FALSURI ALE EVOLUŢIEI

Falsuri ale evoluţiei  40 de motive care susţin că nu a avut lor evoluţia
de Profesor Enigma

În cadrul acestui articol vom cerceta 40 de motive pe care le-am documentat şi care dovedesc faptul că Evoluţia nu a avut loc. Astăzi nu are loc nici o „macro-evoluţie” sau vreo „evoluţie verticală”. Nu a avut loc nici ieri, nici acum 10 ani, sau 65 de milioane de ani în urmă sau 3,5 miliarde de ani un astfel de lucru. Nu există nimic ştiinţific despre evoluţie decât o grămadă de manuale de liceu şi de colegiu care încearcă să-i îndoctrineze pe cei tineri în a crede că ei sunt produsul unui caz al „şansei” iar maimuţele şi oamenii provin dintr-un „strămoş comun”. Nu-i de mirare că tinerii de pretutindeni din această naţiune se omoară în stânga şi în dreapta. Dacă nu există nici un Creator atunci noi nu suntem decât nişte viermi de gunoi atunci când murim, nu este nici o înviere, nici un moral absolut, şi trăieşti doar odată prin urmare poţi face orice vrei pentru că după aia se vor termina toate în curând. Totuşi, dacă există un Creator, atunci tu şi cu mine îi suntem responsabili Lui deoarece, în cele din urmă, El te-a creat pe tine si pe mine şi tot ceea ce putem şi nu putem vedea. Dacă Dumnezeu există atunci într-o zi Îl vom întâlni faţă în faţă. Teoria (folosesc termenul de teorie în mod liber) Evoluţiei este prezentată în majoritatea manualelor ca fiind un fapt, însă atunci când cineva o examinează în profunzime şi dintr-o perspectivă ştiinţifică, va descoperi că Evoluţia este o religie şi încă una falsă. Nimeni nu a văzut având loc Evoluţia, însă mulţi o cred. Oamenii o prezintă ca fiind un fapt, când de fapt este complet opusul. Să începem deci cu cele 40 de puncte pe care le-am documentat, 40 de motive pentru care Evoluţia nu a avut loc.

Motivul # 1

După cum predau evoluţioniştii, Big-Bang-ul ar fi avut loc undeva în apropierea a 16 sau 20 de miliarde de ani în urmă. Toată materia şi energia din univers a fost strânsă într-un rotund (de mărimea unui proton, numit „ou cosmic” – aceasta reprezintă de fapt violarea conservării masei şi a energiei) de energie care se învârtea cu repeziciune. În cele din urmă acest rotund de materia şi energie a explodat şi a aruncat particule de mărimea Căii Lactee din galaxia noastră şi a tuturor planetelor, etc. Aceasta se presupune a fi originea universului. Totuşi, ar trebui să ne întrebăm, de unde a provenit această energie pentru acest Big-Bang, de unde au provenit legile naturii ca cea a gravitaţiei, a forţei centrifuge, a inerţiei, etc. Energia nu se „întâmplă” pur şi simplu, ci trebuie să aibă o sursă. Eu aud mereu afirmaţia că „universul se zdrobeşte în faţa unei singularităţi”. Dacă dăm universul în urmă cu 16 miliarde de ani, acesta s-ar prăbuşi sub forma unui „ou cosmic”. Ceea ce nu le place evoluţioniştilor să discute este despre ceea ce s-a întâmplat înainte de această „singularitate” şi de unde provin materia şi energia. Adevărul este că ei nu ştiu şi pur şi simplu aceasta nu se întâmplă. De sigur că nu ştiu nici de unde au provenit aceste legi sau cum de au avut efect, însă tot cred că s-a întâmplat aşa. De aceea Evoluţia este o religie; eu cred că este o religie mută. Nu a fost nimeni martor la acest „Big-Bang” însă s-a întâmplat cumva.

Iată care este punctul meu. Conform Legii de Conservare şi a Forţei Unghiulare, atunci când un obiect care se învârte se zdrobeşte într-un mediu lipsit de frecare (ca şi Big-Bang-ul) atunci TOATE fragmentele se vor învârti în aceeaşi direcţie. Totuşi, Venus şi Uranus se învârt ÎN SENS INVERS faţă de celelalte planete. De fapt Uranus se învârte pe inelul ei ca o roată. Şase din cele 63 de luni din sistemul nostru solar se învârt în sens invers. Jupiter, Saturn şi Neptun au luni care orbitează în AMBELE DIRECŢII. Dacă această problemă este rezolvată prin a spune de exemplu că Uranus primeşte o „pocnitură” de la un obiect aşa cum mi s-a spus de către cei de la Talk Origins [Să vorbim despre origini, n. tr.], atunci aceasta creează o altă problemă. Creşterea unei planete prin ciocniri numeroase ar fi de la sine în mare parte auto-anulator şi ar produce o planetă cu nici o mişcare. Aceasta nu poate explica motivul pentru care toate planetele se învârt. Aceasta este o altă problemă în plus pentru cei care vor să creadă că acest univers este un mare accident.

O altă problemă este momentul când gazele s-au contractat după Big-Bang pentru a forma soarele. Aceasta ar fi făcut ca soarele să se învârtă foarte rapid. De fapt soarele se învârte foarte încet în timp ce planetele se învârt foarte rapid în jurul lui. Soarele are peste 99% din masa sistemului nostru solar în timp ce acesta are doar 2% de forţă unghiular (Taylor, S.R., Solar System Evolution: A New Perspective [Evoluţia sistemului solar: O nouă perspectivă], p. 53, 1992). Aceasta este exact opusul a ceea ce ar fi trebuit să se întâmple după Big-Bang. Unii oameni încearcă să evite această problemă prin a afirma că „Soarele a transferat o mare parte din forţa sa planetelor prin intermediul unui proces cunoscut sub numele de ’rupere magnetică’. În stadiile timpurii ale sistemului solar, câmpul magnetic al soarelui a atras atomii ionizaţi din nebuloasa solară a acestuia, astfel transferând energia care a accelerat atomii care au încetinit rotaţia soarelui.” (Wagner, 1991, 436) Cu toate acestea, nu există nimic care să evidenţieze faptul că acest fenomen are loc şi astăzi. Aceasta este o altă poveste „de aia” pe care suntem presupuşi să o înghiţim.

De ce are Saturn inele? De ce nu este pământul ca oricare altă planetă din sistemul solar? Cel mai verosimil lucru este că dacă a avut loc Big-Bang-ul atunci planetele nu s-ar învârti, însă ele se învârt şi încă cu viteze diferite. Ar putea o astfel de explozie să fie sursa tuturor acestor planete, stele şi galaxii solare care se învârt cu o precizie complicată, sau deloc? Adevărul este că Big-Bang-ul este o mare nulitate şi că nu a avut loc.

Motivul # 2

Este un fapt ştiinţific cunoscut pretutindeni că soarele arde de fapt către nucleul său (dacă acesta este într-adevăr o fuziune nucleară atunci ar trebui să vedem mult mai mulţi neuroni, Andrew Snelling, „Solar Neutrinos, the critical shortfall still elusive,” CEN Technical Journal [„Neuronii solari, deficitul critic încă nedefinit”, Jurnalul Tehnic CEN ], 11(3): 253-254, 1997) şi dacă i se acordă destul timp va arte în întregime, în cele din urmă (Snelling, Creation [Creaţia]11 [1-4]). Chiar dacă soarele (vechi de 5 miliarde de ani) a ars doar la o rată de o milă pe an, acesta ar fi fost atât de mare la începutului său (se presupune că pământul şi planetele au 4,55 miliarde de ani vechime) încât ar fi vaporizat pământul. Chiar dacă soarele se mărea, după cum postulează unii evoluţionişti, aceasta creează de asemenea probleme. Cu 3,5 – 3 miliarde de ani în urmă soarele ar fi fost prea mic pentru a încălzi câtuşi de puţin planeta şi astfel viaţa nu ar fi putut apărea accidental. Aceasta este însă o altă problemă a ipotezei nebuloase a evoluţiei.

Motivul # 3

Cu miliarde de ani după Big-Bang s-au format oarecum planetele (desigur că nimeni nu a mărturisit vreodată ca gazul, vaporii şi praful să colaboreze şi să formeze o planetă, însă se crede că s-a întâmplat aceasta) şi eventual s-au calmat apoi a început să plouă pentru milioane de ani şi astfel s-au format oceanele. Aici este momentul în care „prima celulă”, după cum o numeşte Charles Darwin, s-ar fi format. Trebuie notat faptul că proteinele (a căror ziduri de constituire sunt amino acizii) se desfac mai repede decât se fixează acestea în apă, ceea ce este un alt gard mobil pe care acest organism primar „uni-celular” ar trebui să-l treacă. Cu alte cuvinte o supă de chimicale complexe care se învârt în această zeamă „pre-biotică” sau primordială. După cm vom vedea mai târziu, acest „organism simplu” pe care l-a examinat Darwin şi care se presupune că ar fi ieşit din această supă, nu este deloc „simplă”. Evoluţioniştii cred că o „celulă vie” a ieşit din această supă care era bogată în compoziţie. Aceasta se numeşte „generare spontană”. O „celulă vie” a ieşit din materia NE-VIE. Acest lucru este foarte ridicol şi nu a fost observat niciodată. Obişnuiam să credem că şobolanii provin din cereale dacă li s-a permis să stea mult timp. Aceasta sună foarte nebunesc, însă aceştia credeau astfel de lucruri. Faptul este următorul: Louis Pasteur a dezaprobat „generarea spontană” acum un secol în urmă. Unii evoluţionişti încă mai argumentează faptul că el ar fi testat doar organismele moderne şi că aceasta este încă posibilă. Problema este că nici un om de ştiinţă de oriunde ar fi el şi cu toată tehnologia existentă nu a putut niciodată să sintetizeze o „celulă vie” din materii sau chimicale fără viaţă. Ei nu au văzut astfel de lucru făcut şi nu s-a făcut aşa ceva niciodată, însă ei cred că s-a întâmplat. Să nu-mi spui mie că nu-i vorba aici de „religie”.

Odată se credea că experimentul lui Miller/Urey a rezolvat această problemă. Totuşi, după cum vom discuta, această problemă este departe de a fi rezolvată. Aceştia presupun o atmosferă redusă, care este pură speculaţie şi contrazice evidenţa empirică (din nou dăm de acel cuvânt murdar). Ar trebui să găsim metan alături de straturile de lut sedimentar, dar nu este. Ba mai mult, geologii găsesc roci oxidate pe măsură ce sapă tot mai adânc. Deci, evidenţa geologică gravitează în ceea ce priveşte atmosfera redusă (R.L. Wysong, The Creation Evolution Controversy [Controversa creaţionist-evoluţionistă], p.221). Motivul pentru care aceştia exclud oxigenul este pentru că el ar oxida şi ar distruge orice amino acizi pe care au dorit să-i producă. Prin urmare, dacă nu ai oxigen, radiaţiile UV vor apărea nestingherit, ar distruge amoniacul şi ar fi dăunătoare vieţii ce iese din această supă primordială. Şi chiar dacă viaţa ar fi ieşit din chimicale în cel mai sigur mod aceasta nu ar supravieţui.

Aici se află şi încărcătura experimentului lui Miller. El a folosit o scânteie pentru a simula fulgerul pe pământul primordial. El ştia că această „scânteie” a fost mai bună la ruperea amino acizilor decât la unirea lor (Gary Parker, Creation: The Facts of Life [Creaţia: Evenimente vieţii], p. 8). Ceea ce a făcut el de fapt a fost folosire unui truc biochimic pentru a înlătura gazele care a vrut el şi a „filtrat” astfel produsul. Aceasta este trişare deoarece ni se presupune că ar trebui să arătăm cum a ieşit aceasta singură, fără ajutorul vreunei inteligenţe exterioare care să o ghideze. Ceea ce a produs Miller în final a fost 85% gudron, 13% acid carboxilic şi 2% amino acizi. Amino acizii s-ar fi unit inevitabil cu gudronul şi nu ar fi supravieţuit (Wysong, The Creation Evolution Controversy [Controversa creaţiei evoluţioniste], p.222). Este nevoie de 20 de amino acizi pentru o viaţă viabilă iar Miller a produs doar câţiva. TOŢI amino acizii trebuie să fie DE STÂNGA, dar jumătate dintre cei produşi de Miller erau DE DREAPTA. Producerea doar a unui amino acid de dreapta ar distruge toate şansele unei vieţi viabile.

Jonathan Wells, în capitolul 1 a cărţii sale Icons of Evolution [Icoane ale evoluţiei] nivelează o critică devastatoare a acestor experimente faimoase de abiogeneză. El subliniază faptul că în oricare caz va exista oxigen fie că ne place sau nu. Într-un proces numit foto-dezasociere, moleculele de apă sunt împărţite de radiaţiile ultraviolete din atmosfera exterioară. După cum am menţionat anterior, nu exista nici un strat de ozon deoarece nu era oxigen. (Amintiţi-vă că VAPORUL DE APĂ a fost un ingredient din cadrul experimentului lui Miller) Hidrogenul este prea uşor să poată fi ţinut de atmosfera pământului aşa că el evadează. Din moment ce atomii de hidrogen şi oxigen sunt dezasociaţi, va exista prin urmare oxigen liber. Pe scurt, viaţa nu poate evolua cu oxigen şi ea nu poate evolua fără oxigen.

Prin urmare, Miller a folosit condiţiile greşite de începere, care în interferenţa experimentului său a dat rezultate greşite. Pe lângă aceasta, experimentul lui a fost mare.

Motivul #4

Această „simplă celulă” pe care Darwin a examinat-o, sau acest „organism simplu” după cum îl definesc manualele, nu este deloc aşa de „simplu”. Să ne folosim imaginaţia şi să admitem evoluţioniştilor faptul că prima celulă vie a provenit din materia lipsită de viaţă, care este de fapt imposibil. Atunci când Darwin a observat această „celulă simplă” cu tehnologia sa limitată, aceasta arăta ca o minge de basket cu o sămânţă în interiorul ei. Cu toate acestea celula nu este simplă deloc. O persoană adultă a experimentat 46 de diviziuni ale celulelor sale şi are aproximativ 50 trilioane de celule dintre care 10 trilioane sunt doar în creier. Fiecare celulă umană se compune din sute de mii de molecule proteice în interiorul ei şi fiecare dintre acestea este o unitate vie în sine însuşi. Fiecare celulă vie conţine 580.000 de perechi de bază de informaţii genetice!!! Mycoplasma Genitalium are cel mai mic număr de gene dintre toate organismele care trăiesc liber şi conţine 483 de gene şi cele 580.000 de perechi de bază menţionate anterior (comparate cu 3 miliarde de perechi de bază dintr-o fiinţă umană). Din câte se pare nu este simplă deloc. Însuşi renumitul ateist Richard Dawkins afirmă: „Există destulă capacitate de informaţie într-o singură celulă umană pentru a putea depozita Enciclopedia Britanică, toate cele 30 de volume ale acesteia, de trei sau de patru ori.” Prin urmare ştim că o singură celulă vie dintr-un adult în care se află 50 de trilioane, are cel puţin echivalentul a 120 de volume de informaţie enciclopedică într-o singură celulă şi o întâmplătoare „şansă” de a organiza toată această informaţie în ordinea corectă. Eu lucrez la o tipografie şi pentru a mă gândi dacă tipografia noastră ar exploda şi s-ar forma un dicţionar în urma acestei explozii ar fi cam acelaşi lucru ca şi prima celulă a lui Darwin apărută din chimicalele lipsite de viaţă. Să revenim la Mycoplasma Genitalium. Genele acestui organism anterior menţionat funcţionează DOAR în prezenţa maşinăriei pre-existente de tranziţie şi replicare ca cea a unei membrane celulare. Mycoplasma POATE SUPRAVIEŢUI DOAR prin mijloace parazitare şi prin a lua multe din elementele nutritive pe care NU LE POATE produce pentru sine. Chiar dacă Mycoplasma Genitalium ar putea apărea din materie lipsită de viaţă nu ar putea supravieţui deloc. Evoluţioniştii trebuie să postuleze un organism mult mai complex cu chiar mai multe gene şi perechi de gene cu informaţii. În revista New Scientist [Noul om de ştiinţă] (155 [2095]: 30-33, 1997) Eugene Koonin şi alţii, au încercat să calculeze minimul necesar pentru ca o celulă vie şi au ajuns la rezultatul de 256 de gene. Ei se cam îndoiau că acest organism ar putea supravieţui deoarece din greu ar putea repara daunele din ADN, nu ar mai putea acorda capacitatea celorlalte gen, i-ar lipsi capacitatea de a digera compuşilor complecşi şi ar avea nevoi de o aprovizionare comprehensivă de elemente organice nutritive în cadrul mediului său. După câte se vede, chiar dacă o celulă vie ar proveni dintr-o materie lipsită de viaţă, aceasta nu ar supravieţui prea mult timp. Teoria evoluţionistă are cele mai mari probleme de la început, însă aceasta nu este totul.

Motivul # 5

O altă problemă cu ipoteza nebuloasă (Big-Bang-ul) este formarea planetelor de gaz. În timp ce cantitatea de gaz alcătuieşte planetele, soarele ar trece prin ceea ce se numeşte „Faza T-Tauri”. În cadrul acestei faze soarele tânăr ar emite un vânt solar intens, mult mai intens ca cel din prezent. Acest vânt solar ar elimina un exces de gaz şi praf din cadrul sistemului solar în formare şi astfel nu ar mai fi destule gaze de lumină pentru a se forma Jupiter, Saturn şi celelalte două mari planete din materie gazoasă (Spencer, W., „Revelations in the Solar System,” Creation [„Revelaţii din sistemul solar”, Creaţia] 19(3): 26-29, 1997).

Motivul #6

Vezi discuţia din cadrul articolului „Ateismul: O posibilă perspectivă mondială”, subtitlul ’Înseamnă miliarde de ani lumină chiar miliarde de ani?’ Este de asemenea de folos a se citi secţiunea referitoare la Big-Bang din aceeaşi referinţă.

Motivul #7

Teoria evoluţionistă afirmă faptul că pământul ar 4,57 miliarde de ani. O mulţime a acestor „date” provin din inconsistenţele „datărilor” cu carbon 14 şi cele radio-metrice despre care vom discuta mai târziu. Există vreo evidenţă ştiinţifică care să arate că pământul are această vârstă de 4,57 miliarde de ani? Sau există vreo evidenţă care să arate existenţa unui pământ bătrân? Fluxul de heliu este o problemă majoră pentru evoluţionişti şi ceea ce vreau să spun prin aceasta este că heliul se scurge în atmosferă din roci din pricina daunelor radioactive, însă nu scapă prea mult. Totuşi, dacă pământul are vârsta de 4,57 miliarde de ani atunci nivelul de heliu ar fi cu mult mai mare decât este acum. Până atunci ar fi ieşit tot heliul afară, însă încă mai există mult în roci. Nivelul de heliu din atmosferă este de doar 1/2000 din ceea ce s-ar aştepta de la vârsta de 4,57 miliarde de ani a pământului. Adevărul este că heliul nu a avut destul timp pentru a ieşi afară deoarece pământul nu este aşa de în vârstă („Helium Flux gives evidence that the Earth is young” Creation [„Fluxul de heliu este o evidenţă că pământul este tânăr” Creaţia], 20(3):19-21, iunie-august 1998)

Motivul #8

Există şi alte probleme cu aşa numita ipoteză nebuloasă. În cadrul acestui model un nor uriaş din spaţiu alcătuit doar din vârtejuri de gaz ionizat cu un câmp magnetic, se crede a fi cel care a emis prin gravitaţia sa faţă de soare, planetele şi alte obiecte din sistemul nostru solar. Simulaţiile computerizate a acestui proces nu încep cu condiţiile iniţiale ca cele ale unei nebuloase reale şi au alt fel de probleme. Reeves comentează: „Norii sunt prea fierbinţi, prea magnetici şi se rotesc mult prea rapid” (H. Reeves, ‘The Origin of the Solar System’, The Origin of the Solar System [’Originea sistemului solar’ din cartea Originea sistemului solar], S.F. Dermott, editor, John Wiley & Sons, New York, 1978, p. 9).

Evoluţioniştii mai declară de obicei că este nevoie de cel puţin 100.000 de ani pentru ca o stea să „evolueze” de la un uriaş roşu la o planetă albă. În mod evident că şi aceasta este fals. Hieroglifele egiptene din anul 2000 î. Hr. descriu planeta Sirius ca fiind roşie. Cicero, în anul 50 î. Hr. a afirmat că Sirius este roşie. Seneca a descris Sirius ca fiind mai roşie decât Marte. Ptolemeu a enumerat Sirius ca fiind una dintre cele şase stele roşii în anul 150 d. Hr. Astăzi, Sirius este o planetă albă (Paul Ackerman, It’s A Young World [Lumea este tânără]).

În plus, dacă acest sistem solar are 4,57 miliarde de ani vechime atunci de ce mai au galaxiile noastre au braţe spiralate pe el? Dacă într-adevăr galaxia avea miliarde de ani vechime acestea ar fi fost acum mase fine omogene.

Motivul #9 

Stelele se presupun că au devenit mai condensate din cauza norilor vaşti de gaz şi s-a recunoscut de multă vreme faptul că aceşti nori de gaz nu se prăbuşesc „cu spontaneitate” ca mai apoi să formeze o stea. Ei au nevoie de un elan ca cel oferit de un val de şoc provenit de la o stea ce explodează şi care face ca un nor de gaz apropiat să se comprime. S-au postulat un număr oarecare de teorii dar nici una nu s-a dovedit. Din toată evidenta ştiinţifică observată stelele se formează din alte stele pre-existente, ceea ce este o problemă a felului cum s-a format prima stea din procesul Big-Bang. Avem de a face cu o problemă de genul pui şi ou. Majoritatea teoriilor afirmă existenţa unor stele pre-existente. Simplul fapt că avem aşa de multe stele formează problema majoră pentru evoluţionişti şi ipoteza lor nebuloasă. În alte povestiri faimoase de-ale evoluţioniştilor de genul „de aia” ei sar de la Big-Bang direct la formarea stelelor şi a planetelor, etc. După cum am mai discutat, acest lucru nu este aşa de uşor. Dr. James Trefil, profesor de fizică la Universitatea Mason din Virginia acceptă modelul „Big-Bang-ului”, însă admite că există probleme. El afirmă aceasta în cartea sa, Dark Side of the Universe [Parte întunecată a universului]. „Nu ar fi trebuit să existe deloc galaxii, şi chiar dacă sunt, ele nu ar trebui să fie puse laolaltă după felul cum sunt acum…. Problema explicării existenţei galaxiilor s-a dovedit a fi una dintre cele mai ţepoase din univers. Conform tuturor lucrurilor corecte, ele nu ar trebui să fie acolo, însă iată-le că stau acolo. Este greu să exprimi adâncimea frustrării pe care o induce acest simplu fapt printre oamenii de ştiinţă.” Un evoluţionist care rosteşte cu sinceritate adevărul. O altă problemă în cadrul formării stelelor din ipoteza nebuloasă, după spusele cosmologului Dr. John Rankin este răcirea îndeajuns a unui nor de gaz pentru ca acesta să se prăbuşească. Aceasta necesită ca moleculele să elimine prin radiaţii căldura. Conform cărţii Teaching about Evolution [Învăţături despre evoluţie], „big-bang-ul” ar fi produs în principal hidrogen şi heliu, nepotrivite pentru formarea separată a moleculelor H2, care ar fi fost distruse cu repeziciune sub prezenţa luminii ultraviolete, care de obicei are nevoie de boabe de nisip pentru formarea sa. Cu toate acestea, boabele de nisip necesită elemente mai grele. Elementele acestea mai grele – după teoria „big-bang” – necesită STELELE PRE-EXISTENTE!!! Este imposibil din punct de vedere ştiinţific ca o stea să se formeze fără să aibă o altă stea deja existentă. Încă o dată, avem de a face cu problema pui şi ou. Acest big-bang a fost o mare nulitate, nu a avut loc.

Motivul #10

Originea lunară este o problemă majoră pentru cei care susţin evoluţia. Cum ar fi supravieţuit pământul fără lună şi cum ar fi ajuns aici luna fără să se apropie prea tare (limita Roche: 11.500 mile) de pământ încât să creeze probleme. Cu cât apropiem mai mult luna, cu atât mai mare va fi lupta gravitaţională dintre acestea două.

„Teoriile” principale ale originii lunii sunt următoarele:

Teoria Fisiunii: A fost inventată de astronomul George Darwin (fiul lui Charles). El a propus ideea că Pământul s-a învârtit aşa de repede încât s-a smuls o falcă din el. Această teorie însă este în mod universal înlăturată astăzi. Pământul nu s-ar fi putu roti niciodată aşa de repede încât sa arunce în orbita sa o lună, şi această lună ce s-ar fi produs ar fi fost sfărâmat în cadrul limitei Roche.

Teoria Capturării: Luna rătăcea prin sistemul solar şi a fost în cele din urmă capturată de gravitaţia Pământului. Şansa ca două corpuri să treacă destul de aproape unul de celălalt este foarte mică; luna ar fi fost cu siguranţă „împrăştiată” ca sateliţii artificiali, mai degrabă decât să fie capturată. În cele din urmă, chiar şi capturarea ei cu succes ar fi rezultat în formarea unei orbite prelungite ca cea a unei comete.

Teoria Condensării: Luna s-a format dintr-un nor de praf atras de gravitaţia Pământului. Totuşi, nici un astfel de nor nu ar fi putut fi destul de dens, şi nici nu se pune în socoteală conţinutul scăzut de fier al lunii.

Teoria de Impact: Teoria ideii moderne curente ce susţine că materia a sărit din Pământ prin impactul cu alt obiect. Calculele arată că materia care era necesară pentru formarea lunii induce faptul că obiectul de impact trebuia să fie de două ori mai masiv decât Marte. Apoi mai este problema nerezolvată de pierdere a forţei unghiulare de exces. Luna trebuia să fie acolo unde este acum (sau relativ aproape) şi pentru a ne gândi că ea a ajuns acolo dintr-un accident întinde imaginaţia şi doar oferă mai multe probleme pentru cei care aderă la scenariul materialist.

Motivul #11 

Sarea mărilor. Sarea se scurge în mare mult mai repede decât iese. Conţinutul curent de sare din oceane este de aproximativ 3,6%. Marea nu este destul de sărată dacă acest proces durează de miliarde de ani. Chiar dacă am acorda presupoziţii generoase evoluţioniştilor, mările nu ar putea avea mai mult de 62 de milioane de ani vechime, ceea ce este cu mult mai devreme decât cred evoluţioniştii. Aceasta indică o VÂRSTĂ MAXIMĂ pentru mări şi oceane şi nu vârsta actuală. („The sea’s Missing Salt: A Dilemma for Evolutionists.” Second International Conference on Creationism [„Lipsa de sare din mare: O dilemă pentru evoluţionişti.” A doua Conferinţă Internaţională despre Creaţionism], Vol. 2, 1990, 17-33, J.D. Sarfati „Salty Seas: Evidence for a Young Earth”, Creation [„Mările sărate: Evidenţa unui Pământ tânăr”, Creaţia], 21(1): 16-17, Dec, 1998-Feb. 1999)

Motivul #12

Dr. Ernst Mayr, unul dintre principalii evoluţionişti, a afirmat într-o dispută cu Dr. Duane Gish că dacă s-ar putea dovedi că oamenii şi dinozaurii ar fi trăit în acelaşi timp, atunci „teoria” evoluţiei nu ar avea ABSOLUT NICI O BAZĂ ÎN ŞTIINŢĂ. Recent (1997) s-au descoperit peste 90 de kilograme (200 pounds) de oase îngheţate de la dinozauri NEFOSILIZAŢI, în Alaska şi în aceste oase s-au găsit celule roşii de sânge, hemoglobină, şi ADN. După spusele teoriei evoluţioniste, ultimul dinozaur a trăit acum aproape 62 de milioane de ani în urmă. Cum s-ar fi putu păstra colagenul, ADN-ul, proteinele, celulele roşii de sânge şi hemoglobina pentru 65 de milioane de ani? (În acest caz a fost vorba despre osul piciorului unui dinozaur T-Rex) Ken Carpenter, directorul Muzeului de Istorie Naturală din Denver crede că celulele roşii de sânge pot trăi milioane de ani. El crede că dacă stârvul unui animal stă la soare şi se deshidratează iar apoi dacă este îngropat, unele din ţesuturi se vor păstra şi pot sta milioane de ani. El a folosit exemplul unei bucăţi de vită. S-a luat apa din ea (multe lucruri putrezesc în prezenţa umidităţii) aşa că a fost păstrată. (A Question of Origins, videotape [O întrebare a originilor, casetă video], http://www.amport.com) Aceasta este adevărat, dar nu pentru milioane de ani. Dr. Gary Parker de la organizaţia Answers in Genesis [Răspunsuri din Geneză] din statul Kentucky nu este de acord cu aceasta. Aceste oase ar fi experimentat vreun dezgheţ de-a lungul acestei „aşa-zise” perioade de 65 de milioane de ani, iar climatul în care au fost descoperite ar fi fost cald şi umed pentru cel puţin o scurtă perioadă de timp care era necesară pentru ca aceste oase şi ADN-ul din ele să se fi dezintegrat. Odată şi odată a fost umezeală în climatul respectiv. Nu a fost NICIODATĂ 100% uscat, aşa că argumentul lui Carpenter este ridicol. Se cunosc prea multe lucruri despre chimia ADN-ului, a colagenului şi a celulelor roşii din sânge pentru a se putea crede aşa ceva. Vaste studii au fost efectuate în laborator şi toate acestea sunt subiectul descompunerii, vârsta poate fi determinată, iar punctele cercetate din aceste celule de sânge şi ADN nu pot să rezist mai mult de 5 sau 6 mii de ani chiar sub cele mai ideale condiţii. Este interesant faptul că s-au făcut experimente actuale care arată în mod conclusiv că stârvurile de peşte putrezesc în mai puţin de o săptămâna, chiar şi în mediile cu oxigen slab. Revendicarea lui Carpenter cade în faţa evidenţelor (R. Zangerl şi E.S. Richardson, ‘The paleoecological history of two Pennsylvanian black shales’, Fieldiana: Geology Memoirs [’Istoria paleo-ecologică a două marne negre din Pennsylvania’, Memorii geologige] 4, 1963). Este destul de interesant de observat faptul că acest tip de bună conservare este văzut la Green River [Râul Verde] (Wyoming), unde anumite părţi fine şi peştii sunt încă bine conservate în ciuda dogmei unor oameni de ştiinţă care afirmă că formaţiunile râului reprezintă milioane de ani (H.P. Buchheim and R.C. Surdam, ‘Fossil catfish and the depositional environment of the Green River Formation, Wyoming’, Geology [’Fosile de peşte pisică şi mediul de sedimentare ale formaţiunilor lui Green River, Wyoming’, Geologia] 5:198, 1977). Este evident de dureros (pentru evoluţionist) faptul că organismele cu părţi fine încă intacte, au fost îngropate cu repeziciune şi nu are nicăieri vechimea a aproape milioane de ani.

În plus, unele din blocurile de construcţie sunt foarte instabile. Un bun exemplu este riboza, care evident este esenţial pentru ARN (acid ribonucleic, n. tr.), cât şi pentru ipoteza originii vieţii din lumea ARN. O echipă între care se afla şi faimosul pionier al evoluţionismului ce susţinea originea vieţii, Stanley Millar, a descoperit că jumătatea vieţii (t½) ribozei este doar de 44 de ani la pH 7,0 (neutru) şi 0 °C. Este însă chiar mai rău la temperaturi mari – 73 de minute la pH 7,0 şi 100 °C. Aceasta este un obstacol major pentru teoriile hidrotermale ale originii vieţii. Miller, într-o altă lucrare, a subliniat că bazele ARN se distrug foarte uşor în apă la 100 °C – adenina şi guanina au jumătăţi de vieţi de aproape un an, uracilul aproape 12 ani şi citosina doar 19 zile. (A se consulta următoarele materiale în limba engleză Mills, G.C. and Kenyon, D.H., Origins and Design 17(1): 9-16, 1996; Larralde, R., Robertson, M.P. and Miller, S.L., Rates of decomposition of ribose and other sugars: Implications for chemical evolution, Proc. Natl. Acad. Sci. USA 92:7933-38, 1995; Levy, M and Miller, S.L., The stability of the RNA bases: Implications for the origin of life, Proc. Natl. Acad. Sci. USA 95(14): 7933-38, 1998.) Se vede deci că este mai puţin decât cei 65 de milioane de ani de care au nevoie evoluţioniştii pentru teoria lor nelegiuită. În plus, citosina nu a fost niciodată produsă în vreun experiment cu descărcări de scântei. (NOTĂ: Un „apologet evoluţionist” mi-a spus că citosina s-ar fi produs într-un astfel de experiment (Science [Ştiinţa] 173:417-420). Totuşi, el a trecut cu vederea anumite lucruri fundamentale. Citosina se leagă de guanină prin 3 legături de hidrogen în spirală elicoidală. Deci fără citosină, se năruie toate speranţele. Sunt 2 probleme care apar aici: 1) Miller (şi alţii) a trebuit să extragă citosina din trapa aparatului său DUPĂ ce s-a format. Miller (şi alţii) nu l-ar fi trecut din nou prin acelaşi ciclu deoarece scânteia care a simulat fulgeratul din acest experiment ar fi anihilat-o. 2) Am putea sta până în ochi în citosină, însă fără a produce nici un flux nucleic ar fi nefolositor. Totuşi, aceştia nu au putu produce nici un flux nucleic funcţional. Cam cât de departe au ajuns aceia care cred în macro-evoluţie de la acest experiment de fantezie de la Universitatea din Chicago? Cuvântul zero vă spune ceva?)

Svante Paablo a făcut cercetări intense asupra putrezirii structurii ADN-ului şi a analizat ADN-ul mitocondrial dintr-un schelet de „Neanderthal”. În revista Scientific American [Omul de ştiinţă american], în cadrul unui articol sub numele de „ADN-ul antic”, Paablo a concluzionat ideea că şi prin lipsa totală a apei şi a oxigenului, radiaţia de fundal ar putea şterge orice urmă de ADN în 50.000 de ani. Alţii dau doar 10.000 de ani ca vârsta de supravieţuire a ADN-ului. (Nature [Natura], August 1, 1991, Vol. 352, p.381) Aceasta este însă tot mai puţin decât cei 65 de milioane de ani de care au nevoie evoluţioniştii. Sfânta Biblie vorbeşte despre dinozauri şi oameni că au trăit în acelaşi timp. Cu dovada prezentată este evident că dinozaurii au trăit acum aproape 5000 de ani în urmă şi în acelaşi timp cu oamenii, după cum ne transmite Biblia. (Unii s-ar putea să trăiască chiar şi azi. Probabil că nu sunt prea mulţi şi nu sunt aşa de mari dar sunt vii cu toate acestea.) Teoria plănuită în mod satanic a evoluţiei s-a prăbuşit (Creation Ex Nihilo [Creaţia Ex Nihilo], 19 (4): 42-43, Sept-Nov. 1997).

Motivul #13

Evidenţa ADN-ului mitocondrial: cartea Academiei Naţionale de Ştiinţă (din SUA, n. tr.) Teaching About Evolution [Învăţături despre evoluţie] afirmă aceasta la pagina 19. „După evidenţele recente, bazate pe succesiunea ADN-ului dintr-o parte a celulelor umane cunoscute sub numele de mitocondria, s-a afirmat că o mică populaţie a oamenilor moderni au evoluat în Africa acum aproape 150.000 de ani şi că s-au răspândit prin lume, înlocuind astfel populaţiile arhaice de Homo Sapiens.” Asemănările de ADN mitocondrial indică faptul că toţi oamenii provin dintr-o singură femeie şi au denumit-o „Eva Mitocondrială” (ADN-ul mitocondrial se transmite doar pe linia mamei). Evoluţioniştii spun că această „Eva Mitocondrială” ar fi trăit acum 200.000 de ani în urmă. Cu toate aceste, dovezile recente arată că ADN-ul mitocondrial se modifică mult mai rapid decât s-a crezut mai înainte. Dacă se aplică aceste dovezi noi „Evei Mitocondriale”, s-ar indica faptul că ea a trăit doar acum 6000 sau 6500 de ani în urmă, ceea ce este în consistenţă cu Sfânta Biblie şi relatarea ei despre creaţie. „Eva” a fost „mama tuturor celor vii”, după cum ne indică Geneza 3:20. Dacă credeţi relatarea biblică aceasta ar descalifica posibilitatea existenţei OZN-urilor şi a tuturor gunoaielor extraterestre pentru că Eva a fost mama tuturor celor vii şi toate lucrurile vii au fost create pe Pământ şi nu pe alte planete (Nature Genetics [Genetica naturii], 15:363-368, 1997, Trends in Ecology and Evolution [Orientări în ecologie şi evoluţie], 12(11): 422-423, 1997, Science, 279 (5347): 28-29, 1998, CEN Technical Journal, 12(1) 1-3, 1998). Nu se putea spune însă acelaşi lucru şi despre cromozomul Y, care se transmite doar pe linia tatălui. Informaţiile oferă o dată recentă pentru acest „Adam Y-Cromozom” (Science [Ştiinţa], 268 (5214): 1183-85, p.1141-1142, 26 mai, 1995).

Motivul #14

Faptul că există aşa de multe fosile este o problemă pentru evoluţionişti. Ei repetă această dogmă că toate lucrurile au avut loc într-o perioadă de peste milioane de ani însă după cum vom vedea, nu este chiar aşa. Pentru ca un animal să poată fi fosilizat, acesta trebuie să fie îngropat imediat (de obicei când este în viaţă) pentru a preveni ca scatologii şi bacteriile să nu-i distrugă stârvul. Există mii de fosile marine pe crestele şirurilor muntoase din Australia şi Muntele Ararat din Turcia, printre alte locuri. Cum au ajuns aceşti peşti pe vârful muntelui? Răspunsul îl găsim în Geneza 7:11-24. Scufundătorii nu descoperă fundul mării ca fiind acoperit de peşti care pe măsură să se fosilizeze. Atunci când un peşte moare, acesta pluteşte pe suprafaţa apei şi putrezeşte sau este mâncat de diverse animale. Ken Carpenter, directorul Muzeului de Istorie a Naturii din Denver nu este de acord cu aceasta. El afirmă că înotătoarele, solzii, etc. pot să se păstreze pentru perioade lungi de timp. El mai argumentează faptul că unii peşti după ce mor nu plutesc. Dacă de exemplu un peşte mort pluteşte pe fundul unui bazin, care ar avea un nivel scăzut de oxigen, putreziciunea ar fi aproape inexistentă. Apoi peştele este îngropat încet de argilă şi alte particule care cad pe fundul apei. Aceasta este în regulă şi filfizon Kenneth, dar aceasta nu ar explica Ihtozaurul fosilizat în procesul de naştere, a meduzelor fosilizate, a peştilor de câţiva metri lungime care au fost fosilizaţi în timp ce erau loviţi de îngheţ şi mulţi alţi peşti care au fost în mod perfect conservaţi (de obicei meduzele moarte se topesc în câteva zile, însă cartea Teaching About Evolution [Învăţături despre evoluţie] arată una conservată perfect la p. 36). Faptul că există vaste cimitire de fosile pe întregul pământ dovedesc că a avut loc o mare catastrofă şi nu câteva catastrofe „locale”. Iată câteva exemple: oseminte fosile s-au descoperit ce conţineau peşti cu miliardele în timp ce se extindeau pentru multe mile distanţă în locuri cum ar fi Scoţia, New York, California, Wyoming, etc. Astfel de lucruri nu le vedem întâmplându-se astăzi. Milioane de bizoni au fost omorâţi în America de Nord în ultimul secol, dar prea puţini sunt fosilizaţi. În New Mexico s-au descoperit oase mari de dinozauri în cadrul multor excavaţii, precum şi în Alberta, Tanzania, Belgia, etc. În Sicilia se află mari rămăşiţe de hipopotami, în Texas multe oseminte de amfibii, mastodonţi în Florida, cât şi vaste dungi de cărbuni în zone în care nu ar trebui să fie, despre care vom discuta mai târziu. Acestea sunt dovada unui potop mondial în care miliarde de animale au fost ucise de năvălirea apelor şi mai apoi au fost îngropate de un val de flux sedimentar. Este cam ciudat faptul că oamenii de ştiinţă de la NASA cred că „potopurile catastrofice” au format multe din trăsăturile geologice de pe Marte, o planetă care nu are nici o picătură de apă pe ea, însă tot ei resping ideea unui potop global pe pământ, care de altfel este plin de apă şi acoperă 70% din suprafaţa pământului. Dacă Biblia nu ar fi vorbit despre un potop global atunci probabil că nu am fi avut nici o problemă cu aceasta. De fapt pământul are atât de multă apă pe el încât dacă toată suprafaţa sa ar fi nivelată la o ridicătură comună, apa l-ar acoperi ÎN ÎNTREGIME la o adâncime cuprinsă între 1 şi 1,5 mile (1 milă = 1,609 km, n. tr.). Există deci o înclinare între evoluţioniştii care îl urăsc pe Dumnezeu.

Motivul #15

Abundenţa de „fosile poli-straturi”. Un exemplu al unei astfel de fosile ar fi un pom care stă drept şi care trece prin câteva straturi de rocă, de aici şi denumirea de „fosilă poli-straturi”. Problema de aici este dacă a trebuit acestor straturi de roci chiar milioane sau sute de mii de ani ca să se formeze în aşa fel încât vârful acestui copac ar fi putrezit în întregime. De ce trece prin câteva straturi de rocă? În mod probabil că acesta nu a fost îngropat aproape perfect drept cum era el odinioară (Stones and Bones [Stânci şi oase], Carl Wieland, 1994). Încă o dată răspunsul face referire la o catastrofă globală. Evoluţioniştii cred că pădurile pietrificate s-au format în decursul a milioane de ani. Ei spun că aceasta este dovada „uniformitarianismului”. Aceasta însă nu este singurul fel de a evalua lucrurile. De exemplu, straturile de sedimentare s-au fi putut forma printr-un mic strat de apă în decursul unei lungi perioade de timp sau un strat mare de apă într-un interval scurt de timp. Creaţia, sau modelul „catastrofic” a fost văzută în anul 1980 când a erupt Muntele St. Helens. Acesta a sedimentat mii de copaci în lacul Spirit Lake şi a nivelat 25 de straturi fine sedimentare într-o singură după-amiază!!! Mulţi dintre pomii care au ajuns în acest lac au fost sedimentaţi în picioare în straturi (produse de alunecările masive de pământ ca efect ale acestei erupţii) şi păreau că era o mare pădure ce s-a format în decursul unei lungi perioade de timp. Faptul că sute de buşteni au fost depozitaţi în picioare acordă mai multă validitate modelului creaţiei şi arată că acest „uniformitarianism” evoluţionar nu este întotdeauna răspunsul. Faptul că aceşti buşteni au fost stratificaţi în picioare în mai puţin de o săptămână stau ca dovadă că nu le-a trebuit 40 de milioane de ani ca să se formeze „pădurile pietrificate”. Mai degrabă a fost cauzat de un „potop global”. Vom discuta mai târziu despre Muntele St. Helens şi evenimentele sale catastrofice.

Motivul #16 

Prima şi a Doua lege a Termodinamicii: Teoria evoluţiei este bazată pe complexitatea crescândă şi pe adăugarea de cantităţi enorme de informaţie genetică care în cele din urmă ar transforma un organism format dintr-o „singură celulă” într-un trilobit pre-Cambrian şi Cambrian, care a „evoluat” din peştii marini invertebraţi în cei vertebraţi, în amfibii, în reptile, în păsări şi mamifere şi eventual şi în om. Ar fi nevoie de un număr astronomic pentru ca mutaţiile benefice şi creşterea cantităţilor importante de ADN să poată face ca această „complexitate crescută” să facă să „evolueze” un organism uni-celular într-o fiinţă umană care constă dintr-un număr de 50 de trilioane de celule vii. Deşi nu s-a examinat niciodată aşa ceva (o mutaţie fiind responsabilă e responsabilă pentru transformarea unei secii într-alta) evoluţioniştii sunt dogmatici că aceasta s-ar fi întâmplat. A Doua Lege a Termodinamicii (sau legea creşterii entropiei) exprimă tendinţa universală ca sistemele să devină dezordonate, cel noi să devină uzate, cel tinere să îmbătrânească, cel vii să moară şi chiar specii întregi să devină moarte. Prima Lege afirmă că nu contează acum nici e se creează sau a fost distrus şi a Doua Lege de asemenea afirmă că toată materia/energia existentă purcede spre un echilibru ultim şi o încetare a tuturor proceselor. Prima Lege înlătură orice idee de auto-creare a universului deoarece dacă Big-Bang-ul a avut loc atunci toată materia/energia de pe acesta împreună cu Legile Gravitaţiei, a Forţei Centrifuge, a Inerţiei, a Conservării Masei şi a Energiei, Legea de Conservare a Inerţiei Unghiulare ar fi fost cu toate auto-create. Nici un om de ştiinţă nu a observat vreodată ceva de acest gen şi după cum am afirmat anterior, nici un om de ştiinţă nu a sintetizat o celulă vie dintr-o materie lipsită de viaţă. Singura rezoluţie este că „la ÎNCEPUT DUMNEZEU a creat cerurile şi pământul” (Geneza 1:1). Dacă procesele de putrezire continuă (după cum s-a afirmat în a doua lege) şi din moment ce moartea eventuală a universului nu a avut loc încă ci va avea loc în timp, a Doua Lege dovedeşte că spaţiul/timpul/materia au avut în mod continuu un început. Cu toate acestea, auto-crearea universului cât şi complexitatea crescută pe care s-a bazat evoluţia contrazice amândouă dintre aceste legi. O întrebare care îi nedumereşte pe oamenii de ştiinţă este această entropie crescută, cum ar fi, de ce îmbătrâneşte corpul uman apoi moare? De ce nu se perpetuează veşnic? Până acum nici un om de ştiinţă nu poate da o explicaţie concretă de ce moare în cele din urmă corpul uman. Unii evoluţionişti argumentează faptul că sistemele biologice sunt „deschise” (ca pământul) şi îşi pot trage destulă energie de la soare pentru a susţine o evoluţie verticală sau „macro”. Aceasta este o nulitate 100% deoarece ecuaţiile Termodinamicii arată că un influx crud de energie de căldură (ca cel de la soare) aplicat oricărui sistem „deschis” va creşte entropia (putrezirea) acelui sistem mult mai repede decât dacă acesta ar fi fost un sistem izolat. Plantele pot converti energia crudă şi să o folosească la fotosinteză. Totuşi, „generarea spontană” a unei „singure celule” şi evoluţia ei verticală spre Homo Sapiens (oameni) este ridicolă.

Întrebarea NU ESTE dacă este destulă „energie crudă” de la soare pentru a se produce un proces mistic de evoluţionar, ci cum are loc aceasta? Nu se poate să vezi deodată o grămadă de buşteni, cărămizi şi cuie care să colaboreze spontan şi să formeze o clădire. Cu siguranţă că există destulă „energie crudă” de la soare pentru a avea loc un proces, însă lipsa unei surse inteligente care să o instige, buştenii, cărămizile şi unghiile vor sta şi vor aduna praful. Acest argument termodinamic pentru evoluţie este un fals din mai multe motive:

1) Se aplică doar la sistemele „deschise”. Este de râs deoarece şi celelalte sisteme sunt în mod egal „deschise”. Simpla disponibilitate a energiei nu garantează apariţia unui proces menţionat anterior, ceea ce este pe puţin un argument ridicol.

2) Nu se aplică sistemelor „vii”. În primul rând, nimeni nu a rezolvat problema felului în care a „evoluat” la început prima viaţă. Am arătat anterior de ce nu funcţionează experimentele de „reducere ale atmosferei ale lui Miller/Urey şi cele ce au urmat. În al doilea rând, nu există aşa ceva numit sistem „închis”. În al treilea rând, un embrion care creste şi devine adult şi/sau o sămânţă ce devine un pom se întâmplă DOAR atunci când este sprijinit de o energie exterioară şi manipulează DOAR informaţiile pre-existente din ADN pentru a conduce acest proces. Aceasta este o simplă expresie exterioară a ADN-ului pre-codat. Această „evoluţie” se bazează pe un timp de milioane de ani şi pe „şansă” însă cu cât este mai mare timpul, cu atât este mai mare entropia.

Motivul #17

Pot produce munţii evoluţii „verticale” sau „macroevoluţii” (o specie să se transforme în altă specie)? Evoluţioniştii se bazează din greu pe mutaţiile din cadrul celulei şi presupun că ar fi cauzate de raze gamma iar aceste raze au determinat ca celula să facă greşeli, prin urmare noi suntem acum produsul a trilioane de greşeli. Mutaţiile sunt un fapt şi nici un om de ştiinţă creaţionist nu ar pune în discuţie aceasta. Mutaţiile pot produce mici schimbări în cadrul unei specii şi nici aceasta nu s-ar pune în discuţie. Un alt fapt pe care nimeni nu îl va dezbate este posibilitatea existenţei unor schimbări sau ajustări în cadrul speciei ca de exemplu: priviţi la diferitele „feluri” de câini pe care le-am creat prin intermediul inter-reproducerilor. Mulţi câini au diferenţe vaste faţă de alţi câini. Dacă rasele de câini Great Danes şi Yorkshire Terrier s-ar fi cunoscut doar din înregistrările de fosile, cu siguranţă că aceştia ar fi fost clasificaţi a fi „specii” total diferite. Mutaţiile pot produce mici ajustări sau schimbări „orizontale” într-un animal dar în nici