirii, înseamnă că el este de provenienţă divină; dacă este un mesaj de natură egoistă şi vizînd un profit personal, el nu poate fi din partea lui Dumnezeu”.

Acestui argument li se raliază mulţi parapsihologi creştini. Ei pretind că a fi un medium dumnezeiesc este spre „binele” omenirii şi că deci, nu este condamnabil. Postîndu-se pe această poziţie, ei neagă interdicţia categorică a Scripturii, folosindu-i învăţătura doar în scopul sprijinirii propriei lor răzvrătiri şi propagînd teoria unei condamnări limitate, datorate numai spiritismului fraudulos. În opoziţie cu această concepţie, Biblia afirmă cu claritate că orice fenomen supranatural provine fie de la Dumnezeu, fie de la Satan.

Celor ce nu cred în revelaţiile scripturale, asemenea enunţuri senzaţionale cu specific ocult, le par ca şi o evanghelie cu un mesaj extraordinar. Totuşi, parapsihologia nu va da o interpretare corectă a Scripturii, ci una ocultistă. Necredinţa rămîne, dar oamenii sînt „ajutaţi”, în numele lui Cristos (!) să fie receptivi faţă de ocultism.

Parapsihologii aşa-zişi „creştini” sînt entuziasmaţi de fenomenul psi doar pentru că ei nu au crezut niciodată pe deplin în Biblie. Ei se scuză afirmînd că Biblia, privită cîndva ca lipsită de valoare, „vine acum la viaţă” datorită interpretărilor parapsihologice. Rugăciunea abia în această conjunctură ar avea sens, de vreme ce parapsihologia a demonstrat că mintea poate contacta o altă minte; Dumnezeu este astfel lăsat undeva în fundal, doar ca o fiinţă impersonală.

O altă teză a parapsihologiei susţine că moartea nu înseamnă inexistenţă (anihilare, ca în doctrina materialist-evoluţionistă), căci oamenii pot simţi mîngîierea unor licăriri din realităţile lumii de dincolo, mîngîiere obţinută prin cercetare şi practică parapsihologică. (Despre aceasta ne vom ocupa mai detaliat în capitolul următor.)

Mulţi adepţi ai psihologiei experimentale ţin să dea toate asigurările posibile pentru a-şi convinge semenii – ca şi pe ei înşişi, de altfel – că puterile demonice pot acţiona pozitiv asupra omului. Abilităţile lor psihice sînt însă contrare voinţei lui Dumnezeu, în sensul că nu-L onorează pe Isus Cristos.

Celebrul medium Edgar Coyce este un exemplu notoriu în acest sens. El a reuşit să îşi dezvolte asemenea abilităţi paranormale pe care, deşi le-a suspectat ca fiind satanice, le-a folosit totuşi sub pretextul de mai bine pentru umanitate. Rezultatul – distrugerea a mii de vieţi şi în final, propria sa ruinare.

De cele mai multe ori, spiritele rele se deghizează în spirite bune şi chiar săvîrşesc unele lucruri bune, însă numai cu scopul de a-i abate pe oameni de la calea adevărului şi a mîntuirii (Vezi nota 13). Ele dau iluzia unei înalte spiritualităţi, însă nu aceasta este adevărata spiritualitate.

Istoria omenirii dovedeşte, pe de altă parte, că omul nu poate mînui suficient de bine forţele obişnuite, cu atît mai puţin le poate dirija pe cele supranaturale. Se spune că puterea corupe, în cazul acesta, forţele supranaturale negative corup la modul superlativ şi doar cei neînţelepţi vor ignora un asemenea pericol.

Parapsihologii susţin că energia recent evidenţiată prin studii şi practici psihotronice ar fi înnăscută în om, că ar avea un caracter natural şi că este accesibilă oricui ignorînd – conştient sau nu – că practic, este vorba despre puteri demonice. „Ar putea fi ceva rău în dorinţa de a dezvolta o energie „naturală”? De ce trebuie considerată neapărat demonică?” se întreabă ei.

Mai mult: unii dintre aceştia consideră puterile paranormale ca fiind un dar de la Dumnezeu şi exercitîndu-le, se dau înşişi trimişii Lui. Întocmai aşa procedează şi falşii profeţi, lăsînd să se înţeleagă că orice critică este inadmisibilă: „Cine are dreptul să denigreze astfel de daruri „venite din cer”?”. Iată cum, în mod paradoxal, lucrările lui Satan ajung să fie privite ca daruri de la Dumnezeu! Şi iată, prin urmare, cît de important este modul în care abordăm această temă.

Ce spune Biblia în legătură cu înzestrările supranaturale? Simplu: că ele provin fie de la Dumnezeu, fie din partea lui Satan, marele înşelător. Isus Cristos, care a reprezentat umanitatea perfectă, nedecăzută a trebuit să Se bazeze deplin pe Dumnezeu pentru înfăptuirea minunilor (31) şi această putere nu L-a părăsit niciodată. La polul opus, sclava din Filipi, care avea un duh de ghicire, şi-a pierdut această capacitate de îndată ce Pavel i-a ordonat duhului care o stăpînea: „În Numele lui Isus Cristos, îţi poruncesc să ieşi din ea!” (Faptele Apostolilor 16:18). Dacă puterile ei ar fi fost naturale şi latente, acest lucru nu ar fi avut loc. De asemenea dacă aşa ar sta lucrurile. Domnul Isus nu şi-ar fi îndemnat ucenicii să se roage pentru a obţine astfel de putere de la Dumnezeu (1 Corinteni 14:13), ci le-ar fi sugerat dezvoltarea propiilor puteri psihice.

De regulă, cea mai palpabilă dovadă a exercitării puterii supranaturale o constituie minunile. Numai că, în vreme ce minunile dumnezeieşti au ca scop glorificarea lui Dumnezeu, zidirea Bisericii şi întărirea cuvîntului Evangheliei, minunile înfăptuite prin puterile întunericului, de către diferiţi impostori urmăresc sprijinirea unor credinţe false sau confirmarea unei pretinse provenienţe divine.

În sprijinul acestei afirmaţii, redăm în continuare cîteva texte care reliefează natura diferită şi scopul diametral opus, în funcţie de natură, al minunilor:

– Ioan 9:1-3, 6,7. „Cînd trecea, Isus l-a văzut pe un orb din naştere. Ucenicii Lui L-au întrebat: Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” Isus le-a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui; ci s-a născut aşa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”… „După ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pămînt şi a făcut tină din scuipat. Apoi a uns ochii orbului cu tina aceasta şi i-a zis: „Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului”…. El s-a dus s-a spălat şi s-a întors văzînd bine.”

– Faptele Apostolilor 4:29,30: „Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă robilor Tăi putere să vestească Cuvîntul Tău cu toată îndrăzneala şi întinde-Ti mîna ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin numele robului Tău cel sfînt, Isus.”

– Faptele Apostolilor 14:3: (Apostolii) „au rămas destul de multă vreme în Iconia şi vorbeau cu îndrăzneală în Domnul, care adeverea Cuvîntul privitor la harul Său, şi îngăduia să se facă semne şi minuni prin mîinile lor.”

– Romani 15:18,19: „Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru, pe care să nu-l fi făcut Cristos prin mine, ca să aducă Neamurile la ascultarea de El: fie prin cuvîntul meu, fie prin faptele mele, fie prin puterea semnelor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfînt.”

– 1 Corinteni 14:12: „Tot aşa şi voi, fiindcă rîvniţi după daruri duhovniceşti, să căutaţi să le aveţi din belşug în vederea zidirii sufleteşti a Bisericii.”

– 1 Corinteni 12:7: „Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.”

– Evrei 2:4: „…în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi diferite minuni şi cu darurile Duhului Sfînt, împărţite după voia Sa.”

– Exod 7:10-12; 8:6,7: „Moise şi Aaron s-au dus la Faraon şi au făcut cum le poruncise Domnul. Aaron şi-a ridicat toiagul înaintea lui Faraon şi înaintea slujitorilor lui; şi toiagul s-a prefăcut într-un şarpe. Dar Faraon a chemat nişte înţelepţi şi nişte vrăjitori şi vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. Toţi şi-au aruncat toiegele, şi acestea s-au prefăcut în şerpi. Dar toiagul lui Aaron a înghiţit toiegele lor. Aaron şi-a întins mîna peste apele Egiptului şi au ieşit broaşte şi au acoperit ţara Egiptului. Dar şi vrăjitorii au făcut la fel prin vrăjitoriile lor: au scos şi ei broaşte peste toată tara Egiptului.”

– Deuteronom 13:1-3: „Dacă se va ridica în mijlocul tău un proroc sau un visător de vise care îţi va vesti un semn sau o minune, şi dacă se va împlini semnul sau minunea aceea despre care ţi-a vorbit el zicînd: „Haidem după alţi dumnezei – dumnezei pe care tu nu-i cunoşti – şi să le slujim!”, să n-asculţi cuvintele acelui proroc sau visător de vise, căci Domnul, Dumnezeul tău, te pune la încercare…”.

– Matei 7:22,23: „Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?”

– Matei 24:24: „Căci se vor scula Cristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi, vor face semne mari şi minuni, pînă acolo încît să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.”

– Faptele Apostolilor 8:9-11: „În cetatea Samaria era un om numit Simon, care zicea că este un om însemnat; el vrăjea şi punea în uimire pe poporul Samariei. Toţi, de la mic pînă la mare, îl ascultau cu luare aminte şi ziceau: „Aceasta este puterea lui Dumnezeu, cea care se numeşte „mare”. Îl ascultau cu luare aminte, pentru că multă vreme îi uimise cu vrăjitoriile lui.”

– 2 Tesaloniceni 2:9,10, vorbind despre „cel Nelegiuit” afirmă: „Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sînt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărată ca să fie mîntuiţi.”

Minunile, ca dovadă a existenţei lui Dumnezeu, sînt cerute numai de cei necredincioşi, dar subliniem din nou: suprema şi cea mai convingătoare minune este învierea Domnului Isus Cristos.

– Matei 12:38: „Atunci, unii dintre cărturari şi dintre farisei au luat cuvîntul şi I-au zis: Învăţătorule, am vrea să vedem un semn de la Tine”.

– Matei 16:1: „Fariseii şi saducheii s-au apropiat de Isus şi ca să-L ispitească, I-au cerut să le arate un semn din cer”.

– Luca 11:29: „Pe cînd noroadele se strîngeau cu grămada, Isus a început să spună: „Neamul acesta este un neam viclean, el cere un semn…”.

– Luca 23:8: „Irod, cînd L-a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult; căci de mult dorea să-L vadă din pricina celor auzite despre El; şi nădăjduia să-L vadă făcînd vreo minune.”

Şamanii animişti, cu toată bezna superstiţiilor lor, sînt mai sinceri cînd atribuie spiritelor rele toate minunile pe care le fac. La fel şi „sfinţii” hinduşi recunosc că toată puterea lor le vine exclusiv de la spirite, ei neavînd alte abilităţi speciale în afară de aceea de a se concentra. Numai recent, sub influenţa parapsihologiei, tot mai mulţi oameni au început să-şi considere puterile supranaturale ca fiind „latente şi naturale”. „Devreme ce sînt naturale, zic ei, aceste puteri nu sînt demonice”. Mai mult: se susţine că nici minunile biblice nu sînt supranaturale şi că, prin urmare, nici Isus nu este supranatural şi de aceea nici unic; natura şi legea impersonală ar fi suprema realitate, pe care numai religia a imaginat-o ca Dumnezeu.

Pe linia acestui raţionament, se confundă natura cu Dumnezeu, creaţia cu Creatorul, negîndu-se însăşi validitatea creaţiei ca acţiune divină, substituindu-i-se noţiunea abstractă ateistă, numită „Natură”, cu „N” majuscul, totuşi conferindu-i-se unele dintre atributele divinităţii, cum ar fi omniprezenţa, eternitatea etc. Nu există însă nici o evidenţă a vreunei energii extrafizice care să rezide în om şi nu există, de asemenea, nici o bază scripturală care să susţină opinia că omul şi cosmosul ar fi uniţi printr-o energie impersonală.

Problema legată de aceste concepte diferite de energie, constă în posibilitatea reală a unei denaturări demonice. S-ar putea ca însăşi lucrurile pe care Dumnezeu vrea să ni le descopere spre binele nostru, să le fie revelate ocultiştilor de către demoni. Nu este imposibil prin urmare, ca Satan, cunoscînd exact distribuţia energiei către organele corpului – de altminteri vitală – să o descopere ocultiştilor. Or, în cazul în care este acceptată ca venind „de la sine”, adică de la Natură, înseamnă că va detrona concepţia biblică în favoarea celei oculte. Şi, odată admisă, concepţia ocultă va determina un anume mod de viaţă, cu rezultate negative care pot fi văzute şi verificate.

Consecinţa în acest caz va fi inevitabil, ruina. Căci după cum un pom rău nu poate da fructe bune (Matei 7:18), nici viaţa bazată pe asemenea învăţături nu a dat, nu dă şi nici nu va da rezultate bune.

Prezentăm în continuare în mod succint, o paralelă între ceea ce ar vrea să pară şi ceea ce este – sau nu este – în mod real parapsihologia:

Pretenţiile parapsihologiei Adevărata stare a lucrurilor
Parapsihologia susţine că se ocupă cu un nou cîmp de studiu ştiinţific, avînd ca obiect comunicarea telepatică şi alte fenomene psihice paranormale. De fapt, parapsihologia nu este o ştiinţă adevărată, deşi ea poate folosi metode ştiinţifice. Ea este doar o încercare de clasificare şi cuantificare a puterilor şi abilităţilor oculte, care au existat de-a lungul istoriei. Din această cauză, parapsihologia experimentală a eşuat în cea mai mare măsură încercînd să facă din fenomenul psi un cîmp de studiu ştiinţific. Ocultismul va rămîne întotdeauna în afara adevăratului domeniu ştiinţific.
Psi, sau abilităţile psihice, sînt capacităţi înnăscute şi naturale ce pot fi dezvoltate în mod individual de către toţi oamenii, printr-o instruire adecvată. Abilităţile psi nu sînt naturale, fiind iniţiate şi susţinute de surse din afara omului.
Deşi studiul parapsihologiei poate fi periculos, dacă avem grijă, înţelepciune şi discernămînt – afirmă parapsihologii – putem studia cu eficienţă şi fără pericole fenomenele din acest domeniu. Toate studiile parapsihologice sînt deosebit de periculoase şi trebuie evitate în întregime. Discernămîntul uman în această arie este insuficient pentru a face faţă complexităţilor implicate în acest domeniu.
Atît cercetarea parapsihologică cît şi aplicaţiile acesteia pot aduce omului o largă varietate de beneficii. Nici un beneficiu nu va rezulta din practicile asociate cu această arie de cercetări, ci mai degrabă mult rău se va abate asupra acelora care sînt implicaţi. Implicînd din ce în ce mai mult societatea în ocultism, civilizaţia se va deteriora spre primitivism şi superstiţie cu consecinţe serioase în fiecare domeniu inclusiv în cel spiritual, moral şi economic.
Biblia conţine sute de evenimente parapsihologice, textele ei susţinînd parapsihologia. (Aşa-zişii parapsihologi creştini sînt în mod special încîntaţi de această opinie.) Într-adevăr, Biblia conţine sute de evenimente supranaturale, însă ea se opune fenomenelor parapsihologice, Biblia îl prezintă pe om ca pe o fiinţă lipsită de puteri supranaturale, arătînd că adevăratele evenimente supranaturale izvorăsc din cele două surse: fie din Dumnezeu, fie din Satan.
Parapsihologia promovează cauza adevăratei ştiinţe. Parapsihologia distruge de fapt ştiinţa adevărată.
Din punctul de vedere al parapsihologiei aşa-zise „creştine”, creştinii trebuie să fie deschişi pentru a ajuta la promovarea acestui nou domeniu, spre noi orizonturi. Darurile Duhului Sfînt nu sînt altele decît aceste abilităţi psihice. Creştinii sînt avertizaţi să se ferească în totalitate de ocultism. Darurile Duhului Sfînt sînt în opoziţie cu aceste abilităţi psihice. Ele pornesc dintr-o sursă diferită şi produc reacţii cu totul diferite.

Note:

(29) „El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr. pentru că în el nu este adevăr. Ori de cîte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii (Evanghelia după Ioan 8:44).

(30) Matei 12.13,14: „Isus a zis omului aceluia: „Întinde-fi mîna!” El a întins-o, şi mîna s-a făcut sănătoasă…. Fariseii au ieşit afară şi s-au sfătuit cum să-L omoare pe Isus.”

(31) Evanghelia după Matei 12: