DIVERTISMENTUL

Divertismentul

de Gary E. Gilley

Tradus de Florin Vidu

Cuprins:

 PARTEA 1

Drumul cel mai umblat

Derulare rapidã

Un antidot?

PARTEA 2

Împlinirea

PARTEA 3

Reacții adverse

Natura închinãrii

Atunci cum trebuie sã cântãm?

Învãțarea prin muzicã

Îndrumarea prin muzicã

Ce ar trebui sã facem?

Concluzie

Mai multe materiale pentru Theophilos și cãrþi electronice gãsiți pe Internet la:

www.theophilos.3x.ro

PARTEA 1

Cineva ar putea fi tentat ca atunci când se ocupă de un astfel de subiect cum ar fi divertismentul, să se gândească imediat la problemele curente care au legătură cu tema în discuţie. Suntem nerăbdători să explorăm   locul pe care îl ocupă divertismentul în societatea noastră, felul în care a năvălit în biserică şi impactul pe care îl are asupra imaginii în schimbare a închinării în comun. Dar o astfel de abordare ar fi nu doar prematură ci şi superficială. E important mai întâi să punem o temelie pe care ulterior să construim şi de pe care să cercetăm lucrurile. Trebuie să ne întoarcem în trecut ca să putem înţelege cum noi, ca societate, am ajuns în situaţia din prezent. După ce am făcut această călătorie, ar fi înţelept din partea noastră să ne facem inventarul, să ne   gândim la măsuri de precauţie şi să vedem ce putem corecta. Toate acestea trebuie făcute înainte să discutăm   divertismentul în contextul bisericii. Dacă veţi avea răbdare cu mine, acesta nu va fi un studiu al Scripturii, ci o   examinare atentă a societăţii noastre – atât din trecut cât şi din prezent. Data viitoare nădăjduiesc să pun   toate acestea într-un cadru de referinţă scriptural.

Drumul cel mai umblat

Probabil va fi un şoc pentru cei care trăiesc într-o cultură în care divertismentul a devenit valoarea principală şi cea mai preţuită să afle că nu întotdeauna a fost aşa. Un cercetător a descoperit că acest cuvânt, „amuzament”, este „de origine recentă şi nici o altă limbă nu are un echivalent exact pentru semnificaţia din limba engleză, de unde putem presupune că acest cuvânt nu a fost înţeles imediat şi nici nu a fost acceptat în totalitate până în secolul douăzeci. La cele mai înalte niveluri de cultură se considera ca de la sine înţeles că lucrurile bune sunt lucruri serioase” (Life the Movie [Filmul vieţii], de Neal Gabler, p. 20). Ar fi interesant să facem un studiu al cuvintelor „a râde” şi „râs”, aşa cum le găsim în Scriptură. Deşi aceste cuvinte apar de peste douăzeci de ori, ele sunt folosite aproape întotdeauna cu o conotaţie negativă – de obicei despre cineva care exprimă batjocură sau ridiculizare (de exemplu Psalmul 2:4). Doar în două ocazii, Psalmul 126:2 şi Proverbe 14:13 este definit râsul cu claritate ca fiind un lucru pozitiv. În plus, despre nici una din marile personalităţi din vremurile biblice nu ni se spune că a râs ca o exprimare a bucuriei şi fericirii. Isus a plâns, dar nu Îl auzim niciodată râzând. Acelaşi lucru e adevărat şi despre mulţi alţii. Asta nu înseamnă că oamenii evlavioşi din vremurile biblice nu au râs niciodată, însă din diverse motive Dumnezeu nu a considerat important să ne spună acest lucru.

Cât despre distracţie, de obicei Scriptura alătură acestei idei o conotaţie peiorativă, defavorabilă. Fără îndoială, fiul risipitor s-a distrat atunci când îşi irosea averea şi viaţa, dar apoi şi-a venit în fire. Dar trebuie să spunem că atunci când s-a întors acasă, tatăl lui a dat o petrecere în cinstea lui în care toţi, cu excepţia unei singure persoane, s-au bucurat şi s-au veselit (Luca 15:32). Desigur, bucuria lor a fost pentru un lucru minunat – pocăinţa unui păcătos. Găsim acelaşi tipar în întreaga Scriptură. Sărbătorile evreilor din Vechiul Testament erau fără îndoială o vreme de bucurie, cel puţin aceasta a fost intenţia originală. Găsim cântări, părtăşie, mâncare bună şi băutură. Dar toate se făceau în contextul închinării înaintea lui Dumnezeu şi cu scopul de a-I fi plăcuţi Lui. Bucuria care însoţea sărbătorile (şi alte evenimente fericite) trebuie să Îl aibă în centru pe Dumnezeu – El şi purtarea Lui de grijă trebuiau să constituie punctul central al acestor sărbători.

Solomon, pe de altă parte, ne oferă una din puţinele imagini biblice ale unui om în căutarea fericirii şi divertismentului, în care el şi interesele lui erau în prim plan – o imagine deloc frumoasă. În cartea Eclesiastul, Solomon îşi descrie călătoria în căutarea unui lucru care să umple golul imens rămas în inima lui după ce L-a abandonat pe Dumnezeu. În căutarea lui după plăceri, în toate formele lor, în cele din urmă el nu a descoperit bucurie ci o deşertăciune şi mai mare. După ce râsetele s-au stins, el a rămas acelaşi om cu sufletul pustiu, la fel ca mai înainte. Solomon a învăţat aproape prea târziu că „deşi nu e nimic rău în divertisment… noi toţi zidim castele în aer. Problemele apar atunci când încercăm să locuim în ele” (Amusing Ourselves to Death [Amuzându-ne până la moarte], p. 77). Scriptura, deci, nu pare să condamne amuzamentul, râsul sau divertismentul, însă vrea să ne îndrume în direcţia examinării atât a centrului atenţiei noastre cât şi a motivului din spatele acestor eforturi. De exemplu, bucuria în Domnul este o temă des întâlnită, mai ales în Psalmi. E o bucurie care Îl are în centru pe Dumnezeu, izvorăşte din măreţia lui Dumnezeu şi se concentrează asupra slavei lui Dumnezeu. Nu seamănă deloc cu conceptul de „distracţie” din zilele noastre.

În afara imaginii biblice, de-a lungul veacurilor şi până recent, mulţi din cei care şi-au permis, (de obicei bogaţii), fără îndoială că au căutat anumite plăceri – beţii, orgii, preocupări imorale, distracţii lipsite de sens – dar de obicei aceste activităţi au fost considerate, pe bună dreptate, înlocuitoare profane pentru lucrurile cu adevărat valoroase ale vieţii. Pe paginile istoriei nu apare nimic care să semene cu era divertismentului, aşa cum o cunoaştem noi astăzi. Chiar şi în zilele Coloseumului Roman, numai câţiva se „distrau”, masele erau excluse sau, mai rău, executate. Mulţi au găsit rădăcinile exploziei divertismentului printre oamenii obişnuiţi în schimbările radicale care au avut loc în societatea occidentală din secolul 19. Nimeni nu ne-a atras atenţia asupra acestui fapt mai bine decât Neil Postman în excelenta lui carte, Amusing Ourselves to Death [Amuzându-ne până la moarte], la care vom face dese referiri.

Pe măsură ce aceste schimbări se răspândeau tot mai mult, intelectualii şi aristocraţii instruiţi rămâneau cel mai adesea în colţurile lor, ridiculizând situaţia. Timp de secole, aristocraţia a apreciat artele. Dar pentru a se putea bucura de artă, o persoană trebuia să mediteze, să-şi folosească mintea şi sufletul. Această nouă formă de divertisment, din ce în ce mai apreciată de mase, era iraţională. Ea punea accentul pe „gratificare nu pe edificare, pe indulgenţă nu pe transcendenţă, pe reacţie nu pe contemplaţie, căutând să scape de instruirea morală în loc să i se supună” (ibid. p. 16).

În alte cuvinte, noile forme de divertisment, din ce în ce mai populare printre oamenii obişnuiţi, nu erau nimic altceva decât amuzament fără sens – şi tocmai din acest motiv erau atât de iubite. Elita ura divertismentul din aceleaşi motive pentru care îl iubeau masele. Biserica era de partea elitei, însă din motive diferite. Biserica se opunea divertismentului pentru că valorile şi interesele acestuia erau în competiţie cu cele ale religiei organizate şi pentru că, atunci când o persoană era amuzată de aceste distracţii, nu se mai putea gândi la Dumnezeu.

Însă biserica, în special în America, nu a avut în realitate nici un efect restrictiv asupra forţei copleşitoare a noului divertisment, şi asta din două motive. Mai întâi, în secolul 19 numărul americanilor care frecventau biserica nu era foarte mare. Multe estimări apreciază acest număr la 7% în prima parte a secolului şi doar 15% prin 1850, după aşa-numita A Doua Mare Trezire. În al doilea rând, a avut loc o transformare dramatică în formele de închinare ale americanilor după Războiul Revoluţionar. În primele decade ale anilor 1700 bisericile şi predicatorii erau încă sub influenţa puritanilor. Predicile erau foarte doctrinare, adesea citite cuvânt cu cuvânt din manuscrise. Serviciile bisericii erau adaptate pentru minte, nu pentru emoţii. (Deşi mulţi predicatori, cum ar fi Jonathan Edwards, predicau inimii, ei făceau acest lucru prin intermediul minţii.) Predicile erau judecate după conţinut, nu după prezentare (Edwards citea fiecare cuvânt). Muzica era controlată cu grijă. Adesea cel ce conducea cântarea citea un vers dintr-un imn, adunarea cânta versul, aşteptând apoi citirea următorului vers. Uneori muzica era eliminată în totalitate, de teamă ca oamenii să nu fie manipulaţi.

Toate acestea au început să se schimbe în anii 1740, pe vremea Marii Treziri şi a predicilor lui George Whitefield. După ce tăciunii acelor vremuri de trezire s-au stins, biserica a intrat într-o perioadă de secetă. Numărul celor care participau la serviciile bisericii a scăzut brusc, interesul faţă de teologie s-a dus, învăţăturile Iluminismului au început să prindă din ce în ce mai mult iar Deismul a devenit popular. Până în 1800, biserica americană a ajuns într-o stare sumbră, tânjind după orice lucru care i-ar fi putut oferi o hrană spirituală. A Doua Mare Trezire, începută în 1801 în Cane Ridge, Kentucky, avea să umple acel gol, schimbând pentru totdeauna creştinătatea din America. Predicile pline de substanţă au fost înlocuite cu cuvântări emoţionante. Doctrina a fost înlocuită cu ilustraţii. Performanţa predicatorului a devenit mai importantă decât învăţătura pe care o prezenta. Muzica a câştigat un rol central, emoţiile fiind de-acum pe primul loc. Pastorii au început să studieze „metode eficiente” prin care să atragă mulţimile. Charles Finney avea să perfecţioneze toate acestea, schimbând inima şi sufletul bisericii. În alte cuvinte, biserica a devenit o formă de divertisment.

Astfel, pe măsură ce divertismentul prindea rădăcini în societate, biserica nu a avut prea multe de spus. Cea mai mare problemă a ei era că de-acum trebuie să concureze cu formele seculare de divertisment. Biserica nu putea vorbi cu autoritate împotriva acestor forme de amuzament pentru că şi-a pierdut vocea.

Derulare rapidă

Dacă cineva ar fi adormit în 1850 şi s-ar fi trezit o sută de ani mai târziu, ar fi prins exact momentul în care societatea dădea naştere mijlocului perfect de transmitere a divertismentului – televiziunea. Neil Postman   argumentează convingător că „Televiziunea a făcut din divertisment formatul natural pentru reprezentarea   întregii experienţe… Necazul nu e că televiziunea ne prezintă materiale de divertisment, ea ne prezintă toate materialele ca divertisment, ceea ce e cu totul altceva… Televiziunea ne transformă cultura într-o imensă arenă pentru industria spectacolului” (ibid. p. 80,87). Televiziunea nu a inventat era divertismentului, doar a perfecţionat-o.

Era televiziunii s-a ridicat din cenuşa erei expunerii. În anii 1700 şi o bună parte a anilor 1800, aproape fiecare persoană din această ţară a fost un cititor. „America a fost dominată de cuvântul scris şi de o oratorie bazată pe cuvântul scris, mai mult decât oricare altă societate cunoscută” (ibid. p. 47). Rezultatul acestei situaţii a fost o naţiune de oameni care puteau gândi, analiza, dezbate şi formula un argument, puteau înţelege şi discuta diverse subiecte, inclusiv teologia. Toate acestea au început să se schimbe în secolul 19 pe măsură ce divertismentul a început să-şi înfigă rădăcinile în vieţile poporului american.

Divertismentul a ajuns în scurt timp să-şi înfăşoare tentaculele în jurul fiecărui aspect al societăţii americane. Nu numai religia a fost afectată, ci şi politica, mass-media, reclamele şi viaţa în general. Politicienii de azi nu mai dezbat atât de mult probleme cât sunt preocupaţi să proiecteze o imagine, şi de ce n-ar face aşa, dacă „Imaginea înseamnă totul”, după cum ne spun reclamele firmei Canon. Aţi observat cum articolele de ziar încep din ce în ce mai mult să semene cu romanele, pregătind scena şi încercând să capteze interesul? Şi educaţia a fost cuprinsă de acest val. Dacă elevii nu vor să asculte ce-i învaţă profesorul şi nu vor să citească bibliografia, poate că vor asculta de teatrul de păpuşi şi vor urmări desenele animate. Aşa că experţii au inventat Sesame Street [un program de televiziune educaţional pentru copii, combinând educaţia şi divertismentul în emisiunile televizate; este cunoscut mai ales datorită păpuşilor Muppets, care apar în cele peste 4000 de episoade – n.trad.] şi clonele acestuia, apoi au început să-i laude rezultatele.

Copiii de azi au şi programe pentru calculator care au continuat metamorfoza procesului de învăţare într-un joc. Însă prognoza pe termen lung nu e atât de luminoasă. Copiii noştri ajung la universitate sau la o slujbă cu o mentalitate a jocului. Consecinţa, recunoscută tot mai mult de profesori, este că trebuie să facem procesul de educare amuzant şi distractiv dacă vrem să păstrăm interesul tinerilor noştri. Tot ce a dovedit până la urmă Sesame Street, aşa cum observă Neil Postman, este că copiii iubesc şcoala „doar dacă şcoala este ca Sesame … Ca spectacol de televiziune, Sesame Street nu-i încurajează pe copii să iubească şcoala sau orice ţine de şcoală. Îi încurajează să iubească televiziunea” (ibid. 4. 142). Din nefericire, „contribuţia principală a televiziunii la filosofia educaţională este ideea că educaţia şi divertismentul sunt inseparabile… iar acest lucru a transformat sala de clasă într-un loc în care atât predarea cât şi învăţarea trebuie să fie activităţi cât mai distractive” (ibid. p. 146, 148). Când nu sunt aşa, studenţii devin agitaţi sau indiferenţi.

Gândiţi-vă apoi la reclame, care sunt o oglindă cât se poate de fidelă a lucrurilor pe care le preţuieşte societatea şi a felului în care ea gândeşte. Înainte de secolul 20, producătorii reclamelor presupuneau că consumatorii, pentru că ştiau citi, erau culţi, raţionali şi analitici. Prin urmare, reclamele erau prezentate în mod raţional – explicând beneficiile produselor – pentru a atrage o societate care gândeşte. Aşa au stat lucrurile până în ultima parte a anilor 1800, când producătorii reclamelor au început să adopte melodiile cu priză la public şi sloganurile. Evoluţia reclamelor de atunci încoace ar putea constitui un studiu interesant, însă chiar şi un observator ocazional ar putea observa lipsa aproape totală a conţinutului din reclamele moderne. Din ce în ce mai mult, reclamele moderne nu au aproape nici o legătură cu produsul promovat. Nu valoarea produsului este vândută, ci imaginea. Ce ne spune acest lucru despre noi? Ne spune că am devenit nişte oameni care nu mai gândim şi analizăm, ci răspundem la manipularea inteligentă a emoţiilor noastre.

„Reclamele de televiziune au făcut din discursul lingvistic ceva demodat, ca bază pentru decizia în legătură cu un produs. Înlocuind afirmaţiile cu imagini, reclama a înlocuit testarea adevărului cu apelul emoţional ca bază pentru decizia cumpărătorului” (ibid. p. 127). Implicaţiile acestui fapt pentru biserică ar trebui să fie evidente. Postman arată că „Declinul epistemologiei bazată pe cuvântul scris, însoţit de ascensiunea unei epistemologii bazată pe televiziune, a avut consecinţe grave asupra vieţii publice; devenim mai tâmpiţi cu fiecare minut ce trece” (ibid. p. 24). „Divertismentul ne ajunge oriunde ne-am găsi, ne aşează în mijlocul spectacolului şi apoi ne lasă cum eram, poate ceva mai săraci în timp şi bani. El nu ne oferă (şi de obicei nici nu pretinde că ne oferă) vreo nouă perspectivă asupra vieţilor noastre” (All God’s Children and Blue Suede Shoes [Toţi copiii lui Dumnezeu şi pantofi din piele albastră de căprioară], de Don Myers, citat în Family-Based Youth Ministry [Lucrare de tineret bazată pe familie], p. 144).

Desigur, nici creştinismul nu a rămas prea în urmă. Neal Gabler, care nu are nici un interes în acest domeniu, nepretinzând că e creştin, a observat: „Protestantismul evanghelic, care a început ca un fel de divertisment spiritual în secolul al 19-lea, doar şi-a rafinat tehnicile în secolul 20, în special odată cu apariţia televiziunii. Televanghelişti precum Oral Roberts şi Jimmy Swaggart retransmit vechile întâlniri de trezire spirituală sub forma unui spectacol televizat de varietăţi, iar Clubul 700 al lui Pat Robertson a fost modelat după spectacolul „Astă-seară”, cu deosebirea că invitaţii săi nu încearcă să promoveze un film nou sau un nou album muzical; ei promovează mântuirea” (Life the Movie [Filmul vieţii], p. 120). Creştinismul la televizor, în mod necesar, a fost prezentat întotdeauna sub formă de divertisment. Teologia, ritualurile, închinarea sacră, rugăciunea, ca şi aproape toate celelalte componente autentice ale credinţei creştine, pur şi simplu nu „merg” în televiziune.

După cum era de aşteptat, biserica locală a înţeles şi ea beneficiile acestei mişcări. Dacă vrea să atragă masele, poate face acest lucru cel mai bine împachetând credinţa în ambalajul divertismentului – pentru ca oamenii, obişnuiţi de-acum să fie consumatori, au fost învăţaţi că păcatul suprem este plictiseala. Aşa s-a născut biserica condusă de cerinţele pieţei, hrănind apetitul veşnic nesătul după distracţie al societăţii în general.

În ansamblu, a avut loc o schimbare radicală a valorilor culturii noastre. Un istoric remarca: „Vechea cultură puritană, orientată spre producţie, pretindea şi onora ceea ce ea numea caracterul, o funcţie a esenţei morale a unei persoane. Pe de altă parte, noua cultură, orientată spre consum, pretinde şi onorează ceea ce ea numeşte personalitatea, o funcţie a imaginii pe care o persoană o proiectează asupra altora. Deci, cultura puritană punea accentul pe valori precum munca, integritatea şi curajul. Noua cultură a personalităţii pune accentul pe farmec, fascinaţie şi atracţie” (Life the Movie [Filmul vieţii], p. 197). Steven Covey, în cartea lui foarte populară, The Seven Habits of Highly Effective People [Cele şapte obiceiuri ale oamenilor foarte eficienţi], în care prezintă multe idei cu care eu nu sunt de acord, observă acelaşi lucru într-un studiu aprofundat asupra literaturii despre „succes” publicată în Statele Unite după 1776. El scrie că, „aproape întreaga literatură din primii aproximativ 150 de ani s-a concentrat asupra a ceea ce poate fi numit Morala Caracterului ca fundament al succesului – lucruri precum integritatea, smerenia, fidelitatea, cumpătarea, curajul, dreptatea, răbdarea, sârguinţa, simplitatea, modestia, şi Regula de Aur… La scurt timp însă după Primul Război Mondial, perspectiva de bază asupra succesului a trecut de la Morala Caracterului la ceea ce am putea numi Etica Personalităţii. Succesul a devenit mai mult o funcţie a personalităţii, a imaginii publice, a atitudinilor şi comportamentului, a abilităţilor şi tehnicilor, care facilitează procesele interacţiunii umane… Direcţia în care s-a mers a fost adoptarea tehnicilor de influenţare eficiente, a strategiilor de putere, a abilităţilor de comunicare şi a atitudinilor pozitive” (The Seven   Habits of Highly Effective People [Cele şapte obiceiuri ale oamenilor foarte eficienţi], de Steven Covey, pp.   18-19).

Trăim într-o societate care se îndreaptă din ce în ce mai mult spre formă în locul substanţei, care îmbrăţişează superficialul, care trăieşte ca să se distreze, care e gata să plătească orice sumă de bani ca să se poată amuza, care consideră distracţia drept scopul suprem al vieţii. Convingerea a fost înlocuită de emoţie, şi puţin par să observe acest lucru. Nu putem să nu ne gândim la Pinocchio şi prietenii lui pe Insula Plăcerilor. În mijlocul întregii distracţii fără noimă, doar Pinocchio parea să înţeleagă ca erau cu toţii transformaţi în măgari, până a fost prea târziu.

Am fi sperat ca situaţia să fie diferită printre creştinii evanghelici, însă se pare că nu e cazul. Biserica pare să fie în pas cu lumea. Problema e următoarea – creştinii au fost seduşi şi instruiţi de aceleaşi forţe care au ademenit societatea în ansamblul ei. Prea mulţi creştini, la fel ca vecinii lor nemântuiţi, sunt impresionaţi de formă, nu de substanţă; urmăresc senzaţiile şi emoţiile; sunt mai predispuşi să răspundă la manipularea emoţională decât la discursul raţional. Cum poate biserica să fie competitivă într-o piaţă atât de aglomerată? Dacă divertismentul a devenit valoarea primordială a felului de viaţă american (după cum sugerează unii), atunci cum poate biserica să rămână competitivă fără să devină un bastion al divertismentului? Însă, dacă cedează acestei puternice ispite, oare nu cumva biserica s-a transformat în altceva? Postman, care nu pretinde că e creştin, recunoaşte totuşi că „creştinismul este o religie serioasă, care cere mult efort şi atenţie. Atunci când este prezentată ca uşoară şi distractivă, devine o religie total diferită… În alte cuvinte, nu există nici o îndoială că religia poate fi făcută distractivă. Întrebarea e dacă, făcând-o astfel, nu cumva o distrugem” (Postman, p. 121, 124). Problema e că scopul principal al industriei de divertisment este să facă pe plac mulţimii, însă scopul principal al creştinismului   autentic este să-i fie plăcut Domnului. Atât Scriptura cât şi istoria au arătat în mod repetat că rareori le poţi   face pe amândouă, şi asta pentru scurt timp.

Un antidot?

Există oare vreun antidot pentru o cultură secată de râs? Nu cred. Când totul, de la politică la educaţie şi la religie se defineşte prin valoarea divertismentului, cultura în ansamblul ei pare prea trivializată ca să mai poată fi recuperată. Există totuşi o infimă speranţă ca poporul lui Dumnezeu (cel puţin o parte a lui) să privească prin fum şi să ajungă la concluzii diferite, la un mod de viaţă diferit. Cheia să găseşte în sfera discernământului. Autorul cărţii Evrei, vorbind despre cu totul alte lucruri, care au făcut din ascultătorii lui creştini nişte oameni imaturi şi ineficace, făcea apel la aceasta spunând: „Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul” (Evrei 5:14). Nu există nici o scurtătură atunci, cum nu există nici astăzi, către maturitate şi discernământ – e nevoie de hrană tare, sub forma unui studiu aprofundat şi a unei aplicări a Cuvântului lui Dumnezeu.

Când Aldous Huxley a scris Brave New World [Minunata Lume Nouă], cu siguranţă nu s-a gândit la   discernământul biblic ca remediu pentru bolile societăţii pe care le anticipa. Dar a spus ceva ce merită luat în   considerare: „Până la urmă, el încercă să ne spună că ceea ce i-a nenorocit pe cei din Minunata Lume Nouă nu   era că râdeau în loc să gândească, ci faptul că nu ştiau de ce râd şi nici de ce au încetat să mai gândească”   (ibid. p. 163).

Creştinismul a fost conceput de Dumnezeu să fie o credinţă „care gândeşte”. Dumnezeu doreşte ca poporul lui să gândească, să raţioneze, să analizeze şi să studieze. El ne-a dat Cuvântul Său într-o formă declarativă; un cuvânt care trebuie analizat cu atenţie dacă vrem să îl înţelegem (2 Timotei 2:15). E o pierdere îngrozitoare atunci când ne lăsăm modelaţi în tiparul lumii de divertisment, fără să reflectăm cu atenţie, bazaţi pe Scriptură. Dumnezeu nu Îşi cheamă poporul la o viaţă morocănoasă, dar cu siguranţă că, dacă noi, la fel ca sfinţii din vremurile biblice, vom privi la cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu (Evrei 11:10), acest lucru ne va modela felul în care trăim şi ne va face să ne bucurăm de timpul nostru pe acest pământ. Despre legătura dintre acest subiect şi biserică vom vorbi mai mult data viitoare.

PARTEA 2

Divertismentul a devenit un mod de viaţă, el s-a răspândit în toate aspectele societăţii şi culturii. Dacă o măsură atât de mare din ceea ce spun şi fac americanii este în realitate determinată de divertisment (aşa cum am argumentat în articolul anterior), atunci nu suntem surprinşi să constatăm că şi bisericile au fost invadate de divertisment. În definitiv, chiar şi cele mai bune biserici sunt alcătuite tot din păcătoşi răscumpăraţi care au fost prea mult modelaţi de lumea în care trăim. Deşi Scriptura ne avertizează în mod clar să nu ne potrivim tiparului lumii (Romani 12:2), din păcate această bătălie nu se câştigă prea uşor. Motivul, cel puţin în parte, este că adesea definim nepotrivirea cu lumea doar în ce priveşte aspectul exterior – felul în care ne îmbrăcăm, ce mâncăm sau ce bem, unde mergem – ignorând filosofia sistemului lumii care încearcă să se strecoare în minţile şi în inimile noastre. Mulţi credincioşi, cărora nici nu le-ar trece prin minte să consume alcool sau să se îmbrace indecent, cu toate acestea sunt foarte lumeşti în filosofia lor. Altfel spus, au luat o pagină din manualul lumii şi şi-au format stiluri de viaţă corespunzătoare acestuia. În alte cuvinte, ei gândesc la fel ca necredincioşii. Abordează problemele vieţii la fel ca necredincioşii. Îşi rezolvă problemele la fel ca necredincioşii. Iau decizii la fel ca necredincioşii, şi de obicei nu-şi dau seama că acesta e felul în care trăiesc. Niciunde nu e acest lucru mai evident decât în sfera divertismentului. Dacă aşa stau lucrurile, poate că s-a ajuns aici pentru că puţini creştini s-au gândit vreodată ceva mai profund la acest subiect al divertismentului şi puţini înţeleg pericolul.

Deşi, aşa cum am demonstrat în articolul precedent, divertismentul şi-a format rădăcinile cu mulţi ani în urmă, de curând el s-a transformat într-o formă de artă. Ceva alimentează acest motor şi-l face să câştige viteză. Cred că acest „ceva” este filosofia relativ recentă a împlinirii de sine care a apărut în anii 1960. „Generaţia Baby Boomers [generaţia anilor 1946-1964, născută în perioada de după Al Doilea Război Mondial, o perioadă de creştere economică în multe ţări, cu o rată a natalităţii ridicată] ne-a reorientat societatea către anturaj, către persoanele cu acelaşi statut ca al nostru, făcându-ne să ne îndepărtăm de familie. Ei au îndepărtat centrul psihic al familiei de la obligaţiile faţă de ceilalţi, îndreptându-l către împlinirea de sine” (Christianity Today [Creştinismul Azi], 12 iulie 1999, „The Triumph of the Praise Songs, How Guitars Beat Out the Organ în the Worship Wars [Triumful cântărilor de lăudă; cum chitarele au învins orga în războaiele de închinare]”, de Michael S. Hamilton). Eu sunt convins că ceea ce propulsează această generaţie este aşa numita „nevoie” de împlinire   personală. Oamenii urmăresc această împlinire personală, tânjesc după ea şi vor să o obţină. Divertismentul este   doar una din fântânile în care ei şi-au coborât găleata în căutarea după împlinire.

Nu ar trebui să ne surprindă să descoperim că o astfel de societate a remodelat biserica după chipul ei. „O generaţie atât de în dezacord cu tradiţiile pe care le-a moştenit va schimba imaginea bisericii… Generaţia care a aglomerat maternităţile, şcolile elementare şi concertele rock se îngrămădeşte acum în mega-biserici (numai o generaţie care a iubit festivalul rock Woodstock din 1969 poate iubi mega-biserica Willow Creek). Generaţia care a reorganizat familia în jurul idealului împlinirii personale a făcut acelaşi lucru cu religia. Sondajele arată constant că generaţia Baby Boomers – fie ei evanghelici sau liberali, protestanţi sau catolici – frecventează biserica nu din loialitate, datorie, obligaţie sau recunoştinţă, ci doar dacă biserica le împlineşte ‘nevoile’” (ibid., p. 30).

Împlinirea

Unul din domeniile în care această generaţie crede că îşi satisface nevoia de împlinire este divertismentul. Biserica sensibilă la căutători (vezi articolele noastre despre „Biserica condusă de piaţă”) a urmat mult prea bine această direcţie. Ea înţelege că această generaţie urmăreşte împlinirea, şi adesea o caută sub forma divertismentului. Bisericile au fost proiectate să împlinească această „nevoie”, lucru care explică în mare măsură creşterea lor fenomenală. Însă în asta constă şi cea mai mare slăbiciune a lor. Os Guinness recunoaşte acest lucru atunci când scrie „[Luaţi de exemplu] subordonarea închinării şi ucenicizării din mega biserici faţă de evanghelizare, toate trei fiind subordonate divertismentului, problema care reprezintă deja călcâiul lui Ahile, punctul vulnerabil al evanghelicilor” (Dining with the Devil [Prânzind cu Diavolul], de Os Guinnes, p. 27).

Trebuie să înţelegem în acest punct că divertismentul din biserică vine împachetat într-o mulţime de forme, cu cât mai subtil este ambalajul, cu atât mai periculos e conţinutul. De exemplu, atunci când mă distrez, fie într-un cadru secular, fie într-unul eclesiastic, dar ştiu că e vorba de distracţie, acest lucru nu are o importanţă prea mare. Dacă mă duc la un aşa-numit eveniment creştin, care este în cea mai mare parte un loc în care uit de griji, în care se râde şi se ascultă muzică, m-am dus acolo ca să mă distrez. Nu particip la o adunare în care lumea se închină lui Dumnezeu sau învăţă din Cuvântul Lui. Sunt acolo ca să mă distrez. Ştiu că atâta vreme cât divertismentul nu e în dezacord cu caracterul creştin şi adevărul biblic, nu e nimic grav. Problema apare în momentul în care încep să cred că această activitate este de fapt închinare sau că acesta e ambalajul în care ar trebui împachetată închinarea. Câtă vreme fac distincţia dintre amuzament şi închinare, le pot aprecia pe amândouă în cadrul lor specific. Nu e nimic greşit atunci când un creştin se distrează; e greşit atunci când confunzi distracţia, sau îi permiţi acesteia să înlocuiască adevărata închinare şi instruirea biblică. „Scopul închinării este în mod clar acela să exprime măreţia lui Dumnezeu, nu acela de a ne exterioriza pur şi simplu sentimentele sau, şi mai puţin, acela de a ne distra” (Losing Our Virtue [Pierderea virtuţii], de David Wells, p. 40).

Aici apare una din cele mai subtile forme de divertisment în ce priveşte creştinul şi biserica. Strigătul care răzbate din pustie, strigătul unei generaţii care îşi caută împlinirea personală, este nevoia de a experimenta, de a simţi prezenţa lui Dumnezeu (a nu se confunda cu pasiunea autentica de a-L cunoaşte şi a I te închina Dumnezeului Prea Sfânt). Din ce în ce mai mult creştinii spun că frecventează biserica pentru a-L experimenta pe Dumnezeu, pentru a veni în prezenţa Lui, pentru a avea o întâlnire cu Divinitatea. Ei vor să meargă într-o biserică în care Îl pot „simţi pe Dumnezeu”. Sunt câteva capcane iminente în această dorinţă, cea mai evidentă fiind aceea că o astfel de dorinţă nu e biblică. Unde ni se spune în Scriptură să căutăm prezenţa lui Dumnezeu ca o experienţă ce poate fi simţită? Ca şi credincioşi nou-testamentari noi suntem deja în prezenţa lui Dumnezeu, pentru că El locuieşte în trupurile noastre (1 Corinteni 6:19). Din moment ce Cristos este Marele nostru Preot, ni se spune „să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului” (Evrei 4:16). Însă niciunde în Scriptură nu ni se spune să căutam o experienţă în care să simţim prezenţa lui Dumnezeu. Îi întreb adesea pe oamenii care sunt prinşi în acest curent al „experimentării lui Dumnezeu”: „Ce simţi atunci când eşti în prezenţa lui Dumnezeu?” După ce ei se încurcă puţin în explicaţii încercând să mă lămurească, următoarea mea întrebare este: „De unde ştii că ce simţi e Dumnezeu şi nu diavolul, sau propria ta imaginaţie, sau pizza de aseară?” La această întrebare nu mai îmi pot oferi un răspuns argumentat, în afară de un „pur şi simplu ştiu”. Însă acesta nu e suficient. Dacă Dumnezeu nu a găsit potrivit nici să ne ceară să căutăm o astfel de experienţă divină, nici să ne descrie ce fel de sentimente încercăm într-o astfel de experienţă, cine suntem noi să facem din aceasta punctul culminant al vieţii creştine de închinare? Fiecare lider creştin, în special în această eră a cvasi-misticismului, ar trebui să citească vechea lucrare clasica a lui William James, The Varieties of Christian Experience [Diversitatea experienţelor creştine], care, deşi nu e o carte creştină, ne oferă o privire pătrunzătoare în experienţele pe care pretind că le au toate formele de religie. Această carte ar trebui să ne facă să ne oprim şi să ne gândim puţin înainte de a caracteriza cu atâta uşurinţă atât de multe sentimente şi experienţe ca fiind întâlniri cu Dumnezeu.

Însă mai relevantă pentru subiectul nostru este realitatea vie că această mişcare a „experimentării prezenţei lui Dumnezeu” este de fapt o formă de divertisment acoperită cu un strat subţire de închinare. Foamea recentă după întâlniri cu Divinitatea este provocată de un apetit pentru împlinirea personală. O cultură care preţuieşte atât de mult împlinirea personală a descoperit că una din metodele prin care o poate obţine este prin ceea ce cred ei că înseamnă experimentarea lui Dumnezeu. Mulţi caută prezenţa lui Dumnezeu pur şi simplu pentru că acest lucru îi face să se simtă mai bine. „Evanghelicii moderni” scrie Donald Bloesch „s-au adaptat într-un mod dezonorant societăţii terapeutice, care face din împlinirea personală cel mai important element al existenţei umane” (Donald G. Bloesch, Christianity Today [Creştinismul Azi], 5 februarie 2000; „Whatever Happened to God [Ce s-a întâmplat cu Dumnezeu?]”, p. 55). Asta înseamnă de fapt divertisment (o concentrare asupra satisfacerii şi plăcerii personale), nu închinare (o concentrare asupra măreţiei lui Dumnezeu). E o formă dezonorantă de divertisment pentru că încearcă să facă din Dumnezeu un servitor pentru plăcerile mele.

Faptul că aceasta devine rapid starea de fapt în rândurile evanghelicilor reiese din numărul creştinilor care aleg acum o biserică ţinând cont de stilul muzical sau alte caracteristici superficiale, în loc să aleagă pe baza adevărului care se învaţă în acea biserică. Bisericile care cresc, susţine Christian A. Schwarz, un expert în industria de creştere a bisericii, sunt caracterizate de o închinare care te inspira, te înalţă. Pentru a defini o astfel de închinare, el scrie: „Cei ce frecventează serviciile de închinare care îi inspiră declară în unanimitate că slujba de la biserică este – pentru unii creştini acesta e un cuvânt aproape eretic – ‘distractivă’” (Christian A. Schwarz, The ABC’s of Natural Church Development [ABC-ul Dezvoltării Naturale a Bisericii], p. 14). Distracţia (divertismentul) a devenit criteriul după care oamenii aleg o biserică. Mulţi sunt gata să sacrifice doctrina pentru un timp petrecut într-un mod plăcut. Mulţi vor suporta erezii făţişe pentru a se bucura de o experienţă plăcută sau pentru a „simţi prezenţa lui Dumnezeu”, chiar dacă acel sentiment e generat prin metode de modificare a stării de spirit, mai asemănătoare cu manipularea decât cu închinarea. Într-adevăr, este cât se poate de probabil că unii se lasă manipulaţi cu bună-ştiinţă pentru că le place acest „creştinism diluat”. Michael Horton înţelege încotro se îndreaptă turma creştină şi explică această deosebire dintre inspiraţie şi divertisment:

Probabil cuvântul despre care majoritatea spectatorilor cred că descrie cel mai bine programele de televiziune [creştină] este „inspiraţional”. Însă ce înseamnă să fii „inspirat”? E un sentiment religios care te mişcă. Ce determină autenticitatea sentimentului de inspiraţie? Ce separă inspiraţia de divertisment? Probabil că linia de demarcaţie ar putea fi descrisă astfel: Inspiraţia autentică este un răspuns emoţional la o întâlnire autentică cu Dumnezeul viu. Inspiraţia, prin urmare, nu este un scop în sine, nici măcar un lucru pe care ar trebui să îl căutăm. Este mai degrabă un rezultat al căutării şi întâlnirii cu Dumnezeu, într-un mod după voia Lui. Inspiraţia este rezultatul a ceva profund, care Îl are în centrul atenţiei pe Dumnezeu. Divertismentul are în centru omul. În divertisment o persoană caută propria plăcere şi încântare.

Divertismentul îl satisface pe spectator din punct de vedere emoţional. Dacă Dumnezeu priveşte cu plăcere sau nu la acest lucru devine o problema secundară. Greşeala poate inspira. Îi poate face pe oameni să se simtă bine, chiar dacă Îl nemulţumeşte şi Îl mânie pe Dumnezeu. Biserica electronică [televiziunea creştină] se ocupă prea adesea cu divertismentul, nu cu inspiraţia. E mai probabil ca cineva să întâlnească şi să fie mişcat de cântăreţi şi personalităţi, mai degrabă decât de Dumnezeu. A camufla calitatea programelor de televiziune cu ajutorul termenului ambiguu inspiraţional este o practică necinstită.

Una din marile tragedii din vremea noastră este că atât de multe biserici aleg sa încerce să copieze biserica electronică. Multe biserici locale încearcă să fie mai atractive emulând unele din caracteristicile mai facile,   individualiste şi interesante ale bisericii electronice. Strategia este autodistructivă, pentru că de obicei biserica   locală nu se poate compara cu producţia profesională şi grafica ingenioasă a televiziunii. Însă, mai important, această strategie Îl dezonorează pe Dumnezeu pentru că în felul acesta biserica locală nu mai este ce a   intenţionat El să fie” (The Agony of Deceit [Agonia Amăgirii], de Michael Horton, pp. 163, 164).

Imaginea biblică este aceea că credinciosul poate de fapt să experimenteze multe emoţii minunate ca rezultat al relaţiei lui sau ei cu Dumnezeu. Însă acele emoţii ar trebui să rezulte din adevărul biblic şi să se bazeze pe   acesta, nu pe substitute create de om cu scopul de a provoca un răspuns emoţional.

PARTEA 3

Reacţii adverse

Mulţi consideră această formă de închinare prin divertisment, despre care am vorbit până acum, drept o modă care va trece prin ţară şi apoi va dispărea la orizont. Dacă va fi aşa, atunci ea va lăsa în urmă un pământ pârjolit, plin de credincioşi descurajaţi şi dezorientaţi, care nu vor şti încotro să se îndrepte în continuare. Însă unii au început deja să plece. Donald G. Bloesch scria recent într-un articol din Creştinismul Azi [Christianity Today] despre primele semne ale unui recul în serviciile adaptate pentru „căutători”, atât de populare în zilele noastre.

Protestantismul evanghelic are probleme astăzi, pe măsură ce un număr tot mai mare de oameni de afaceri şi profesionişti îşi caută o nouă biserică. Plângerea pe care o aud cel mai des este că aceşti oameni nu mai simt \ sacrul, nici în predică, nici în serviciul divin… Închinarea a devenit un spectacol, în locul unui timp de slavă adusă lui Dumnezeu. Cântările de laudă care au luat locul măreţelor imnuri ale Bisericii nu reuşesc să ascundă faptul că închinarea noastră este în esenţă un spectacol, care face apel la simţuri în loc să fie un act de reverenţă faţă de Dumnezeul Atotputernic, cel ce e în acelaşi timp sfinţenie şi dragoste. Închinarea contemporană este mai mult egocentrică decât teocentrică. Scopul ei este mai puţin să-I dea slavă lui Dumnezeu şi mai mult să satisfacă dorinţele inimii omeneşti. Chiar şi atunci când cântăm laudele lui Dumnezeu, în centrul acestora stă împlinirea şi satisfacerea căutărilor omeneşti după împlinire şi pace sufletească (5 feb. 2001, p. 54).

Natura închinării

O mare parte a confuziei în toate aceste lucruri este provocată de faptul că nu înţelegem natura închinării. Ioan 4:23 ne spune că trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu în duh şi în adevăr. Sunt de acord cu John MacArthur, care scria, referindu-se la acest verset: „Adevărata închinare implică în aceeaşi măsura intelectul şi emoţiile. Ea subliniază adevărul că închinarea trebuie să Îl aibă în centru pe Dumnezeu, nu pe închinător” (Următoarea criză evanghelică [The Coming Evangelical Crisis], editată de John H. Armstrong, „Atunci cum să ne închinăm [How Shall We Then Worship] „, de John MacArthur, p. 176). Închinarea noastră trebuie să fie centrată pe Dumnezeu, atunci când Îl lăudam prin cuvânt, cântare şi rugăciune, şi atunci când Îi edificăm pe sfinţi prin învăţăturile Scripturii, astfel încât aceştia să poată trăi vieţi care să Îl onoreze. Pentru a-L onora pe Dumnezeu şi pentru a I ne închina în felul acesta, tot ce facem trebuie să izvorască din adevăr. Cei mai mulţi sunt de acord cu aceste cuvinte, cel puţin în teorie dacă nu în practică, pentru că, atunci când vine vorba de predicare şi învăţarea Scripturii, Biblia este foarte clară (1 Timotei 4:13; 2 Timotei 2-4; Faptele Apostolilor 2:42; Tit 1:9; Coloseni 1:25). Din păcate, de cele mai multe ori în cazul muzicii se face o excepţie. Însă avem oare dreptul să cântam erezii mai mult decât avem să predicăm erezii? Din nou, MacArthur are absolută dreptate atunci când scrie: “Muzica singură, despărţită de adevărul conţinut în versurile acesteia, nu e o trambulină legitimă pentru adevărata închinare. În acelaşi fel, o istorisire poate fi mişcătoare sau emoţionantă, dar dacă mesajul pe care îl transmite nu se încadrează în contextul adevărului biblic, toate emoţiile pe care le stârneşte nu sunt de nici un folos pentru promovarea unei închinări autentice. Sentimentele provocate nu sunt în mod necesar dovada că acolo are loc o închinare adevărată. Închinarea autentică este un răspuns la adevărul Divin. Ea este înflăcărată pentru că se naşte din dragostea noastră pentru Dumnezeu” (ibid., p. 182,3).

Atunci când biserica se adună la închinare, care este mandatul ei biblic? Să amuze şi să distreze? Să răspundă strigătului după împlinire? Sau să Îl onoreze pe Dumnezeu în duh şi în adevăr? Diferenţa este dată în cea mai   mare parte de obiectul atenţiei noastre. Ne concentrăm asupra noastră sau asupra lui Dumnezeu? Odată ce am   stabilit că Dumnezeu trebuie să fie centrul închinării noastre, atunci trebuie să examinăm ce facem în închinare.   Practica noastră trebuie să fie aliniată cu felul în care Îl înţelegem pe Dumnezeu şi biserica.

Atunci cum trebuie să cântăm?

Deşi s-ar putea scrie volume întregi despre starea predicării de astăzi, voi lăsa acest subiect pentru altă dată. Ne vom îndrepta în schimb atenţia asupra subiectului muzicii, pentru că este mai strâns legat de problema divertismentului. Care este locul muzicii în închinare? Mult prea adesea, în cazul închinării moderne, locul muzicii pare a fi acela de a crea o stare sufletească. Cu muzica potrivită şi muzicanţi talentaţi, putem crea aproape orice fel de dispoziţie. Vrem oameni fericiţi? În lacrimi? Meditativi? Entuziasmaţi? Motivaţi? Muzica în mâini capabile poate crea toate aceste stări şi multe altele. Însă oare scopul biblic al muzicii creştine este acela de a crea o stare sufletească?

Unul din puţinele pasaje din Scriptură care ne ajută să înţelegem rolul muzicii în cadrul bisericii se găseşte în Coloseni 3:16: “Cuvântul lui Cristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră (vezi de asemenea şi versetul paralel din Efeseni 5:19). Mulţi creştini, atunci când vin la biserică, vor să se simtă într-un anumit fel, însă rolul central al muzicii în Biserica Noului Testament este să fie un partener pentru învăţarea din Cuvântul lui Dumnezeu. Deşi muzica este un mod unic de a-L laudă pe Dumnezeu în închinare, evaluarea supremă a acelei muzici într-un cadru creştin ar trebui să ţină cont dacă ajută sau nu Cuvântul lui Cristos să locuiască din belşug în noi. La fel cum autoritatea şi adevărul Scripturii trebuie să predomine în predicare şi învăţare, în acelaşi fel trebuie să predomine şi în cântarea noastră.

Învăţarea prin muzică

Mai specific, muzica are rolul de a învăţa şi a îndemna. Muzica creştină îşi îndeplineşte menirea atunci când învaţă doctrina sănătoasă. Multe din măreţele imnuri, dar şi unele din cântările contemporane, sunt pline de teologie şi întăresc adevărurile cuvântului. Pe de altă parte, muzica a fost adesea folosită în biserică pentru a învăţa şi a promova o mare varietate de erezii şi doctrine aberante. Este binecunoscut faptul că Arias (secolul IV) a folosit muzica pentru a-şi răspândi credinţa eretică prin care afirma că Isus a fost o fiinţă creată şi nu Dumnezeu pe deplin. Deşi conciliile bisericii, cum ar fi cel de la Niceea, au condamnat arianismul, acesta a   continuat să fie popular în rândurile maselor zeci de ani după aceea, pentru că învăţăturile lui Arias au fost   transpuse în muzică şi cântate în adunări.

Desigur, o mare parte a muzicii creştine, atât antice cât şi moderne, învaţă prea puţin referitor la adevărul biblic. În particular, muzica creştină contemporană pune mai mult accentul pe inspiraţie şi mai puţin pe instruire. Cele mai multe din cântările atât de populare astăzi sunt simple versuri de laudă care, în cel mai bun caz, prezintă un singur adevăr, repetat într-o formă sau alta de-a lungul întregii cântări. Una din aceste cântări repetă încontinuu cuvintele „Te înalţ, O Doamne.” E adevărat, El e vrednic să fie înălţat. Însă de ce este înălţat? Ce învăţăm de aici despre caracterul lui Dumnezeu? O altă cântare ne învaţă, pe baza Psalmului 103, „Binecuvântează suflete pe Domnul… Căci El a făcut lucrări măreţe” (de 3 ori). Însă dacă citiţi Psalmul 103, celelalte 21 de versete îi spun cititorului de ce sufletele noastre trebuie să-L binecuvânteze pe Domnul. Leonard Payton, comentând cuvintele acestei cântări, scrie: „Care sunt acele măreţe lucrări rămâne să ne imaginăm, ele nu ni se prezintă din învăţătura clară a Scripturii. Problema e că recunoştinţa adevărată, biblică, trebuie să se bazeze pe fapte obiective sau pe doctrină. Dacă nu o face, atunci e un simplu sentimentalism” (Următoarea criză evanghelică [The Coming Evangelical Crisis], editată de John H. Armstrong, ” Atunci cum trebuie să cântăm [How Shall We Then Sing],” de Leonard Payton, p. 194). Cu aceste cuvinte în minte, oare cântările moderne de laudă au vreun loc în serviciile noastre de închinare? Eu personal cred că da, însă acel loc ar putea fi asemănat cu locul desertului în dieta noastră. Aproape fiecăruia dintre noi ne place desertul, însă desertul nu trebuie să fie partea principală a dietei noastre zilnice, altfel vom suferi grave consecinţe. Pentru mine, câteva cântări de laudă sunt mai mult decât suficiente. A face din ele suportul principal al dietei muzicale a bisericii înseamnă să îngrăşăm biserica cu dulciuri, atunci când ea are nevoie de o porţie substanţială de hrană sănătoasă.

Ne-ar putea fi de mare folos în acest punct să reflectăm la câteva poziţii ale unora dintre cei mai respectaţi lideri din trecut ai bisericii, în relaţia acestora cu muzica. Martin Luther spunea: „Muzica este servitoarea teologiei.” Duşmanii lui, recunoscând adevărul cuvintelor lui Luther, se plângeau: „Poporul nostru primeşte cântând teologia lui Luther” (Conducere [Leadership], Vol. VII, #2, p. 32). Magazin istoric creştin [Christian History Magazine] scrie că imnurile lui Charles Wesley includeau versete din fiecare carte a Bibliei, cu excepţia cărţilor Naum şi Filimon. El îşi consideră imnurile drept un abecedar al teologiei şi un ghid atât pentru închinarea în public cât şi pentru devoţiunea personală (Vol. X, #3, pp. 11,36). Isaac Watts, părintele imnologiei engleze moderne, a scris imnuri pentru a-şi completa predicile (ibid., pp. 20,36).

Prin contrast, o mare parte a muzicii creştine contemporane ocoleşte mintea, ţintind direct emoţiile. Atunci când scopul muzicii este să obţină un răspuns emoţional, lipsit de adevărul biblic, fără a ajuta în vreun fel Cuvântul lui Cristos să locuiască din belşug în noi, rezultatul net este o credinţă creştină dramatizată. Inimile pot fi mişcate cu ajutorul folosirii iscusite a melodiei şi ritmului, indiferent de mesajul transmis de cântare. De exemplu, cine nu a simţit emoţia provocată de o excelentă interpretare a Imnului de Luptă al Republicii [The Battle Hymn of the Republic]? Însă cuvintele acestui imn au fost scrise de Julia Ward Howe, o unitariană liberală care credea că Dumnezeu este părintele întregii omeniri. Imnul ei nu are nimic de-a face cu răspândirea Evangheliei, sau cu revenirea lui Cristos, ci mai degrabă cu domnia finală asupra întregii lumi a „adevărului” umanist. A devenit un renumit cântec patriotic, însă nu e nici pe departe un imn care să înveţe adevăruri biblice (vezi Istoria a 101 imnuri [101 Hymn Stories], de Kenneth W. Osbeck, pp. 35,36). Poate ne place frumuseţea şi pasiunea cântecului, însă teologia lui nu ajuta Cuvântul lui Cristos să locuiască din belşug în noi, deci nu este un imn potrivit pentru biserică.

Multe cântări moderne învaţă de asemenea o teologie greşită. De exemplu, Maiestate [Majesty], compus de Jack Hayford, ne învaţă că „autoritatea împărăţiei curge de sub tron pentru poporul Lui.” Teologia „Împărăţiei acum” este foarte prevalentă în multe învăţături carismatice şi în mişcarea „Ploaia târzie” [Latter Rain]. Ea propagă ce   cred Jack Hayford, Mişcarea Viei [Vineyard Movement] şi învăţaţii mişcării Cuvântul Credinţei [Word of Faith], însă nu asta ne învaţă Scriptura, deci aceste învăţături ar trebui eliminate din jertfa noastră de laudă.

Însă cum rămâne cu cântările creştine contemporane care învaţă adevărul biblic? Deşi ele au cu siguranţă un loc în închinarea noastră, punctul lor slab este acela că prea adesea aduc laudă lui Dumnezeu însă sunt lipsite de o bază doctrinară. David Wells a analizat, din punct de vedere al conţinutului doctrinar, 406 cântări conţinute în Cântările de închinare din Vineyard Maranatha! şi Music Praise Chorus Book, împreună cu alte 662 imnuri din Imnurile Legământului [The Covenant Hymnal]. În acest studiu, cântările care doar menţionau un adevăr fără să îl elaboreze au fost considerate ca fiind lipsite de conţinut doctrinar. De exemplu, o cântare care repetă încontinuu că Isus este Domnul, fără să mai spună nimic altceva, nu poate fi numărată printre cele cu conţinut teologic. Pe de altă parte, cântarea contemporană Blândeţe şi Maiestate [Meekness and Majesty] poate fi numărată între acestea, pentru că dezvoltă tema întrupării lui Cristos. Această cântare nu afirmă doar că Isus este Domnul, ci începe cu cuvintele „Blândeţe şi maiestate, natură umană şi Divinitate, într-o desăvârşită armonie, Omul care e Dumnezeu. Domnul veşniciei, locuieşte în umanitate, îngenunchează cu smerenie şi ne spală picioarele.”

Folosind criteriul de mai sus, Wells a susţinut că 58,9% din cântările de laudă pe care le-a analizat nu oferă nici un suport doctrinar sau vreo explicaţie pentru laudă pe care o aduc. Prin contrast, în cazul imnurilor clasice „a fost greu să găsim imnuri care să nu afirme şi să nu dezvolte anumite aspecte ale doctrinei” (Pierderea Virtuţii [Losing Our Virtue], p. 44).

S-ar părea că, dacă evaluăm muzica creştină în funcţie de felul în care ajută Cuvântul lui Cristos să locuiască din belşug în noi, atunci o astfel de muzică ar trebui să fie plină de adevăr scriptural. În plus, dacă analizăm muzica creştină comparând-o cu Psalmii, cartea de imnuri a Bibliei, ajungem la aceeaşi concluzie. Psalmii nu sunt o colecţie de teme simple repetate la nesfârşit. Dimpotrivă, ei sunt plini de dezvoltări doctrinare. Psalmii dezvoltă cu multe detalii teme minunate. Acest lucru e adevărat cu privire la aproape fiecare psalm, însă haideţi să luăm ca exemplu Psalmul 36. În acest psalm, David contrastează planurile păcătoase ale celor nelegiuiţi (versetele 1-4) cu bunătatea şi credincioşia lui Dumnezeu (versetele 5-12). Astăzi am compune şi cânta o cântare care să repete întruna adevărul despre bunătatea şi credincioşia lui Dumnezeu. Hugh Mitchell scrie: „Credincioşia Ta este mai bună decât viaţa, Credincioşia Ta este mai bună decât viaţa, Buzele mele Te vor laudă, De aceea Te voi binecuvânta, Îmi voi ridica mâinile în Numele Tău.” Prin contrast, psalmistul a scris despre numeroasele manifestări, nu numai ale bunătăţii lui Dumnezeu, ci şi ale credincioşiei Lui, ale neprihănirii, chiar şi ale judecăţilor   Lui. Psalmistul a dezvoltat cuvinte-imagine despre belşugul, plăcerile, viaţa şi lumina pe care le găsim în Domnul   nostru. Apoi se avertizează singur şi pe cititorii lui cu privire la capcanele care se găsesc pe drumurile vieţii şi care l-ar putea prinde pe copilul neatent al lui Dumnezeu. Psalmii ne prezintă un minunat exemplu referitor la folosirea corectă a muzicii în închinarea pe care I-o aducem lui Dumnezeu.

Îndrumarea prin muzică

Muzica creştină trebuie şi să îndrume. Cuvântul grecesc folosit pentru a îndruma înseamnă „a avertiza, a sfătui, a corecta.” Rolul muzicii în biserică este să treacă dincolo de învăţare şi să urmărească aplicarea celor învăţate. Muzica ar trebui să arate pericolul, să ne atragă atenţia, să ne sfătuiască în legătura cu alegerile pe care le facem. Cea mai mare parte a muzicii creştine, imnuri sau cântări moderne, este ineficientă în această privinţă, însă cu totul altfel stau lucrurile în ce priveşte „cârtea de imnuri” a evreilor – cartea Psalmilor. Psalmii sunt încărcaţi tocmai cu acest fel de îndrumare. Poate că o revenire la un regim constant de cântare a Psalmilor (aşa cum încă se practică în unele cercuri) ar fi o mişcare înţeleaptă pentru cei interesaţi să lase muzică să-şi împlinească scopul biblic. După ce am spus asta, adăugăm imediat că Psalmii, cât sunt ei de minunaţi, sunt totuşi limitaţi la adevărurile Vechiului Testament şi astfel nu pot oferi singuri o dietă muzicală echilibrată pentru sfinţii Noului Testament.

Pentru că vorbim de Psalmi, e vremea să observăm că în Coloseni 3:16 ni se spune: Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti. Am auzit adesea acest verset explicat într-o mulţime de feluri, însă poate de cel mai mare ajutor mi-a fost să aflu că Septuaginta (traducerea în limba greacă a Vechiului Testament, folosită şi citată adesea de Isus şi de apostoli) a etichetat cei 150 de psalmi drept „psalmi”, „imnuri” sau „cântări duhovniceşti” (Payton, p. 191). Aproape fără îndoială acesta e contextul avut în vedere de Pavel în declaraţia lui din Coloseni. Dacă aşa stau lucrurile, un studiu amănunţit a felului în care Psalmii învaţă şi îndrumă ar putea fi cel mai profitabil lucru pe care l-ar putea face liderii muzicali creştini. Vom descoperi cel puţin faptul că Psalmii nu se specializează doar în lauda adusă lui Dumnezeu, ei fac acest lucru în contextul   adevărului într-o lume în dezordine. Psalmii se ocupă de aproape fiecare circumstanţă imaginabilă a vieţii, dar fac   acest lucru în lumina lui Dumnezeu şi a lucrărilor sale minunate. Ce altceva ar putea fi astăzi un ghid mai bun   pentru slujirea noastră prin muzică?

„Indiferent ce altceva ar putea însemna îndrumarea sau sfătuirea despre care vorbeşte Pavel, chiar şi o lectură superficială indică faptul că muzica noastră de închinare trebuie să atingă în mod regulat întreaga suprastructură a doctrinei creştine” (Payton, p. 194). Dacă acest lucru e adevărat, şi eu cred că este, atunci trebuie să examinăm nu doar ce spune (sau învaţă) muzica noastră, ci şi ceea ce nu spune. Dacă ne luăm după muzica transmisă la posturile de radio creştine, atunci se pare că tema proeminentă în muzica creştină contemporană este că Dumnezeu e un termometru al „nevoilor pe care le simţim”. Dacă suntem singuri, trişti, răniţi, dezamăgiţi sau goi pe dinăuntru, mergem la Isus care ne va mângâia şi va vindeca aceste răni. În funcţie de modul în care este prezentat acest lucru, există şi o măsură de adevăr în mesajul transmis de aceste cântări. Cristos ne mângâie cu adevărat şi ne împlineşte nevoile noastre reale, în special nevoia de neprihănire. El ne cheamă la tronul harului să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie (Evrei 4:16). Deci nu e nimic greşit atunci când cântăm despre mâna lui Dumnezeu care ne ajută în vremuri de durere şi îngrijorare. Însă e greşit să facem acest lucru neglijând alte doctrine esenţiale. Dumnezeu este mai mult decât un Mângâietor. Scripturile ne învaţă multe alte lucruri despre El. Tot planul lui Dumnezeu trebuie explorat, nu doar în predicile noastre ci şi în cântările noastre. Unele din aceste teme nu vor fi primite cu bucurie de ascultătorii moderni, însă nu au fost acceptate cu bucurie nici de ascultătorii din antichitate. Când autorul cărţii Evrei a vrut să explice cititorilor săi calitatea de preot după rânduiala lui Melhisedec a lui Cristos, el ştia că are o problemă, aceştia pricepând mai greu, nefiind în stare să digere hrana solidă a teologiei (Evrei 5:11-14). Deci ce a făcut? După o lungă mustrare (5:11-6:20), el a mers totuşi înainte (capitolele 7-10). Cu siguranţă aceşti oameni ar fi preferat să citească un tratat despre felul în care Dumnezeu îi poate face să se simtă mai bine, în loc să citească despre viaţa şi semnificaţia lui Melhisedec, însă ei aveau nevoie să-l înţeleagă pe Melhisedec – şi asta au primit. Am face bine să fim atenţi la acest model.

Ce ar trebui să facem?

Dacă suntem serioşi în ce priveşte muzica noastră creştină şi credem că ea înseamnă mai mult decât   divertisment, atunci sunt câteva lucruri pe care le putem face, recunoscând desigur faptul că probabil vom înota împotriva curentului, împotriva capriciilor momentului. Până la urmă, mulţi creştini au ascultat numeroase ore de emisiuni creştine la radio, au participat la concerte creştine, au cumpărat CD-uri înregistrate de artişti creştini profesionişti, iar acum vin la serviciile bisericii aşteptându-se ca toate acestea să se regăsească în întâlnirea de duminică dimineaţa.

Mai întâi, am putea să evaluăm întreaga muzică pe care o cântăm în bisericile noastre. Ne învaţă ea o teologie solidă? Ne îndrumă spre o viaţă corectă? I se închină lui Dumnezeu în adevăr? Ajută Cuvântul lui Cristos să locuiască din belşug în noi? Fiindcă veni vorba, ultima expresie înseamnă că prin studiu, meditare şi aplicare a cuvântului, acesta se simte din ce în ce mai mult ca acasă în vieţile noastre. A devenit parte din noi. Oare   muzica noastră facilitează acest proces? Payton sugerează să ne punem următoarele întrebări în fiecare   duminică: „Slujirea prin muzica de astăzi a ajutat Cuvântul lui Cristos să locuiască din belşug în noi? Ne-am   învăţat şi ne-am îndrumat unii pe alţii, cu recunoştinţa faţă de Dumnezeu în inimile noastre pentru lucrarea   terminată a lui Cristos de pe cruce?” (Payton, p. 203). Acesta ar putea fi un exerciţiu valoros.

În al doilea rând, trebuie să ne instruim bisericile cu privire la acest întreg domeniu al divertismentului. S-ar putea naşte un apetit pentru acest lucru. Nu trebuie să cedăm în faţa modului de gândire al lumii. Divertismentul are locul lui, însă acel loc nu e în centrul vieţii şi închinării bisericii lui Cristos. Faptul că bisericile, care s-au perfecţionat în arta divertismentului, au ajuns să crească în salturi, ar trebui să provoace repulsie celor ce înţeleg Scriptura, nu să determine imitarea acestor metode.

În al treilea rând, avem multe de câştigat din studierea Psalmilor, pentru a descoperi felul în care trebuie folosită muzica cu scopul de a-şi îndeplini mandatul biblic.

În al patrulea rând, trebuie să ne învăţăm copiii o muzică creştină de calitate în contextul bisericii. Au la dispoziţie restul săptămânii dacă vor să asculte muzica pe care şi-o aleg singuri sau le-o aleg părinţii, însă atunci când vin să se închine împreună înaintea lui Dumnezeu, trebuie să le prezentăm psalmii, imnurile şi cântările   duhovniceşti care vor ajuta Cuvântul lui Cristos să locuiască din belşug în ei. Poate că nu vor aprecia imediat   melodiile sau versurile, însă unde altundeva pot învăţă despre această mare parte a muzicii dacă nu în bisericile noastre?

Concluzie

Pasiunea şi emotivitatea sunt adesea, prea uşor, confundate în biserica modernă. Viaţa creştină are parte de tot felul de emoţii: bucurie, pace, încântare, dragoste, regrete, durere, îngrijorare, etc. Credinţa noastră nu e doar pentru minte, e şi pentru inimă. Drept rezultat, e bine şi potrivit să dorim experienţa spirituală. Problema e că mulţi creştini nu fac deosebirea dintre entuziasmul pentru Dumnezeu şi manipularea clipei. Divertismentul poate părea închinare; distracţia se poate deghiza în bucurie; stimularea firii poate fi perceputa drept întâlnire cu Divinitatea.

O parte a problemei pe care o avem astăzi este că din revoluţia dragostei libere (adică droguri, sex) a anilor 1960 a răsărit o dorinţă de nestăvilit după experienţe. Experienţa s-a urcat pe tron şi îşi latră ordinele în faţa unor supuşi care şi-au pierdut răbdarea într-o lume lipsită de sens. Dacă nu putem înţelege viaţa, dacă până la urmă viaţa nu are nici un sens, atunci cel puţin ne putem face de cap. Dacă te face să te simţi bine, poate nu e corect ce faci, dar cel puţin e mai bine decât nimic.

Din nefericire, această atitudine (numită postmodernism de cei cărora le place să eticheteze orice), s-a furişat şi în biserică. Şi creştinii vor o experienţă care să-i facă să se simtă bine. Această dorinţă a devenit atât de dominantă încât adevărul ocupă din ce în ce mai mult o poziţie inferioară faţă de timpul petrecut într-un mod plăcut.

Ce ar trebui să facem? Mai întâi, ar trebui să fim întotdeauna conştienţi că cuvântul este autoritatea noastră, nu experienţa. Adevărata plăcere în Dumnezeu ar trebui să izvorască din adevărul biblic. Apoi, ar trebui să privim cu atenţie Psalmii. Vom vedea cum scriitorii lor au fost îndrăgostiţi de Dumnezeu şi plini de entuziasm pentru El. De exemplu, în Psalmul 36:7-9 citim: Cât de scumpă este bunătatea Ta, Dumnezeule! La umbra aripilor Tale găsesc fiii oamenilor adăpost. Se satură de belşugul Casei Tale, şi-i adapi din şivoiul desfătărilor Tale. Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina. Găsim aici un om (David) care îşi găseşte bucuria în Domnul. El nu e preocupat de lucrurile exterioare; nu inventează sentimente; nu este interesat de crearea unei dispoziţii. Pur şi simplu, el meditează la Dumnezeu iar inima lui de-abia poate cuprinde ceea ce vede. Aceasta e experienţa spirituală după care ar trebui să tânjim.

 Mai multe materiale pentru Theophilos şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:   www.theophilos.3x.ro

Un gând despre &8222;DIVERTISMENTUL&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s