DEVIERI DE LA CALEA VIEŢII

Devieri de la Calea Vieţii
de Cristian Moisescu

Isus i-a zis: „Eu sunt CALEA, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin MINE”   Ioan 14:6  „…Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului”  1 Ioan 3:8

Cuprins:

Introducere
Cuvânt explicativ

I. De ce este interzis ocultismul
Atitudinea Bibliei faţă de ocultism
Demonii în Sfânta Scriptură

II. Parapsihologia – ocultism ştiinţific
Cum a luat naştere parapsihologia? Care îi este obârşia?

III. Reincarnare – da sau nu?
Există viaţă după moarte?
Fenomenul „morţii clinice”

IV. Au vizitat oare extratereştrii pământul în timpuri străvechi?
Care este, de fapt realitatea?

V. Falsa religie
Falsitatea cultelor necreştine
Influenţa hinduismului
Caracteristicile comune ale cultelor necreştine

VI. Supliment
Mişcarea Hare Krishna
Biserica scientologică
Meditaţia transcendentală
Biserica unificării
Familia dragostei
Misiunea luminii divine
Biserica universală a lui Dumnezeu

INTRODUCERE

Am scris această carte cu mai mulţi ani în urmă, folosind diverse materiale bibliografice de care am dispus la acea vreme, conştient de pericolele cu care eram confruntaţi încă de pe atunci; influenţe negative despre care eram sigur că se vor amplifica în anii ce vor urma. Iată că, astăzi, ne aflăm în faţa unei adevărate invazii: ziarele au început să publice horoscoape pe care unii le consideră acum ca o glumă, ca mai apoi să le ia din ce în ce mai în serios. Televiziunea prezintă şi ea horoscopul zilei, emisiuni despre yoga, iar diverse secte încearcă să-şi facă adepţi mai ales din rîndul celor tineri. Biblia, Cuvîntul lui Dumnezeu afirmă cu tărie că scopul nostru principal în această lume este să-L cunoaştem pe Dumnezeu.

Am numit această carte „Devieri de la calea Vieţii”, deoarece orice abatere de la Isus, cel care este unica cale spre Dumnezeu este o deviere uneori mai mică, alteori însă mai evidentă, dar care toate ne vor îndepărta încetul cu încetul de sursa binecuvîntărilor pentru care am fost creaţi.

Satana încearcă din toate puterile, folosind cele mai seducătoare şi perfide mijloace, să ne îndepărteze de la această cale, de unica poartă prin care se poate ajunge la Dumnezeu. Nu este într-adevăr uşor în această lume, în care sîntem bombardaţi continuu cu atîtea informaţii, ispitiţi de atîtea tentaţii, să alegem Calea bună.

Isus Cristos a venit însă tocmai pentru a clarifica această situaţie disperată în care se află omenirea, afirmînd cu putere că El este singura cale spre Dumnezeu, Adevărul de care avem atîta nevoie în această lume plină de confuzie, pentru aflarea vieţii veşnice după care tînjeşte întreaga noastră fiinţă.

Mărturisesc că eu însumi am fost atras de mirajul pe care fenomenele senzaţionale îl pot avea asupra noastră. Ştiu acum că există lucruri ce depăşesc puterea noastră de înţelegere; starea în care ne aflăm, aceea de fiinţe decăzute, ne face vulnerabili şi incapabili de a discerne adevărul. De aceea este absolut necesar să ascultăm de Cuvîntul lui Dumnezeu, care conţine suficiente avertismente împotriva unei cunoaşteri, ce nu ne va aduce niciodată adevărata împlinire.

Ceea ce se întîmplă astăzi în ţara noastră este un lucru edificator. Golul lăsat în inimile noastre de atîţia ani de minciună şi de ateism poate fi acum umplut fie cu Cel care este răspunsul întrebărilor noastre, fie cu o amăgire, cu o deviere care ne va îndepărta treptat de sursa vieţii veşnice.

Adevărul este că natura noastră păcătoasă nu numai că nu opune o rezistenţă ci, dimpotrivă, se complace în această îndepărtare de Dumnezeu. Ce se poate face în această situaţie? Unde vom putea găsi Lumina de care avem atîta nevoie în bîjbîiala noastră după adevăr şi cum ne vom putea potoli setea după veşnicie?

Biblia, Cuvîntul lui Dumnezeu ne spune că răspunsul se poate afla doar în Acela care a afirmat că El este Calea, Adevărul şi Viaţa şi că la Dumnezeu Tatăl nu se poate ajunge decît prin El.

Doresc să închei aceste rînduri printr-o exemplificare care mi se pare foarte potrivită. Se spune că un reporter l-a întrebat pe directorul Departamentului de depistare a falsurilor din cadrul Scotland Yardului dacă, pentru a-şi mări capacitatea de a depista falsul îşi petrece mult timp studiind falsurile? Acesta i-a răspuns că, dimpotrivă, el îşi petrece timpul studiind originalul şi astfel este în stare să depisteze orice fals care va apare.

Vă sfătuim din toată inima şi pe dumneavoastră să faceţi acelaşi lucru. Studiaţi Biblia, Cuvîntul viu al lui Dumnezeu, pentru a-L cunoaşte din ce în ce mai bine pe Acela care este Adevărul; iar atunci cînd va apare orice încercare de a fi amăgiţi, vă va fi mai uşor să depistaţi orice fals, orice încercare a acelui rău de a vă devia, de a vă îndepărta de sursa adevăratei fericiri.

Cristian Moisescu

Cuvînt explicativ

Scopul acestei lucrări este acela de a reliefa imitaţiile cu care Satan a invadat lumea, căutînd să-i abată pe oameni de la calea adevărului şi a vieţii. Forţele satanice ştiu că timpul lor trece cu repeziciune (1), motiv pentru care s-au angajat într-un efort disperat cu intenţia de a dejuca planul lui Dumnezeu cu privire la om.

Este un vast conflict spiritual – uneori agresiv, alteori subtil – folosind aşa numitele forme „inofensive”, avînd însă întotdeauna, ca ultim scop, prinderea în cursă a celor neavizaţi. Ceea ce pare inofensiv conduce spre căutarea a ceea ce este senzaţional pentru ca, în cele din urmă, să treacă deschis de partea a ceea ce este rău.

În bătălia pe care Satan a iniţiat-o, strategia se modifică, tactica devine flexibilă în funcţie de indivizi şi de circumstanţe, dar scopul final rămîne acelaşi: tendinţa de a opune Evangheliei un fals credibil, de a-i înşela pe oamenii inocenţi determinîndu-i să accepte o cumplită amăgire.

Ori de cîte ori Satan are motive să se teamă serios de un adevăr, el produce un fals, încercînd să pună adevărul într-o lumină atît de nefavorabilă, încît şi cei mai bine intenţionaţi oameni să găsească falsurile diavoleşti drept cele mai evidente realităţi, aderînd la acestea în dauna adevărului Evangheliei (2).

Satan este foarte şiret şi nemaipomenit de experimentat în a parodia adevărul de care se teme cel mai mult, fiind capabil să prezinte duplicatul, imitaţia, drept cel mai real fapt posibil. Diavolul şi demonii ştiu că, dacă o metodă duce la eşec, ei se vor putea folosi de alta. Ei sînt dibaci, au răbdare şi îşi găsesc temeiul acţiunilor lor în ură; ură împotriva lui Dumnezeu şi ură împotriva omului, coroana creaţiunii lui Dumnezeu. Sîntem oare conştienţi de acest pericol? Nu în suficientă măsură! De aceea, trebuie să ne fie clară natura spirituală a conflictului în care sîntem implicaţi (3).

Rîndurile de faţă se adresează atît creştinilor cît şi necreştinilor, cu îndemnul de a lua în consideraţie, în modul cel mai serios, realitatea acestei lupte spirituale precum şi necesitatea recunoaşterii puterii Diavolului, cît şi infinita putere a Dumnezeului celui viu. Şi aceasta pentru că ne pîndeşte un pericol: deşi teoretic credem în puterea supranaturală a lui Dumnezeu, în mod practic însă, ne lăsăm prinşi de Satan, marele înşelător, gîndind că puterea lui este, la rîndul ei, destul de mare şi că intenţiile sale vizează folosul omenirii şi astfel, sfîrşim prin a-i face jocul. Or, Noul Testament ne îndeamnă la veghere „…ca să nu-l lăsăm pe Satana să aibă un cîştig de la noi, căci nu sîntem inconştienţi cu privire la planurile lui” (2 Corinteni 2:11) şi ne relevă, în adevăr „că Cel ce este în noi este mai mare decît cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4). Iată, deci, perspectiva şi poziţia pe care trebuie să le adoptăm.

Cu toate acestea, în ultima vreme, credinţa în existenţa lui Satan a devenit o concepţie desuetă chiar printre unele cercuri creştine, altminteri tradiţionale, care susţin ridicolul unui atare crez, ţinînd seama că trăim într-un veac luminat.

Totuşi sîntem confruntaţi cu un fenomen remarcabil: adorarea lui Satan, fascinaţia exercitată de ocultism prin mijloacele-i caracteristice (magie neagră şi albă, astrologie, horoscoape, şedinţe de spiritism etc.) – toate în vogă acum, în pofida pretinsei realităţi obiective absolute a acestui veac, a mulţimii de argumente sofisticate ale doctrinei materialiste. Astfel se face că există astăzi în lume un mai mare interes pentru aceste practici decît în urmă cu trei secole.

Un alt paradox constă în faptul că, în ciuda unui scepticism declarat şi cu o perspectivă presupus ştiinţifică, lumea regresează pînă la treapta acceptării naive a oricărui fenomen nou, inclusiv a unuia cu tentă religioasă. Astrologia, împreună cu atîtea alte surogate ale adevărului, este la rang de cinste în secolul nostru. Pentru mulţi oameni, aceste practici au umplut golul lăsat de abandonarea credinţei; „parapsihologia” nu este decît un nume de faţadă, care ascunde în spatele lui ocultismul.

Oricum, acesta nu este singurul motiv care facilitează popularitatea şi proliferarea noilor „religii”. Oamenii trăiesc o viaţă de nesiguranţă şi de nelinişte, lipsindu-se de credinţa în Isus şi în Cuvîntul Lui, şi dacă ei nu cred în Biblie şi în Isus, atunci li se pare normal să se întoarcă fie spre astre, fie spre orice alt domeniu care să le confere iluzia cunoaşterii realităţii ultime.

Istoria demonstrează că epocile s-au succedat aidoma legităţii simbolizate prin sfeşnicul ebraic cu şapte braţe, format din trei semicercuri fixate pe un suport central; astfel, primelor trei braţe le corespund, într-o simetrie perfectă faţă de suportul median, ultimele trei braţe. Aşa se face că în plină epocă a creştinismului reapare acelaşi păgînism, de astă dată marcat de aparenţe creştine sau ca expresie a curentului ştiinţific, poziţie pe care se situează chiar filozofii debarasaţi de mituri.

În felul acesta putem înţelege ceea ce afirmă Biblia (4) referitor la influenţa Babilonului şi la răspîndirea practicilor oculte, la sfîrşitul timpului, în rîndul tuturor naţiunilor. Romanii au adoptat şi ei această spiritualitate negativă, după care a venit, ca o rază de lumină, măreaţa Evanghelie, îmbrăţişată cu căldură de ţările occidentale, astfel că, veacuri de-a rîndul, ocultismul n-a mai avut decît o slabă influenţă în sistemul de gîndire al oamenilor.

Este îmbucurător să remarcăm faptul că, odată cu ivirea creştinismului, Orientul a invadat Occidentul şi că un şir continuu de binecuvîntări au caracterizat veacurile următoare. Influenţa gingaşă a lui Cristos a preschimbat culturile păgîne apusene într-un mod deosebit, şi această influenţă se observă în constituţiile multor ţări care promovează principiile democratice (dreptate, egalitate etc.).

Totuşi, creştinismul propriu-zis nu a fost acceptat de toate ţările lumii şi, ca urmare, acestea au fost marcate de un regres în domeniul civilizaţiei şi culturii lor, fenomen care s-ar fi putut evita în condiţiile unei atitudini corecte din partea lor faţă de Evanghelie. Mai tîrziu, în întunecatul Ev Mediu, multă vreme Biblia nu a mai fost studiată de masele largi, ajungîndu-se pînă la interdicţia impusă de Biserica Catolică privind păstrarea ei în casele oamenilor deşi, oficial, era recunoscută ca o carte divină.

După aparenta „renaştere”, de fapt păgînă, în sens greco-roman, a început perioada îndoielilor şi a confuziilor culminînd acum, în secolul al XX-lea; este perioada multiplelor schimbări, care de care mai subtile. De pildă, televiziunea a avut un efect deosebit – atît în bine cît şi în rău – producînd modificări esenţiale în structura societăţii noastre, ca şi în atitudinea ei faţă de nevoile sale spirituale. Timpul de închinăciune şi de părtăşie în biserică a trecut pe planul al doilea, acordîndu-se prioritate obiceiului de a rămîne acasă pentru vizionarea programelor TV. Este surprinzător faptul că tocmai această generaţie, beneficiară a cuceririlor tehnicii şi care frecventează biserica – în măsura în care o mai face, poate doar ca o simplă convenienţă de utilitate socială – tocmai această generaţie deci, este aceea care acceptă astrologia şi practicile oculte într-un mod atît de serios.

Generaţiile anterioare au căutat călăuzirea în Biblie. Nu vrem să spunem că toţi au crezut în ea, cum nu susţinem nici că toţi cei care citesc horoscoapele le-ar şi da crezare. Este totuşi adevărat că, pentru mulţi, punctul de referinţă s-a schimbat: horoscopul a înlocuit Biblia. Omenirea pare a fi prinsă de forţe mult mai presus decît cele cărora le-ar putea face faţă indivizii, comunităţile naţionale sau internaţionale. Niciodată competenţa şi nici competitivitatea tehnică nu au atins un nivel mai ridicat, dar nici teama pentru ziua de mîine nu a fost mai pronunţată decît acum. Biblia este fermă în învăţătura privitoare la existenţa demonilor şi la închinăciunea – conştientă sau nu – adusă lui Satan şi spiritelor căzute (5).

În zilele noastre există mulţi oameni care i se închină lui Satan în mod direct şi care, prin experienţe magice descoperă realitatea forţelor spirituale malefice – pe cît de reale, pe atît de teribile – faţă de care fuseseră complet străini înainte. Pe bună dreptate se afirmă că: „Ocultismul, vrăjitoria, cultul lui Satan şi tot cortegiul celor de-o seamă cu acestea sînt foarte, foarte reale. Căci demonii sînt prezenţi, şi nici vrăjitoria nu se lasă aşteptată. Căci, atunci cînd începi să cochetezi cu astrologia, să te joci cu bagheta de cristal sau cu lucruri de acest fel, dai expresie la ceva ce nu e nici pe departe un produs al imaginaţiei omeneşti ci o fiară, de existenţa şi manifestările căreia Biblia ne previne de veacuri” (6).

Magia este încercarea de a aduce lumea spiritelor sub controlul omului, ea fiind opusul creştinismului, care insistă asupra necesităţii predării şi nu exercitarea controlului asupra divinului; creştinismul operînd prin credinţă, nu prin experimentarea forţelor oculte. De fapt, aceste forţe nedeviate sînt opera Creatorului. Camuflajul este una dintre tacticile curente ale războiului. Dacă principalul nostru duşman, diavolul, a reuşit să se camufleze atît de bine încît chiar şi unii dintre creştini să nu-i sesizeze prezenţa, ori chiar să-i conteste existenţa, ei bine, această stare de lucruri îi convine de minune; o asemenea colectivitate, fie ea chiar biserică, este o pradă uşoară pentru el.

Primii creştini însă, nu trăiau cu această iluzie, mai ales aceia care, rostind rugăciunea „Tatăl nostru”, erau pătrunşi de adevărata semnificaţie a cuvintelor „ci ne izbăveşte de cel rău”. Ei nu-şi precupeţeau nici măcar viaţa, fiind total predaţi Domnului. Această predare înseamnă disciplină şi înfruntarea greutăţilor, înseamnă renunţarea benevolă la prieteni, la cămin, la bani, la carieră sau chiar la libertate şi mai mult, înseamnă chiar renunţarea la viaţă.

Şi de ce, oare, toate acestea? Totul din dorinţa de a propovădui celor robiţi de Satan vestea cea bună a Eliberatorului, Evanghelia. Ei aveau adevărata perspectivă ştiind că, în ciuda tuturor prigoanelor, cauza lui Isus nu va putea fi oprită. La fel şi noi putem învinge, dacă sîntem gata să adoptăm aceeaşi poziţie şi să plătim preţul cerut. Interesant este faptul că îndoiala în legătură cu existenţa forţelor răului este răspîndită doar în ţările aşa-zis creştine, acolo unde victoria lui Cristos este bine cunoscută şi unde înfrîngerea lui Satan este atît de celebrată. Pe Satan trebuie să-l încînte nespus ca existenţa să-i fie negată chiar de persoanele care ştiu de înfrîngerea lui şi despre puterea sa limitată, fiind convinse de biruinţa lui Cristos la Calvar.

În ţările necreştine situaţia este total diferită. Acolo există cea mai puternică convingere cu privire la realitatea forţelor răului, focalizate în însăşi persoana marelui adversar. Animismul african, islamismul, hinduismul nu au nici un dubiu asupra existenţei teribilului duşman; acolo el este privit cu groază şi prin urmare, în intenţia de a-l îmbuna, este adorat cu servilism.

Putem afirma că societatea noastră, departe de a fi complet secularizată, este deosebit de religioasă, doar că idolatrizează creatura şi nu pe Creator. Simplul fapt că omul se închină unei creaturi şi nu Creatorului deschide larg drumul influenţelor puterilor întunericului, o realitate cunoscută nu de azi, nici de ieri, ci un adevăr asupra căruia sîntem informaţi de aproape două milenii (7). De aceea, tot atît de răspîndită este şi credinţa în vindecările miraculoase, pusă pe seama invocării vreunui sfînt sau prin practicarea unor ritualuri fără intervenţia lui Dumnezeu. Şi, toate acestea, contrar învăţăturii Sfintelor Scripturi care nu îngăduie nici un act cultic legat de venerarea cutăruia sau cutăruia dintre sfinţi. Aşa ne învaţă originalul grecesc al textului din Evanghelia după Matei 4.10: „Să-L adori doar pe Domnul, Dumnezeul tău şi numai Lui să-I aduci cult.” Traducerea „să-I slujeşti” este prea palidă faţă de categoricul termen „cult”, asociat pretudindeni în Biblie cu conceptul de „adorare”.

Sub raportul scopului urmărit sînt distincte două forme de magie: pe de o parte, aşa-zisa magie „neagră”, prin care se urmăreşte subjugarea sau distrugerea insului asupra căruia se invocă vraja şi, pe de altă parte, pretinsa magie „albă”, practicată cu intenţia de protejare sau de ajutorare a omului. Cu toată distincţia, amîndouă formele se realizează printr-o relaţie cu Satan căruia, în consecinţă, i se datorează indirect, adorare; ambele pornesc din acelaşi trunchi, constituindu-se în încercări de a ajunge la cunoaşterea şi subordonarea lumii spiritelor cu ajutorul aşa-zisei „înţelepciuni ascunse” şi al ceremonialului ezoteric.

În ultima analiză, indiferent de categoria din care face parte, magia izvorăşte din dorinţa omului de a dobîndi puteri supranaturale invocînd spirite ostile lui Dumnezeu. În cadrul acestor ritualuri, aportul tactic al lui Satan constă în crearea unor stări de „iluminare” spirituală negativă, acestea fiind doar un şiretlic prin care ţinteşte scopul său final şi real – îndepărtarea omului de Dumnezeu. Dacă există un diavol – şi el există – şi dacă atitudinea lui este aceea de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, dacă scopul lui Satan este implicarea întregii creaţii în această răzvrătire (8), atunci nimic nu-l poate încînta mai mult decît modul ridicol în care este înfăţişat lumii.

Există două atitudini diferite care îi convin: fie o preocupare excesivă faţă de lucrările prinţului întunericului, fie scepticismul cu privire la existenţa lui. De fapt, diavolul este bucuros atunci cînd oamenii îl ignoră ori cînd îl ridiculizează prezentîndu-l ca pe o figură de satir, apropiată mai degrabă de legende şi mituri; trebuie să fie nespus de încîntat de prezenta stare de lucruri care îi conferă libertatea de a opera cu maximum de uşurinţă şi de eficacitate avînd certitudinea că nimeni nu-l ia în serios. Cu cît poate încuraja mai mult îndoiala în existenţa lui, cu atît mai bine; cu cît poate orbi mai tare minţile oamenilor de la adevărata stare de lucruri, cu atît mai uşor îşi poate atinge mai bine scopul. Creştinii din orice societate au obligaţia morală de a-şi avertiza semenii în legătură cu şiretlicurile lui Satan, fie că aceştia îi ascultă sau nu.

Dar, iată, la începutul deceniului şapte al secolului nostru, un grup de teologi britanici au fost semnatari ai unei scrisori deschise, deplîngînd naivitatea celor care mai cred în existenţa demonilor sau în diavol ca entitate spirituală. Aceşti teologi sînt exponenţii unui grup majoritar, pentru care ideea unui diavol cu coarne şi copite este de-a dreptul ridicolă. Dar cine, oare, mai crede că Satan are coarne, copite şi coadă cînd, de fapt, el are o fascinantă putere de atracţie. Dar caricaturizarea lui nu trebuie luată în considerare în mod serios. Biblia nu dă nici un indiciu în legătură cu înfăţişarea sa actuală faţă de cea de la originea lui (9), dar ea ne avertizează într-un mod foarte categoric asupra puterii diabolice care stă în spatele faţadei unei lumi fără Dumnezeu. Totuşi, ce anume îl conduce pe om spre ocultism?

În primul rînd, interesul faţă de ocultism, de magie şi faţă de orice alt aspect al spiritismului şi al paranormalului este în creştere într-o generaţie care, deşi majoritar materialistă, a descoperit că, totuşi, materialismul nu o satisface.

În al doilea rînd, cauza o constituie instinctul religios, inerent oricărui om, însă pervertit sub forma nenumăratelor confesiuni şi secte. Foamea după senzaţional l-a îndrumat pe om de asemenea spre ocultism. Pentru cei mai mulţi oameni, viaţa este searbădă, slujba plictisitoare, căminul indiferent sau nefericit.

Horoscopul îi propune omului un sens, iluzia unei perspective şi un noian de promisiuni, în fapt deşarte. Spiritismul îi oferă consolarea printr-o „comunicare” cu cei dragi decedaţi, cărora de fapt li se substituie demoni cunoscători ai glasului, ai gîndurilor şi secretelor celor plecaţi în lumea cealaltă. Există, de asemenea, un puternic impuls al omului de a opera printr-o forţă negată de majoritatea semenilor lui.

Ne este relativ uşor să explicăm unele dintre atracţiile sataniste. O astfel de închinare se presupune că ar avea capacitatea de a oferi plăceri carnale sau altfel de satisfacţii celui cu înclinaţii spre lucrurile pămînteşti, ţeluri atractive pentru omul nepregătit să cunoască cea mai sublimă realitate spirituală – părtăşia cu Dumnezeu.

Părtăşia cu Dumnezeu nu înseamnă frustrare, aşa cum cred unii. Ea nu este incompatibilă cu satisfacerea plăcerilor naturale orientate spre binele întregii familii umane, numai că acestora trebuie să le punem limite, deoarece devierea lor de la scopul pentru care au fost îngăduite de Dumnezeu constituie un alt cap de pod pentru Satan. Biblia afirmă clar: „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Satan este un despot dur, chiar atunci cînd vremelnic, îşi recompensează discipolii. Pretinsa libertate a slujitorilor lui este de fapt, cea mai cruntă încătuşare.

Dorinţa cea mai arzătoare a lui Satan este de a-i înlănţui pe oameni, iar tactica sa constă în abaterea lor de la adevăr, în orbirea spirituală faţă de Evanghelia salvatoare. La această realitate se referă apostolul Pavel atunci cînd afirmă că – „…dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei care pier, căci dumnezeul veacului acestuia a orbit gîndurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei” (2 Corinteni 4:3,4).

 Note:
(1) Apocalipsa 12:12: „…Diavolul a coborît la voi, cuprins de o mînie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme”.

(2) Evanghelia după Matei 24.24: „Căci se vor scula Cristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; şi vor face semne mari şi minuni, pînă acolo încît să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”.

(3) Efeseni 6:12: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi a sîngelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sînt în locurile cereşti.”

(4) Apocalipsa 14:8: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mîniei curviei ei.”

(5) 1 Timotei 4:1,2: „Dar Duhul spune lămurit că. În vremurile din urmă unii se vor lepăda de credinţă ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni…” 1 Ioan 4.1-6: „Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile dacă sînt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-L recunoaşteţi după aceasta: orice duh care mărturiseşte că Isus Cristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu-L mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum. Voi, copilaşilor, sînteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi, este mai mare decît cel ce este în lume. Ei sînt din lume; de aceea vorbesc ca din lume, şi lumea îi ascultă. Noi însă sîntem din Dumnezeu; cine îl cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu, nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii”.

(6) W. Henricsen, în „More aspire few attain” (Mulţi aspiră, puţini ajung).

(7) Romani 1:21-25: „…fiindcă măcar că L-au cunoscut pe Dumnezeu nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au dedat la gînduri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sînt înţelepţi şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi tîrîtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului…”

(8) Romani 8:20,21: „Căci firea (creaţia – nota noastră) a fost supusă deşertăciunii – nu de voia ei, ci din pricina Celui ce a supus-o – cu nădejdea, însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.”

(9) Ezechiel 28:12,13: „Aşa vorbeşte Dumnezeu: „Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvîrşire, erai plin de înţelepciune şi desăvîrşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe, cu sardonix, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua cînd ai fost făcut.” Isaia 14.12-14: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr(Lucifer) strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborît la pămînt, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei… voi fi ca Cel Preaînalt.”

I. De ce este interzis ocultismul?

„Vai de cei ce numesc răul bine şi binele rău, care spun că întunericul este lumină şi lumina întuneric, care dau amărăciune în loc de dulceaţă şi dulceaţă în loc de amărăciune! Vai de cei care se socotesc înţelepţi şi se cred pricepuţi!” Isaia 5.20-21 Ocult înseamnă ascuns. Folosim de obicei acest termen cînd ne referim la o implicare directă sau indirectă cu supranaturalul demonic, nu cu cel divin.

Oricum, simplul fapt că o învăţătură este ocultă nu înseamnă neapărat, că ea este şi falsă. Unii oameni consideră credinţa în lumea spiritelor drept o doctrină ocultă însă, biblic vorbind, ştim că ea este o realitate.

Baza întregului ocultism constă în dorinţa omului de a dobîndi puteri deosebite prin cunoaştere supranaturală, opusă voinţei lui Dumnezeu. Această aspiraţie este în mod evident o prezenţă caracteristică ocultismului hindus, în yoga, în meditaţia transcendentală etc.

Omul a încercat dintotdeauna să dezvolte o astfel de energie fie din dorinţa de putere, fie din cauza problemelor personale, a insatisfacţiei vieţuirii „după pofta ochilor”, fie din curiozitate sau datorită altor motive care îl vor îndrepta mai degrabă spre sine însuşi, spre automulţumire decît spre a căuta salvarea prin Isus Cristos. Întrebarea esenţială este următoarea: avem voie sau nu să fim implicaţi în aceste fenomene?

Înainte de toate, trebuie să ne fie clar modul lor de interpretare. Din punct de vedere biblic, ştim că învăţătura ocultă despre Dumnezeu, despre om şi despre mîntuire etc. este greşită. De aceea, ocultismul fiind o rătăcire, o deviere este interzis de Dumnezeu, el implicînd contactul direct şi ralierea la forţe străine, vrăjmaşe lui Dumnezeu. Datorită forţelor demonice care acţionează prin intermediul idolului venerat, Biblia condamnă cu atîta vehemenţă idolatria şi practicile oculte. Dumnezeu spune că anumite lucruri îi aparţin doar Lui: „Lucrurile ascunse sînt ale Domnului…” (Deuteronom 29:29), omul fiind dator să se ferească de acestea cu desăvîrşire.

Aplicată la ocultism, interdicţia este motivată nu atît de faptul că asemenea captări de energie ar fi false, ci pentru că ele pot fi interpretate în mod eronat, cu consecinţe fatale în domenii de o importanţă deosebită pentru om cum ar fi, de exemplu, mîntuirea.

Preocuparea manifestată faţă de ocultism va conduce întotdeauna spre concluzii greşite deoarece omul, fiind o creatură căzută, nu are înzestrarea şi abilitatea necesare unei orientări sigure într-un astfel de mediu spiritual; el este incapabil de discernămînt între bine şi rău, între adevăr şi ficţiune pe tărîmul învăţăturilor oculte, unde fiecare „descoperire” făcută sub imboldul curiozităţii constituie o veritabilă cutie a Pandorei.

Însuşi lui Daniel i-a fost necesară o dotare suplimentară, o putere în plus, înţelepciune specială de la Dumnezeu, atribuită lui în împrejurări deosebite pentru a fi în stare să discearnă unele probleme oculte (10). Implicarea lui Daniel în ocultismul babilonean este în mod cert, o excepţie de la norma biblică de evitare totală a ocultismului, dar acest lucru a fost necesar datorită circumstanţelor legate de robia babiloneană, de scopul lui Dumnezeu cu Daniel şi de influenţa pe care acest om trebuia să o aibă asupra Imperiului Babilonean şi al celui Persan.

Este de la sine înţeles că acest ocultism divin, manifestat prin vise sau vedenii simbolice, nu are nevoie de dicţionare explicative pentru interpretarea diverselor semne visate. Oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, care au avut parte de ele, le-au înţeles prin Duhul Sfînt, avînd certitudinea că în mod intenţionat şi cu un scop expres le-au fost hărăzite de Domnul. (11).

Dr. Kurt Koch, o personalitate în domeniul ocultismului, distinge şi demonstrează cu exemple patru moduri diferite în care o persoană poate ajunge victima practicării ocultismului:

1. Prin consacrare voită şi făţişă lui Satan;
2. Prin transfer ocultic de la o persoană la alta;
3. Prin experienţe personale oculte;
4. Prin implicare ereditară, datorită faptului că părinţii, bunicii sau străbunicii au practicat ocultismul. (Există o clară coerenţă ereditară, pînă la a patra generaţie.) (12).

Diavolul este foarte familiarizat cu cea de a doua poruncă a Decalogului, care se încheie cu imperativul „Să nu te închini înaintea lor (a dumnezeilor străini sau înaintea idolilor – n.n.) şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sînt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii pînă la al treilea şi pînă la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc” (Exod 20.5).

Puterile întunericului continuă să-şi revendice dreptul asupra persoanelor care au ajuns în sfera de influenţă a acestora şi, în sprijinul acestei afirmaţii, pot fi date sute de exemple pentru a arăta cît de serios consideră Satan această problemă. Puterile întunericului continuă să-şi revendice dreptul asupra persoanelor care au ajuns în sfera de influenţă a acestora şi, în sprijinul acestei afirmaţii, pot fi date sute de exemple pentru a arăta cît de serios consideră Satan această problemă.

Dr. Koch afirmă că pînă şi citirea cărţilor oculte este periculoasă. Persoana respectivă poate deveni medium fără să-şi dea seama, acest lucru avînd consecinţe deosebit de grave asupra vieţii lui spirituale. De aceea, cărţile de magie şi obiectele oculte (amulete etc.) trebuiesc distruse, deoarece sînt purtătoare ale unor blesteme ascunse.

Tragedia constă şi în faptul că mulţi dintre ocultişti, parapsihologi etc. nu pot abandona ocultismul, fiind în imposibilitatea de a-i rezista chiar atunci cînd sînt conştienţi de pericolul iminent care îi ameninţă, întrucît sînt dominaţi de o forţă spirituală negativă care îi depăşeşte. Cîţi dintre aceştia nu au suferit cumplit şi cîţi n-au murit în împrejurări dramatice pentru faptul de a fi încercat să se lepede de asemenea practici! Lumea pe care aceştia au contactat-o nu îşi abandonează cu uşurinţă victimele.

Pe tărîm ocult, entităţile cu aparenţă benefică sînt, de fapt, entităţi destructive prefăcute în „îngeri de lumină” (13), cu scop de înrobire a oamenilor şi de pregătire a acestora pentru o slujbă de lungă durată, care deseori devine fatală.

Învăţătura creştină afirmă că demonii implicaţi în asemenea fenomene sînt fiinţe spirituale care cîndva fuseseră într-o strînsă părtăşie cu Dumnezeu; acum, ca fiinţe spirituale căzute, nutresc o duşmănie implacabilă nu numai împotriva lui Dumnezeu, ci şi împotriva omului, creatura Sa. Ele îi consideră pe oameni ca fiind creaţi pentru o părtăşie specială cu Dumnezeu, fiinţe care într-un anumit sens l-au înlocuit pe Satan, care se bucurase mai înainte de un privilegiu deosebit în imediata apropiere a lui Dumnezeu (14). Biblia afirmă însă că pînă şi cel mai slab creştin este net superior celei mai teribile puteri demonice a întunericului (15). Această putere spirituală rezidă în Cristos.

Biblia nu pune accentul pe demoni. Fiecare creştin trebuie să fie centrat pe Isus, nu pe forţele răului; dar în acelaşi timp, el trebuie să fie conştient de realitatea obiectivă a lui Satan şi a slujitorilor lui care, deşi cred în existenţa lui Dumnezeu, nici nu-L iubesc (16), nici nu-I aduc închinăciune, căci se tem de judecata care îi aşteaptă (17). Cu toate acestea, ei continuă să fie rebeli, intensificîndu-şi acţiunile pînă în aceste zile de pe urmă (18).

Atitudinea Bibliei faţă de ocultism

Cu referire la ocultism, învăţătura biblică este extrem de clară şi de explicită; sîntem avertizaţi să nu avem de-a face cu ocultismul, sub nici o formă.

Pentru aceasta, textul din Deuteronom 18:10-14 este cel mai expresiv: „Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă fiul sau fiica prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descîntător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să-i întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urîciune înaintea Domnului… Tu să te ţii în totul totului tot numai de Domnul Dumnezeul tău. Căci neamurile acelea pe care le vei izgoni, ascultă de cei ce citesc în stele şi de ghicitori; dar ţie, Domnul, Dumnezeul tău, nu îţi îngăduie lucrul acesta.”

Spiritismul devenise la un moment dat, o abatere majoră în Israel, condamnată capital de Dumnezeu. (19) Saul, primul rege, este prezentat, în acest sens, ca un exemplu pentru posteritate (20): faptul de a fi recurs la serviciile vrăjitoarei din En-Dor (vezi l Samuel 28:1-17), nu numai că a fost cauza căderii lui personale, dar a marcat şi momentul în care Dumnezeu l-a ridicat pe David în locul lui la cîrma poporului Israel. Manase, cel mai preocupat cu spiritismul şi cel mai depravat (acestea două mergînd mînă în mînă), şi-a sacrificat fiii şi fiicele pe altarele demonilor (zeii sau idolii, fiind identificaţi în Scriptură cu demonii şi ca parte integrantă a forţelor aliate cu Satan).

Cuvîntul „idol” în ebraică, sau în greacă „phantom” are semnificaţia de simplă apariţie. În spatele acestor idoli însă, stau la pîndă forţele demonice. Cînd omul se angajează în închinare idolatră, demonii îşi exercită puterea asupra lui. De aceea, nu este de mirare că profeţii erau atît de vehement porniţi împotriva idolatriei şi implicit, inamici ai spiritismului (21), vestind exilul drept pedeapsă a neascultării (22) şi îndemnînd poporul să adopte o atitudine corectă: „Dacă, însă, vi se va zice: „Întrebaţi-i pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce spun viitorul, care şoptesc şi bolborosesc”, răspundeţi: „Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? îi va întreba el pe cei morţi pentru cei vii?…” (Isaia 8.19).

În Noul Testament găsim descrisă aceeaşi atitudine faţă de forţele întunericului: Isus Cristos ia întotdeauna atitudine împotriva puterilor demonizante; apostolul Pavel accentuează că „un idol este totuna cu nimic” (1 Corinteni 8.4), deci că nu are o existenţă reală, dar pune în evidenţă faptul că închinăciunea adusă unor asemenea închipuiri este suficientă pentru ca cineva să devină partener al demonilor; magicienii din Efes, convertiţi la adevărata credinţă, şi-au ars în public cărţile de vrăjitorie, conştienţi că nu-I pot servi şi lui Cristos şi forţelor demonice (23).

În Apocalipsa vrăjitoria, ca şi cei ce o practică, sînt condamnaţi în termenii cei mai categorici. Ea este pusă pe aceeaşi treaptă cu crima, cu idolatria, cu păcătuirea în trup (24), iar originea satanică a acestor practici este clar explicată în Apocalipsa 16:13-14: „Apoi am văzut ieşind din gura balaurului, din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sînt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pămîntului întreg, ca să-i strîngă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic”. Nu sînt greu de sesizat motivele pentru care Biblia ia o atitudine atît de hotărîtă şi fără echivoc împotriva celor care se ocupă cu ocultismul şi iată de ce:

În primul rînd, deoarece persoanele respective se supun unui control exercitat de o putere împotrivitoare lui Dumnezeu.

În al rînd, doilea pasiunea într-o cunoaştere ocultă constituie o tentativă de depăşire de către om a unor limite stabilite de Dumnezeu, (unele lucruri, după cum am amintit, aparţinîndu-I doar Lui) (25).

Mîncînd, la sugestia diavolului, din pomul cunoaşterii binelui şi răului, omul a căzut sub controlul duşmanului din lumea invizibilă. Ce-i drept, a ajuns la un anumit grad de cunoaştere, dar aceasta nu i-a adus decît suferinţă şi un statut de dependenţă faţă de rău. Pînă atunci, ca urmare a unei strînse părtaşii cu Dumnezeu, omul nu simţea nevoia să distingă binele de rău, pentru că avea parte doar de binele oferit de Dumnezeu.

În al treilea rînd, setea de putere de exploatare şi de dominare a supranaturalului este opusă (26) atitudinii normale a unei creaturi faţă de Creator.

Apoi, în al patrulea rînd, Dumnezeu interzice contactul omului cu forţele demonice deoarece acestea îi sînt primejdioase şi în final, distructive.

În Noul Testament ne sînt date exemple (27) de intrare în om a diavolilor: femeia gîrbovă, fiica femeii canaanence, îndrăcitul gherghesean etc. Potrivit învăţăturilor lui Isus, a fi sub controlul unui spirit demonic este ca şi cînd casa ta ar fi invadată de cineva josnic şi nedorit: „Nimeni nu poate să intre în casa unui om tare şi să-i jefuiască gospodăria decît dacă l-a legat mai întîi pe omul acela tare; numai atunci îi va jefui casa” (Evanghelia după Marcu 3.27). Ori, Dumnezeu nu vrea acest lucru pentru creaturile Sale.

Lucrul cel mai rău, cedarea în faţa ocultismului, înseamnă manifestarea urii faţă de Dumnezeu, deoarece denotă nesupunere făţişă; şi cum am văzut, neascultarea este tot atît de vinovată ca şi vrăjitoria (1 Samuel 15:23). Nu fără noimă vrăjitoria şi imoralitatea sînt menţionate atît de des împreună, atît în viaţa de zi cu zi, cît şi pe paginile Scripturii (28).

Ceea ce farmecă în practicile oculte este faptul că acestea dau frîu liber instinctului profund religios existent în fiecare om, însă fără să stimuleze dragostea, sfinţenia sau altruismul. În acest sens, practica ocultă este o pseudoreligie – pe drept cuvînt numită idolatrie – deoarece esenţa ei rezidă în denaturarea adevărului, marele falsificator fiind însuşi Satan.

Prezicerile duhurilor rele imită profeţiile biblice. Duhurile căzute pot contraface, de asemenea, şi darurile spirituale ca: vorbirea în limbi şi interpretarea acestora. Ele pot falsifica vindecările care însă, sînt total diferite de tămăduirile desăvîrşite venite din partea lui Dumnezeu. Duhurile pot falsifica şi închinarea, dar rezultatul acesteia nu este libertatea sau bucuria ci, dimpotrivă, robia şi frica.

În timp ce Duhul Sfînt îl convinge pe om de păcat, de dreptate şi de judecată, duhul cel nesfînt al ocultismului găseşte justificare pentru păcate, neagă realitatea judecăţii şi promovează fie ideea de autoperfecţionare a omului pe plan moral, fie satisfacţia creată de o stare de imoralitate grosolană.

Demonii în Sfînta Scriptură

Întreaga Biblie relevă adevărul că în spatele practicilor oculte se ascund acele principii şi puteri ale răului, cunoscute sub denumirea de demoni.

Biblia, de asemenea, ne prezintă cîteva dintre atributele acestora. Astfel, de pildă, ele posedă capacitatea de cunoaştere; duhul necurat ce-l stăpînea pe omul din Capernaum, adresîndu-I-se lui Cristos, îi spune: „Te ŞTIU cine eşti: Fiul lui Dumnezeu!” (Evanghelia după Marcu 1:24). La fel, demonul din bărbatul efesean îi înfruntă pe fiii lui Sceva cu un argument fără drept de replică: „Pe Isus îl cunosc, şi pe Pavel îl ştiu; dar voi?… Voi drept cine vă daţi?” (Faptele Apostolilor 19:15).

Demonii posedă personalitate, însă îi depersonalizează total pe cei pe care îi subjugă: demonizatul din Gherghesa fusese frustrat de capacitatea de autocontrol, era lipsit de pudoare, locuind gol printre morminte, fără pace, torturat de demoni, ţipînd şi scrijelindu-se cu pietre ascuţite, – toate acestea denotînd lipsa identităţii ca personalitate unică şi manifestarea unei sume de impulsuri conflictuale (Evanghelia după Marcu 5:1-9).

Capacitatea de a vorbi este de asemenea o manifestare a personalităţii. Şi mai toţi demonii la care se referă Noul Testament sînt descrişi în ipostază de ostilitate faţă de Domnul Isus şi prin viu grai; iar afirmaţia „Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit”, redată de Domnul Isus ca expresie a voinţei duhului necurat (Evanghelia după Matei 12:44) demonstrează şi capacitatea de decizie, caracteristică personalităţii. În paranteză fie spus, nu este oare interesant că aceste trei însuşiri sînt comune proceselor psihice (cognitive, afective şi volitive) specifice omului?

Biblia face o distincţie netă între vindecări, pe de o parte şi exorcism, pe de altă parte. Aceasta reiese clar din mesajul trimis de Domnul Isus lui Irod: „Iată că scot draci şi săvîrşesc vindecări…” (Luca 13:32). Domnul Isus nu îşi punea mîinile peste cei demonizaţi, ci le poruncea demonilor să-i părăsească. El nu socotea că o boală L-ar fi putut impurifica, pe cînd punerea mîinilor înseamnă o identificare cu cel peste care se pun mîinile; deci nu Şi le punea peste cei demonizaţi.

Domnul Isus nu iniţia acţiuni speciale de exorcism ci, atunci cînd întîlnea demonizaţi, ori cînd aceştia erau aduşi la El, scotea demonii adresîndu-li-Se acestora şi nu celor posedaţi, mustrînd duhurile şi poruncindu-le să nu se mai întoarcă.

O relatare atotcuprinzătoare a unei asemenea intervenţii benefice o găsim în Marcu 9:14-25: „Cînd au ajuns la ucenici, au văzut mult norod împrejurul lor şi pe cărturari întrebîndu-se cu ei… El i-a întrebat: „Despre ce vă întrebaţi cu ei?” Un om din norod I-a răspuns: „Învăţătorule, l-am adus la Tine pe fiul meu, care este stăpînit de un duh mut…”. Cînd a văzut Isus că norodul vine în fuga mare spre El, a mustrat duhul şi i-a zis: „Duh mut şi surd, îţi poruncesc să ieşi din copilul acesta şi să nu mai intri în el.”

Domnul Isus însuşi nu manifesta nici o tendinţă de a conversa cu duhurile necurate.

În relatarea lui Matei (Matei 8:28-32), ca şi în cea a lui Marcu (Marcu 5.2-20), iniţiativa dialogării şi dorinţa de a ajunge la un compromis vin din partea demonilor.

În Noul Testament găsim un singur caz de exorcism exercitat de la distanţă, descris în Matei 15:21-28 şi în Marcu 7.24-30: În vreme ce Domnul Isus se afla în ţinuturile Tirului şi ale Sidonului, o femeie intervine în favoarea fiicei sale, care era stăpînită de un duh necurat. Mişcat profund de credinţa mamei, Domnul Isus îi spune: „O, femeie, mare este credinţa ta! Facă-ţi-se cum voieşti”, iar evanghelistul Marcu precizează: „Şi cînd a intrat femeia în casa ei, a găsit-o pe copilă culcată în pat; şi ieşise dracul din ea.”

Cînd demonii sînt alungaţi din om, schimbarea este imediată: „…şi iată că cel ce fusese îndrăcit şi avusese legiunea de draci, şedea jos, îmbrăcat şi întreg la minte” (Marcu 5:15). Fiind întrebat de ucenici referitor la motivul pentru care ei nu reuşiseră să-l vindece, Domnul Isus le răspunde, că pentru această misiune de exorcizare, este nevoie de o strînsă părtăşie cu Dumnezeu. Lipsa lor de credinţă (la Matei) şi de rugăciune (la Marcu) era cauza nemijlocită a eşecului lor.

Dacă exorcismul este considerat doar ca o tehnică la îndemînă omului şi nu ca urmare a unei strînse părtaşii cu Dumnezeu, care lucrează prin om, atunci acest exorcism este sortit eşecului. Numai printr-un mandat divin sînt capabili oamenii de fapte de excepţie: „Atunci i-a chemat la Sine pe cei doisprezece şi a început să-i trimită, doi cîte doi, dîndu-le putere asupra duhurilor necurate… Scoteau mulţi draci şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi îi vindecau” (Evanghelia după Marcu 6:7,13); „După aceea, Domnul a mai rînduit alţi şaptezeci de ucenici şi i-a trimis, doi cîte doi, înaintea Lui… Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie şi au zis: „Doamne, chiar şi dracii ne sînt supuşi în Numele Tău” (Evanghelia după Luca 10:1,17).

În încheierea acestui capitol, redăm cîteva dintre manifestările celor demonizaţi:

a) atitudini agresive;
b) desfăşurarea unor forţe fizice anormale;
c) capacitatea de cunoaştere extrasenzorială;
d) amnezie sau reacţii violente, ori izbucniri de rîs necontrolat chiar numai la auzirea Numelui lui Isus, a cuvintelor Bibliei etc.;
e) imposibilitatea de a se ruga, chiar dacă persoana respectivă doreşte lucrul acesta;
f) unor stări de nelinişte, de panică sau de violenţă, sesizate chiar şi de animale.

Celor exorcizaţi trebuie să li se explice că mîntuirea lor este completă numai prin credinţa în jertfa Domnului Isus Cristos (Romani 5:20; Efeseni 1:7, 13-14; 1 Ioan 1:7-9; Galateni 1:4; Coloseni 1:4; 1 Petru 1:19; 2.24).

Note:

(10) Daniel 1:17,20: „Dumnezeu a dat acestor patru tineri ştiinţă şi pricepere pentru tot felul de scrieri şi înţelepciune; mai ales însă, l-a făcut pe Daniel priceput în toate vedeniile şi în toate visele…. În toate lucrurile care cereau înţelepciune şi pricepere şi despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decît toţi vrăjitorii şi cititorii în stele care erau în împărăţia lui.”

(11) Faptele Apostolilor 16:9,10: „Noaptea, Pavel a avut o vedenie: un om din Macedonia stătea în picioare şi i-a făcut următoarea rugăminte: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!” După vedenia aceasta a lui Pavel, am căutat îndată să ne ducem în Macedonia căci înţelegeam că Domnul ne cheamă ca să le vestim Evanghelia.”

(12) Geneza 15.16: „În al patrulea neam, ea (sămînţa lui Avraam – nota noastră) se va întoarce aici; căci nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vîrful.”

(13) 2 Corinteni 11:14: „Şi nu este de mirare, pentru că însuşi Satana se preface într-un înger de lumină.”

(14) vezi nota (9).

(15) 1 Ioan 5:4: „…pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea; şi ceea ce cîştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră.”
1 Ioan 2:13 b: „Vă scriu, tinerilor, fiindcă l-aţi biruit pe cel rău.”

(16) 1 Ioan 4:20: „Dacă zice cineva „Eu îl iubesc pe Dumnezeu” şi-l urăşte pe fratele său, pe care îl vede, cum poate să îl iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?”

(17) Iacov 2:19: „…şi dracii cred… şi se înfioară.”

(18) Apocalipsa 12:12: „Vai vouă, pămînt şi mare! Căci diavolul a coborît la voi, cuprins de o mînie mare, fiindcă ştie că nu mai are decît puţină vreme.”

(19) Levitic 20:27: „Dacă un bărbat sau o femeie cheamă duhul unui mort sau dacă se îndeletniceşte cu ghicirea, să fie pedepsit cu moartea…”. Exod 22.18: „Pe vrăjitoare să n-o laşi să trăiască.”

(20) 10.13,14: „Saul a murit pentru că s-a făcut vinovat de fărădelege faţă de Domnul, al cărui cuvînt nu l-a păzit, şi pentru că a întrebat şi a cerut sfatul celor ce cheamă morţii. Nu L-a întrebat pe Domnul; de aceea Domnul l-a omorît, şi împărăţia a dat-o lui David, fiul lui Isai.”

(21) 1 Samuel 15:23: „Căci neascultarea este tot atît de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decît închinarea la idoli şi serafimi…”. Ieremia 32.35: „Au zidit înălţimi lui Baal în valea Ben-Hinom, ca să treacă prin foc lui Moloh pe fiii şi pe fiicele lor; lucru pe care nu li-1 poruncisem; şi nici nu-Mi trecuse prin gînd că au să facă asemenea grozăvii ca să ducă pe Iuda în păcat.” Ezechiel 21.21: „Căci împăratul Babilonului stă la răscruce, la capătul celor două drumuri, ca să dea cu bobii; el scutură săgeţile, întreabă terafimii şi cercetează ficatul.” Mica 5.12-14: „Voi nimici cu desăvîrşire descîntecele din mijlocul tău şi nu vei mai avea vrăjitori; voi nimici cu desăvîrşire idolii tăi şi stîlpii idoleşti din mijlocul tău şi nu te vei mai închina la lucrarea mîinilor tale; voi nimici cu desăvîrşire din mijlocul tău Astarteele şi-ţi voi dărîma idolii.”

(22) Ieremia 27.4,6,9,10: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, împăratul lui Israel… : „Acum dau toate aceste ţări în mîinile robului Meu, Nebucadneţar, împăratul Babilonului… De aceea, să nu-i ascultaţi pe prorocii voştri, pe ghicitorii voştri, pe visătorii voştri, pe cititorii voştri în stele şi pe vrăjitorii voştri care vă zic: „Nu veţi fi supuşi împăratului Babilonului!* Căci ei vă prorocesc minciuni, ca să fiţi depărtaţi de ţara voastră, ca să vă izgonesc şi să pieriţi”. Ieremia 32.28,29,34: „De aceea, aşa vorbeşte Domnul: „Iată, dau cetatea aceasta în mîinile haldeilor şi în mîinile lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului. Haldeii, care luptă împotriva ţării acesteia, vor intra, îi vor pune foc şi o vor arde împreună cu casele pe acoperişurile cărora au adus tămîie lui Baal şi au turnat jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mînie… şi-au pus urîciunile idoleşti în Casa peste care este chemat Numele Meu şi au spurcat-o”.”

(23) Faptele Apostolilor 19:19: „Şi unii dintre cei ce făcuseră vrăjitorii şi-au adus cărfile şi le-au ars înaintea tuturor…”.

(24) Apocalipsa 9:21: „Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.” Apocalipsa 18.23: „Lumina lămpii nu va mai lumina în tine şi nu se va mai auzi în tine glasul mirelui şi al miresei, pentru că negustorii tăi erau mai-marii pămîntului, pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta…”.
Apocalipsa 21.8: „Dar cît despre fricoşi, necredincioşi, scîrboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” Apocalipsa 22.15: „Afară sînt cîinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună.”

(25) Deuteronom 29.29 (vezi pagina 25).

(26) Mica 6:8: „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine; şi ce alta cere Domnul de la tine decît să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?”

(27) Luca 13:16: „Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam şi pe care Satana o ţinea legată de optsprezece ani…”. Marcu 7.30: „Şi cînd a intrat femeia în casa ei, a găsit copila culcată în pat, şi ieşise dracul din ea.” Luca 8.27: „Cînd a ieşit Isus la ţărm, L-a întîmpinat un om din cetate, stăpînit de mai mulţi draci.”

(28) Galateni 5.19-21: „Şi faptele firii pămînteşti sînt cunoscute, şi sînt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, zavistiile, mîniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare acestora.” Apocalipsa 2.14: „Tu (Biserică din Pergam – nota noastră) ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam, care l-a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel ca să mănînce din lucrurile jertfite idolilor şi să se dedea la curvie.” Apocalipsa 9.21, vezi nota (24). 1 Corinteni 6.9,10: „Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurva rii, nici malahii, nici sodomiţii… nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.”

II. Parapsihologia – ocultism ştiinţific

„Multe căi îi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte.” Proverbe 14:12

Parapsihologia, psihotronica, metapsihologia sau bioenergetica etc., cum mai este numită aşa-zisa disciplină a fenomenelor psihice paranormale, nu sînt altceva decît denumiri moderne ale ocultismului.

Accentuăm faptul că parapsihologia nu se ocupă cu studiul unor puteri naturale înnăscute dar încă neobservate în om, ci studiază ocultismul şi demonismul, redefinit ca fenomen psi latent. Singura deosebire constă în aceea că parapsihologia modernă este mai tehnicizată şi mai orientată spre investigaţii „ştiinţifice”, datorită progresului dobîndit de om în tehnologie, în instrumentaţie şi în cunoaşterea ştiinţifică în general.

Contrar opiniei majoritare şi a afirmaţiilor parapsihologilor, descoperirile în domeniul energiei psihice realizate prin tehnologii moderne – departe de a fi atît de noi, pe cît par de uimitoare – ele sînt, de fapt, foarte vechi. Este foarte important să nu diluăm gravitatea implicării în ocultism prin redefinirea acestuia. Deseori, parapsihologia etichetează ocultismul ca fiind un fenomen natural, inofensiv, însă pe fondul multor fenomene parapsihologice acţionează demonicul.

Scriptura îl numeşte pe Satan „un mincinos şi un asasin iniţial” (29), unul care distruge şi omoară prin falsuri cu aparenţe de probitate ştiinţifică, cea mai eficientă tactică fiindu-i camuflajul. Diavolul nu-i spune nici unei persoane „Eu sînt Satan şi dorinţa mea este ca sufletul tău să se piardă!”

Dimpotrivă, el este un demagog versat, cu multe faţete. Psihologului îi promite: „Îţi voi da adevărata cunoaştere şi înţelegere a lumii psihice”; pe ocultist îl amăgeşte spunîndu-i: „Îţi voi oferi răspunsurile privitoare la ultimile secrete ale creaţiei”. El îl incită pe omul religios şi pe cel moral la redobîndirea raiului, prin strădania de cîştigare a unui statut de absolută integritate morală prin efort propriu. Raţionalistului îi declară net: „Eu nu sînt nicăieri; nici măcar nu exist!”

De numele divine, de citate biblice sau de alte simboluri creştine se foloseşte ca de o mască, atunci cînd vrea să-şi ascundă adevărata identitate, prinzîndu-i în plasa lui pe cei creduli şi chiar pe unii creştini. Oare ce şanse de supravieţuire ar avea copiii noştri dacă am scrie pe sticluţele cu otrăvuri pe care le avem în casă, cu litere aurite, împodobite cu flori strălucitoare, titlul celui mai frumos basm?

Diavolul este – repetăm – un strateg iscusit; dacă o metodă dă greş, el va încerca alta. Oricine este implicat în ocultism, fie el denumit ştiinţific sau oricum altfel, trebuie să înţeleagă faptul că el nu promovează cauza dezvoltării personale, că nu contribuie la înălţarea spirituală a societăţii şi nici măcar la progresul ştiinţific. Dimpotrivă, astfel de practici vor fi cauza căderii lui, cu consecinţe nefaste asupra urmaşilor.

Repetăm: parapsihologia, cu toate pretenţiile ei, nu este studiul unei noi ramuri a ştiinţei, ci practicarea ocultismului deghizat sub o nouă formă, tendenţios înşelătoare. Pretenţia de a avea autoritate asupra lumii spirituale este, în fond, rebeliune. Omul se erijează într-o entitate spirituală care porunceşte forţelor transcendentale; el vrea ca Dumnezeu să-i stea la dispoziţie – şi nicidecum invers – iar această nesăbuită aroganţă deschide larg uşile magiei.

Cum a luat naştere parapsihologia? Care îi este obîrşia?

În a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, teoria evoluţionistă a lui Darwin a distrus credinţa în Dumnezeu şi implicit în Biblie, în rîndurile multora dintre contemporanii savantului. S-a răspîndit atunci ideea că existenţa omenirii nu este condiţionată de existenţa primordială a unui Creator. Astfel, Dumnezeu a fost înlăturat din conceptul de existenţă umană individuală, comunitară, universală; de asemenea şi Cuvîntul Lui – Biblia.

Poate că nici o altă idee modernă nu este atît de responsabilă de negarea lui Dumnezeu şi a Cuvîntului Său, ca această teorie a pretinsei evoluţii. Roadele ei se mai văd şi astăzi.

În mod inevitabil, darwinismul le-a dat unora un impuls indirect spre ocultism: simţindu-se frustraţi de transcendenţă, încotro aveau să se mai îndrepte? În concepţia acestor oameni prinşi în vraja noii teorii, nu mai exista nici o realitate spirituală, nici imoralitate personală, nici mîntuire. Singura şansă a omului era să trăiască un număr de ani, în funcţie de capacitatea de adaptare, după care urma anihilarea. Cu alte cuvinte, „Mama Natură”, după un îndelung şir de tatonări, ar fi creat capodopera, creierul uman, pentru ca mai apoi, din lipsă de resurse sau de imaginaţie, să-l hărăzească drept hrană viermilor!

Ca o reacţie împotriva darwinismului, proliferarea spiritismului a fost privită de unii ca o speranţă de a dovedi realitatea spirituală şi supravieţuirea psihicului după moartea individului, o încercare de a readuce realitatea spirituală în vieţile lor golite de sens.

La sfîrşitul aceluiaşi secol, al nouăsprezecelea, unii teologi au susţinut cercetarea aşa-numitului „fenomen psi” pentru a dovedi existenţa dimensiunii spirituale; erau aceiaşi teologi care crezuseră cîndva în autoritatea biblică, dar care capitulaseră în faţa teoriilor materialist-evoluţioniste formulate de Charles Darwin. Acum, necredinţa în suveranitatea lui Dumnezeu i-a condus spre ocultism, cu nădejdea zadarnică de a-şi revitaliza credinţa. Asemenea fenomene nu sînt străine însă nici zilelor noastre.

Printre cei care au abandonat credinţa în autoritatea biblică au fost miile de intelectuali dornici de a-şi umple vidul prin căutarea unui nou fel de viaţă. Prin aceasta, n-au făcut altceva decît să plonjeze în domeniul ştiinţelor oculte, care păreau să ofere „viaţă şi sens lumii moarte a darwinismului şi a materialismului”, pe care tocmai ei l-au fortificat prin lipsa lor de credinţă în Dumnezeu şi în Cuvîntul Său. Mîndria, autoînşelarea şi supranaturalismul pe care îl practică îi ţin departe de Adevăr. Confundînd satanismul cu divinul ei văd cercetarea psi ca o „confirmare” a Bibliei, pe care cîndva tot ei o respinseseră.

Capcana acestei cercetări constă în aceea că, în locul acceptării bazate pe credinţă, Biblia este interpretată în lumina parapsihologiei, promovîndu-se ideea că toţi oamenii îşi pot dezvolta energii psihice, ca unii care sînt deja divini. Această capacitate – susţin ei – ar fi posibilă prin diferite exerciţii, prin autoperfecţionare şi nu prin naşterea din nou. Iată eroarea, iată amăgirea!

Mai mult: majoritatea parapsihologilor aşa-zis creştini văd cercetarea psi drept o confirmare a minunilor biblice, ca o evidenţă a supravieţuirii sufletului după moartea trupească şi ca o dominaţie a realităţii spirituale asupra materialismului. Ba mai mult, tocmai aceşti parapsihologi „creştini” se amăgesc folosind rezultatele cercetărilor lor pentru a demonstra că, la urma urmelor, Biblia este adevărată.

Învăţătura biblică arată că minunile nu-l vor convinge pe cel necredincios de necesitatea mîntuirii. Fariseii au fost martorii oculari ai minunilor înfăptuite de Domnul Isus şi totuşi, reacţia Lor a fost aceea de a încerca să-L omoare (30). În pilda despre bogatul nemilostiv, Domnul Isus spune clar despre fraţii bogatului că „nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi” (Evanghelia după Luca 16:31). Nu este de aceea de mirare că şi cei mai înverşunaţi materialişti, odată ce au experimentat puterile oculte, nu le vor mai rezista, îndreptîndu-se mai degrabă spre spiritism decît spre creştinism, deoarece vidul se cere a fi umplut fie cu adevăr, fie cu minciună.

Biblia nu are nevoie de sprijinul – oricum neputincios – al „dovezilor” parapsihologiei referitoarea la existenţa şi autenticitatea manifestărilor psihice: Adevăratul creştin crede în Cuvîntul insuflat al lui Dumnezeu, crede în minuni, crede în învierea lui Isus, care este o dovadă suficientă şi de netăgăduit.

Vehiculul predilect al ocultismului a fost spiritismul. De aceea nu este surprinzător faptul că, în marea lor majoritate, cercurile parapsihologice au fost fondate de spiritişti, iluştri savanţi amăgiţi, care încercau să-i dea spiritismului o faţadă ştiinţifică. (Fundaţia de Parapsihologie a fost iniţiată de faimosul medium Eileen Garrett; Asociaţia de Prietenie a Frontierelor Spirituale a fost fondată de renumitul medium Arthur Ford, iar Colegiul Britanic de Ştiinţe Psihice l-a avut drept ctitor pe faimosul medium J. H. McKenzie).

Parapsihologia a avut şi are încă de luptat din răsputeri pentru un dram de probitate ştiinţifică. Dată fiind natura şi originea ei, ar fi surprinzător să dobîndească măcar o minimă respectabilitate în ochii savanţilor de bună credinţă, de vreme ce parapsihologia aşa-zis „ştiinţifică” nu este decît ocultism. Astronautul Edgar Mitchell, care se ocupă acum de parapsihologie, admite că nu e uşor să tragi liniile de marcaţie între ocultism şi parapsihologie. Iată doar cîteva exemple de articole evident oculte apărute în numerele recente ale revistelor de parapsihologie: „Analiza unei şedinţe mediumistice printr-o metodă nouă”, ASPR – octombrie 1968; „Reincarnarea, corpuri astrale şi componenţa psi”, ASPR – aprilie 1979; „Eileen J. Garrett – o apreciere” – iulie 1971; „Cărţi oculte la Universitatea din Pittsburg” -iulie 1971.

Este regretabil faptul că în zilele noastre mulţi creştini mai privesc parapsihologia ca fiind ceva pozitiv, ca o dovadă ştiinţifică a existenţei supranaturalului. În acest sens, au fost redactate numeroase lucrări în care se adoptă o atitudine deosebit de favorabilă fenomenelor parapsihologice. Notăm însă următorul adevăr: Biblia, Cuvîntul lui Dumnezeu, este pe poziţie de netă împotrivire oricăror implicări oculte. Prin urmare, a fi un parapsiholog creştin înseamnă de fapt a fi un creştin ocultist.

Cu toate acestea, în unele locuri se manifestă o insistentă opţiune din partea unor „creştini” parapsihologi pentru implicarea bisericilor în cercetarea parapsihologică. „Dacă mesajul este „bun” – zic ei – „şi dacă acesta este spre „binele” omenirii, înseamnă că el este de provenienţă divină; dacă este un mesaj de natură egoistă şi vizînd un profit personal, el nu poate fi din partea lui Dumnezeu”.

Acestui argument li se raliază mulţi parapsihologi creştini. Ei pretind că a fi un medium dumnezeiesc este spre „binele” omenirii şi că deci, nu este condamnabil. Postîndu-se pe această poziţie, ei neagă interdicţia categorică a Scripturii, folosindu-i învăţătura doar în scopul sprijinirii propriei lor răzvrătiri şi propagînd teoria unei condamnări limitate, datorate numai spiritismului fraudulos. În opoziţie cu această concepţie, Biblia afirmă cu claritate că orice fenomen supranatural provine fie de la Dumnezeu, fie de la Satan.

Celor ce nu cred în revelaţiile scripturale, asemenea enunţuri senzaţionale cu specific ocult, le par ca şi o evanghelie cu un mesaj extraordinar. Totuşi, parapsihologia nu va da o interpretare corectă a Scripturii, ci una ocultistă. Necredinţa rămîne, dar oamenii sînt „ajutaţi”, în numele lui Cristos (!) să fie receptivi faţă de ocultism.

Parapsihologii aşa-zişi „creştini” sînt entuziasmaţi de fenomenul psi doar pentru că ei nu au crezut niciodată pe deplin în Biblie. Ei se scuză afirmînd că Biblia, privită cîndva ca lipsită de valoare, „vine acum la viaţă” datorită interpretărilor parapsihologice. Rugăciunea abia în această conjunctură ar avea sens, de vreme ce parapsihologia a demonstrat că mintea poate contacta o altă minte; Dumnezeu este astfel lăsat undeva în fundal, doar ca o fiinţă impersonală.

O altă teză a parapsihologiei susţine că moartea nu înseamnă inexistenţă (anihilare, ca în doctrina materialist-evoluţionistă), căci oamenii pot simţi mîngîierea unor licăriri din realităţile lumii de dincolo, mîngîiere obţinută prin cercetare şi practică parapsihologică. (Despre aceasta ne vom ocupa mai detaliat în capitolul următor.)

Mulţi adepţi ai psihologiei experimentale ţin să dea toate asigurările posibile pentru a-şi convinge semenii – ca şi pe ei înşişi, de altfel – că puterile demonice pot acţiona pozitiv asupra omului. Abilităţile lor psihice sînt însă contrare voinţei lui Dumnezeu, în sensul că nu-L onorează pe Isus Cristos.

Celebrul medium Edgar Coyce este un exemplu notoriu în acest sens. El a reuşit să îşi dezvolte asemenea abilităţi paranormale pe care, deşi le-a suspectat ca fiind satanice, le-a folosit totuşi sub pretextul de mai bine pentru umanitate. Rezultatul – distrugerea a mii de vieţi şi în final, propria sa ruinare.

De cele mai multe ori, spiritele rele se deghizează în spirite bune şi chiar săvîrşesc unele lucruri bune, însă numai cu scopul de a-i abate pe oameni de la calea adevărului şi a mîntuirii (Vezi nota 13). Ele dau iluzia unei înalte spiritualităţi, însă nu aceasta este adevărata spiritualitate.

Istoria omenirii dovedeşte, pe de altă parte, că omul nu poate mînui suficient de bine forţele obişnuite, cu atît mai puţin le poate dirija pe cele supranaturale. Se spune că puterea corupe, în cazul acesta, forţele supranaturale negative corup la modul superlativ şi doar cei neînţelepţi vor ignora un asemenea pericol.

Parapsihologii susţin că energia recent evidenţiată prin studii şi practici psihotronice ar fi înnăscută în om, că ar avea un caracter natural şi că este accesibilă oricui ignorînd – conştient sau nu – că practic, este vorba despre puteri demonice. „Ar putea fi ceva rău în dorinţa de a dezvolta o energie „naturală”? De ce trebuie considerată neapărat demonică?” se întreabă ei.

Mai mult: unii dintre aceştia consideră puterile paranormale ca fiind un dar de la Dumnezeu şi exercitîndu-le, se dau înşişi trimişii Lui. Întocmai aşa procedează şi falşii profeţi, lăsînd să se înţeleagă că orice critică este inadmisibilă: „Cine are dreptul să denigreze astfel de daruri „venite din cer”?”. Iată cum, în mod paradoxal, lucrările lui Satan ajung să fie privite ca daruri de la Dumnezeu! Şi iată, prin urmare, cît de important este modul în care abordăm această temă.

Ce spune Biblia în legătură cu înzestrările supranaturale? Simplu: că ele provin fie de la Dumnezeu, fie din partea lui Satan, marele înşelător. Isus Cristos, care a reprezentat umanitatea perfectă, nedecăzută a trebuit să Se bazeze deplin pe Dumnezeu pentru înfăptuirea minunilor (31) şi această putere nu L-a părăsit niciodată. La polul opus, sclava din Filipi, care avea un duh de ghicire, şi-a pierdut această capacitate de îndată ce Pavel i-a ordonat duhului care o stăpînea: „În Numele lui Isus Cristos, îţi poruncesc să ieşi din ea!” (Faptele Apostolilor 16:18). Dacă puterile ei ar fi fost naturale şi latente, acest lucru nu ar fi avut loc. De asemenea dacă aşa ar sta lucrurile. Domnul Isus nu şi-ar fi îndemnat ucenicii să se roage pentru a obţine astfel de putere de la Dumnezeu (1 Corinteni 14:13), ci le-ar fi sugerat dezvoltarea propiilor puteri psihice.

De regulă, cea mai palpabilă dovadă a exercitării puterii supranaturale o constituie minunile. Numai că, în vreme ce minunile dumnezeieşti au ca scop glorificarea lui Dumnezeu, zidirea Bisericii şi întărirea cuvîntului Evangheliei, minunile înfăptuite prin puterile întunericului, de către diferiţi impostori urmăresc sprijinirea unor credinţe false sau confirmarea unei pretinse provenienţe divine.

În sprijinul acestei afirmaţii, redăm în continuare cîteva texte care reliefează natura diferită şi scopul diametral opus, în funcţie de natură, al minunilor:

– Ioan 9:1-3, 6,7. „Cînd trecea, Isus l-a văzut pe un orb din naştere. Ucenicii Lui L-au întrebat: Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” Isus le-a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui; ci s-a născut aşa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”… „După ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pămînt şi a făcut tină din scuipat. Apoi a uns ochii orbului cu tina aceasta şi i-a zis: „Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului”…. El s-a dus s-a spălat şi s-a întors văzînd bine.”

– Faptele Apostolilor 4:29,30: „Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă robilor Tăi putere să vestească Cuvîntul Tău cu toată îndrăzneala şi întinde-Ti mîna ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin numele robului Tău cel sfînt, Isus.”

– Faptele Apostolilor 14:3: (Apostolii) „au rămas destul de multă vreme în Iconia şi vorbeau cu îndrăzneală în Domnul, care adeverea Cuvîntul privitor la harul Său, şi îngăduia să se facă semne şi minuni prin mîinile lor.”

– Romani 15:18,19: „Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru, pe care să nu-l fi făcut Cristos prin mine, ca să aducă Neamurile la ascultarea de El: fie prin cuvîntul meu, fie prin faptele mele, fie prin puterea semnelor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfînt.”

– 1 Corinteni 14:12: „Tot aşa şi voi, fiindcă rîvniţi după daruri duhovniceşti, să căutaţi să le aveţi din belşug în vederea zidirii sufleteşti a Bisericii.”

– 1 Corinteni 12:7: „Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.”

– Evrei 2:4: „…în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi diferite minuni şi cu darurile Duhului Sfînt, împărţite după voia Sa.”

– Exod 7:10-12; 8:6,7: „Moise şi Aaron s-au dus la Faraon şi au făcut cum le poruncise Domnul. Aaron şi-a ridicat toiagul înaintea lui Faraon şi înaintea slujitorilor lui; şi toiagul s-a prefăcut într-un şarpe. Dar Faraon a chemat nişte înţelepţi şi nişte vrăjitori şi vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. Toţi şi-au aruncat toiegele, şi acestea s-au prefăcut în şerpi. Dar toiagul lui Aaron a înghiţit toiegele lor. Aaron şi-a întins mîna peste apele Egiptului şi au ieşit broaşte şi au acoperit ţara Egiptului. Dar şi vrăjitorii au făcut la fel prin vrăjitoriile lor: au scos şi ei broaşte peste toată tara Egiptului.”

– Deuteronom 13:1-3: „Dacă se va ridica în mijlocul tău un proroc sau un visător de vise care îţi va vesti un semn sau o minune, şi dacă se va împlini semnul sau minunea aceea despre care ţi-a vorbit el zicînd: „Haidem după alţi dumnezei – dumnezei pe care tu nu-i cunoşti – şi să le slujim!”, să n-asculţi cuvintele acelui proroc sau visător de vise, căci Domnul, Dumnezeul tău, te pune la încercare…”.

– Matei 7:22,23: „Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?”

– Matei 24:24: „Căci se vor scula Cristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi, vor face semne mari şi minuni, pînă acolo încît să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.”

– Faptele Apostolilor 8:9-11: „În cetatea Samaria era un om numit Simon, care zicea că este un om însemnat; el vrăjea şi punea în uimire pe poporul Samariei. Toţi, de la mic pînă la mare, îl ascultau cu luare aminte şi ziceau: „Aceasta este puterea lui Dumnezeu, cea care se numeşte „mare”. Îl ascultau cu luare aminte, pentru că multă vreme îi uimise cu vrăjitoriile lui.”

– 2 Tesaloniceni 2:9,10, vorbind despre „cel Nelegiuit” afirmă: „Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sînt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărată ca să fie mîntuiţi.”

Minunile, ca dovadă a existenţei lui Dumnezeu, sînt cerute numai de cei necredincioşi, dar subliniem din nou: suprema şi cea mai convingătoare minune este învierea Domnului Isus Cristos.

– Matei 12:38: „Atunci, unii dintre cărturari şi dintre farisei au luat cuvîntul şi I-au zis: Învăţătorule, am vrea să vedem un semn de la Tine”.

– Matei 16:1: „Fariseii şi saducheii s-au apropiat de Isus şi ca să-L ispitească, I-au cerut să le arate un semn din cer”.

– Luca 11:29: „Pe cînd noroadele se strîngeau cu grămada, Isus a început să spună: „Neamul acesta este un neam viclean, el cere un semn…”.

– Luca 23:8: „Irod, cînd L-a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult; căci de mult dorea să-L vadă din pricina celor auzite despre El; şi nădăjduia să-L vadă făcînd vreo minune.”

Şamanii animişti, cu toată bezna superstiţiilor lor, sînt mai sinceri cînd atribuie spiritelor rele toate minunile pe care le fac. La fel şi „sfinţii” hinduşi recunosc că toată puterea lor le vine exclusiv de la spirite, ei neavînd alte abilităţi speciale în afară de aceea de a se concentra. Numai recent, sub influenţa parapsihologiei, tot mai mulţi oameni au început să-şi considere puterile supranaturale ca fiind „latente şi naturale”. „Devreme ce sînt naturale, zic ei, aceste puteri nu sînt demonice”. Mai mult: se susţine că nici minunile biblice nu sînt supranaturale şi că, prin urmare, nici Isus nu este supranatural şi de aceea nici unic; natura şi legea impersonală ar fi suprema realitate, pe care numai religia a imaginat-o ca Dumnezeu.

Pe linia acestui raţionament, se confundă natura cu Dumnezeu, creaţia cu Creatorul, negîndu-se însăşi validitatea creaţiei ca acţiune divină, substituindu-i-se noţiunea abstractă ateistă, numită „Natură”, cu „N” majuscul, totuşi conferindu-i-se unele dintre atributele divinităţii, cum ar fi omniprezenţa, eternitatea etc. Nu există însă nici o evidenţă a vreunei energii extrafizice care să rezide în om şi nu există, de asemenea, nici o bază scripturală care să susţină opinia că omul şi cosmosul ar fi uniţi printr-o energie impersonală.

Problema legată de aceste concepte diferite de energie, constă în posibilitatea reală a unei denaturări demonice. S-ar putea ca însăşi lucrurile pe care Dumnezeu vrea să ni le descopere spre binele nostru, să le fie revelate ocultiştilor de către demoni. Nu este imposibil prin urmare, ca Satan, cunoscînd exact distribuţia energiei către organele corpului – de altminteri vitală – să o descopere ocultiştilor. Or, în cazul în care este acceptată ca venind „de la sine”, adică de la Natură, înseamnă că va detrona concepţia biblică în favoarea celei oculte. Şi, odată admisă, concepţia ocultă va determina un anume mod de viaţă, cu rezultate negative care pot fi văzute şi verificate.

Consecinţa în acest caz va fi inevitabil, ruina. Căci după cum un pom rău nu poate da fructe bune (Matei 7:18), nici viaţa bazată pe asemenea învăţături nu a dat, nu dă şi nici nu va da rezultate bune.

Prezentăm în continuare în mod succint, o paralelă între ceea ce ar vrea să pară şi ceea ce este – sau nu este – în mod real parapsihologia:

Pretenţiile parapsihologiei Adevărata stare a lucrurilor
Parapsihologia susţine că se ocupă cu un nou cîmp de studiu ştiinţific, avînd ca obiect comunicarea telepatică şi alte fenomene psihice paranormale. De fapt, parapsihologia nu este o ştiinţă adevărată, deşi ea poate folosi metode ştiinţifice. Ea este doar o încercare de clasificare şi cuantificare a puterilor şi abilităţilor oculte, care au existat de-a lungul istoriei. Din această cauză, parapsihologia experimentală a eşuat în cea mai mare măsură încercînd să facă din fenomenul psi un cîmp de studiu ştiinţific. Ocultismul va rămîne întotdeauna în afara adevăratului domeniu ştiinţific.
Psi, sau abilităţile psihice, sînt capacităţi înnăscute şi naturale ce pot fi dezvoltate în mod individual de către toţi oamenii, printr-o instruire adecvată. Abilităţile psi nu sînt naturale, fiind iniţiate şi susţinute de surse din afara omului.
Deşi studiul parapsihologiei poate fi periculos, dacă avem grijă, înţelepciune şi discernămînt – afirmă parapsihologii – putem studia cu eficienţă şi fără pericole fenomenele din acest domeniu. Toate studiile parapsihologice sînt deosebit de periculoase şi trebuie evitate în întregime. Discernămîntul uman în această arie este insuficient pentru a face faţă complexităţilor implicate în acest domeniu.
Atît cercetarea parapsihologică cît şi aplicaţiile acesteia pot aduce omului o largă varietate de beneficii. Nici un beneficiu nu va rezulta din practicile asociate cu această arie de cercetări, ci mai degrabă mult rău se va abate asupra acelora care sînt implicaţi. Implicînd din ce în ce mai mult societatea în ocultism, civilizaţia se va deteriora spre primitivism şi superstiţie cu consecinţe serioase în fiecare domeniu inclusiv în cel spiritual, moral şi economic.
Biblia conţine sute de evenimente parapsihologice, textele ei susţinînd parapsihologia. (Aşa-zişii parapsihologi creştini sînt în mod special încîntaţi de această opinie.) Într-adevăr, Biblia conţine sute de evenimente supranaturale, însă ea se opune fenomenelor parapsihologice, Biblia îl prezintă pe om ca pe o fiinţă lipsită de puteri supranaturale, arătînd că adevăratele evenimente supranaturale izvorăsc din cele două surse: fie din Dumnezeu, fie din Satan.
Parapsihologia promovează cauza adevăratei ştiinţe. Parapsihologia distruge de fapt ştiinţa adevărată.
Din punctul de vedere al parapsihologiei aşa-zise „creştine”, creştinii trebuie să fie deschişi pentru a ajuta la promovarea acestui nou domeniu, spre noi orizonturi. Darurile Duhului Sfînt nu sînt altele decît aceste abilităţi psihice. Creştinii sînt avertizaţi să se ferească în totalitate de ocultism. Darurile Duhului Sfînt sînt în opoziţie cu aceste abilităţi psihice. Ele pornesc dintr-o sursă diferită şi produc reacţii cu totul diferite.

Note:

(29) „El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr. pentru că în el nu este adevăr. Ori de cîte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii (Evanghelia după Ioan 8:44).

(30) Matei 12.13,14: „Isus a zis omului aceluia: „Întinde-fi mîna!” El a întins-o, şi mîna s-a făcut sănătoasă…. Fariseii au ieşit afară şi s-au sfătuit cum să-L omoare pe Isus.”

(31) Evanghelia după Matei 12:28: „…Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu…”.

III. Reincarnare – da sau nu?

Vom analiza acum două concepte care suscită un deosebit interes şi care par să cîştige o tot mai largă acceptare în gîndirea oamenilor străini de adevărul Evangheliei:

1) reincarnarea şi
2) existenţa vieţii după moarte.

Reincarnarea sau, ştiinţific spus, „metempsihoză” este definită ca fiind întruparea sufletului după moartea individului, o transmigrare în una sau mai multe vieţi succesive, supusă unui progres logic al purificării şi avînd un curs progresiv care vizează perfecţionarea şi în final, contopirea sufletului cu realitatea ultimă – anihilarea.

Metempsihoza, ca doctrină, a apărut din cele mai vechi timpuri, fiind o componentă a religiilor hinduse. Odată cu răspîndirea gîndirii şi filozofiei orientale, dogma reincarnării a cîştigat teren în America, în Australia şi chiar în Europa dovedindu-se, alături de teoria evoluţionistă, potrivnică autorităţii biblice şi, implicit, cauza rătăcirii multor adepţi ai acestei erezii. Crezul omului în reincarnarea sa exclude ideea necesităţii mîntuirii şi, deci, a unui Mîntuitor. Odată ce omului i se sugerează şansa unei reabilitări prin efort propriu, pe parcursul unei alte vieţi, înseamnă că devin absurde însăşi noţiunile de mîntuire şi de judecată; de una nu are nevoie, de cealaltă nu se teme. Este vădit, prin urmare, scopul diversionist a lui Satan care încearcă, în mod subtil, să-i abată pe oameni de la adevărata cale.

Aduce Biblia dovezi în legătură cu reincarnarea? Categoric nu, deşi mulţi oameni înşelaţi de Satan, cred că da. Oricum, doctrina biblică a mîntuirii şi doctrina reincarnării sînt diametral opuse.

Principiile de bază ale doctrinei reincarnării constau esenţialmente în următoarele:

1) posibilitatea omului de a trăi succesiv mai multe vieţi – chiar mii – pentru:
a) răscumpărarea relelor înfăptuite în viaţa sau în vieţile anterioare
b) atingerea unui grad cît mai înalt de perfecţiune;
2) negarea necesităţii unui Mîntuitor şi implicit a mîntuirii; în consecinţă, omul este capabil să ajungă prin efort propriu la cea mai înaltă treaptă de desăvîrşire, pentru aceasta omul îşi este sieşi judecător;
3) infirmarea existenţei lui Dumnezeu; realitatea supremă o reprezintă legea karma (32) impersonală.

Există oare posibilitatea vreunei autoperfecţionări prin trăirea mai multor vieţi?

Doctrina reincarnării răspîndeşte ideea că omul îşi plăteşte păcatele din viaţa anterioară în următoarea sau în următoarele vieţi, conform legii karma, răscumpărare prin care se şi autoperfecţionează. Acest proces al autoperfecţionării este mai lent sau mai alert, în funcţie de gravitatea relelor săvîrşite precum şi de capacitatea individului de a se purifica, ajungînd în final la „perfecţiune” sau la „eliberare”. Biblia, dimpotrivă, afirmă cu claritate că avem parte doar de o singură viaţă pentru a obţine mîntuirea: „…oamenilor le este rînduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata…” (Evrei 9:27).

Fiind nişte creaturi căzute, sîntem incapabili de a fi suficient de buni pentru a ne autoperfecţiona, pentru a ajunge la standardul de sfinţenie cerut de Dumnezeu – care este perfecţiunea absolută – iar Dumnezeu nu poate accepta mai puţin. Acesta a fost de fapt şi scopul întrupării unice a lui Isus Cristos: „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16), adică ispăşirea păcatului omenesc şi dobîndirea, prin credinţă, a statutului de copii ai lui Dumnezeu, apţi pentru viaţa veşnică. Isus Cristos a murit în locul nostru şi a luat asupra Sa pedeapsa pentru păcatele noastre pentru ca, prin El, noi să putem sta neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu: „…pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice” (Tit 3:7); „şi (oamenii) sînt socotiţi neprihăniţi fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus” (Romani 3.24).

Biblia, deci, afirmă că autoperfecţionarea sau mîntuirea bazată pe efortul uman este un drum fără speranţă, care nu va duce niciodată la Dumnezeu (33).

Deoarece Isus a dobîndit mîntuirea deplină pentru noi, nu mai este nevoie să ne autoperfecţionăm prin mai multe vieţi, pentru a ajunge la mîntuire (34). Plata pentru păcatele noastre a fost deja săvîrşită, iar Duhul Sfînt ne ajută în neputinţele noastre (35). Rămîne, doar, ca noi să acceptăm benevol planul şi ajutorul lui Dumnezeu. Totul este har; atît de puţin atîrnă de noi şi totuşi, acest minim, voinţa de a veni la El, este strict necesar. Dacă era posibil ca omul să se mîntuiască singur, atunci Dumnezeu a greşit judecîndu-L pe Isus pe cruce în locul nostru.

Observăm deci că doctrina reincarnării este o diversiune subtilă a lui Satan, menită să-i abată pe oameni de la adevărata cale. Dacă cineva crede în reincarnare, înseamnă că a-L socoti pe Isus ca mîntuitor personal este un lucru lipsit de sens. Odată ce oamenii cred în reincarnare, ei nu se mai tem de judecată.

Adepţii aşa-zişi „creştini” ai dogmei reincarnării, eludează adevărurile biblice sau le interpretează anapoda. Este cel puţin curioasă, dacă nu absurdă, încercarea de justificare şi de demonstrare a teoriei reincarnării, utilizîndu-se textul din cartea a doua a Împăraţilor, capitolul 2, versetul 11, unde se relatează înălţarea la cer a lui Ilie, tocmai omul care nu a trecut prin procesul obişnuit al morţii (36). Acestui text îi este asociat cel din Matei 11:14 (37) unde Domnul Isus se referă la Ioan Botezătorul. Oricum, în Luca 1:17 se explică faptul că Ioan Botezătorul trebuia să meargă înaintea Domnului „În duhul şi puterea lui Ilie”, ceea ce e cu totul diferit de a fi el însuşi Ilie. De asemenea, în textul din Matei 17:3, pe muntele transfigurării cei trei ucenici îl văd pe Ilie, ca Ilie prorocul şi nu ca pe Ioan Botezătorul. Dacă Ioan ar fi fost Ilie, nu s-ar fi putut coborî pe muntele schimbării la faţă a Domnului Isus. El nu ar mai fi existat cu personalitatea şi înfăţişarea-i proprie. De altfel, în Ioan 1:21 (38), Ioan Botezătorul a spus răspicat că el nu este Ilie.

În Luca 23.43, Isus I-a spus tîlharului de pe cruce, un om care, conform doctrinei reincarnării, ar fi trebuit să se reincarneze într-o persoană avînd o viaţă şi mai urîtă pentru a plăti răul făcut şi care să mai treacă prin multe reincarnări pentru a se autoperfecţiona: „Astăzi vei fi cu Mine în Paradis!”, iar în Faptele Apostolilor 7:59 Ştefan a văzut cerul deschis şi I s-a adresat lui Isus spunînd: „Doamne Isuse, primeşte-Mi duhul!”

De fapt, învierea lui Cristos neagă reincarnarea. Dumnezeu afirmă că plata păcatului este moartea – moartea fizică şi cea spirituală – aceasta din urmă însemnînd separarea de Dumnezeu. Oamenii mor deoarece păcătuiesc, păcatul intrînd în rasa umană începînd de la Adam. Faptul că Isus Cristos a înviat (şi acesta este un fapt istoric confirmat), dovedeşte că plata pentru păcat a fost achitată; altfel, El ar fi fost încă mort (39). Notaţi de asemenea că Isus nu va muri niciodată (40). Isus a murit pentru că a luat asupra Lui păcatele noastre, ale tuturor, iar pedeapsa pentru păcat este moartea (41). Iată aşadar că, prin mesajul ei, doctrina reincarnării este o deviere iniţiată de Satan, ea fiind opusă mesajului biblic, adică Adevărului.

Cu toate acestea, adepţii metempsihozei cred în ceea ce li se par a fi experienţe autentice de reincarnare, deşi textul ocult „Oahspe” susţine că asemenea experienţe sînt implantate în mintea oamenilor de către spiritele rele, pentru a se distra pe seama oamenilor. Aceasta dă o explicaţie plauzibilă experienţelor trăirii unor vieţi anterioare care, experimentatorilor, li se par întru totul reale.

Îngerilor căzuţi, care sînt în preajma omului de multă vreme le este uşur să selecteze o experienţă sau mai multe, din trecutul unei persoane decedate şi să o implanteze în subconştientul unui ins în viaţă. Acestea includ fenomene considerate de unii drept mărturii în favoarea reincarnării, ca de pildă, recunoaşterea unor locuri unde persoana respectivă nu a fost niciodată, identificarea unor fiinţe, necunoscute de altfel, cu fostul soţ, cu fosta soţie ori cu copiii dintr-o viaţă anterioară nu de mult curmată şi care aduc o serie de detalii referitoare la acea viaţă.

Alte „mărturii” similare, pretinse ca dovezi ale reincarnării sînt semnele din naştere ale nou-născuţilor, identice ori asemănătoare cu acelea ale unei persoane de curînd decedate, al cărei spirit se presupune a fi intrat în copii la naşterea acestora. Dar fetusul poate fi marcat încă din viata prenatală, mai degrabă ca o consecinţă a practicilor oculte ale părinţilor, decît ca atestare a unei alte vieţi anterioare.

Astfel de fenomene, deşi rar întîlnite sînt considerate ca dovezi de netăgăduit în sprijinul doctrinii reincarnării, cu toate că teoria aceasta prezintă numeroase lacune, multe dintre ele recunoscute chiar de către adepţii metempsihozei.

Ce concluzii se desprind din cele de mai sus?

În primul rînd, nu există nici o evidenţă care să demonstreze că aceste transmutaţii operează asupra întregii istorii a omului; în caz contrar, lucrurile ar trebui să se îmbunătăţească în lume, dar realitatea este cu totul alta.

Să luăm, de exemplu, India, ţara în care doctrina reincarnării este cel mai mult răspîndită. Conform legii karma, este contraindicat să alini suferinţele oamenilor, deoarece ei trebuie să „plătească”, să-şi „răscumpere” greşelile dintr-o viaţă anterioară. De aici decurge acceptarea fatalistă a suferinţei şi ca ideologie, atitudinea pasivă faţă de toate relele sociale. Reincarnarea şi ocultismul au fost dintotdeauna asociate; astfel, aproape toate cercurile şi şcolile oculte propagă doctrina reincarnării şi încurajează toate practicile care ţin de ea.

Aceste experienţe aparţin domeniului luptei spirituale (42) şi reprezintă o stratagemă satanică menită să menţină în cugetul oamenilor credinţa falsă că nu ar exista o judecată decisivă (43), ci doar o progresie într-o viaţă ulterioară, despre care se presupune că ar fi mai bună şi că deci, omul nu ar avea trebuinţă de Isus Cristos ca Mîntuitor personal.

În al doilea rînd, sînt notabile şi implicaţiile morale ale doctrinei reincarnării, cu suita lor de urmări funeste. Iată doar cîteva dintre ele. Atît literatura ocultă, cît şi comunicările spiritiste justifică avortul sub pretextul că fetusul devine „viu” abia după ce spiritul intră în el, fenomenul acesta avînd loc la naştere.

Adeseori oamenii sînt sfătuiţi şi chiar încurajaţi în comiterea adulterului sau în recurgere la divorţ, invocîndu-se falsul motiv că persoana respectivă nu şi-ar fi găsit partenerul spiritual potrivit. Astfel de idei sînt răspîndite de aşa-zise-le „spirite îndrumătoare”, despre care se pretinde că se reincarnează, sau de către „terapeuticii psihici”. Asemenea învăţături subminează făţiş unitatea familiei.

Acesta doctrină justifică, deasemenea, imoralitatea sexuală, facilitînd înclinaţiile spre homosexualitate sau bisexualitate. Potrivit acestei teorii, rolurile de bărbaţi sau de femei sînt tranzitorii, fiecare ins fiind, în mod virtual, o fiinţă de sexe opuse în vieţile anterioare. Bărbaţilor li se sugerează că sînt purtătorii unui spirit feminin, care a ales să locuiască într-un trup de bărbat şi vice-versa. În felul acesta, relaţiile sexuale normale sînt suprimate în favoarea pervertirii sexuale. În aceasta se găseşte şi explicaţia faptului că există atît de mulţi „guru” (călăuzitori în ocultism) bisexuaţi.

Pentru a evidenţia absurdul doctrinei reincarnării, să ne imaginăm cum ar fi formulat crezul acesteia, în antiteză cu enunţurile biblice:

„Căci pentru mine a trăi înseamnă… răscumpărarea greşelilor vieţii anterioare, şi a muri înseamnă şansa unei reincarnări ciclice.” Filipeni 1.21: „căci pentru mine a trăi este Cristos şi a muri este un cîştig.”
„Este o favoare să plec din această viaţă şi să revin în alta, mai bună”. Filipeni 1.23: „Aş dori să plec din această viaţă şi să fiu împreună cu Cristos, căci ar fi cu mult mai bine.”
„A fi departe de trup înseamnă şansa unei reincarnări…” 2 Corinteni 5.1: „Ştim… că dacă se desface casa pămîntească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer….” ( = a fi acasă cu Dumnezeu).
„Omului îi este dat să trăiască mai multe vieţi după care vine o… nouă reincarnare.” Evrei 9.27: „…oamenilor le este rînduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.”
„Legea karma diriguieşte faptele omului; acesta nu trebuie decît să accepte legitatea doctrinară.” Tit 3.5: „El ne-a mîntuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfînt…”.
„Ţinta omului este… perfecţionarea continuă prin acţiunea legii karma care operează de-a lungul mai multor vieţi, pînă la perfecţiunea finală.” Evrei 10:14: „Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvîrşiţi pentru totdeauna pe cei ce sînt sfinţiţi.”
„Omul este propriul său judecător.” Faptele Apostolilor 17:31: „(Dumnezeu) a rînduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate…” 2 Corinteni 5:10: „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată”.
„Nu există altă răscumpărare decît prin „cunoaşterea”, experimentarea – nota noastră – sinelui interior nemuritor şi prin identificarea cu el în „Nirvana” (44) Efeseni 1:7: „În El (Isus) avem răscumpărarea, prin sîngele Lui iertarea păcatelor

Există viaţă după moarte?

Fenomenul morţii este un subiect la modă astăzi; dovadă multitudinea articolelor şi cărţilor publicate, precum şi numeroasele seminarii organizate pe această temă. Asistăm la o mişcare sociologică mereu crescîndă, menită să prezinte moartea într-un sens pozitiv, blînd şi de aceea nebiblic. Acest mod de prezentare a morţii este urmarea creşterii influenţei ocultismului, care tinde să valideze „ştiinţific” opinia că pentru fiecare om moartea este un ţel bun, de dorit.

Este necesar să se facă, de la bun început, o netă distincţie între moartea clinică, aparentă şi moartea biologică. (45) Astfel, în vreme ce moartea biologică intervine după ce viaţa a încetat să fie în organele vitale, în toate celulele organismului, moartea aparentă are, la prima vedere, aspectul de deces, fiind potenţial sau spontan, reversibilă.

Cercetări deosebite în domeniul morţii clinice au fost făcute de către mai mulţi savanţi cum sînt doctorii: Elizabeth Kubler-Ross, Karl Osis şi Raymond Moody, care au publicat deja un număr impresionant de lucrări, ce au devenit extrem de populare. Amintim doar binecunoscutele lucrări ale lui R. Moody „Life after Life” (Viaţă după viaţă) şi „Reflexions on Life after Life” (Reflecţii despre viaţă după viaţă).

Fenomenul „morţii clinice”

Unele persoane, readuse la viaţă după ce fuseseră declarate decedate, au relatat că au fost conştiente de tot ceea ce s-a petrecut de-a lungul întregii perioade în care au fost considerate „moarte”. Asemenea fenomene au loc în rîndurile oamenilor cu apartenenţe diferite din punct de vedere al concepţiilor şi credinţelor, de la atei şi pînă la hinduşi, cuprinzînd o arie geografică considerabilă.

În cartea sa „Life after Life” dr. R. Moody relatează cincizeci de asemenea cazuri care, deşi diferă mult, au în esenţă cîteva elemente comune cum ar fi: detaşarea de corp şi comunicările neverbale cu diferite spirite (rude şi prieteni morţi) sau cu o „fiinţă de lumină”. Această fiinţă este extrem de primitoare şi de iubitoare, îndemnînd persoana „moartă” să încerce o reevaluare a propriei vieţi, prezentîndu-i o panoramă instantanee a evenimentelor majore trăite. La un moment dat, cel în cauză se găseşte în faţa unei bariere sau a unui prag peste care nu i se permite să treacă. I se spune că trebuie să se întoarcă deoarece nu a sosit încă vremea să moară cu adevărat. Dar pacea şi liniştea, pe care le experimentează în această stare sînt atît de îmbietoare încît nu mai simte nici un imbold de întoarcere. Cu toate acestea, potrivit deciziei de mai sus, se pomeneşte dintr-o dată în trupul lui, readus la viaţă.

Există însă cîteva probleme care necesită clarificări de natură să excludă orice interpretare eronată, în primul rînd, aceste persoane nu au experimentat adevărata moarte biologică, adică încetarea ireversibilă a funcţiilor vitale, ele fiind – toate – readuse la viaţă. Dar Noul Testament ne spune că judecata nu are loc decît după moartea reală (Evrei 9:27: „…oamenilor le este rînduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.”). Moartea clinică este identificată prin absenţa funcţiilor vitale. Dar dacă aparatura medicală nu poate detecta unele semne ale vieţii, aceasta nu înseamnă neapărat că ea nu mai există.

O atenţie deosebită trebuie acordată impactului personal al acestor experienţe. Aproape fără excepţie, ele alungă teama de moarte, creînd o opinie falsă privind continuitatea existenţei după deces, în sensul că „primirea” care i se face persoanei în cauză este plină de căldură, de înţelegere şi de afecţiune, indiferent de faptul că decedatul a dus o viaţă plină de păcate. Scriptura, pe de altă parte, este foarte clară în afirmaţia că doar cel ce crede în Isus Cristos, primindu-L ca Mîntuitor personal, nu trebuie să se teamă de moarte (46). Pentru ceilalţi, moartea aduce judecata şi separarea de Dumnezeu, Izvorul a tot ce este bun (47). De fapt, teama de moarte şi convingerea că există o judecată iminentă (48) îl fac pe om să ia în considerare mesajul biblic, primindu-L pe Cristos.

Ceea ce urmăresc aceste „experienţe ulterioare morţii” este să le dea necredincioşilor o falsă asigurare că în viaţa lor totul este în ordine, că aşa este natural şi că, prin urmare, nu au nici o nevoie de pocăinţă, adică de o schimbare a atitudinii lor faţă de Cristos şi, deci, nici a vieţii pe care o trăiesc. Dacă starea de după moarte este atît de minunată şi de vreme ce nu există nimic care să-ţi inspire teama, atunci la ce bun o schimbare? Este evident că aceste experienţe se opun adevărului biblic referitor la moarte.

Pe de altă parte, trebuie arătat că nu toate persoanele au asemenea experienţe. Multe nu le au deloc, iar altora nu le sînt plăcute, ci de-a dreptul oribile. Oricum, există suficiente evidenţe pentru a le demasca drept amăgiri intenţionate, şi iată de ce.

În primul rînd, experienţa în sine este înşelătoare. Dumnezeu spune că moartea este un duşman şi nu un prieten (49). Moartea fizică este rezultatul judecăţii lui Dumnezeu asupra păcatului. Pentru cei necredincioşi ea implică moartea spirituală, adică separarea de Dumnezeu; nici vorbă de pace şi de bucurie pe un alt tărîm al existenţei.

În al doilea rînd, ceea ce pretind unii că le apare sub chipul unei „fiinţe de lumină” nu este nici Isus Cristos, nici un înger sfînt ci, poate, mai degrabă, însuşi Lucifer sau un alt mesager de al lui, deoarece nu le adresează nici un îndemn la pocăinţă.

Apoi, în al treilea rînd, prietenii sau rudele, aşa-zis moarte, pe care le întîlnesc nu pot fi cei trecuţi din viaţă, deoarece Scriptura ne adevereşte că sufletele celor nemîntuiţi îşi continuă existenţa în agonie, în locul de pedeapsă (50) iar mîntuiţii sînt cu Cristos (51).

În al patrulea rînd, există în aceste „trăiri după moarte” un paralelism clar cu fenomenele oculte. Mii de medii exprimă aceleaşi păreri despre moarte, provenite din experienţele proprii de depersonalizare şi de comunicări cu spiritele.

Creştinii adevăraţi sînt conştienţi că aceste spirite – „morţii”, care sînt contactaţi în şedinţele de spiritism – sînt de fapt demoni, care-şi însuşesc înfăţişarea psihică a decedatului evocat, pentru a-i înşela pe oameni cu privire la ceea ce va fi după moarte.

Un alt aspect important al problemei în cauză este acela că persoanele care se preocupă cu cercetarea unor asemenea experienţe, nu rareori, sfîrşesc prin a fi direct implicate în ocultism. Robert Monroe, Dr. Kubler Ross şi Dr. Raymond Moody sînt şi ei implicaţi şi mărturisesc că au spirite îndrumătoare. Este clar, prin urmare, că imixtiunea demonilor în această experienţă este o certitudine şi că Satan este direct interesat în confirmarea „ştiinţifică” a unei false opinii asupra morţii.

Convingerea noastră este că nici un credincios nu trebuie să se lase amăgit de asemenea experienţe spirituale, care sînt contrare Bibliei şi strică Cuvîntul lui Dumnezeu, şi nici nu trebuie să permită nici unei experienţe, de orice fel ar fi ea, să răspîndească învăţături teologice adiţionale, asupra unor subiecte pe care Biblia nu le revelează.

Deoarece încă prea mulţi oameni acordă credit feluritelor experienţe aşa-zise creştine, inclusiv acelora care demonstrează efectiv existenţa spiritului după moarte şi receptivitatea acestuia la evocările celor vii, ori contactarea celor „morţi”, considerăm necesar a-i avertiza să le respingă în întregime, ele fiind false şi extrem de dăunătoare. Nu este deloc surprinzător că parapsihologia, ocultismul pretins „ştiinţific” le susţine cu atîta ardoare.

Sînt multe persoane care au primit cu un deosebit entuziasm aceste „dovezi” ale existenţei sufletului după moarte. Să nu uităm însă că astfel de cercetări ale morţii clinice îi îndepărtează pe oameni de credinţa privind mîntuirea, judecata, susţinînd încrederea în Cuvîntul Evangheliei pe baze aşa-zis „ştiinţifice”.

Trebuie să fim foarte circumspecţi în legătură cu asemenea cercetări, chiar dacă se sprijină pe unele argumente creştine, întrucît vor conduce la interpretări oculte ale evenimentelor biblice, anulîndu-le semnificaţia reală.

De asemenea, cărţile zise „creştine” care analizează aceste fenomene trebuiesc privite cu o deosebită grijă, dacă nu chiar cu suspiciune, cînd experienţele relatate, puse chiar pe seama unor creştini, sînt folosite ca argumente forte pentru a aduce noi date referitoare la existenţa după moarte. Acolo unde însăşi Scriptura tace, trebuie să tăcem şi noi, închizînd bariera în faţa oricărei învăţături străine.

Apostolul Pavel a avut o experienţă deosebită – poate extra-corporală – pe care nici el însuşi nu şi-a putut-o explica. Dar ceea ce subliniază cu fermitate este faptul că nu i s-a permis să relateze detaliile experienţei sale (52). Această experienţă se deosebeşte net de cele actuale.

Un alt efect al acestor experienţe constă în posibilitatea dezvoltării necromanţiei, sub masca cercetării „ştiinţifice” asupra morţii. Deoarece implică contactul cu morţii, asemenea experienţe pot fi folosite în sprijinul promovării unei baze pretins ştiinţifice, pentru studierea mediumismului.

Dacă cei care decedează experimentează contactarea altor morţi, cum poate fi oare promovată „obiectivitatea ştiinţifică”, dacă oamenii refuză studierea contactului pe viu cu cei morţi, prin intermediul mediumisticii?

Ne îndeplinim o îndatorire sfîntă atrăgînd atenţia asupra faptului că Dumnezeu nu îngăduie astfel de experienţe şi că Biblia le condamnă în mod sever (53). Însăşi publicarea relatărilor referitoare la astfel de experienţe nu poate decît să conducă spre o mai largă acceptare a iminentului pact cu invizibilul infernal (54), mai ales că îi amăgeşte pe oameni cu ceea ce le şi place să audă: „Vei trăi veşnic; nu există consecinţe negative, indiferent de felul în care îţi trăieşti viaţa!”

Chiar cu riscul de a deveni incomozi, în calitate de creştini, avem obligaţia morală să le prezentăm oamenilor adevărurile biblice ale Dumnezeului dragostei şi al iubirii pentru cei ce cred în El şi deopotrivă, judecata Sa aspră – dar dreaptă – împotriva celor ce nu vor să creadă.

Note:

(32) Karma (în sanscrită = „faptă”, „acţiune”, „răsplată”), componentă principală a filozofiei indiene, recunoscută în şcolile vedice, în budism, în iudaism, în brahmanism ca şi în hinduism, conform căreia soarta omului, în prezentul şi în viitorul lui îndepărtat, este determinată automat de faptele sale din diferite ipostaze ale existenţei. Se consideră chiar că legea karma predetermină însăşi faptele individului (Dicţionar de filozofie, pagina 389, Editura politică, Bucureşti 1978).

(33) Galateni 1.8: „Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o altă Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit-o să fie anatema!” Galateni 3.24: „Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Cristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă.” Tit 3.5: „El (Dumnezeu) ne-a mîntuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfînt.'”

(34) Evrei 10.14: „Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvîrşiţi pentru totdeauna pe cei ce sînt sfinţiţi.”

(35) Romani 8:26: „Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunile noastre…”.

(36) 2 Împăraţi 2:11: „Pe cînd mergeau ei (Ilie şi Elisei -nota noastră) vorbind, iată că un car de foc şi nişte cai de foc i-au despărţit pe unul de altul şi Ilie s-a înălţat la cer într-un vîrtej de vînt.”

(37) Matei 11:14: „Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie care trebuia să vină.”

(38) Ioan 1:21: „Şi ei (iudeii – nota noastră) l-au întrebat: „Dar cine eşti? Eşti Ilie?” şi el a zis: „Nu sînt!” -”Eşti prorocul?” şi el a răspuns: „Nu!”

(39) Romani 4.25: „(Cristos, Domnul nostru) a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.”

(40) Romani 6.9: „…Cristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpînire asupra Lui.”

(41) Romani 6.23: „Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată a lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Cristos, Domnul nostru.”

(42) Efeseni 6:12: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi a sîngelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sînt în locurile cereşti.”

(43) Faptele Apostolilor 17:31: „(Dumnezeu) a rînduit o zi, în care va judeca omul după dreptate, prin Omul pe care L-a rînduit pentru aceasta…”

(44) „Nirvana” – termenul provine din verbul „nirva” – a se stinge, aşa cum se stinge focul care nu este întreţinut. Viaţa prezentă este o suită continuă de procese, de distrugeri şi de naşteri, asemenea unei flăcări care arde, care nu mai este ceea ce a fost şi care încă nu a devenit altceva, înţeleasă astfel, Nirvana este un fel de moarte, dar o moarte care vrea să însemne totodată naşterea a ceea ce nu fusese încă înainte. (Ernest Stere, „Din istoria doctrinelor morale”, volumul I, pagina 30, nota 21, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975).

(45) Paul Popescu-Neveanu, în „Dicţionar de psihologie”, pagina 456, Editura „Albatros”, Bucureşti 1978.

(46) 1 Corinteni 15:54-57: „Cînd trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvîntul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?”… Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Cristos.”

(47) Evrei 9:27: „…oamenilor le este rînduit să moară o singură dată, iar după aceasta vine judecata…”. Matei 25.41,46: „Apoi le va zice celor de la stînga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui.”… Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.”

(48) Ioan 16:8:,, Şi cînd va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.” Evrei 2:2,3: „Căci dacă Cuvîntul vestit prin îngeri s-a dovedit nezguduit şi dacă orice abatere şi orice neascultare şi-au primit o dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi dacă stăm nepăsători faţă de o mîntuire atît de mare…?” Evrei 2.14,15: „Astfel dar, deoarece copiii sînt părtaşi sîngelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi, a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor.”

(49) Ezechiel 33:11: „Pe viata Mea, zice Domnul, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască…” 1 Corinteni 15.26: „Vrăjmaşul cel din urmă. care va fi nimicit, va fi moartea.”

(50) Luca 16.23,24: „Pe cînd era el (bogatul – nota noastră) în Locuinţa morţilor, şi-a ridicat ochii în sus, l-a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sînul lui, şi a strigat: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite-l pe Lazăr să-şi moaie vîrful degetului în apă şi să-mi răcorească limba; căci grozav sînt chinuit în văpaia aceasta.”
2 Petru 2.9: „…Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici şi să-i păstreze pe cei nelegiuiţi ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii.”

(51) 2 Corinteni 5.8: „Da, sîntem plini de încredere şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul.” Filipeni 1.23: „…as dori să mă mut şi să fiu împreună cu Cristos, căci ar fi cu mult mai bine.”

(52) 2 Corinteni 1:2-4: „Cunosc un om în Cristos, care acum patrusprezece ani, a fost răpit pînă la al treilea cer (dacă a fost răpit în trup – nu ştiu; dacă a fost fără trup – nu ştiu: Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta… a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit nici unui om să le rostească.”

(53) Deuteronom 18:10-12: „Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul său sau pe fiica sa prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descîntător; nimeni care să-i întrebe pe cei care cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să-i întrebe pe morţi.” Levitic 19:26 b, 31: „Să nu ghiciţi după vîrcolaci, nici după nori…. Să nu vă duceţi la cei ce cheamă duhurile morţilor, nici la vrăjitori: să nu-i întrebaţi, ca să nu vă spurcaţi cu ei.”

(54) Isaia 28:15,16: „Pentru că ziceţi: „Noi am făcut un legămînt cu moartea, am făcut o învoială cu Locuinţa morţilor: cînd va veni urgia apelor năvălitoare, nu ne va atinge, deoarece avem ca loc de scăpare neadevărul şi ca adăpost minciuna”, de aceea aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preţ, piatra din capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin nu se va grăbi să fugă!”

IV. Au vizitat oare extratereştrii pămîntul în timpuri străvechi?

Dînd dovada unui discernămînt deosebit, Erich von Däniken a intuit dorinţa multor oameni de a găsi o explicaţie „de dincolo” pentru o serie de fenomene şi realităţi inexplicabile. Pentru aceasta i-a fost utilă şi abilitatea publicitară remarcabilă, cărţile lui fiind editate şi vîndute într-un tiraj de peste 30 de milioane de exemplare. Succesul publicistic repurtat şi influenţa imensă exercitată asupra unei largi mase de cititori, s-au datorat mai ales faptului că autorul a explicat aceste fenomene şi curiozităţi evidente, prin prisma intervenţiei unor vizitatori extratereştri.

Receptivitatea cititorilor lui Däniken faţă de explicaţiile superficiale prezentate, îşi găseşte explicaţia şi în faptul că omul a fost creat cu dorinţa cunoaşterii a ceea ce este deasupra sau în afara lui – un Dumnezeu, sau dumnezei exercitînd o putere mai mare decît cea umană.

Celor care îl resping pe Dumnezeu, Erich von Däniken le oferă o plauzibilă, dar total neconvingătoare alternativă. Aceasta însă, nici măcar nu este originală. O înclinaţie similară poate fi găsită în Vechiul Testament, în întoarcerea israeliţilor spre Baal, atunci cînd nu au mai vrut să accepte standardul vieţii de sfinţenie cerut de Iehova. Baal, care se traduce prin „domn”, era zeul cerurilor, stăpînul fulgerului şi al tunetului. Paralelismul este evident.

Cari Sagan, profesor de astronomie şi director al Laboratorului de studii planetare, de la Universitatea Cornell (S.U.A.), a avut dreptate cînd a scris în prefaţa cărţii „Dumnezeul din spaţiul revelat” că – cităm: „Popularitatea lui Erich von Däniken trebuie, cred, să aibă origini teologice”.

De fapt, atacul real a lui Däniken nu este numai împotriva arheologiei, astronomiei şi erudiţiei; atacul real şi subtil este împotriva Bibliei, a Dumnezeului revelat de Biblie, împotriva lui Isus Cristos şi a speranţei oferite de Evanghelie. Deşi cărţile lui Däniken abundă în erori şi inepţii, totuşi sînt acceptate de milioane de oameni. Aceasta, pentru că omul simte nevoia înţelegerii anumitor fenomene şi, neacceptînd Cuvîntul lui Dumnezeu, îşi umple vidul cu altceva.

Acelaşi Cari Sagan, citat mai sus, spunea despre cartea lui Däniken, intitulată „Carele dumnezeilor”, că este absolut îngrozitoare. Sîntem întru totul de acord cu el şi de aceea oferim, spre exemplificare, doar cîteva din aberaţiile lui Däniken.

Vom examina cîteva supoziţii legate de posibilitatea intervenţiei unor fiinţe extraterestre în civilizaţiile Terrei. După opinia lui Erich von Däniken, aceste fiinţe sînt implicate în existenţa unor ciudate şi inexplicabile obiecte, găsite în diferite părţi ale lumii şi de asemenea, în unele scrieri antice.

Pentru a da apă la moară acestor teorii, Däniken fie modifică sau exagerează anumite date, fie le foloseşte greşit, în mod voit tendenţios. Iată cîteva exemple de prezentare eronată a unor asemenea date:

– prin anul 3.000 î.Cr., în Peru nu existau incaşi, cum pretinde Däniken;

– blocurile de piatră, la care se referă Däniken sînt de 200 de tone şi nu de 20.000 de tone;

– lista regilor sumerieni nu a fost imprimată şi perpetuată pe sigilii şi monede, ci pe tăbliţe de argilă etc…

Înainte de a reliefa modul subiectiv şi neştiinţific adoptat de Erich von Däniken în interpretarea unei descoperiri arheologice, vom mai menţiona următoarele afirmaţii hazardate.

Îngerii care l-au salvat pe Lot cu ocazia distrugerii Sodomei şi Gomorei (eveniment relatat în Biblie în Geneza, capitolul 19), după concepţia lui Däniken erau nici mai mult, nici mai puţin decît… roboţi.

Textul din Geneza 28:12, care vorbeşte despre „scara lui Iacov”, s-ar referi pur şi simplu la încărcarea cu materiale (combustibil, aparatură) a unei nave spaţiale.

Cel mai breaz „cal de bătaie” al lui Däniken îl reprezintă basorelieful cunoscut sub numele de „astronautul” din Palenque, pe care Erich von Däniken îl descrie astfel: „Partea din faţă a corpului este puţin aplecată, ca a unui motociclist… Astăzi, orice copil îi poate identifica vehicolul ca fiind o rachetă, încovoindu-se astfel, personajul manipulează un număr nedefinit de butoane de comandă şi are piciorul stîng pe un fel de pedală. Hainele îi sînt adecvate: pantaloni scurţi, cu o curea lată. Apoi, printre atîtea tuburi obişnuite, identificăm ceva ca o antenă. Călătorul nostru spaţial, nu numai că este aplecat înainte, într-o stare de tensiune, ci se şi uită cu atenţie la un aparat ce se află în dreptul feţei sale.”

Däniken apreciază că, dacă acest argument nu este acceptat de către oamenii de ştiinţă ca o dovadă a existenţei unor vizitatori extratereştri, atunci ar trebui să punem la îndoială integritatea savanţilor. El continuă: „O privire lipsită de prejudecăţi aruncată asupra acestei imagini, l-ar determina şi pe cel mai sceptic cercetător să se oprească şi să privească.” Ce nonsens!

Care este, de fapt, realitatea?

1. Acest basorelief provine dintr-un mormînt descoperit într-o necropolă maya din Palenque, în Mexic. El a fost sculptat pe capacul unui sarcofag;

2. A fost găsit în anul 1954, nu în 1935, cum a pretins iniţial Däniken;

3. „Astronautul” are picioarele goale şi posibil, e fără jachetă, îi putem număra degetele picioarelor. (Primul astronaut… desculţ? Şi de ce nu are nici mănuşi de protecţie?);

4. El poartă obişnuiţii pantaloni maya, scurţi, ceea ce înseamnă că are dezvelită şi o parte a picioarelor;

5. Capul îi este în exteriorul aşa-zisei rachete;

6. Antena, despre care relatează Däniken, nu este altceva decît obişnuita coafură maya;

7. Pe „rachetă” stă pasărea venerată în Guatemala, Quetzal (55);

8. În imagine sînt reprezentaţi şi şerpi (tot călători spaţiali?).

De fapt „racheta” nu este altceva decît un tron cu părţile lui componente, pe care le putem recunoaşte cu uşurinţă: suporturile pentru braţe, speteaza, ornamentele etc… Astfel de tronuri erau folosite de către demnitarii maya, precum şi de către cei ai popoarelor învecinate, drept lectici. Date fiind distanţele mari pe care erau folosite uneori, din motive de confort, aceste fotolii portabile puteau fi înclinate sub diferite unghiuri, aşa cum este cel din imaginea de pe capacul sarcofagului.

Se apreciază că basorelieful datează din anul 683 d.Cr. (aproximativ), specialiştii bazîndu-se în stabilirea vechimii pe elementele gliptografice maya pe care le conţine. Or, această dată nu coincide nici pe de parte cu intervalul de timp în care, după opinia lui Däniken, pămîntul ar fi fost vizitat de către extratereştri. Cunoaştem de fapt, chiar şi numele celui reprezentat în imagine: Pacal.

În ipoteza că pretenţia lui Erich von Däniken ar fi corectă, „astronautul” ar fi fost pur şi simplu decapitat deoarece, aşa cum spuneam, capul acestuia este în afara aşa-zisei rachete.

Sub tron este sculptat un gnom, monstru al pămîntului, care era considerat păzitorul lumii subpămîntene. Totul concordă, prin urmare, cu simbolismul religios caracteristic monumentelor funerare şi nu are nici o legătură cu astronautica, cu atît mai mult cu cît în interiorul sarcofagului a şi fost găsit scheletul lui Pacal. (Probabil că, la urma urmelor, racheta nu a decolat!)

În imagine, Pacal este înfăţişat într-o stare de suspensie între cele două lumi – a celor vii şi a celor morţi – iar aşa-numita „cască” este de fapt reprezentarea grafică a unei tulpini de porumb.

Cînd von Däniken susţine – cităm – „astăzi orice copil ar putea identifica acest vehicul cu o rachetă”, el se referă probabil şi la „flacăra” pe care o vede ţîşnind prin coada presupusei sale rachete. „Coada” este nici mai mult, nici mai puţin decît un şarpe cu două capete, sculptat deasupra plantei de porumb cu frunzele ei mari şi cu rădăcinile pe care Däniken le ia drept „flăcări”! (56).

În unele ediţii, von Däniken a modificat unghiul imaginii cu 90 grade, aşa încît scaunul „astronautului” să facă un unghi drept cu planul solului, pentru a sugera poziţia de start a rachetei. De asemenea, el a reprodus imaginea de pe capacul sarcofagului în aşa fel încît o parte din braţele şi din speteaza tronului să iasă din cadru, denaturînd ansamblul prin camuflarea unor detalii revelatoare. Vis-a-vis de aceste date ale problemei, sîntem datori să tragem concluziile necesare.

Sîntem întîi neplăcut surprinşi de acest mod neştiinţific de abordare a unei probleme care ar trebui să constituie un obiectiv de riguroasă analiză, cu adevărat ştiinţifică. Deoarece astfel de absurdităţi şi-au cîştigat o largă popularitate ne punem, în mod legitim, întrebarea: pe ce considerent este totuşi acceptat von Däniken?

Primul răspuns este acela că el oferă o nouă religie. În toată lumea milioane de oameni sînt gata să-i accepte teoriile, producînd unul dintre cele mai uluitoare fenomene ale zilelor noastre: căutarea de noi zei, cu scopul venerării. „Marile religii geografice – creştinismul, hinduismul, islamismul” – scria Erich von Däniken în revista „Newsweek” din 8 octombrie 1973 – „pot să treacă. Eu aştept să apară o nouă religie; o religie a necunoscutului, a indescriptibilului, a inefabilului: ceva ce nu putem înţelege.” Cu alte cuvinte haosul, produsul revoluţiei lui Satan.

Oricît de seducătoare ar apărea cititorului neavizat sugestiile lui Däniken, acestea rămîn tot speculaţii nebuneşti, lipsite de orice bază reală. Remarcile sale trădează ignoranţa cea mai crasă în materie de arheologie, de astronomie etc… El mîzgăleşte „petele albe” ale cunoştinţelor ştiinţifice cu elemente pseudoştiinţifice.

Mulţi oameni au cedat ispitei de a renunţa la religie, considerînd că pot îmbrăţişa în compensaţie ştiinţa, mai ales în scopul explicării unor fenomene oculte. Eşuînd în această încercare hazardată, ipotezele aparent plauzibile ale lui Däniken au găsit un teren propice pentru a le umple vidul cu presupuneri lipsite de sens. Vrînd să fie convingător şi acceptat, von Däniken le oferă credulilor nu numai o nouă „creaţie”, un nou „zeu” şi o nouă „ştiinţă”, ci şi o nouă religie, chintesenţa ipotezelor sale aberante, care trebuie – şi sînt – respinse de toţi oamenii de bună credinţă. Unei lumi care respinge adevărurile spirituale, dar care nu poate accepta nici eronata concepţie materialistă despre lume şi viaţă, Erich von Däniken îi oferă iluzia unui nou răspuns pentru începuturile vieţii.

Unei generaţii contemporane cu nemaipomenitele zboruri cosmice el îi aruncă provocarea referitoare la posibilitatea aducerii vieţii pe planeta noastră de către fiinţe extraterestre; von Däniken se opune savanţilor în asemenea măsură încît se identifică cu cititorii, „Noi ştim mai bine” fiind stilul lui linguşitor. Este notabil şi faptul că scrierile lui au apărut într-o perioadă ce coincide cu o crescîndă „respectabilitate” a fenomenelor O.Z.N.

Ce putem spune astăzi despre O.Z.N.-uri? Sînt ele oare reale? Sînt simple farse? Un lucru este cert: explicaţiile includ atît teorii naturaliste (Menzel şi Klass) cît şi teorii extraterestre (aparţinînd în majoritate cercetării fenomenelor O.Z.N.), deci teorii pur ocultiste. Noi credem că aceste fenomene sînt de origine ocultă şi specific demonice, fiind maşinaţii ale îngerilor decăzuţi, simbolizaţi prin şiretenia gabaoniţilor (Iosua 9).

Pretinsele răpiri puse pe seama O.Z.N.-urilor, nu sînt evenimente reale; ele sînt implantate în mintea celor care se cred „victime” ale răpitorilor, în urma unor trăiri hipnotice sugerînd răpirea. Examinarea acestor fenomene a evidenţiat o mulţime de caracteristici predominante, dintre care cităm:

– intrarea în contact cu o entitate supranaturală, identică cu a mediilor spiritiste;
– producerea de traume fizio-psihologice;
– transmiterea unor mesaje cu pronunţat caracter nebiblic;
– implicarea în asemenea experienţe a persoanelor care fie că au deja un fundal occultist sau abilităţi psihice paranormale, fie că vor dezvolta astfel de abilităţi curînd după producerea experimentului, cum a fost cazul astronautului Edgar Mitchell.

În concluzie, congevinrea noastră este că:

– fenomenul O.Z.N. nu este de natură extraterestră, ci îşi are originea în jurul planetei noastre;
– entităţile spirituale în cauză au fost şi sînt alături de pămînteni de-a lungul istoriei umane, sub diferite înfăţişări, pînă la apropiata şi definitiva lor aruncare pe pămînt (57);
– forţele spirituale rebele sînt capabile să amăgească şi să producă dezastre chiar simulînd bunăvoinţa şi cele mai nobile intenţii;
– spiritele operează şi pe plan fizic dar mai ales pe cel psihic;
– Dumnezeu le-a stabilit limite de acţiune şi de potente.

Există aşadar, o similitudine între fenomenele O.Z.N. şi între cele oculte. Teoria O.Z.N.-urilor şi a fiinţelor extraterestre încearcă să le ofere oamenilor o speranţă umanistă de salvare, de origine extraplanetară, constituindu-se în consecinţă, într-o deviere de la adevărata Cale şi de la Adevărul revelat.

Note:

(55) Quetzalcoatl (Şarpele-cu-pene), pasăre simbolică a regenerării, corespunsător maya kukulkan, zeul principal mayas, creatorul universului (Victor Kernbach, „Dicţionar de mitologie generală”, Editura „Albatros”, Bucureşti, 1983).

(56) De notat şi cultul mitic al zeului-şarpe „Quetzalcoatl”, legat de începuturile cultivării porumbului, Astfel, el ar avea o ipostază în zeul porumbului, Cinteotl (Victor Kernbach, „Dicţionar de mitologie generală”, Editura „Albatros”, Bucureşti, 1983).

(57) Apocalipsa 12:3-4,7-12: „În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pămînt…. Şi, în cer, s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul, cu îngerii lui, s-au luptat cu el, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi şarpele cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pămînt; şi, împreună cu el, au fost aruncaţi şi îngerii lui. Şi am auzit în cer un glas tare care zicea: „Acum a venit mîntuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpînirea Cristosului Lui; pentru că pîrîşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pîra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos…. De aceea, bucuraţi-vă ceruri, şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pămînt şi mare! Căci diavolul a coborît la voi, cuprins de o mînie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme.”

V. Falsa religie

„Doamne, dacă am vrea să plecăm de la Tine,… la cine să ne ducem? Doar Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. Ioan 6.68

Noi sîntem siliţi să ne înscriem într-un mod de viaţă creştin dar, la un moment dat al maturităţii noastre spirituale sîntem confruntaţi cu obligaţia unei alegeri. Avem posibilitatea respingerii învăţăturilor lui Dumnezeu, însă în acest caz, la ce vom adera? Dacă îi vom refuza principiile, încotro ne vom îndrepta? Dacă vom nega autoritatea Cuvîntului lui Dumnezeu, ce fel de autoritate vom recunoaşte? Greşeala omului este că, în general, se îndreaptă cu veneraţie spre o creatură a lui Dumnezeu şi nu anume spre Creator.

De-a lungul istoriei umane, Satan şi-a promovat cauza prin intermediul religiei, deoarece omenirea este esenţialmente religioasă, simţind nevoia imperioasă a închinăciunii fie înaintea lui Dumnezeu, fie în faţa unui idol. Această necesitate este la fel de valabilă astăzi, precum a fost şi în vremurile păgînismului preistoric.

Fariseii, deşi puneau atîta preţ pe religiozitate, erau mai periculoşi pentru Isus decît însăşi prostituatele şi decît cei ce păcătuiau pe faţă, deoarece religiozitatea cu care se împăunau fariseii îi înlănţuia, ca pe nişte sclavi, de ceva fals (aceasta fiind credinţa lor că sînt perfecţi înaintea lui Dumnezeu şi că, deci, nu au nevoie de pocăinţă şi implicit nici de un Mîntuitor) aşa încît, doar cuvintele lui Isus puteau să-i elibereze. Nici astăzi nu sînt străine astfel de lucruri. Generaţia noastră, care oscilează între scepticism şi credulitate, între materialism şi religiozitate, este o pradă uşoară pentru Satan.

Atunci cînd este măiestrit mascată, falsa religie devine una dintre cele mai distructibile arme din arsenalul lui Satan. Iată motivaţia avertismentului dat de Domnul Isus: „Căci se vor scula Cristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni pînă acolo încît să-i înşele – dacă ar fi cu putinţă – chiar şi pe cei aleşi” (Evanghelia după Matei 24:24).

Falsitatea cultelor necreştine

În zilele noastre cultele proliferează rapid datorită mai multor factori, dintre care cităm:

1. Declinul marilor confesiuni creştine, zise „istorice”. O creştinătate care şi-a pierdut dimensiunile verticale, şi-a pierdut puterea, sarea. Ea nu este doar insipidă, ci de-a dreptul nocivă (58).

2. Larg răspîndita ignoranţă în ceea ce priveşte conţinutul Bibliei. Nivelul de cunoaştere scăzut, asociat cu un grad mare de respect pentru Scriptură, netezeşte drumul învăţătorilor religioşi lipsiţi de scrupule. La rîndul lor, aceştia uzează de autoritatea biblică în scopul unor foloase personale, sau pentru răspîndirea anumitor idei total nebiblice.

3. Nevoia omului de un suport într-o lume care dă impresia că se prăbuşeşte. Deziluzia provocată de către organizaţiile bisericeşti, de politică şi de materialism, crează dorinţa aderării la un cult, în nădejdea depăşirii unei frontiere, altminteri ineluctabile.

Sînt destui cei care susţin că „toate religiile duc la Dumnezeu” şi că poţi îmbrăţişa pe oricare dintre ele, neţînînd seama de faptul că Isus a spus extrem de clar: „Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine” (Evanghelia după Ioan 14:6).

Dacă religia înseamnă pentru mulţi doar ceea ce omul spune despre Dumnezeu şi nu ceea ce Dumnezeu spune despre om, avem de-a face cu o totală deviere de la adevăr, întrucît Dumnezeu ne-a vorbit deplin prin Fiul Său, nu mai avem nevoie de altceva, peste esenţialul deja rostit şi înfăptuit. Mesajul desăvîrşit al lui Dumnezeu pentru om este Cuvîntul, care S-a şi întrupat (59). Orice altă pretenţie de revelaţie suplinitoare (prin îngeri sau prin viziuni) trebuie privită cel puţin cu suspiciune.

Aproape toate ereziile mai de seamă au o cristologie deformată şi deformantă. Cum poate avea de-a face finitul şi omul căzut cu Infinitul şi cu Dumnezeul perfect? Acest deziderat a fost înfăptuit doar de Domnul Isus. Nu există o altă punte intre finit şi Infinit, între om şi Dumnezeu; nu există o altă şansă de reabilitare a omului, decît prin Omul Isus Cristos. El este unica şi suficienta Punte; El este Sursa şi Scopul tuturor lucrurilor din cer şi de pe pămînt, El este Principiul de coerenţă între Dumnezeu şi om (60).

Influenţa hinduismului

Lumea abundă de-o mulţime de învăţături originare din Orient. (61), învăţături total distructive pentru moralitatea, spiritualitatea şi pentru valorile creştine. Ele proclamă în mod deschis diferite forme de ocultism, de psihism, spiritism, imoralitate sexuală etc., care au ruinat deja mii de vieţi.

Dacă cineva doreşte să se iniţieze în cunoaşterea supremă – spun hinduşii – nu are altă cale decît aceea de a urma învăţăturile unui guru (maestru, învăţător), pentru că guru este unica persoană care îl poate conduce pe cineva spre Dumnezeu. De el şi de discipolii săi trebuie să asculte lumea. Şi oricît de straniu ar părea, mii de oameni îi ascultă. Discipolilor li se cere să trăiască în spiritul guru-lui, să-l accepte întru totul şi să-i permită să pună stăpînire pe vieţile lor pentru ca astfel, guru să le poată da plinătatea sa. Tactica aceasta de atentat la libertatea de conştiinţă, o adoptă toţi întemeietorii de confesiuni şi toţi succesorii lor.

Tipică celor mai multe dintre învăţăturile occidentale le este doctrina despre Dumnezeu, potrivit căreia Dumnezeu se poate revela fiecărui individ, singura condiţie de a-L găsi constînd în „anihilarea individualităţii şi în cucerirea noastră prin autodisciplină”. Pentru atingerea acestui ţel, guru devine indispensabil; el monopolizează toate mijloacele privitoare la religie, ca şi cum doar el ar cunoaşte calea. Discipolii trebuie să-l găsească, să mediteze la învăţăturile lui şi să adere celor prescrise de el pentru a obţine iluminare spirituală, scopul fiind mereu acelaşi: de a ajunge divin sau de a deveni Dumnezeu însuşi -exact pretenţia lui Satan (62) şi a lui Anticrist (63). Este adevărat că omul poate fi „una” cu Dumnezeu – aceasta fiind învăţătura lui Isus – dar nu în sensul textelor vedice, unde cel iniţiat poate deveni, chipurile, Dumnezeu însuşi.

Calea meditaţiei tinde să-l facă pe om să creadă că el este Dumnezeu. Satan a aruncat această nadă în Geneza 3.4,5: „Hotărît că nu veţi muri; dar Dumnezeu ştie că, în ziua cînd veţi mînca din el (din rodul pomului din mijlocul Edenului – nota noastră), vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul.”

Este adevărat că noi trebuie să credem într-o persoană şi să medităm la ea, dar această Persoană este Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos şi nu un guru oriental; calea divină nu este una prescrisă de vreun om, fie el născut chiar în secolul XX, ci este a Aceluia care a avut temeiul să spună: „Eu sînt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine.” Acest „nimeni” îl include şi pe guru oriental, ca şi pe cel mai mare erudit al timpurilor moderne. Este o impietate ca un om -oricine ar fi el – să-şi aroge prerogativele lui Isus, cum ar fi de pildă, puterea de a acorda viaţa veşnică.

Este adevărat că învăţăturile lui Isus implică disciplină, dar noi nu vom ajunge la Dumnezeu în virtutea unor activităţi sau eforturi de autodisciplinare. Vom ajunge la o mai strînsă părtăşie cu Dumnezeu doar prin calea crucii, puntea spre cer, care a fost deschisă la Calvar acum aproape 2.000 de ani.

Caracteristicile comune ale cultelor necreştine

Una dintre cele mai evidente caracteristici ale cultelor necreştine este zelul membrilor acestora de a-şi face prozeliţi; cu alte cuvinte, faptul de a fi gata oricînd să sacrifice mult timp pentru însuşirea normelor crezului respectiv, să se perfecţioneze din punct de vedere tactic şi tehnic, pentru ca mai apoi, să petreacă pe străzi multe ore destinate răspîndirii mesajului cultic, în vederea atragerii a noi şi noi membri pe care să-i facă părtaşi ai crezului lor. În contrast cu membrii acestor confesiuni, creştinii nu au pretins niciodată şi nu pretind nici azi a avea un nou mesaj pentru omenire. Singurul mesaj pe care îl propovăduiesc este vestea cea bună că Dumnezeu Şi-a trimis Fiul ca Acesta să devină Salvatorul lumii. Credem că acesta este unicul mesaj necesar fiecăruia dintre noi, căci fără El sîntem pierduţi (Faptele Apostolilor 4:12 – vezi nota 60).

Deşi deplîngem metodele folosite de aceste culte pentru răspîndirea învăţăturilor lor, nu avem nici o justificare şi nici o scuză pentru letargia şi apatia pe care o manifestă activitatea noastră evanghelică. Pentru noi creştinii, porunca Domnului Isus Cristos este clară: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfînt. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit” (Matei 28:19-20a), iar aria activităţii noastre a fost concret stabilită: „…şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi pînă la marginile pămîntului” (Faptele Apostolilor 1:8).

Fiecare sectă îşi are la origine propriul ei lider, care pretinde a fi beneficiarul unei noi revelaţii, că i s-a transmis o nouă interpretare, sau că a dobîndit o tehnică deosebită, în realitate, acest lider se proclamă drept un nou Cristos, o nouă incarnnare divină, uzurpînd într-un fel sau altul calitatea de Fiu al lui Dumnezeu.

Toate aceste secte pretind a fi avut o revelaţie adiţională, menită să dea o nouă interpretare a Bibliei. (Au totuşi, cel puţin pînă acum, măcar bunul simt de a nu invalida Biblia.) Aproape fiecare sectă are o Biblie în mîna dreaptă şi o altă sursă autoritară (o „carte sfîntă”) în cea stîngă, sursă folosită pentru interpretarea, suplimentară sau chiar modificarea sensului mesajului biblic, în scopul susţinerii crezului ei specific.

O altă caracteristică a acestor secte se oglindeşte în stricta disciplină impusă membrilor lor, sectele fiind în general autoritare, pretinzînd o supunere totală nu faţă de călăuzirea Duhului Sfînt, ci faţă de maşinaţiile şi şarlataniile şefilor de secte.

Specificitatea timpurilor moderne rezidă în larga respingere de către societate a multor valori morale care, prin intermediul influenţei creştine, trecuseră în tezaurul public. Este vorba aici despre libertatea de moravuri, în mod cu totul greşit considerată de unii, drept o condiţie sine qua non pentru ca omul să se simtă în largul său. Există totuşi, în mod surprinzător evidenţa contrariului, reliefată de opţiunea multor tineri pentru sectele care reclamă o normă de conduită foarte strictă.

Ceea ce trebuie accentuat este că Isus stabileşte standarde morale foarte înalte, imposibil de atins fără o riguroasă disciplină: „Dacă Mă iubiţi,” spune El, „vă veţi supune poruncilor Mele” (Evanghelia după Ioan 14:15). În acelaşi timp, este remarcat adevărul că Isus a respectat întotdeauna libertatea individului. El nu Şi-a impus niciodată învăţăturile celor ce nu-L voiau drept singura „Călăuză” (Matei 23:10: „…căci unul singur este Călăuza voastră: Cristosul”).

Pe de altă parte, disciplina severă, pe care liderii recentelor secte o impun membrilor acestora, se manifestă adeseori sub forma unui control rigid asupra fiecărui aspect al vieţii lor, astfel încît acestora să le rămînă cît mai puţin timp pentru alte activităţi, străine de cele ale grupărilor respective. Este o manevră diavolească exercitată şi în alte domenii, unde libertatea de gîndire, de interpretare, ca şi independenţa în acţiune au fost total anihilate. Membrii sectei nu trebuie să gîndească pentru ei înşişi şi nici să se lanseze în vreo acţiune fără consimţămîntul superiorilor. Ei acceptă cenzurarea corespondenţei, un anume mod de a se îmbrăca (secta Hare Krishna), supunîndu-se fără să crîcnească şi atunci cînd, în mod evident, superiorii lor nu au dreptate, ori cînd abuzează flagrant în exercitarea „drepturilor” lor.

Pe lîngă toate acestea, în afara constrîngerilor amintite, mai există şi o mare presiune exercitată de înşişi membrii grupului. Aceasta este cauza indignării unor părinţi faţă de comportamentul copiilor lor, radical schimbat după aderarea la un grup sau altul. Şi, în pofida tuturor acestor evidenţe, există încă mulţi indivizi, în special tineri, care, realizînd insatisfacţia şi simţindu-se frustraţi de cerinţele religiilor tradiţionale, uneori prea tolerante, sînt gata să manifeste o totală obedienţă faţă de perceptele stricte ale uneia sau alteia dintre secte.

Vom observa, studiind particularităţile unora dintre cultele necreştine, că toate au respins Vestea cea Bună a graţiei lui Dumnezeu şi că au pus în locul ei vechea erezie religioasă a salvării prin efort propriu, eludînd adevărul revelat, înscris pe paginile Scripturii: „Căci prin har aţi fost mîntuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi sîntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2.8-10).

Într-un fel sau altul, toate sectele propovăduiesc mîntuirea prin efort propriu, care poate lua forma supunerii la anumite ritualuri, a desfăşurării activităţilor prescrise, precum şi prin acceptarea unor false interpretări, ori experimentarea unor practici specifice sectei.

În final, indiferent de metoda adoptată, un lucru rămîne cert: grupările considerate de unii (în mod deliberat, ori din ignoranţă) drept secte neoprotestante, le cer oamenilor să se salveze prin ei înşişi, ocolind calea dreaptă şi abătîndu-se de la îndrumările exprese ale Cuvîntului divin.

În contrast cu aceste învăţături ale cultelor necreştine, Biblia este extrem de clară: Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său ca Mîntuitor al lumii; Isus a deschis drumul pentru salvarea noastră prin aceea că S-a oferit ca jertfă pe cruce pentru ispăşirea păcatelor noastre, noi avînd mîntuirea nu prin propriile noastre eforturi, ci prin acceptarea jertfei lui Cristos ca un dar fără plată. „Fiindcă plata păcatului este moartea, pe cînd darul fără plată a lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru” (Romani 6:23).

În consecinţă, singurul lucru pe care îl avem de făcut este să venim la El cu păcatele noastre, punîndu-ne încrederea pentru mîntuirea noastră deplină în El şi în jertfa Lui.

Deoarece la ora actuală există unele grupări care au doctrine specifice altor religii, în special hinduismului, prezentăm mai jos deosebirile esenţiale, pentru o mai clară înţelegere a contrastelor.

Hinduism: Creştinismul:
Omul este Dumnezeu; El este totul (panteism); Omul este creaţia lui Dumnezeu, distinctă de Creator pentru totdeauna;
Orice lucru din afară este iluzie (maya); esenţa adevărului este Brahma (n); Omul este separat de Dumnezeu atît în esenţă, cît şi din punct de vedere moral;
Răul izvorăşte din conceptul de despărţire a omului de Dumnezeu; în realitate nu există nici o separare (astfel creştinismul apare ca o esenţă a răului); noţiunea de păcat este străină hinduismului; Răul îşi are originea în păcatul omului, care constă în rebeliunea sa împotriva lui Dumnezeu (adică în separarea lui de Dumnezeu);
Mîntuirea se obţine: Mîntuirea se obţine:
– prin realizarea iluziei (maya); – prin recunoaşterea realităţii separării de Dumnezeu (zidul despărţitor) (64), şi combaterea ideii că separarea nu ar fi decît iluzie. Odată ce această separare este recunoscută, persoana respectivă poate să-L urmeze pe Dumnezeu;
– prin acceptarea unităţii întregii vieţi şi a tot ce este ea (monism); – prin credinţa în Isus Cristos (65);
Dumnezeu este autorul răului (Aceasta contestă dragostea, mila, obiectivitatea, justiţia şi celelalte atribute ale lui Dumnezeu); Dumnezeu este sfînt şi neatins de păcat (66);
Dumnezeu a făcut lumea o iluzie (amăgire), parte a unui joc („lila”); Dumnezeu a creat lumea ca realitate obiectivă şi a numit-o ca fiind „foarte bună” (67);
Dumnezeu este parţial, sau pe de-a-ntregul impersonal; Dumnezeu este o Fiinţă personală, avînd toate atributele personalităţii;
Dumnezeu este creaţia (panteism) sau esenţa din spatele ei (monism); omul devine „Dumnezeu” şi are autoritate asupra creaţiei, fapt demonstrat prin folosirea puterilor oculte; Dumnezeu este independent şi distinct de creaţie; El are, în Sine, autoritate deplină asupra creaţiei;
Biblia este înlocuită cu o carte „sfîntă” (orientală); Dumnezeu ne-a vorbit doar prin Cuvîntul Său (ceea ce avem în Biblie);
Cristos este redus la un guru (maestru), El nefiind unic, conceput a fi unul din avatarurile lui Dumnezeu; Cristos este Persoană dumnezeiască şi e unic (68);
Mîntuirea este obţinută prin activitate, prin legea „karma” (faptă şi răsplată); Mîntuirea este doar prin har; tot ceea ce avem de făcut se rezumă la credinţa în El (69);
Moartea este o iluzie, căci ea îl uneşte pe credincios cu Dumnezeu; Pentru cei necredincioşi, moartea are cele mai grave consecinţe, constituind o separare de Dumnezeu (70);
Comunicarea cu Dumnezeu se realizează:
– prin meditaţie psihică şi mistică,
– prin exerciţii spirituale;
Comunicarea cu Dumnezeu se realizează:
– prin rugăciune,
– prin citirea Cuvîntului Său – Biblia;
Ca entitate impersonală, Brahma (n) nu are dragoste, el fiind deasupra dualităţii. Dragostea personală a lui Dumnezeu a fost dovedită pe cruce (71). Aici, El împacă dragostea cu dreptatea: prin dragoste îşi jertfeşte Fiul, care prin jertfă realizează dreptatea;
Creaţia este doar o iluzie ciclică: susţinere şi distrugere. Dumnezeu are un plan şi un scop precis cu creaţia Sa unică (72)

Note:

(58) Matei 5:13: „Voi sînteţi sarea pămîntului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul,… nu mai este bună la nimic, decît să fie lepădată şi călcată în picioare de oameni.”

(59) Ioan 1:1,14: „La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu…. Şi Cuvîntul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr….”

(60) Faptele Apostolilor 4:12: „În nimeni altul nu este mîntuire; căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mîntuiţi.”

(61) Isaia 2:6: „Căci ai părăsit pe poporul Tău, pe casa lui Iacov, pentru că sînt plini de idolii Răsăritului şi dedaţi la vrăjitorie ca filistenii şi se unesc cu fiii oamenilor.”

(62) Isaia 14:14: „…mă voi sui pe vîrful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.”

(63) 2 Tesaloniceni 2:3-4:,…. omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai  presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinăciune.”

(64) Efeseni 2:14,16: „Căci El (Isus – nota noastră) este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc, care-i despărţea… şi i-a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia.”

(65) Faptele Apostolilor 26:18: „…să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin Mine, iertarea de păcate.” Faptele Apostolilor 16:30-31: (Temnicerul) „…i-a scos afară şi le-a zis: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mîntuit?” Pavel şi Sila i-au răspuns: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mîntuit tu şi casa ta.”

(66) Isaia 5:16: „Dar Domnul oştirilor va fi înălţat prin judecată, şi Dumnezeul Cel sfînt va fi sfinţit prin dreptate.”

(67) Genesa 1:31: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune.”

(68) Coloseni 2:9: „Căci în El (în Cristos) locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii.”

(69) Efeseni 2:8-9: „Căci prin har aţi fost mîntuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

(70) Matei 25:41: „Atunci le va zice celor de la stînga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor

(71) Ioan 3:16: „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

(72) Romani 8:16-17: „Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că sîntem copii, sîntem moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Cristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.”
Tit 3.5-7: „El ne-a mîntuit… pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice.”

VI. Supliment

„Dar Duhul Sfînt spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor”. 1 Timotei 4.1,2

Mişcarea Hare Krishna

Există două concepţii majore hinduse despre mîntuire, depinzînd de credinţa într-o divinitate impersonală sau într-una personală.

Pentru cei care cred într-o divinitate impersonală, salvarea este considerată ca o eliberare din iluzia lumii fizice şi ca o unire cu Realitatea ultimă, după care, aidoma unei picături de apă ajunsă într-un ocean, individul se pierde în Absolut, încetînd să mai existe.

Pentru cei ce cred într-o divinitate personală, mîntuirea este privită ca o eliberare din lumea fizică, adică din lanţul infinit al vieţii, al morţii şi al renaşterii, destinul sufletului fiind unirea cu un zeu care este văzut într-o ipostază personală.

Mişcarea Hare Krishna aparţine celui de al doilea grup. După cum vom vedea, ea se caracterizează prin conceptul de salvare bazată pe efortul propriu afirmînd că, pentru a obţine mîntuirea, individul trebuie să se abţină de la comiterea celor patru păcate primare. Astfel, în gîndirea etico-religioasa a mişcării Hare Krishna, sînt absolut interzise:

1. Orice fel de jocuri de noroc, sportul, precum şi discuţiile care au tangenţă cu preocuparea pentru dezvoltarea conştiinţei Krishna;

2. Băuturile alcoolice, tutunul, drogurile, ceaiul şi cafeaua;

3. Relaţiile sexuale extraconjugale; se interzice nu numai actul sexual prenupţial ci şi cel între cupluri, cu excepţia necesităţii lui din raţiuni de procreere, dar şi acesta doar o dată pe lună şi numai cu permisiunea superiorului spiritual al cuplului, înainte de aceasta cuplul trebuie să se pregătească prin devoţiuni speciale, să facă tot posibilul pentru a nu se bucura de relaţia sexuală;

4. Preparatele din carne deoarece se apreciază că, îndeobşte, consumatorii de carne se vor renaşte fie ca animale, fie ca persoane destinate unui sfîrşit violent. Pe acest considerent, hrana principală o constituie laptele, nucile, iaurtul şi fructele.

Membrii grupului îşi rad părul capului din motive de ordin sexual, întrucît se consideră că părul lung exercită atracţia sexuală; părul e lăsat să crească doar pe o singură porţiune, cît pentru o codiţă, de care se crede că oamenii vor fi ridicaţi în cer de către Krishna. Doctrina cultului cere membrilor ei să poarte îmbrăcăminte distinctivă, de culoarea şofranului (tot cu scopul de a înlătura atracţia sexuală), precum şi să adopte un mod de viaţă ascetic.

Există o completă segregaţie sexuală; orice idee de egalitate între sexe este total străină mişcării: bărbaţii sînt consideraţi superiori, femeile trebuind să li se supună. Membrii grupului poartă întotdeauna o legătură sub formă de şiraguri alcătuită din 108 mărgele; pentru fiecare mărgea se face o incantaţie.

Adepţii mişcării Hare Krishna se odihnesc cel mult şase ore pe noapte. În medie, îşi petrec aproape şase ore în incantaţii private – mahamantra Hare Krishna fiind repetată de cel puţin de 1728 de ori (108 x 16) şi îşi mai petrec încă alte şase ore pe străzi cîntînd, cerşind, dansînd şi vînzînd literatura sectei.

Membrii sectei Hara Krishna nutresc convingerea că incantaţia stradală este cea mai eficientă metodă de răspîndire a doctrinei şi de cîştigare a adepţilor. Ei cred că atunci cînd procedează astfel trecătorii sînt impresionaţi – şi adesea uimiţi – de puterea şi de puritatea incantaţiei, a numelui sfînt a lui Krishna şi că, astfel, devin receptivi la mesajul lor.

Componenţii grupului propagă ideea că există doar cîteva deosebiri între doctrina lor şi doctrina creştină şi că acestea s-ar limita la terminologia specifică fiecăreia. Ca şi creştinii, ei cred că Dumnezeu este personal şi că mîntuirea omului trebuie înţeleasă în termenii unei relaţii personale cu Dumnezeu.

Este deci clar şi necesar să se înţeleagă că mişcarea Hare Krishna este o mişcare hindusă, care nu are nimic comun cu creştinismul, fiind esenţialmente o credinţă politeistă datorită faptului că-l vede pe Krishna ca un zeu suprem printre alte zeităţi. Doctrina hindusă propovăduieşte ideea de „maya”, care susţine că, exceptînd Realitatea ultimă, totul nu este decît o iluzie.

De asemenea, în hinduism – deci şi în cadrul sectei Hare Krishna – există un profund crez în reincarnare sau, mai corect, în transmigraţia sufletului, pe care se bazează şi doctrina Karma.

În contrast cu aceste rătăciri, creştinii cred că nimic nu este iluzoriu sau esenţialmente rău în lumea materială în sine, deoarece este creaţia lui Dumnezeu. Pe baza acestui criteriu, creştinii nu resping realitatea lumii, ci doresc să trăiască şi să se bucure în ea pentru gloria lui Dumnezeu.

De asemenea, creştinii cred că viaţa pe pămînt, aici şi acum, este unicul timp de încercare a omului şi că această viaţă este singura oportunitate de mîntuire, după moarte urmînd judecata, destinul omului fiind decis o dată pentru totdeauna.

Doctrina creştină este certă în adevărul că mîntuirea e un dar a lui Dumnezeu, cîştigat prin Isus Cristos, oferit omului prin har şi accesibil oricărui om prin credinţa personală. Este prin urmare necesar să se înţeleagă clar că mişcarea Hare Krishna este un curent ideatic hindus, neavînd nici o tangenţă cu creştinismul.

William Petersen, un bun cunoscător al acestei noi secte, precizează că mişcarea Hare Krishna ocoleşte toate problemele esenţiale ale vieţii şi ale destinului uman, acestea nefiind rezolvate, ci doar dizolvate. Ori, o asemenea ideologie nu este salvare, ci doar o formă de evazionism. În concepţia membrilor mişcării, sacrificiul lui Cristos a fost infinit inferior celui mai umil devotat al lui Krishna.

Tradiţia hindusă vorbeşte despre absorbţia completă în Realitatea ultimă. În contrast cu aceasta, credinţa creştină recunoaşte realitatea lumii, a naturii păcătoase a omului, reliefînd ceea ce a făcut Dumnezeu, prin Cristos, pentru a repune totul în starea perfectă, iniţială.

Mişcarea Hare Krishna afirmă că inima trebuie curăţită deoarece ea s-a întinat prin legăturile stabilite cu lumea iluzorie, oferind ca soluţie continua incantaţie a mahamantrei, a cărei semnificaţie este curăţirea inimii de toată impuritatea materială şi de tot „praful” acumulat în minte.

Credinţa creştină este realistă în tratarea problemei, atît cu privire la stabilirea diagnosticului (73), cît şi în aplicarea terapiei: „…dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Cristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre;… ” (1 Ioan 2;1,2).

În concluzie, redăm mai jos deosebirile esenţiale ale celor două crezuri:

Hare Krishna Creştinism

Dumnezeu

În galaxia hindusă de zei, Krishna deţine supremaţia; Există un singur Dumnezeu, revelat în Dumnezeu – Tatăl, Dumnezeu – Fiul şi Dumnezeu – Duhul Sfînt;

Realitatea

Unică realitate este Realitatea ultimă; lumea materială, ca şi tot ce i se asociază, este o iluzie (maya); Dumnezeu este interesat de lumea materială, pe care El a creat-o şi o susţine în permanenţă şi în care şi-a trimis Fiul ca Fiinţă întrupată; mai mult, întreaga creaţie este o revelare a lui Dumnezeu (74), ordine care, nebăgată în seamă, duce la condamnare;

Viaţa veşnică

Urmînd doctrina hindusă, mişcarea Hare Krishna crede în reincarnare – un ciclu nesfîrşit de naşteri, morţi şi renaşteri – forma fiecărei noi reincarnări depinzînd exclusiv de comportamentul omului în viaţa anterioară; Biblia ne învaţă că, după această viaţă, toţi oamenii vor fi judecaţi după criteriul felului relaţiilor lor cu Dumnezeu, prin Isus Cristos; judecata aceasta va fi decisivă în destinul fiecărui om (75);

Mîntuirea

Salvarea se obţine prin unirea individului cu Krishna, prin dezvoltarea conştiinţei Krishna şi prin respectarea perceptelor krishnaistice în fiecare aspect al vieţii; Mîntuirea este darul lui Dumnezeu, (76) prin har, receptat de oameni prin credinţă şi pocăinţă.

 

Top

Biserica scientologică

Fondatorul sectei scientologice, L. Ron Hubbard, pretinde că denumirea acesteia provine din latinescul „scio”, pe care el îl traduce prin „cunoaştere” – în înţelesul deplin al cuvîntului – şi din grecescul „logos”, pe care el îl utilizează cu sensul de „a studia”.

Scientologia pretinde că poate da răspunsuri la întrebările fundamentale, ca de pildă: „Cine sînt eu? De unde vin? Ce este moartea? Oare există o viaţă după moarte?” etc, răspunsuri capabile să dezvăluie adevărul ultim, care duce la libertatea absolută. Scientologia face paradă totodată, de ceea ce pretinde că posedă şi anume, „o tehnologie pentru refacerea spirituală şi pentru amplificarea abilităţii individului”.

L. Ron Hubbard a studiat religiile asiatice, a avut relaţii cu vindecători în Manciuria, cu indienii sioux şi cu şamanii din Borneo de Nord, cu membrii diferitelor culte din Los Angeles şi cu exponenţi ai psihologiei misticismului şi spiritualismului ori spiritismului modern. Acesta este, prin urmare, fundalul pe care el şi-a formulat propriul său sistem filozofic şi religios. În plus, se pare că el a selectat extrase convenabile din diferite religii (hinduism, budism, taoism, iudaism etc.), pe care le-a reformulat, pseudopsihologic. De aceea, prin natura sa, Scientologia este un autentic sincretism.

În mare măsură, Scientologia a izvorît din abilitatea creatoare a lui L. R. Hubbard, fost scriitor de literatură ştiinţifico-fantastică. De exemplu, el afirmă că thetan, care este spiritul omului, sau fiinţa esenţială, nu poate muri şi că este în mod constant reincarnat fie pe pămînt, fie pe o altă planetă – mai ales pe Marte.

Secta a fost înregistrată oficial în 19 mai 1954, sub denumirea de „Biserica scientologică din California”, scopul ei declarat fiind „stabilirea unei comuniuni religioase pentru cercetarea spiritului şi sufletului uman şi pentru folosirea şi răspîndirea acestor rezultate”.

Scientologii au publicat o broşură de 64 de pagini intitulată „Scientologia şi Biblia”, care se erijează într-un manifest comparativ, cuprinzînd alături de „descoperirile” lui L. Ron Hubbard, texte din Sfînta Scriptură. Scopul broşurii este negarea diferenţelor esenţiale dintre învăţăturile fondatorului mişcării şi cele ale Bibliei; oricine caută cu seriozitate asemănări va fi dezamăgit. Jumătate din broşură are sens – coloana din dreapta paginilor, care citeză Biblia, pe părinţii Bisericii şi crezurile creştine. Cealaltă jumătate, compusă din scrierile lui Hubbard – lecturată aparte, este insipidă, citită în paralel cu textele biblice, este total absurdă. De pildă, textul biblic „Nu este mai mare dragoste decît să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15:13) este pastişat astfel: „Nu-ţi părăsi niciodată un camarad în necaz”.

Deşi este dificil – întrucît Scientologia abordează rar aceste teme – să vedem totuşi, ce ne spune ea despre Dumnezeu, despre Cristos şi despre mîntuire. Pentru scientologie, credinţa în Dumnezeu nu este esenţială.

Isus Cristos este menţionat de către L. R. Hubbard de două ori şi atunci este alăturat magistrilor hinduismului, budismului, taoismului şi iudaismului, El neavînd nici un rol esenţial în învăţăturile sectei. Biserica scientologică nu-L proclamă pe Isus Cristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu, care a venit ca Mîntuitor, ci mai degrabă este prezentat drept un mare învăţător, căutătorul acelei înţelepciuni care este exprimată mult mai bine în învăţăturile scientologice.

Eroarea scientologiei nu este numai aceea de a nu-L mărturisi pe Cristos ca Mîntuitorul, ci şi aceea că ea nu-L reprezintă aproape deloc. Secta aceasta nu are o doctrină a păcatului, afirmînd că omul este fundamental bun, doar că relele impregnate în el îl împiedică să ajungă la realizarea deplină; eliberat de ele, prin tehnicile sectei, omul va deveni deplin.

Diametral opusă concepţiei biblice, potrivit căreia omul este incapabil să se salveze singur, scientologia susţine că tot ceea ce este greşit în personalitatea omului poate fi remediat prin efort propriu, dacă individul acceptă procesul scientologie de a deveni un om nou. Astfel, citind textul din Efeseni 5:9 „Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr”, ca suport al doctrinei scientologice, apologeţii ei nu mai citează şi restul epistolei. Dacă ar face-o, ar ajunge la o concluzie total diferită de aceea a lor, şi anume: „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, cînd trăiam în poftele firii noastre pămînteşti, cînd făceam voile firii pămînteşti şi ale gîndurilor noastre, şi eram din fire copii ai mîniei, ca şi ceilalţi. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Cristos (prin har sînteţi mîntuiţi)” (Efeseni 2:1-5).

În loc de acesta concluzie, care cuprinde şi doctrina despre căderea omului şi aceea despre dragostea lui Dumnezeu, despre jertfa salvatoare şi despre mîntuirea omului, una dintre publicaţiile sectei elogiază „faptele”, „adevărurile” şi „înţelesurile” scientologiei, ca fiind superioare oricărei învăţături biblice, în consecinţă, Biblia nu este citată în ceremoniile lor religioase, pe considerentul că n-ar avea nici o autoritate în materie de credinţă, ea fiind doar o simplă narare a tentativei omului de căutare a adevărului.

Meditaţia transcendentală

Maharishi (marele maestru) a muncit aproape opt ani, fără a avea un succes marcant. Apoi în 1967, îl întîlneşte pe George Harrison, unul dintre Beatles-i, care studia muzica indiană. Maestrul îl impresionează în aşa măsură încît George îi convinge şi pe ceilalţi membri ai grupului că Maharishi este ceea ce căutau ei de fapt. În consecinţă, cei patru se retrag în Ţara Galilor, cu noul lor guru, unde acesta le expune ideile sale şi îi învaţă să mediteze.

O scurtă perioadă, ei îi rămîn discipoli entuziaşti, extaziaţi de a fi găsit în persoana lui Maharishi un răspuns la nevoile lor spirituale şi de a fi început într-adevăr să trăiască. Alte personalităţi din lumea spectacolului, inclusiv Rolling Stones-ii şi mulţi alţii au fost profund impresionaţi; sute de persoane încep să practice meditaţia transcendentală, plătind cîştigul lor pe o săptămînă pentru a fi iniţiaţi.

Pentru moment, s-a părut că Maharishi a dobîndit o faimă de durată. Ca urmare a publicităţii făcute prin asocierea cu membrii grupului The Beatles, el a ajuns să se bucure de o popularitate mondială şi de un venit constant.

Mai apoi, meditaţia transcendentală a suferit o lovitură grea, datorită faptului că Beatles-ii s-au convins că făcuseră o mare greşeală şi că, de fapt, ceea ce căutau ei nu erau mesajele, ci tehnica meditaţiei transcendentale. Experienţa lor au mai urmat-o şi alţii, astfel că, după un turneu dezastruos prin S.U.A., Maharishi este nevoit să se întoarcă în India pentru a se reorganiza. Activitatea lui ulterioară, mai bine pusă la punct în ceea ce priveşte organizarea a contribuit la o renaştere a fenomenului meditaţiei transcendentale.

Ceremonia de iniţiere

Amatorilor în iniţierea transcendentală li se cere să aducă trei feluri de fructe, şase flori proaspete şi o batistă albă curată, inclusiv onorariul de iniţiere. Aceste prinosuri sînt simbolice: florile reprezintă viaţa, fructele sămînţa vieţii, iar batista puritatea spiritului.

La sosire, noul candidat, purtînd ridicol aceste obiecte, se descalţă şi intră într-o cameră simplă, luminată cu luminări şi în care se arde tămîie unde se găseşte portretul guru-lui Dev (maestrul lui Maharishi). Scopul acestei ceremonii de iniţiere este crearea unei profunde impresii asupra noului venit ca unul care este iniţiat într-o tradiţie mare şi străveche.

Se face apoi o invocare a marilor maeştri din trecut şi a unora din zeităţile tradiţionale hinduse (Brahma, Vishnu), întreaga ceremonie desfăşurîndu-se într-o atmosferă solemnă. Ritualul iniţierii este explicit idolatru, însă cei mai mulţi dintre amatori nu realizează ce se petrece, mai ales datorită folosirii limbii sanscrite în ceremonie.

Noul candidat primeşte în secret un cuvînt sanscrit – mantra – sub interdicţia divulgării sugerîndu-i-se că fiecare membru nou primeşte o mantra distinctă, care îi este în mod special adecvată. În practică, numărul acestor mantra este limitat la 16. Se pare că ele sînt atribuite noilor membri în funcţie de vîrsta acestora: cei între 16 şi 17 ani primesc mantra „ema”, cei între 22 şi 23 de ani „ienga”, iar celor între 35 şi 39 de ani li se atribuie mantra „kirim”.

Deşi candidaţilor li se spune că mantra sînt cuvinte fără un sens anume, fiind folosite doar ca parte a tehnicii meditaţiei transcendentale, ele sînt de fapt legate indisolubil de zeităţile hinduse: în meditaţia sa, folosind mantra destinată, candidatul se adresează – în cele mai multe cazuri în mod inconştient – unei zeităţi hinduse; în esenţă, mantra pare a fi o rugăciune, un fel de invocare rituală a unei entităţi spirituale şi o deschidere a individului către aceasta, o invitaţie adresată unui spirit demonic de a prelua controlul asupra facultăţilor psihice ale individului. Faptul regretabil este că puţini oameni îşi dau seama că mantra şi această ceremonie de iniţiere în meditaţia transcendentală are multe puncte comune cu ritualul magic ocult. Astfel, scopul şi metodele – similare, de altfel – vizează realizarea condiţiilor de împlinire a dorinţelor oculte. Pe de altă parte, Maharishi susţine că astfel de contactări cu zeităţile sînt benefice omului şi că a nu le experimenta constituie un păcat. El este de asemenea familiarizat cu termeni specifici ocultismului şi îşi arogă capacitatea de a citi gîndurile oamenilor, înzestrarea telepatică, iscusinţa în percepţia aurei etc.

Conform Bibliei însă, zeii – chiar şi cei veneraţi de hinduşi – sînt dumnezei falşi; practic, ei sînt demoni: „Căci toţi dumnezeii popoarelor sînt nişte idoli…” (Psalmul 96.5).

Meditaţia transcendentală este o religie

Maharishi susţine că meditaţia transcendentală îi oferă individului cunoaştere ocultă şi putere absolută, că ea poate reface căsniciile distruse, că este în măsură de a conferi unei naţiuni invincibilitate militară, că poate fi un bun remediu în maladii mentale şi că este capabilă să dezvolte o diversitate de puteri oculte.

Adresîndu-se guvernelor lumii, Maharishi dă asigurări ferme că meditaţia transcendentală este aptă pentru:

– dezvoltarea potenţialului omului pînă la cota maximă;
– dezvoltarea realizărilor guvernamentale;
– asigurarea educaţiei pînă la nivelul cel mai înalt;
– rezolvarea problemei criminalităţii, a abuzului de droguri etc.,
domenii care acoperă imperativele personale, politice, educaţionale, ecologice, sociale, economice şi spirituale ale umanităţii.

Ceea ce nu recunoaşte Maharishi este că meditaţia transcendentală este esenţialmente o ramură a hinduismului, precum şi că, închinîndu-te unor astfel de entităţi, confundînd practic creatura cu Creatorul, devii o victimă virtuală a influenţei acestor forţe.

Meditaţia transcendentală face uz de încă o manevră atractivă, prin aceea că nu le cere practicanţilor să-şi schimbe religia, concepţiile filozofice sau morale şi nici nu le impune ascetismul.

Disciplina meditaţiei transcendentale se pretinde posesoarea unor remedii contra dereglărilor psihice, pentru combaterea alcoolismului şi a fumatului; de asemenea remedii împotriva obezităţii, hipertensiunii, pentru optimizarea vieţii sexuale, pentru sporirea energiei şi a eficienţei – într-un cuvînt pentru realizarea individului.

Cu totul altele sînt însă părerile unora dintre foştii discipoli şi instructori, care au şi elaborat liste întregi de neajunsuri ale meditaţiei transcendentale. Astfel, departe de a le fi rezolvat problemele, meditaţia transcendentală le-a provocat stări depresive, tendinţe de sinucidere (a căror rată este ridicată în rîndul instructorilor), incapacitate de muncă, afecţiuni digestive şi ginecologice. Repetarea la nesfîrşit a mantrei duce la spargerea barierei dintre nivelurile conştientului şi cele ale subconştientului, cu consecinţe nefaste pe plan psihic şi al subordonării individului forţelor spirituale satanice.

În discursurile publice, fiecare instructor afirmă că meditaţia transcendentală nu este o religie. În realitate însă, toate presupoziţiile filozofice ale meditaţiei transcendentale sînt hinduse la origine – ea însăşi o formă tradiţională a ocultismului, hinduismul.

Tehnica meditaţiei transcendentale operează într-un cadru hindus, are ca suport ideatic filozofia hindusă, foloseşte mantre hinduse şi o atitudine de veneraţie faţă de zeităţile hinduse. De aceea, meditaţia transcendentală este o mişcare religioasă brodată pe monism, credinţa în realitatea ultimă fiind înţeleasă ca o realitate impersonală şi implicit infailibilă – Brahma.

Odată ce se admite premisa monismului, universul constînd dintr-o singură substanţă şi, în consecinţă, inexistenţa noţiunii de „bine” şi „rău”, orice principiu moral este prin definiţie exclus. Acest aspect dă o nuanţă de farmec doctrinei meditaţiei transcendentale, omului modern surîzîndu-i o doctrină care nu stabileşte clauze de ordin moral.

Yoga – care în sanscrită înseamnă unire, uniune – îi oferă omului ideea identificării cu Brahma (n). De aceea, meditaţia transcendentală este numită de Maharishi „karma yoga” şi este considerată ca tehnică de lucru pentru a deveni un „yogi”, tehnică recunoscută şi aplicată de toate şcolile de ocultism. Meditaţia practicată în yoga, inclusiv meditaţia transcendentală poate induce scrierea şi pictura automată, fenomen care implică demonizare.

În concepţia lui Maharishi, omul este esenţial bun, defectele lui putînd fi corectate prin meditaţie, aceasta făcîndu-l apt pentru cunoaşterea Absolutului. În consecinţă, natura internă a omului fiind divină, întru totul divină şi plină de binecuvîntări, fiecare individ, în natura lui adevărată, este Dumnezeu impersonal.

Din punct de vedere biblic însă, Dumnezeu nu va fi găsit prin sondarea eului. Mijlocul de percepţie a adevăratei naturi umane oferit de filozofia meditaţiei transcendentale se distinge enorm de cel oferit de Dumnezeu.

Adevărata imagine a omului neregenerat, aşa cum îl vede Dumnezeu, este sintetizată în cuvintele Domnului Isus: „Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gîndurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, hoţiile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia” (Marcu 7:21-23). Ar fi dezastruos pentru cineva să confunde un asemenea caracter cu Dumnezeu însuşi. Astfel meditaţia transcendentală – ca şi alte curente religioase orientale – nu este doar neutră faţă de revelaţia biblică, ci de-a dreptul ostilă. Avînd ca premisă esenţială că oamenii nu doar că sînt separaţi de Dumnezeu, ci că sînt însuşi Dumnezeu, această doctrină reprezintă cea mai înaltă formă de idolatrie şi de autoînchinăciune.

Biserica unificării

Sun Myung Moon pretinde că în ziua de Paşti, în anul 1936, pe cînd avea 16 ani, a avut prima din seria de revelaţii divine directe: Isus i-a apărut pe creasta unui deal din Coreea, informîndu-l că el, Moon, avea de îndeplinit o misiune importantă: aceea de a definitiva restaurarea omenirii, restaurare începută de El însuşi cu aproape două mii de ani în urmă. În acest mod, creştinismul urma să renască într-o nouă formă, cuprinzînd oameni din toate denominaţiile creştine, şi aceasta prin medierea lui Moon.

Viziunile care au urmat – chipurile – i-au oferit prilejul să converseze direct cu bărbaţi ai Vechiului Testament, de pildă: Avraam, Isaac, Iacov, Moise şi Ilie, precum şi cu alţii, nou testamentari, ca: Petru, Pavel, Ioan Botezătorul şi mai apoi, cu părinţi ai Bisericii, cu fondatori ai unor religii, inclusiv cu Mahomed, Confucius şi Buddha. Moon susţine că este capabil să opereze liber pe tărîmul spiritelor, fiind mediumul prin care revelaţiile divine ajung la oamenii zilelor noastre. În anul 1957, publică prima ediţie a „Principiului divin”, carte sfîntă a Mooniştilor, în care autoritatea Bibliei este inferioară celei a lui Moon. După opinia sa, Biblia nu conţine Adevărul ci este doar o culegere de texte cuprinzînd învăţături referitoare la adevăr. Este clar deci, că departe de a fi biblică în convingerile ei, Biserica unificării se bazează exclusiv pe „revelaţiile” lui Moon şi, aidoma altor secte, foloseşte Sfînta Scriptură doar ca sprijin al crezurilor şi practicilor acceptate pe tărîmuri extrabiblice, care se deosebesc radical de cele creştine fundamentate pe Biblie.

În doctrina Bisericii unificării, conceptul de mîntuire se învîrte în jurul ideii de bază potrivit căreia voinţa lui Dumnezeu a fost dintotdeauna să alcătuiască o familie perfectă în toată lumea. Dumnezeu este considerat Tatăl perfect, dar „familia” mai are nevoie şi de o mamă care, în cadrul teologiei lui Moon este suplinită de Duhul Sfînt.

Moon ne sugerează că, atunci cînd Dumnezeu l-a creat pe Adam şi cînd l-a aşezat împreună cu Eva în Eden, intenţia lui a fost ca ei să se căsătorească, să aibă relaţii conjugale normale şi să alcătuiască pe pămînt o familie perfectă, ca adevăraţi părinţi ai rasei umane. Planul divin însă a fost zădărnicit de Eva, care s-a lăsat sedusă de Satan: prin contact sexual cu el, femeia a fost infectată cu răul şi mai apoi, ea l-a contaminat şi pe Adam, tot prin actul sexual. În felul acesta explică Moon şi cei care-i împărtăşesc ideile prezenţa răului în lume.

În ceea ce-L priveşte pe cel de-al doilea Adam, Isus Cristos, Moon şi discipolii săi îi neagă în mod categoric esenţa divină: „Isus este un om în care Dumnezeu S-a incarnat, dar El nu este Dumnezeu” – spun ei. Isus a fost trimis de Dumnezeu să ducă la bun sfîrşit ceea ce nu izbutise primul Adam, adică să creeze o umanitate perfectă prin căsătorie şi prin procreare. Cu alte cuvinte, Celui de-al doilea Adam îi era destinată o a doua Evă şi prin mariaj, să dea naştere unei noi rase de oameni fără păcat, ei devenind adevăraţi părinţi ai umanităţii renăscute. Dar iată că încă o dată, planul lui Dumnezeu a rămas nefinalizat: misiunea noului Adam eşuase deoarece Isus a fost crucificat fără să Se fi căsătorit. De altfel, moartea lui Isus nici măcar nu ar fi făcut parte din planul lui Dumnezeu privind mîntuirea lumii. Crucea nu a fost decît un incident în viaţa lui Isus, care practic trebuia să se căsătorească, nu să moară.

În viziunea moonistă, Isus a înviat ca om spiritual şi a înfăptuit numai răscumpărarea spirituală a omenirii; eşuînd în răscumpărarea trupului, nu a putut realiza Împărăţia lui Dumnezeu pe pămînt. Drept urmare, pentru salvarea lumii se impunea o nouă iniţiativă, un al treilea Adam, domnul celei de a treia veniri, care – să ne surprindă? – trebuia să se nască în… Coreea!

Publicaţiile Bisericii unificării nu sînt prea explicite în precizarea identităţii „domnului” celei de a doua veniri. Unele pasaje sugerează că va fi însuşi Isus Cristos; altele însă, indică o altă persoană. În rîndurile membrilor sectei domneşte incertitudinea dacă Cristos, care se va întoarce, va fi sau nu Sun Myung Moon în persoană.

Întorcîndu-se la „principiul divin”, care de fapt este o combinaţie eclectică de creştinism şi gîndire taoistă, o interpretare neoconfucianistă a Bibliei, putem afirma că ceea ce în alte publicaţii apare doar implicit, aici tinde să devină explicit. Se scrie de pildă, că este nevoie de un nou Mesia care să se nască pe pămînt ca rege al regilor, iar „venirea” lui este localizată în Coreea. Pe parcursul cărţii, cititorii sînt incitaţi să ajungă la concluzia că Mesia cel mult aşteptat, domnul celei de a doua veniri este el, Moon, care s-a născut în Coreea.

În „Maestrul vorbeşte”, lucrare apărută în anul 1965, Moon susţine pur şi simplu că el are dreptul să ierte păcatele altora. „Ne vom ruga în numele Adevăraţilor Părinţi care sînt acum pe pămînt” se mai afirmă în această lucrare.

Crezul moonist pretinde că nunta Mielului, profeţită de Ioan şi cuprinsă în capitolul 19 al Apocalipsei, a şi avut loc deja şi anume în anul 1960, astfel că Domnul şi mireasa Lui se constituie în adevăraţii părinţi ai omenirii. Să fie oare pură coincidenţă că în „Principiul divin” se aminteşte că Moon s-a căsătorit cu actuala-i soţie chiar în 1960? Deşi Moon nu a afirmat niciodată că el este Domnul celei de a doua veniri, îi lasă totuşi pe oameni să creadă acest lucru.

Aidoma practicii celorlalte secte amintite, şi în cadrul Bisericii unificării se programează fiecare minut al convertiţilor, astfel că aceştia sînt frustraţi de posibilitatea împărtăşirii gîndurilor şi de aflarea răspunsurilor la întrebările care îi frămîntă.

Membrilor sectei li se pretinde să lucreze pînă la 16 ore pe zi în diferite activităţi, ca de exemplu: la curăţirea covoare lor în spălătorii, la sortarea fructelor, legumelor sau a florilor refuzate de firmele contractante, la pregătirea meselor ori la cîştigarea de noi convertiţi care sînt puşi la lucru în uzinele de armament patronate de Moon. Puţinătatea odihnei nocturne, de numai 4-5 ore, le provoacă o transă asemănătoare cu autohipnoza, adesea urmată de alienarea convertiţilor faţă de familie şi de prieteni.

În sinteză, principiile doctrinare specifice Bisericii unificării sînt diametral opuse doctrinei creştine. Redăm mai jos cîteva dintre aceste deosebiri:

Biserica unificării Creştinism

Autoritate

Interpretarea Bibliei de către Moon, ca şi afirmaţiile lui extra-biblice sînt prezentate ca adevăruri revelate de Dumnezeu; Biblia, Cuvîntul lui Dumnezeu este singurul etalon în aprecierea tuturor pretenţiilor de adevăr, inclusiv ale celor ale lui Moon.

Dumnezeu

Adevăraţii părinţi ai lumii sînt Dumnezeu însuşi ca tată şi Duhul Sfînt ca mamă; Dumnezeu este Trinitate: Dumnezeu – Tatăl, Dumnezeu – Fiul şi Dumnezeu – Duhul Sfînt; trei Persoane în unicitatea dumnezeirii;

Isus Cristos

Deşi nu este Dumnezeu în adevăratul sens, totuşi este considerat cel de-al doilea Adam creat de Dumnezeu şi avînd misiunea de a salva omenirea prin alcătuirea familiei perfecte; Ca unul care este atît Dumnezeu cît şi om, Isus Cristos a fost trimis de Tatăl, cu acceptul deplin al Său însuşi, să-L reveleze pe Dumnezeu oamenilor şi să moară pe cruce pentru păcatele lor;
Deoarece Isus Cristos a suferit un eşec în această misiune, murind pe cruce înainte de a o realiza, Dumnezeu a ridicat un alt salvator, pe Domnul celei de a doua veniri (virtual S. M. Moon), pentru a duce la bun sfîrşit misiunea ratată de Isus Cristos; Prin jertfa şi prin moartea Sa, acceptate de bună voie – învierea fiind dovada de netăgăduit – Isus Cristos a făcut tot ceea ce era necesar pentru mîntuirea omenirii.

Mîntuirea

Oamenii îşi cîştiga mîntuirea acceptînd să devină membri ai „familiei” lui Moon (în cadrul acelor căsătorii simultane a mii de cupluri); Acceptînd (77) prin credinţă tot ceea ce Isus Cristos a făcut pentru noi, sîntem salvaţi din robia păcatului şi devenim oameni noi în Isus Cristos.

Biserica

Deşi se pretinde o mişcare pentru unificarea întregii creştinătăţi, Biserica unificării neagă sau răstălmăceşte multe dintre adevărurile esenţial creştine; Adevărata Biserică se compune din toţi aceia care, prin credinţă şi pocăinţă, L-au primit pe Isus Cristos ca Domn şi Mîntuitor personal.

Familia

Considerînd „familia” lui Moon drept adevărata familie şi biserică, toate celelalte legături matrimoniale ocupă un loc secundar, tinzînd a fi spulberate; Familia a fost instituită de către Dumnezeu şi se bazează pe dragostea dintre componenţii ei (78).

 

Familia dragostei

Mişcarea „Jesus” a început în anul 1966 la San Francisco, caracterizîndu-se prin consimţămîntul membrilor de a-şi împărţi bunurile materiale, urmînd exemplul din Faptele Apostolilor 2.44,45 (79) şi printr-un stil de viaţă simplu. Ei nu se preocupă prea mult să aibă o clădire, fiind fericiţi a se întîlni oriunde pentru închinare şi evanghelizare. Mulţi dintre membrii mişcării însă, au o viziune mult prea simplistă şi chiar nebiblică referitoare la ceea ce înseamnă a fi un adevărat creştin; în accepţia lor, atunci cînd individul a intrat în rîndurile mişcării, toate problemele dispar.

Un accent foarte mare se pune pe vorbirea în limbi, pe tămăduirile miraculoase etc. În cadrul sectei se acordă importanţă dragostei, ceea ce a contribuit mult la proliferarea grupării, în special prin atragerea tineretului. „Noi credem în Isus şi te iubim cu adevărat” spun ei, adresîndu-se celor din afară, folosind aceste cuvinte ca tehnică a „bombardării cu dragoste”. Unii dintre membrii sectei au mers pînă în extremism, practicînd libertinajul sexual pentru a demonstra grandoarea dragostei lui Dumnezeu care este în ei. Ei afirmă: „Dumnezeu ne-a învăţat că trebuie să fim gata a muri pentru alţii. Desigur, noi ar trebui să fim gata să le oferim chiar senzualitatea ca formă a dragostei.”

Prin astfel de metode îi cheamă Familia dragostei pe tineri să-L urmeze pe Cristos, aceasta fiind una dintre cele mai dificile secte dintre cele examinate aici. După cum am menţionat, ea pretinde că-şi fundamentează învăţăturile pe Biblie, netăgăduind în mod practic şi direct punctele cardinale ale doctrinei creştine, cum fac majoritatea celorlalte secte.

În sprijinul practicilor, membrii mişcării mai folosesc o învăţătură a lui Isus – însă răstălmăcită – pentru a-i convinge pe noii candidaţi să-şi renege părinţii şi să rupă orice legătură cu familia. Este adevărat că, în Matei 10.34-37 (80), Isus cere loialitate, o alegere preferenţială, dar nicidecum ruperea legăturilor familiale. Există multe alte locuri în Biblie care accentuează importanţa respectării părinţilor şi a legăturilor de familie (81). Avem deci de a face cu o interpretare unilaterală a textului biblic.

Întrucît este caracteristică acestei mişcări, excesiva preocupare sexuală a membrilor ei necesită a fi luată şi ea în considerare. Este adevărat că Biserica creştină nu a recunoscut întotdeauna că sexul este un dar divin, dar Biblia subliniază minunea, frumuseţea şi sacralitatea relaţiilor sexuale în contextul vieţii conjugale. Să analizăm în continuare cîteva dintre conceptele de bază în lumina învăţăturii Familiei dragostei şi, în opoziţie, în spiritul doctrinei creştine:

Familia dragostei Creştinism

Autoritate

David Berg este profetul secolului al XX-lea, purtătorul plin de autoritate al lui Dumnezeu către o lume păcătoasă. Dumnezeu S-a revelat El însuşi în Persoană şi în învăţăturile lui Cristos – Cuvîntul incarnat. Tot ceea ce ştim despre Cristos se cuprinde în Biblie, ea fiind unitatea de măsură pentru toate profeţiile, inclusiv pentru cele făcute de liderii lumeşti care pretind că au darul profeţiei.

Biserica

Familia dragostei consideră că doar membrii ei sînt creştini adevăraţi, ceilalţi fiind ai diavolului; Adevărata Biserică constă din toţi copiii lui Dumnezeu care, prin credinţă L-au acceptat pe Isus ca Salvator şi Domn al vieţii lor;

A doua venire a lui Cristos

Cristos se va întoarce curînd, probabil în următoarea decadă; Deşi există o promisiune în Biblie şi ne sînt date şi unele semne premergătoare, nimeni nu ştie momentul revenirii lui Isus Cristos.

Disciplina

Cei convertiţi trebuie să renunţe la libertatea şi la independenţa lor şi să devină dependenţi de superiorii lor spirituali; Ca urmaşi ai lui Isus, creştinii sînt eliberaţi de orice fel de sclavie, experimentînd împlinirea în Cristos Isus, trăind o viaţă matură de slujire a lui Dumnezeu.

 

Misiunea luminii divine

„Îţi voi oferi mîntuirea dacă îmi predai viaţa ta!” Aceasta este pretenţia guru-lui Maharaj Ji, liderul Misiunii luminii divine. Cei care-l urmează susţin că Maharaj Ji este, pentru omenirea de azi, ceea ce a fost Isus Cristos pentru oamenii timpului Său, adică întruparea divinului, însuşi Maharaj Ji se vrea convingător atunci cînd afirmă că Dumnezeu i s-a revelat într-o serie de incarnări. Aşa stînd lucrurile, discipolii săi îl văd pe guru-l lor divin, cred în el, îl adoră, i se supun şi nu ezită să i se închine.

„Maestrul” locuieşte în S.U.A., într-o clădire ce costă o jumătate de milion de dolari înzestrată cu piscină; este înconjurat de Mercedes-uri, de multe Lotus sport şi de motociclete – „Dumnezeu” poate avea tot ce îşi doreşte”(!). De aceea, nici el nu se simte incomodat să trăiască în lux, să fie tratat cu fast într-o suită de ceremonii. Cît de diferită este viaţa lui faţă de aceea a lui Isus care Şi-a invitat urmaşii să fie ca El, să-şi poarte crucea urmîndu-L!

În anul 1974, maestrul – guru a provocat o mare agitaţie în rîndurile adepţilor prin căsătoria sa cu o fostă stewardesă americană. Curînd după aceea, însăşi rudele lui l-au acuzat de faptul că frecventa cluburile de noapte bînd, dansînd şi consumînd carne, practici de la care discipolii săi sînt sfătuiţi să se abţină. Mama sa l-a denunţat, infirmîndu-i calitatea de lider al Misiunii luminii divine şi afirmînd că locul lui a fost uzurpat de fratele mai mare. „Cu cîţiva ani în urmă, ei anunţau mileniul; acum însă, familia sfîntă s-a angajat într-un război sfînt” scria William Petersen în lucrarea sa: „Acele curioase noi culte”.

După cum vom vedea, acest guru oferă mai degrabă o experienţă decît un crez. Cultul misiunii include elemente eterogene de sikhism, de creştinism şi din alte religii ale lumii dar, în esenţă, Misiunea luminii divine îşi are sorgintea în hinduism şi în special în Upanişade, o colecţie de scrieri sacre hinduse, formulate între anii 800 -300 î.Cr., în care se fac sofisticate speculaţii referitoare la Realitatea ultimă.

Doctrina Upanişadelor se axează în jurul a două noţiuni – cheie: brahman şi atman.

„Brahman” reprezintă Realitatea ultimă, Spiritul universal al lumii sau Principiul divin universal, pe cînd „atman” este eul individual, sau sufletul omului ca individualitate, parte din brahman şi care tinde să se unească cu el în Realitatea ultimă.

Se poate lesne observa că nu există nici o idee de relaţie personală între Dumnezeu şi individ, ci mai degrabă absorbţia individului în Realitatea ultimă; destinul lui este acela de a deveni o picătură pierdută în imensitatea unui ocean.

Mîntuirea

În contextul de mai sus, apare doctrina hindusă „sansara”, credinţa în transmigraţia succesivă a sufletului dintr-o viaţă în alta, printr-un ciclu neîntrerupt de renaşteri, scopul final fiind eliberarea de sub legea samsara şi contopirea în Nirvana.

Astfel, se crede că în perioada în care este pe pămînt, sufletul este prins într-un păienjeniş de iluzii (maya). Salvarea din acest ciclu de naştere, moarte şi iarăşi renaştere este urmarea anihilării pasiunilor şi a iluziilor, precum şi dobîndirea unei stări de calm, lipsită de pasiuni. Abia atunci individul, eliberat de iluzia ce caracterizează biata viaţă, este absorbit şi unit cu divinul. Astfel, deci, salvarea nu este interpretată în sensul esenţial creştin, adică eliberarea de păcat, ci, mai curînd, eliberarea de iluzia lumii acesteia.

Ce trebuie să facă individul pentru a fi eliberat? Replica Misiunii luminii divine vizează necesitatea dobîndirii cunoaşterii, ceea ce înseamnă un experiment direct cu Dumnezeu, adică cu Energia cosmică.

Un devotat al ideologiei misiunii susţinea că prin convertirea sa de către un guru, viaţa i-a fost transformată; nimic nu mai constituie o problemă: „Nu mai am probleme în acesta viaţă”, afirmă el. Altul declara: „Guru Maharaj Ji este în interiorul meu şi el este înăuntrul fiecăruia dintre voi”. Iată în final, o succintă expunere a deosebirilor dintre crezul sectei în cauză şi crezul creştin:

Misiunea luminii divine Creştinism

Dumnezeu

Este o Fiinţă impersonală, o Energie cosmică, o Minte universală; Dumnezeu este Creatorul universului, cîrmuitorul şi păstrătorul lui pînă la vremea sorocită. Există un singur Dumnezeu, revelat în Trinitate.

Isus Cristos, Mîntuitorul

Ca o incarnare a lui Dumnezeu în secolul XX, guru Maharaj Ji este pentru oamenii de astăzi ceea ce a fost Isus Cristos acum aproape două mii de ani; Maharaj Ji L-a înlocuit pe Isus ca mîntuitor contemporan; Isus Cristos a fost şi este unicul Salvator al întregii omeniri: „În nimeni altul nu este mîntuire, căci nu este sub cer un alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mîntuiţi” (Faptele Apostolilor 4:12).

Mîntuirea

Salvarea înseamnă eliberarea din ciclul infinit de naştere, moarte şi renaştere şi absorbţia în Realitatea ultimă; acest ţel devine accesibil printr-o cunoaştere directă sau printr-o experienţă dumnezeiască, facilitată de Maharaj Ji; Mîntuirea, pe lîngă absolvirea de vină şi eliberarea de sub puterea şi consecinţele păcatului, înseamnă şi o viaţă nouă, deplină, oferită de Dumnezeu prin Isus Cristos.

Autoritate

Guru Maharaj Ji vorbeşte în Numele Dumnezeu; Revelaţia deplină a lui lui Dumnezeu a avut loc prin Isus Cristos, Cuvîntul întrupat, ea fiind cuprinsă în Biblie;
Toate scripturile religiilor lumii pot fi folosite pentru a glorifica cunoaşterea divină, dar ele sînt subordonate lui guru şi nu pot fi folosite pentru testarea veridicităţii afirmaţiilor acestuia; Biblia are autoritatea lui Dumnezeu şi de aceea este etalonul cu care se verifică orice fel de afirmaţie.

 

Biserica universală a lui Dumnezeu

Asemeni Martorilor lui Iehova, precum şi altor secte ori grupări religioase, Armstrong, liderul sectei Biserica universală, pretinde că întreaga învăţătură pe care o propovăduieşte se bazează pe adevărul biblic.

Sesizînd că în limba ebraică cuvîntul Dumnezeu – „Elohim” este la plural, el preferă să-l interpreteze prin sintagma „Familia lui Dumnezeu”. În această familie divină – susţine Armstrong -Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul deţin o poziţie dominantă, ca Fiinţe originare din familia lui Dumnezeu nefiind însă singurele.

Deosebit de confuză şi de contradictorie este aserţiunea lui Armstrong privitoare la moartea Domnului Isus: „Sîngele lui Cristos nu salvează, în final, pe nimeni; el curăţă doar păcatele anterioare şi ne salvează numai de pedeapsa capitală, împăcîndu-ne cu Dumnezeu”.

Un alt aspect ambiguu se reflectă în strania teorie a anglo-israelismului. Conform acestei teze, cele zece triburi semite, pierdute în perioada cuceririi Israelului de către asirieni, se găsesc acum în ţările anglo-saxone, iar toate promisiunile făcute poporului Israel în timpul Vechiului Testament se aplică acum Marii Britanii şi Statelor Unite ca exponente ale lui Efraim şi respectiv ale lui Manase. Evreii, pe de altă parte, sînt identificaţi cu Iuda şi rămîn sub cîrmuirea divină. Cercetători cu renume ai Bibliei resping această inepţie.

În încheiere, iată sumarul principalelor deosebiri dintre crezul cultului Biserica universală a lui Dumnezeu pe de o parte, şi crezul creştin pe de altă parte:

Armstrong Creştinism

Dumnezeu

Familia divină nu îi include numai pe Dumnezeu – Tatăl şi pe Dumnezeu – Fiul, ci şi pe aceia care îi urmează pe Armstrong şi care îşi însuşesc învăţăturile lui, ca porunci divine; Dumnezeirea este unitate în diversitate: Dumnezeu – Tatăl, Dumnezeu – Fiul şi Dumnezeu – Duhul Sfînt, care formează o entitate unică – Trinitatea.

Omul

Toate fiinţele umane sînt, în mod potenţial, Dumnezeu – Creatorul; Deşi sînt creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, oamenii rămîn doar creaturile Lui.

Mîntuirea

Moartea lui Cristos pe cruce nu a rezolvat problema salvării omului, dar i-a dat fiecărui ins prilejul unui început; Salvarea a fost realizată deplin prin jertfa lui Isus Cristos pe Calvar, sîngele Lui fiind atotsuficient pentru iertarea păcatelor;
Sîntem acum liberi să ne cîştigăm salvarea supunîndu-ne poruncilor lui Dumnezeu, date prin profetul Său, Armstrong; Mîntuirea nu este un bun ce se cîştiga prin efort propriu, ci este darul lui Dumnezeu ce se capătă prin har, prin credinţă.

Învierea

Învierea lui Isus în trup este negată vehement, fiind considerată de fapt o reincarnare; Învierea lui Isus este un fapt istoriceşte dovedit implicînd învierea în trup a Aceluiaşi Isus.

Biserica

Biserica adevărată este totalitatea celor care acceptă învăţăturile lui Armstrong; celelalte biserici sînt apostate; Adevărata Biserică, cea nevăzută – Trupul lui Cristos – este formată din toţi cei care prin credinţă, L-au acceptat pe Isus ca Domn al vieţii şi Mîntuitor personal.

 

Note:
(73) Ieremia 17:9-10: „Inima (omului) este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască? Eu, Domnul, cercetez inima şi rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui.” Matei 15:19: „Căci din inimă ies gîndurile rele, uciderile, adulterul, imoralitatea sexuală, hoţiile, depoziţiile false, calomniile.” (versiunea engleză).

(74) Romani 1:20: „În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, cînd te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El….”

(75) Evrei 9:27: „…oamenilor le este rînduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” Matei 25:31-34,41: „Cînd va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinfii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al Slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii, cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stînga Lui. Atunci împăratul le va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi, binecuvîn-taţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii…”. Apoi le va zice celor de la stînga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui….”

(76) Faptele Apostolilor 4.12: „În nimeni altul nu este mîntuire; căci nu este sub cer un alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mîntuiţi.” Romani 10:10: „Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mîntuire.” Ioan 6:47: „Isus a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are viata veşnică”.

(77) 2 Corinteni 5:17: „Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură (zidire, „ctysis”) nouă.” Faptele Apostolilor 4:12, vezi nota (61).

(78) Geneza 2.24: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup.”

(79) Faptele Apostolilor 2:44,45: „Toţi cei ce credeau erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte, îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia.”

(80) Matei 10:34-37: „Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pămînt, nu am venit să aduc pacea, ci sabia. Căci am venit să-l despart pe fiu de tatăl său. pe fiică de mamă-sa şi pe noră de soacră-sa…. Cine preferă pe tată ori pe mamă mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine preferă pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine.”

(81) Exod 20:12: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să ţi se lungească zilele….” Efeseni 6.1-4: „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta – este cea dintîi poruncă însoţită de o făgăduinţă – ca să fii fericit şi să trăieşti multă vreme pe pămînt.” Şi voi, părinţilor, nu întărîtaţi la mînie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în mustrarea şi în învăţătura Domnului.”

 www.theophilos.3x.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s