FALSURI ALE EVOLUŢIEI

Falsuri ale evoluţiei  40 de motive care susţin că nu a avut lor evoluţia
de Profesor Enigma

În cadrul acestui articol vom cerceta 40 de motive pe care le-am documentat şi care dovedesc faptul că Evoluţia nu a avut loc. Astăzi nu are loc nici o „macro-evoluţie” sau vreo „evoluţie verticală”. Nu a avut loc nici ieri, nici acum 10 ani, sau 65 de milioane de ani în urmă sau 3,5 miliarde de ani un astfel de lucru. Nu există nimic ştiinţific despre evoluţie decât o grămadă de manuale de liceu şi de colegiu care încearcă să-i îndoctrineze pe cei tineri în a crede că ei sunt produsul unui caz al „şansei” iar maimuţele şi oamenii provin dintr-un „strămoş comun”. Nu-i de mirare că tinerii de pretutindeni din această naţiune se omoară în stânga şi în dreapta. Dacă nu există nici un Creator atunci noi nu suntem decât nişte viermi de gunoi atunci când murim, nu este nici o înviere, nici un moral absolut, şi trăieşti doar odată prin urmare poţi face orice vrei pentru că după aia se vor termina toate în curând. Totuşi, dacă există un Creator, atunci tu şi cu mine îi suntem responsabili Lui deoarece, în cele din urmă, El te-a creat pe tine si pe mine şi tot ceea ce putem şi nu putem vedea. Dacă Dumnezeu există atunci într-o zi Îl vom întâlni faţă în faţă. Teoria (folosesc termenul de teorie în mod liber) Evoluţiei este prezentată în majoritatea manualelor ca fiind un fapt, însă atunci când cineva o examinează în profunzime şi dintr-o perspectivă ştiinţifică, va descoperi că Evoluţia este o religie şi încă una falsă. Nimeni nu a văzut având loc Evoluţia, însă mulţi o cred. Oamenii o prezintă ca fiind un fapt, când de fapt este complet opusul. Să începem deci cu cele 40 de puncte pe care le-am documentat, 40 de motive pentru care Evoluţia nu a avut loc.

Motivul # 1

După cum predau evoluţioniştii, Big-Bang-ul ar fi avut loc undeva în apropierea a 16 sau 20 de miliarde de ani în urmă. Toată materia şi energia din univers a fost strânsă într-un rotund (de mărimea unui proton, numit „ou cosmic” – aceasta reprezintă de fapt violarea conservării masei şi a energiei) de energie care se învârtea cu repeziciune. În cele din urmă acest rotund de materia şi energie a explodat şi a aruncat particule de mărimea Căii Lactee din galaxia noastră şi a tuturor planetelor, etc. Aceasta se presupune a fi originea universului. Totuşi, ar trebui să ne întrebăm, de unde a provenit această energie pentru acest Big-Bang, de unde au provenit legile naturii ca cea a gravitaţiei, a forţei centrifuge, a inerţiei, etc. Energia nu se „întâmplă” pur şi simplu, ci trebuie să aibă o sursă. Eu aud mereu afirmaţia că „universul se zdrobeşte în faţa unei singularităţi”. Dacă dăm universul în urmă cu 16 miliarde de ani, acesta s-ar prăbuşi sub forma unui „ou cosmic”. Ceea ce nu le place evoluţioniştilor să discute este despre ceea ce s-a întâmplat înainte de această „singularitate” şi de unde provin materia şi energia. Adevărul este că ei nu ştiu şi pur şi simplu aceasta nu se întâmplă. De sigur că nu ştiu nici de unde au provenit aceste legi sau cum de au avut efect, însă tot cred că s-a întâmplat aşa. De aceea Evoluţia este o religie; eu cred că este o religie mută. Nu a fost nimeni martor la acest „Big-Bang” însă s-a întâmplat cumva.

Iată care este punctul meu. Conform Legii de Conservare şi a Forţei Unghiulare, atunci când un obiect care se învârte se zdrobeşte într-un mediu lipsit de frecare (ca şi Big-Bang-ul) atunci TOATE fragmentele se vor învârti în aceeaşi direcţie. Totuşi, Venus şi Uranus se învârt ÎN SENS INVERS faţă de celelalte planete. De fapt Uranus se învârte pe inelul ei ca o roată. Şase din cele 63 de luni din sistemul nostru solar se învârt în sens invers. Jupiter, Saturn şi Neptun au luni care orbitează în AMBELE DIRECŢII. Dacă această problemă este rezolvată prin a spune de exemplu că Uranus primeşte o „pocnitură” de la un obiect aşa cum mi s-a spus de către cei de la Talk Origins [Să vorbim despre origini, n. tr.], atunci aceasta creează o altă problemă. Creşterea unei planete prin ciocniri numeroase ar fi de la sine în mare parte auto-anulator şi ar produce o planetă cu nici o mişcare. Aceasta nu poate explica motivul pentru care toate planetele se învârt. Aceasta este o altă problemă în plus pentru cei care vor să creadă că acest univers este un mare accident.

O altă problemă este momentul când gazele s-au contractat după Big-Bang pentru a forma soarele. Aceasta ar fi făcut ca soarele să se învârtă foarte rapid. De fapt soarele se învârte foarte încet în timp ce planetele se învârt foarte rapid în jurul lui. Soarele are peste 99% din masa sistemului nostru solar în timp ce acesta are doar 2% de forţă unghiular (Taylor, S.R., Solar System Evolution: A New Perspective [Evoluţia sistemului solar: O nouă perspectivă], p. 53, 1992). Aceasta este exact opusul a ceea ce ar fi trebuit să se întâmple după Big-Bang. Unii oameni încearcă să evite această problemă prin a afirma că „Soarele a transferat o mare parte din forţa sa planetelor prin intermediul unui proces cunoscut sub numele de ’rupere magnetică’. În stadiile timpurii ale sistemului solar, câmpul magnetic al soarelui a atras atomii ionizaţi din nebuloasa solară a acestuia, astfel transferând energia care a accelerat atomii care au încetinit rotaţia soarelui.” (Wagner, 1991, 436) Cu toate acestea, nu există nimic care să evidenţieze faptul că acest fenomen are loc şi astăzi. Aceasta este o altă poveste „de aia” pe care suntem presupuşi să o înghiţim.

De ce are Saturn inele? De ce nu este pământul ca oricare altă planetă din sistemul solar? Cel mai verosimil lucru este că dacă a avut loc Big-Bang-ul atunci planetele nu s-ar învârti, însă ele se învârt şi încă cu viteze diferite. Ar putea o astfel de explozie să fie sursa tuturor acestor planete, stele şi galaxii solare care se învârt cu o precizie complicată, sau deloc? Adevărul este că Big-Bang-ul este o mare nulitate şi că nu a avut loc.

Motivul # 2

Este un fapt ştiinţific cunoscut pretutindeni că soarele arde de fapt către nucleul său (dacă acesta este într-adevăr o fuziune nucleară atunci ar trebui să vedem mult mai mulţi neuroni, Andrew Snelling, „Solar Neutrinos, the critical shortfall still elusive,” CEN Technical Journal [„Neuronii solari, deficitul critic încă nedefinit”, Jurnalul Tehnic CEN ], 11(3): 253-254, 1997) şi dacă i se acordă destul timp va arte în întregime, în cele din urmă (Snelling, Creation [Creaţia]11 [1-4]). Chiar dacă soarele (vechi de 5 miliarde de ani) a ars doar la o rată de o milă pe an, acesta ar fi fost atât de mare la începutului său (se presupune că pământul şi planetele au 4,55 miliarde de ani vechime) încât ar fi vaporizat pământul. Chiar dacă soarele se mărea, după cum postulează unii evoluţionişti, aceasta creează de asemenea probleme. Cu 3,5 – 3 miliarde de ani în urmă soarele ar fi fost prea mic pentru a încălzi câtuşi de puţin planeta şi astfel viaţa nu ar fi putut apărea accidental. Aceasta este însă o altă problemă a ipotezei nebuloase a evoluţiei.

Motivul # 3

Cu miliarde de ani după Big-Bang s-au format oarecum planetele (desigur că nimeni nu a mărturisit vreodată ca gazul, vaporii şi praful să colaboreze şi să formeze o planetă, însă se crede că s-a întâmplat aceasta) şi eventual s-au calmat apoi a început să plouă pentru milioane de ani şi astfel s-au format oceanele. Aici este momentul în care „prima celulă”, după cum o numeşte Charles Darwin, s-ar fi format. Trebuie notat faptul că proteinele (a căror ziduri de constituire sunt amino acizii) se desfac mai repede decât se fixează acestea în apă, ceea ce este un alt gard mobil pe care acest organism primar „uni-celular” ar trebui să-l treacă. Cu alte cuvinte o supă de chimicale complexe care se învârt în această zeamă „pre-biotică” sau primordială. După cm vom vedea mai târziu, acest „organism simplu” pe care l-a examinat Darwin şi care se presupune că ar fi ieşit din această supă, nu este deloc „simplă”. Evoluţioniştii cred că o „celulă vie” a ieşit din această supă care era bogată în compoziţie. Aceasta se numeşte „generare spontană”. O „celulă vie” a ieşit din materia NE-VIE. Acest lucru este foarte ridicol şi nu a fost observat niciodată. Obişnuiam să credem că şobolanii provin din cereale dacă li s-a permis să stea mult timp. Aceasta sună foarte nebunesc, însă aceştia credeau astfel de lucruri. Faptul este următorul: Louis Pasteur a dezaprobat „generarea spontană” acum un secol în urmă. Unii evoluţionişti încă mai argumentează faptul că el ar fi testat doar organismele moderne şi că aceasta este încă posibilă. Problema este că nici un om de ştiinţă de oriunde ar fi el şi cu toată tehnologia existentă nu a putut niciodată să sintetizeze o „celulă vie” din materii sau chimicale fără viaţă. Ei nu au văzut astfel de lucru făcut şi nu s-a făcut aşa ceva niciodată, însă ei cred că s-a întâmplat. Să nu-mi spui mie că nu-i vorba aici de „religie”.

Odată se credea că experimentul lui Miller/Urey a rezolvat această problemă. Totuşi, după cum vom discuta, această problemă este departe de a fi rezolvată. Aceştia presupun o atmosferă redusă, care este pură speculaţie şi contrazice evidenţa empirică (din nou dăm de acel cuvânt murdar). Ar trebui să găsim metan alături de straturile de lut sedimentar, dar nu este. Ba mai mult, geologii găsesc roci oxidate pe măsură ce sapă tot mai adânc. Deci, evidenţa geologică gravitează în ceea ce priveşte atmosfera redusă (R.L. Wysong, The Creation Evolution Controversy [Controversa creaţionist-evoluţionistă], p.221). Motivul pentru care aceştia exclud oxigenul este pentru că el ar oxida şi ar distruge orice amino acizi pe care au dorit să-i producă. Prin urmare, dacă nu ai oxigen, radiaţiile UV vor apărea nestingherit, ar distruge amoniacul şi ar fi dăunătoare vieţii ce iese din această supă primordială. Şi chiar dacă viaţa ar fi ieşit din chimicale în cel mai sigur mod aceasta nu ar supravieţui.

Aici se află şi încărcătura experimentului lui Miller. El a folosit o scânteie pentru a simula fulgerul pe pământul primordial. El ştia că această „scânteie” a fost mai bună la ruperea amino acizilor decât la unirea lor (Gary Parker, Creation: The Facts of Life [Creaţia: Evenimente vieţii], p. 8). Ceea ce a făcut el de fapt a fost folosire unui truc biochimic pentru a înlătura gazele care a vrut el şi a „filtrat” astfel produsul. Aceasta este trişare deoarece ni se presupune că ar trebui să arătăm cum a ieşit aceasta singură, fără ajutorul vreunei inteligenţe exterioare care să o ghideze. Ceea ce a produs Miller în final a fost 85% gudron, 13% acid carboxilic şi 2% amino acizi. Amino acizii s-ar fi unit inevitabil cu gudronul şi nu ar fi supravieţuit (Wysong, The Creation Evolution Controversy [Controversa creaţiei evoluţioniste], p.222). Este nevoie de 20 de amino acizi pentru o viaţă viabilă iar Miller a produs doar câţiva. TOŢI amino acizii trebuie să fie DE STÂNGA, dar jumătate dintre cei produşi de Miller erau DE DREAPTA. Producerea doar a unui amino acid de dreapta ar distruge toate şansele unei vieţi viabile.

Jonathan Wells, în capitolul 1 a cărţii sale Icons of Evolution [Icoane ale evoluţiei] nivelează o critică devastatoare a acestor experimente faimoase de abiogeneză. El subliniază faptul că în oricare caz va exista oxigen fie că ne place sau nu. Într-un proces numit foto-dezasociere, moleculele de apă sunt împărţite de radiaţiile ultraviolete din atmosfera exterioară. După cum am menţionat anterior, nu exista nici un strat de ozon deoarece nu era oxigen. (Amintiţi-vă că VAPORUL DE APĂ a fost un ingredient din cadrul experimentului lui Miller) Hidrogenul este prea uşor să poată fi ţinut de atmosfera pământului aşa că el evadează. Din moment ce atomii de hidrogen şi oxigen sunt dezasociaţi, va exista prin urmare oxigen liber. Pe scurt, viaţa nu poate evolua cu oxigen şi ea nu poate evolua fără oxigen.

Prin urmare, Miller a folosit condiţiile greşite de începere, care în interferenţa experimentului său a dat rezultate greşite. Pe lângă aceasta, experimentul lui a fost mare.

Motivul #4

Această „simplă celulă” pe care Darwin a examinat-o, sau acest „organism simplu” după cum îl definesc manualele, nu este deloc aşa de „simplu”. Să ne folosim imaginaţia şi să admitem evoluţioniştilor faptul că prima celulă vie a provenit din materia lipsită de viaţă, care este de fapt imposibil. Atunci când Darwin a observat această „celulă simplă” cu tehnologia sa limitată, aceasta arăta ca o minge de basket cu o sămânţă în interiorul ei. Cu toate acestea celula nu este simplă deloc. O persoană adultă a experimentat 46 de diviziuni ale celulelor sale şi are aproximativ 50 trilioane de celule dintre care 10 trilioane sunt doar în creier. Fiecare celulă umană se compune din sute de mii de molecule proteice în interiorul ei şi fiecare dintre acestea este o unitate vie în sine însuşi. Fiecare celulă vie conţine 580.000 de perechi de bază de informaţii genetice!!! Mycoplasma Genitalium are cel mai mic număr de gene dintre toate organismele care trăiesc liber şi conţine 483 de gene şi cele 580.000 de perechi de bază menţionate anterior (comparate cu 3 miliarde de perechi de bază dintr-o fiinţă umană). Din câte se pare nu este simplă deloc. Însuşi renumitul ateist Richard Dawkins afirmă: „Există destulă capacitate de informaţie într-o singură celulă umană pentru a putea depozita Enciclopedia Britanică, toate cele 30 de volume ale acesteia, de trei sau de patru ori.” Prin urmare ştim că o singură celulă vie dintr-un adult în care se află 50 de trilioane, are cel puţin echivalentul a 120 de volume de informaţie enciclopedică într-o singură celulă şi o întâmplătoare „şansă” de a organiza toată această informaţie în ordinea corectă. Eu lucrez la o tipografie şi pentru a mă gândi dacă tipografia noastră ar exploda şi s-ar forma un dicţionar în urma acestei explozii ar fi cam acelaşi lucru ca şi prima celulă a lui Darwin apărută din chimicalele lipsite de viaţă. Să revenim la Mycoplasma Genitalium. Genele acestui organism anterior menţionat funcţionează DOAR în prezenţa maşinăriei pre-existente de tranziţie şi replicare ca cea a unei membrane celulare. Mycoplasma POATE SUPRAVIEŢUI DOAR prin mijloace parazitare şi prin a lua multe din elementele nutritive pe care NU LE POATE produce pentru sine. Chiar dacă Mycoplasma Genitalium ar putea apărea din materie lipsită de viaţă nu ar putea supravieţui deloc. Evoluţioniştii trebuie să postuleze un organism mult mai complex cu chiar mai multe gene şi perechi de gene cu informaţii. În revista New Scientist [Noul om de ştiinţă] (155 [2095]: 30-33, 1997) Eugene Koonin şi alţii, au încercat să calculeze minimul necesar pentru ca o celulă vie şi au ajuns la rezultatul de 256 de gene. Ei se cam îndoiau că acest organism ar putea supravieţui deoarece din greu ar putea repara daunele din ADN, nu ar mai putea acorda capacitatea celorlalte gen, i-ar lipsi capacitatea de a digera compuşilor complecşi şi ar avea nevoi de o aprovizionare comprehensivă de elemente organice nutritive în cadrul mediului său. După câte se vede, chiar dacă o celulă vie ar proveni dintr-o materie lipsită de viaţă, aceasta nu ar supravieţui prea mult timp. Teoria evoluţionistă are cele mai mari probleme de la început, însă aceasta nu este totul.

Motivul # 5

O altă problemă cu ipoteza nebuloasă (Big-Bang-ul) este formarea planetelor de gaz. În timp ce cantitatea de gaz alcătuieşte planetele, soarele ar trece prin ceea ce se numeşte „Faza T-Tauri”. În cadrul acestei faze soarele tânăr ar emite un vânt solar intens, mult mai intens ca cel din prezent. Acest vânt solar ar elimina un exces de gaz şi praf din cadrul sistemului solar în formare şi astfel nu ar mai fi destule gaze de lumină pentru a se forma Jupiter, Saturn şi celelalte două mari planete din materie gazoasă (Spencer, W., „Revelations in the Solar System,” Creation [„Revelaţii din sistemul solar”, Creaţia] 19(3): 26-29, 1997).

Motivul #6

Vezi discuţia din cadrul articolului „Ateismul: O posibilă perspectivă mondială”, subtitlul ’Înseamnă miliarde de ani lumină chiar miliarde de ani?’ Este de asemenea de folos a se citi secţiunea referitoare la Big-Bang din aceeaşi referinţă.

Motivul #7

Teoria evoluţionistă afirmă faptul că pământul ar 4,57 miliarde de ani. O mulţime a acestor „date” provin din inconsistenţele „datărilor” cu carbon 14 şi cele radio-metrice despre care vom discuta mai târziu. Există vreo evidenţă ştiinţifică care să arate că pământul are această vârstă de 4,57 miliarde de ani? Sau există vreo evidenţă care să arate existenţa unui pământ bătrân? Fluxul de heliu este o problemă majoră pentru evoluţionişti şi ceea ce vreau să spun prin aceasta este că heliul se scurge în atmosferă din roci din pricina daunelor radioactive, însă nu scapă prea mult. Totuşi, dacă pământul are vârsta de 4,57 miliarde de ani atunci nivelul de heliu ar fi cu mult mai mare decât este acum. Până atunci ar fi ieşit tot heliul afară, însă încă mai există mult în roci. Nivelul de heliu din atmosferă este de doar 1/2000 din ceea ce s-ar aştepta de la vârsta de 4,57 miliarde de ani a pământului. Adevărul este că heliul nu a avut destul timp pentru a ieşi afară deoarece pământul nu este aşa de în vârstă („Helium Flux gives evidence that the Earth is young” Creation [„Fluxul de heliu este o evidenţă că pământul este tânăr” Creaţia], 20(3):19-21, iunie-august 1998)

Motivul #8

Există şi alte probleme cu aşa numita ipoteză nebuloasă. În cadrul acestui model un nor uriaş din spaţiu alcătuit doar din vârtejuri de gaz ionizat cu un câmp magnetic, se crede a fi cel care a emis prin gravitaţia sa faţă de soare, planetele şi alte obiecte din sistemul nostru solar. Simulaţiile computerizate a acestui proces nu încep cu condiţiile iniţiale ca cele ale unei nebuloase reale şi au alt fel de probleme. Reeves comentează: „Norii sunt prea fierbinţi, prea magnetici şi se rotesc mult prea rapid” (H. Reeves, ‘The Origin of the Solar System’, The Origin of the Solar System [’Originea sistemului solar’ din cartea Originea sistemului solar], S.F. Dermott, editor, John Wiley & Sons, New York, 1978, p. 9).

Evoluţioniştii mai declară de obicei că este nevoie de cel puţin 100.000 de ani pentru ca o stea să „evolueze” de la un uriaş roşu la o planetă albă. În mod evident că şi aceasta este fals. Hieroglifele egiptene din anul 2000 î. Hr. descriu planeta Sirius ca fiind roşie. Cicero, în anul 50 î. Hr. a afirmat că Sirius este roşie. Seneca a descris Sirius ca fiind mai roşie decât Marte. Ptolemeu a enumerat Sirius ca fiind una dintre cele şase stele roşii în anul 150 d. Hr. Astăzi, Sirius este o planetă albă (Paul Ackerman, It’s A Young World [Lumea este tânără]).

În plus, dacă acest sistem solar are 4,57 miliarde de ani vechime atunci de ce mai au galaxiile noastre au braţe spiralate pe el? Dacă într-adevăr galaxia avea miliarde de ani vechime acestea ar fi fost acum mase fine omogene.

Motivul #9 

Stelele se presupun că au devenit mai condensate din cauza norilor vaşti de gaz şi s-a recunoscut de multă vreme faptul că aceşti nori de gaz nu se prăbuşesc „cu spontaneitate” ca mai apoi să formeze o stea. Ei au nevoie de un elan ca cel oferit de un val de şoc provenit de la o stea ce explodează şi care face ca un nor de gaz apropiat să se comprime. S-au postulat un număr oarecare de teorii dar nici una nu s-a dovedit. Din toată evidenta ştiinţifică observată stelele se formează din alte stele pre-existente, ceea ce este o problemă a felului cum s-a format prima stea din procesul Big-Bang. Avem de a face cu o problemă de genul pui şi ou. Majoritatea teoriilor afirmă existenţa unor stele pre-existente. Simplul fapt că avem aşa de multe stele formează problema majoră pentru evoluţionişti şi ipoteza lor nebuloasă. În alte povestiri faimoase de-ale evoluţioniştilor de genul „de aia” ei sar de la Big-Bang direct la formarea stelelor şi a planetelor, etc. După cum am mai discutat, acest lucru nu este aşa de uşor. Dr. James Trefil, profesor de fizică la Universitatea Mason din Virginia acceptă modelul „Big-Bang-ului”, însă admite că există probleme. El afirmă aceasta în cartea sa, Dark Side of the Universe [Parte întunecată a universului]. „Nu ar fi trebuit să existe deloc galaxii, şi chiar dacă sunt, ele nu ar trebui să fie puse laolaltă după felul cum sunt acum…. Problema explicării existenţei galaxiilor s-a dovedit a fi una dintre cele mai ţepoase din univers. Conform tuturor lucrurilor corecte, ele nu ar trebui să fie acolo, însă iată-le că stau acolo. Este greu să exprimi adâncimea frustrării pe care o induce acest simplu fapt printre oamenii de ştiinţă.” Un evoluţionist care rosteşte cu sinceritate adevărul. O altă problemă în cadrul formării stelelor din ipoteza nebuloasă, după spusele cosmologului Dr. John Rankin este răcirea îndeajuns a unui nor de gaz pentru ca acesta să se prăbuşească. Aceasta necesită ca moleculele să elimine prin radiaţii căldura. Conform cărţii Teaching about Evolution [Învăţături despre evoluţie], „big-bang-ul” ar fi produs în principal hidrogen şi heliu, nepotrivite pentru formarea separată a moleculelor H2, care ar fi fost distruse cu repeziciune sub prezenţa luminii ultraviolete, care de obicei are nevoie de boabe de nisip pentru formarea sa. Cu toate acestea, boabele de nisip necesită elemente mai grele. Elementele acestea mai grele – după teoria „big-bang” – necesită STELELE PRE-EXISTENTE!!! Este imposibil din punct de vedere ştiinţific ca o stea să se formeze fără să aibă o altă stea deja existentă. Încă o dată, avem de a face cu problema pui şi ou. Acest big-bang a fost o mare nulitate, nu a avut loc.

Motivul #10

Originea lunară este o problemă majoră pentru cei care susţin evoluţia. Cum ar fi supravieţuit pământul fără lună şi cum ar fi ajuns aici luna fără să se apropie prea tare (limita Roche: 11.500 mile) de pământ încât să creeze probleme. Cu cât apropiem mai mult luna, cu atât mai mare va fi lupta gravitaţională dintre acestea două.

„Teoriile” principale ale originii lunii sunt următoarele:

Teoria Fisiunii: A fost inventată de astronomul George Darwin (fiul lui Charles). El a propus ideea că Pământul s-a învârtit aşa de repede încât s-a smuls o falcă din el. Această teorie însă este în mod universal înlăturată astăzi. Pământul nu s-ar fi putu roti niciodată aşa de repede încât sa arunce în orbita sa o lună, şi această lună ce s-ar fi produs ar fi fost sfărâmat în cadrul limitei Roche.

Teoria Capturării: Luna rătăcea prin sistemul solar şi a fost în cele din urmă capturată de gravitaţia Pământului. Şansa ca două corpuri să treacă destul de aproape unul de celălalt este foarte mică; luna ar fi fost cu siguranţă „împrăştiată” ca sateliţii artificiali, mai degrabă decât să fie capturată. În cele din urmă, chiar şi capturarea ei cu succes ar fi rezultat în formarea unei orbite prelungite ca cea a unei comete.

Teoria Condensării: Luna s-a format dintr-un nor de praf atras de gravitaţia Pământului. Totuşi, nici un astfel de nor nu ar fi putut fi destul de dens, şi nici nu se pune în socoteală conţinutul scăzut de fier al lunii.

Teoria de Impact: Teoria ideii moderne curente ce susţine că materia a sărit din Pământ prin impactul cu alt obiect. Calculele arată că materia care era necesară pentru formarea lunii induce faptul că obiectul de impact trebuia să fie de două ori mai masiv decât Marte. Apoi mai este problema nerezolvată de pierdere a forţei unghiulare de exces. Luna trebuia să fie acolo unde este acum (sau relativ aproape) şi pentru a ne gândi că ea a ajuns acolo dintr-un accident întinde imaginaţia şi doar oferă mai multe probleme pentru cei care aderă la scenariul materialist.

Motivul #11 

Sarea mărilor. Sarea se scurge în mare mult mai repede decât iese. Conţinutul curent de sare din oceane este de aproximativ 3,6%. Marea nu este destul de sărată dacă acest proces durează de miliarde de ani. Chiar dacă am acorda presupoziţii generoase evoluţioniştilor, mările nu ar putea avea mai mult de 62 de milioane de ani vechime, ceea ce este cu mult mai devreme decât cred evoluţioniştii. Aceasta indică o VÂRSTĂ MAXIMĂ pentru mări şi oceane şi nu vârsta actuală. („The sea’s Missing Salt: A Dilemma for Evolutionists.” Second International Conference on Creationism [„Lipsa de sare din mare: O dilemă pentru evoluţionişti.” A doua Conferinţă Internaţională despre Creaţionism], Vol. 2, 1990, 17-33, J.D. Sarfati „Salty Seas: Evidence for a Young Earth”, Creation [„Mările sărate: Evidenţa unui Pământ tânăr”, Creaţia], 21(1): 16-17, Dec, 1998-Feb. 1999)

Motivul #12

Dr. Ernst Mayr, unul dintre principalii evoluţionişti, a afirmat într-o dispută cu Dr. Duane Gish că dacă s-ar putea dovedi că oamenii şi dinozaurii ar fi trăit în acelaşi timp, atunci „teoria” evoluţiei nu ar avea ABSOLUT NICI O BAZĂ ÎN ŞTIINŢĂ. Recent (1997) s-au descoperit peste 90 de kilograme (200 pounds) de oase îngheţate de la dinozauri NEFOSILIZAŢI, în Alaska şi în aceste oase s-au găsit celule roşii de sânge, hemoglobină, şi ADN. După spusele teoriei evoluţioniste, ultimul dinozaur a trăit acum aproape 62 de milioane de ani în urmă. Cum s-ar fi putu păstra colagenul, ADN-ul, proteinele, celulele roşii de sânge şi hemoglobina pentru 65 de milioane de ani? (În acest caz a fost vorba despre osul piciorului unui dinozaur T-Rex) Ken Carpenter, directorul Muzeului de Istorie Naturală din Denver crede că celulele roşii de sânge pot trăi milioane de ani. El crede că dacă stârvul unui animal stă la soare şi se deshidratează iar apoi dacă este îngropat, unele din ţesuturi se vor păstra şi pot sta milioane de ani. El a folosit exemplul unei bucăţi de vită. S-a luat apa din ea (multe lucruri putrezesc în prezenţa umidităţii) aşa că a fost păstrată. (A Question of Origins, videotape [O întrebare a originilor, casetă video], http://www.amport.com) Aceasta este adevărat, dar nu pentru milioane de ani. Dr. Gary Parker de la organizaţia Answers in Genesis [Răspunsuri din Geneză] din statul Kentucky nu este de acord cu aceasta. Aceste oase ar fi experimentat vreun dezgheţ de-a lungul acestei „aşa-zise” perioade de 65 de milioane de ani, iar climatul în care au fost descoperite ar fi fost cald şi umed pentru cel puţin o scurtă perioadă de timp care era necesară pentru ca aceste oase şi ADN-ul din ele să se fi dezintegrat. Odată şi odată a fost umezeală în climatul respectiv. Nu a fost NICIODATĂ 100% uscat, aşa că argumentul lui Carpenter este ridicol. Se cunosc prea multe lucruri despre chimia ADN-ului, a colagenului şi a celulelor roşii din sânge pentru a se putea crede aşa ceva. Vaste studii au fost efectuate în laborator şi toate acestea sunt subiectul descompunerii, vârsta poate fi determinată, iar punctele cercetate din aceste celule de sânge şi ADN nu pot să rezist mai mult de 5 sau 6 mii de ani chiar sub cele mai ideale condiţii. Este interesant faptul că s-au făcut experimente actuale care arată în mod conclusiv că stârvurile de peşte putrezesc în mai puţin de o săptămâna, chiar şi în mediile cu oxigen slab. Revendicarea lui Carpenter cade în faţa evidenţelor (R. Zangerl şi E.S. Richardson, ‘The paleoecological history of two Pennsylvanian black shales’, Fieldiana: Geology Memoirs [’Istoria paleo-ecologică a două marne negre din Pennsylvania’, Memorii geologige] 4, 1963). Este destul de interesant de observat faptul că acest tip de bună conservare este văzut la Green River [Râul Verde] (Wyoming), unde anumite părţi fine şi peştii sunt încă bine conservate în ciuda dogmei unor oameni de ştiinţă care afirmă că formaţiunile râului reprezintă milioane de ani (H.P. Buchheim and R.C. Surdam, ‘Fossil catfish and the depositional environment of the Green River Formation, Wyoming’, Geology [’Fosile de peşte pisică şi mediul de sedimentare ale formaţiunilor lui Green River, Wyoming’, Geologia] 5:198, 1977). Este evident de dureros (pentru evoluţionist) faptul că organismele cu părţi fine încă intacte, au fost îngropate cu repeziciune şi nu are nicăieri vechimea a aproape milioane de ani.

În plus, unele din blocurile de construcţie sunt foarte instabile. Un bun exemplu este riboza, care evident este esenţial pentru ARN (acid ribonucleic, n. tr.), cât şi pentru ipoteza originii vieţii din lumea ARN. O echipă între care se afla şi faimosul pionier al evoluţionismului ce susţinea originea vieţii, Stanley Millar, a descoperit că jumătatea vieţii (t½) ribozei este doar de 44 de ani la pH 7,0 (neutru) şi 0 °C. Este însă chiar mai rău la temperaturi mari – 73 de minute la pH 7,0 şi 100 °C. Aceasta este un obstacol major pentru teoriile hidrotermale ale originii vieţii. Miller, într-o altă lucrare, a subliniat că bazele ARN se distrug foarte uşor în apă la 100 °C – adenina şi guanina au jumătăţi de vieţi de aproape un an, uracilul aproape 12 ani şi citosina doar 19 zile. (A se consulta următoarele materiale în limba engleză Mills, G.C. and Kenyon, D.H., Origins and Design 17(1): 9-16, 1996; Larralde, R., Robertson, M.P. and Miller, S.L., Rates of decomposition of ribose and other sugars: Implications for chemical evolution, Proc. Natl. Acad. Sci. USA 92:7933-38, 1995; Levy, M and Miller, S.L., The stability of the RNA bases: Implications for the origin of life, Proc. Natl. Acad. Sci. USA 95(14): 7933-38, 1998.) Se vede deci că este mai puţin decât cei 65 de milioane de ani de care au nevoie evoluţioniştii pentru teoria lor nelegiuită. În plus, citosina nu a fost niciodată produsă în vreun experiment cu descărcări de scântei. (NOTĂ: Un „apologet evoluţionist” mi-a spus că citosina s-ar fi produs într-un astfel de experiment (Science [Ştiinţa] 173:417-420). Totuşi, el a trecut cu vederea anumite lucruri fundamentale. Citosina se leagă de guanină prin 3 legături de hidrogen în spirală elicoidală. Deci fără citosină, se năruie toate speranţele. Sunt 2 probleme care apar aici: 1) Miller (şi alţii) a trebuit să extragă citosina din trapa aparatului său DUPĂ ce s-a format. Miller (şi alţii) nu l-ar fi trecut din nou prin acelaşi ciclu deoarece scânteia care a simulat fulgeratul din acest experiment ar fi anihilat-o. 2) Am putea sta până în ochi în citosină, însă fără a produce nici un flux nucleic ar fi nefolositor. Totuşi, aceştia nu au putu produce nici un flux nucleic funcţional. Cam cât de departe au ajuns aceia care cred în macro-evoluţie de la acest experiment de fantezie de la Universitatea din Chicago? Cuvântul zero vă spune ceva?)

Svante Paablo a făcut cercetări intense asupra putrezirii structurii ADN-ului şi a analizat ADN-ul mitocondrial dintr-un schelet de „Neanderthal”. În revista Scientific American [Omul de ştiinţă american], în cadrul unui articol sub numele de „ADN-ul antic”, Paablo a concluzionat ideea că şi prin lipsa totală a apei şi a oxigenului, radiaţia de fundal ar putea şterge orice urmă de ADN în 50.000 de ani. Alţii dau doar 10.000 de ani ca vârsta de supravieţuire a ADN-ului. (Nature [Natura], August 1, 1991, Vol. 352, p.381) Aceasta este însă tot mai puţin decât cei 65 de milioane de ani de care au nevoie evoluţioniştii. Sfânta Biblie vorbeşte despre dinozauri şi oameni că au trăit în acelaşi timp. Cu dovada prezentată este evident că dinozaurii au trăit acum aproape 5000 de ani în urmă şi în acelaşi timp cu oamenii, după cum ne transmite Biblia. (Unii s-ar putea să trăiască chiar şi azi. Probabil că nu sunt prea mulţi şi nu sunt aşa de mari dar sunt vii cu toate acestea.) Teoria plănuită în mod satanic a evoluţiei s-a prăbuşit (Creation Ex Nihilo [Creaţia Ex Nihilo], 19 (4): 42-43, Sept-Nov. 1997).

Motivul #13

Evidenţa ADN-ului mitocondrial: cartea Academiei Naţionale de Ştiinţă (din SUA, n. tr.) Teaching About Evolution [Învăţături despre evoluţie] afirmă aceasta la pagina 19. „După evidenţele recente, bazate pe succesiunea ADN-ului dintr-o parte a celulelor umane cunoscute sub numele de mitocondria, s-a afirmat că o mică populaţie a oamenilor moderni au evoluat în Africa acum aproape 150.000 de ani şi că s-au răspândit prin lume, înlocuind astfel populaţiile arhaice de Homo Sapiens.” Asemănările de ADN mitocondrial indică faptul că toţi oamenii provin dintr-o singură femeie şi au denumit-o „Eva Mitocondrială” (ADN-ul mitocondrial se transmite doar pe linia mamei). Evoluţioniştii spun că această „Eva Mitocondrială” ar fi trăit acum 200.000 de ani în urmă. Cu toate aceste, dovezile recente arată că ADN-ul mitocondrial se modifică mult mai rapid decât s-a crezut mai înainte. Dacă se aplică aceste dovezi noi „Evei Mitocondriale”, s-ar indica faptul că ea a trăit doar acum 6000 sau 6500 de ani în urmă, ceea ce este în consistenţă cu Sfânta Biblie şi relatarea ei despre creaţie. „Eva” a fost „mama tuturor celor vii”, după cum ne indică Geneza 3:20. Dacă credeţi relatarea biblică aceasta ar descalifica posibilitatea existenţei OZN-urilor şi a tuturor gunoaielor extraterestre pentru că Eva a fost mama tuturor celor vii şi toate lucrurile vii au fost create pe Pământ şi nu pe alte planete (Nature Genetics [Genetica naturii], 15:363-368, 1997, Trends in Ecology and Evolution [Orientări în ecologie şi evoluţie], 12(11): 422-423, 1997, Science, 279 (5347): 28-29, 1998, CEN Technical Journal, 12(1) 1-3, 1998). Nu se putea spune însă acelaşi lucru şi despre cromozomul Y, care se transmite doar pe linia tatălui. Informaţiile oferă o dată recentă pentru acest „Adam Y-Cromozom” (Science [Ştiinţa], 268 (5214): 1183-85, p.1141-1142, 26 mai, 1995).

Motivul #14

Faptul că există aşa de multe fosile este o problemă pentru evoluţionişti. Ei repetă această dogmă că toate lucrurile au avut loc într-o perioadă de peste milioane de ani însă după cum vom vedea, nu este chiar aşa. Pentru ca un animal să poată fi fosilizat, acesta trebuie să fie îngropat imediat (de obicei când este în viaţă) pentru a preveni ca scatologii şi bacteriile să nu-i distrugă stârvul. Există mii de fosile marine pe crestele şirurilor muntoase din Australia şi Muntele Ararat din Turcia, printre alte locuri. Cum au ajuns aceşti peşti pe vârful muntelui? Răspunsul îl găsim în Geneza 7:11-24. Scufundătorii nu descoperă fundul mării ca fiind acoperit de peşti care pe măsură să se fosilizeze. Atunci când un peşte moare, acesta pluteşte pe suprafaţa apei şi putrezeşte sau este mâncat de diverse animale. Ken Carpenter, directorul Muzeului de Istorie a Naturii din Denver nu este de acord cu aceasta. El afirmă că înotătoarele, solzii, etc. pot să se păstreze pentru perioade lungi de timp. El mai argumentează faptul că unii peşti după ce mor nu plutesc. Dacă de exemplu un peşte mort pluteşte pe fundul unui bazin, care ar avea un nivel scăzut de oxigen, putreziciunea ar fi aproape inexistentă. Apoi peştele este îngropat încet de argilă şi alte particule care cad pe fundul apei. Aceasta este în regulă şi filfizon Kenneth, dar aceasta nu ar explica Ihtozaurul fosilizat în procesul de naştere, a meduzelor fosilizate, a peştilor de câţiva metri lungime care au fost fosilizaţi în timp ce erau loviţi de îngheţ şi mulţi alţi peşti care au fost în mod perfect conservaţi (de obicei meduzele moarte se topesc în câteva zile, însă cartea Teaching About Evolution [Învăţături despre evoluţie] arată una conservată perfect la p. 36). Faptul că există vaste cimitire de fosile pe întregul pământ dovedesc că a avut loc o mare catastrofă şi nu câteva catastrofe „locale”. Iată câteva exemple: oseminte fosile s-au descoperit ce conţineau peşti cu miliardele în timp ce se extindeau pentru multe mile distanţă în locuri cum ar fi Scoţia, New York, California, Wyoming, etc. Astfel de lucruri nu le vedem întâmplându-se astăzi. Milioane de bizoni au fost omorâţi în America de Nord în ultimul secol, dar prea puţini sunt fosilizaţi. În New Mexico s-au descoperit oase mari de dinozauri în cadrul multor excavaţii, precum şi în Alberta, Tanzania, Belgia, etc. În Sicilia se află mari rămăşiţe de hipopotami, în Texas multe oseminte de amfibii, mastodonţi în Florida, cât şi vaste dungi de cărbuni în zone în care nu ar trebui să fie, despre care vom discuta mai târziu. Acestea sunt dovada unui potop mondial în care miliarde de animale au fost ucise de năvălirea apelor şi mai apoi au fost îngropate de un val de flux sedimentar. Este cam ciudat faptul că oamenii de ştiinţă de la NASA cred că „potopurile catastrofice” au format multe din trăsăturile geologice de pe Marte, o planetă care nu are nici o picătură de apă pe ea, însă tot ei resping ideea unui potop global pe pământ, care de altfel este plin de apă şi acoperă 70% din suprafaţa pământului. Dacă Biblia nu ar fi vorbit despre un potop global atunci probabil că nu am fi avut nici o problemă cu aceasta. De fapt pământul are atât de multă apă pe el încât dacă toată suprafaţa sa ar fi nivelată la o ridicătură comună, apa l-ar acoperi ÎN ÎNTREGIME la o adâncime cuprinsă între 1 şi 1,5 mile (1 milă = 1,609 km, n. tr.). Există deci o înclinare între evoluţioniştii care îl urăsc pe Dumnezeu.

Motivul #15

Abundenţa de „fosile poli-straturi”. Un exemplu al unei astfel de fosile ar fi un pom care stă drept şi care trece prin câteva straturi de rocă, de aici şi denumirea de „fosilă poli-straturi”. Problema de aici este dacă a trebuit acestor straturi de roci chiar milioane sau sute de mii de ani ca să se formeze în aşa fel încât vârful acestui copac ar fi putrezit în întregime. De ce trece prin câteva straturi de rocă? În mod probabil că acesta nu a fost îngropat aproape perfect drept cum era el odinioară (Stones and Bones [Stânci şi oase], Carl Wieland, 1994). Încă o dată răspunsul face referire la o catastrofă globală. Evoluţioniştii cred că pădurile pietrificate s-au format în decursul a milioane de ani. Ei spun că aceasta este dovada „uniformitarianismului”. Aceasta însă nu este singurul fel de a evalua lucrurile. De exemplu, straturile de sedimentare s-au fi putut forma printr-un mic strat de apă în decursul unei lungi perioade de timp sau un strat mare de apă într-un interval scurt de timp. Creaţia, sau modelul „catastrofic” a fost văzută în anul 1980 când a erupt Muntele St. Helens. Acesta a sedimentat mii de copaci în lacul Spirit Lake şi a nivelat 25 de straturi fine sedimentare într-o singură după-amiază!!! Mulţi dintre pomii care au ajuns în acest lac au fost sedimentaţi în picioare în straturi (produse de alunecările masive de pământ ca efect ale acestei erupţii) şi păreau că era o mare pădure ce s-a format în decursul unei lungi perioade de timp. Faptul că sute de buşteni au fost depozitaţi în picioare acordă mai multă validitate modelului creaţiei şi arată că acest „uniformitarianism” evoluţionar nu este întotdeauna răspunsul. Faptul că aceşti buşteni au fost stratificaţi în picioare în mai puţin de o săptămână stau ca dovadă că nu le-a trebuit 40 de milioane de ani ca să se formeze „pădurile pietrificate”. Mai degrabă a fost cauzat de un „potop global”. Vom discuta mai târziu despre Muntele St. Helens şi evenimentele sale catastrofice.

Motivul #16 

Prima şi a Doua lege a Termodinamicii: Teoria evoluţiei este bazată pe complexitatea crescândă şi pe adăugarea de cantităţi enorme de informaţie genetică care în cele din urmă ar transforma un organism format dintr-o „singură celulă” într-un trilobit pre-Cambrian şi Cambrian, care a „evoluat” din peştii marini invertebraţi în cei vertebraţi, în amfibii, în reptile, în păsări şi mamifere şi eventual şi în om. Ar fi nevoie de un număr astronomic pentru ca mutaţiile benefice şi creşterea cantităţilor importante de ADN să poată face ca această „complexitate crescută” să facă să „evolueze” un organism uni-celular într-o fiinţă umană care constă dintr-un număr de 50 de trilioane de celule vii. Deşi nu s-a examinat niciodată aşa ceva (o mutaţie fiind responsabilă e responsabilă pentru transformarea unei secii într-alta) evoluţioniştii sunt dogmatici că aceasta s-ar fi întâmplat. A Doua Lege a Termodinamicii (sau legea creşterii entropiei) exprimă tendinţa universală ca sistemele să devină dezordonate, cel noi să devină uzate, cel tinere să îmbătrânească, cel vii să moară şi chiar specii întregi să devină moarte. Prima Lege afirmă că nu contează acum nici e se creează sau a fost distrus şi a Doua Lege de asemenea afirmă că toată materia/energia existentă purcede spre un echilibru ultim şi o încetare a tuturor proceselor. Prima Lege înlătură orice idee de auto-creare a universului deoarece dacă Big-Bang-ul a avut loc atunci toată materia/energia de pe acesta împreună cu Legile Gravitaţiei, a Forţei Centrifuge, a Inerţiei, a Conservării Masei şi a Energiei, Legea de Conservare a Inerţiei Unghiulare ar fi fost cu toate auto-create. Nici un om de ştiinţă nu a observat vreodată ceva de acest gen şi după cum am afirmat anterior, nici un om de ştiinţă nu a sintetizat o celulă vie dintr-o materie lipsită de viaţă. Singura rezoluţie este că „la ÎNCEPUT DUMNEZEU a creat cerurile şi pământul” (Geneza 1:1). Dacă procesele de putrezire continuă (după cum s-a afirmat în a doua lege) şi din moment ce moartea eventuală a universului nu a avut loc încă ci va avea loc în timp, a Doua Lege dovedeşte că spaţiul/timpul/materia au avut în mod continuu un început. Cu toate acestea, auto-crearea universului cât şi complexitatea crescută pe care s-a bazat evoluţia contrazice amândouă dintre aceste legi. O întrebare care îi nedumereşte pe oamenii de ştiinţă este această entropie crescută, cum ar fi, de ce îmbătrâneşte corpul uman apoi moare? De ce nu se perpetuează veşnic? Până acum nici un om de ştiinţă nu poate da o explicaţie concretă de ce moare în cele din urmă corpul uman. Unii evoluţionişti argumentează faptul că sistemele biologice sunt „deschise” (ca pământul) şi îşi pot trage destulă energie de la soare pentru a susţine o evoluţie verticală sau „macro”. Aceasta este o nulitate 100% deoarece ecuaţiile Termodinamicii arată că un influx crud de energie de căldură (ca cel de la soare) aplicat oricărui sistem „deschis” va creşte entropia (putrezirea) acelui sistem mult mai repede decât dacă acesta ar fi fost un sistem izolat. Plantele pot converti energia crudă şi să o folosească la fotosinteză. Totuşi, „generarea spontană” a unei „singure celule” şi evoluţia ei verticală spre Homo Sapiens (oameni) este ridicolă.

Întrebarea NU ESTE dacă este destulă „energie crudă” de la soare pentru a se produce un proces mistic de evoluţionar, ci cum are loc aceasta? Nu se poate să vezi deodată o grămadă de buşteni, cărămizi şi cuie care să colaboreze spontan şi să formeze o clădire. Cu siguranţă că există destulă „energie crudă” de la soare pentru a avea loc un proces, însă lipsa unei surse inteligente care să o instige, buştenii, cărămizile şi unghiile vor sta şi vor aduna praful. Acest argument termodinamic pentru evoluţie este un fals din mai multe motive:

1) Se aplică doar la sistemele „deschise”. Este de râs deoarece şi celelalte sisteme sunt în mod egal „deschise”. Simpla disponibilitate a energiei nu garantează apariţia unui proces menţionat anterior, ceea ce este pe puţin un argument ridicol.

2) Nu se aplică sistemelor „vii”. În primul rând, nimeni nu a rezolvat problema felului în care a „evoluat” la început prima viaţă. Am arătat anterior de ce nu funcţionează experimentele de „reducere ale atmosferei ale lui Miller/Urey şi cele ce au urmat. În al doilea rând, nu există aşa ceva numit sistem „închis”. În al treilea rând, un embrion care creste şi devine adult şi/sau o sămânţă ce devine un pom se întâmplă DOAR atunci când este sprijinit de o energie exterioară şi manipulează DOAR informaţiile pre-existente din ADN pentru a conduce acest proces. Aceasta este o simplă expresie exterioară a ADN-ului pre-codat. Această „evoluţie” se bazează pe un timp de milioane de ani şi pe „şansă” însă cu cât este mai mare timpul, cu atât este mai mare entropia.

Motivul #17

Pot produce munţii evoluţii „verticale” sau „macroevoluţii” (o specie să se transforme în altă specie)? Evoluţioniştii se bazează din greu pe mutaţiile din cadrul celulei şi presupun că ar fi cauzate de raze gamma iar aceste raze au determinat ca celula să facă greşeli, prin urmare noi suntem acum produsul a trilioane de greşeli. Mutaţiile sunt un fapt şi nici un om de ştiinţă creaţionist nu ar pune în discuţie aceasta. Mutaţiile pot produce mici schimbări în cadrul unei specii şi nici aceasta nu s-ar pune în discuţie. Un alt fapt pe care nimeni nu îl va dezbate este posibilitatea existenţei unor schimbări sau ajustări în cadrul speciei ca de exemplu: priviţi la diferitele „feluri” de câini pe care le-am creat prin intermediul inter-reproducerilor. Mulţi câini au diferenţe vaste faţă de alţi câini. Dacă rasele de câini Great Danes şi Yorkshire Terrier s-ar fi cunoscut doar din înregistrările de fosile, cu siguranţă că aceştia ar fi fost clasificaţi a fi „specii” total diferite. Mutaţiile pot produce mici ajustări sau schimbări „orizontale” într-un animal dar în nici un caz o „macroevoluţie” sau vreo specie de animal să se schime în altă specie. Încă o dată afirmăm că mutaţiile sunt dăunătoare, sau mai bine zis neutre. Mutaţiile sunt doar o amestecătură de informaţii PRE-EXISTENTE şi nu apariţia unor informaţii a noii genetici, care este exact de ceea ce ar avea nevoie evoluţioniştii. Două exemple bune ar fi o vacă cu cinci picioare şi o broască ţestoasă cu două capete. Vaca a avut informaţia genetică pentru a face piciorul, dar a pus unul unde nu trebuia, asta-i tot. La fel ar fi şi pentru ţestoasă. Toate acestea au de a face cu informaţiile pre-existente. Descoperirile recente ale microbiologistului de la firma texană A & M, Dr. Barton au cercetat aceste structuri din cadrul celulei care a circulat pe spinarea ADN-ului în timpul reproducerii ei pentru a despărţi celula care păstrează codurile ADN spre a se vedea dacă reproducerea este consistentă. După cum am discutat anterior, mutaţiile au loc, însă nu s-au observat niciodată astfel de mutaţii care să producă „evoluarea” unei alte specii şi structurile din cadrul celulei ADN lucrează în aşa fel încât să împiedice un astfel de lucru. Evidenţele acestei maşinării din cadrul celulei care protejează împotriva erorilor din cadrul reproducerii este o evidenţă în plus că sistemul a fost în întregime funcţional încă de la început.

Motivul #18 

Sub revizuire…

Motivul #19

Sunt datările cu Carbon şi cele radio-metrice de încredere? Probabil primele cele mai populare metode pe care le folosesc oamenii de ştiinţă sunt datările cu Carbon 14 şi Potasiu-Argon (K-Ar). Acestea sunt folosite pentru a determina erele rocilor şi fosilelor, etc., care sunt descoperite în diferite nivele de straturi (rocă). Conform teoriei evoluţioniste pământul şi luna au 4,57 miliarde de ani vechime şi că s-au descoperit numeroase fosile de dinozauri care se presupun a fi de peste 100 de milioane de ani vechime, ca Diplodocul care are 140 de milioane de ani, etc. Cum se ajunge la aceste numere şi sunt oare ele de încredere? Aceste roci sunt „datate” de amănuntul de putrezire radioactiv din stânci cum ar fi Uraniul şi Potasiul care sunt elemente „părinţi” iar când Potasiul se strică, acesta produce Argonul. Folosind aceste metode, geologii pot determina momentul de când acea rocă s-a răcit din starea sa de turnare. Aceste metode de „datare” fac imensa presupunere că ratele de putrezire din cadrul acestor roci au rămas constante. Trebuie să se asume faptul că nu a avut loc nici o migrare de atomi în sau din aceste roci în vreun anumit timp. Deşi ratele de descompunere s-au testat doar de 100 de ani şi par a fi constante, este dar ilogic să presupunem că aceste rate au fost constante pe o perioadă de 4,57 miliarde de ani la care se face „aluzie”. Potasiul şi Uraniul sunt ambele solubile în apă şi se pot scurge din roci iar Argonul, care este un gaz, se mişcă destul de repede. Deci dacă ratele de descompunere nu sunt constante atunci întregul proces este invalid. Cele 2 metode (C 14 şi K-Ar) se mai şi contrazic una pe alta. Primul exemplu este că s-a efectuat o „datare” cu K-Ar a stratului de lavă dacită de la Muntele St. Helens, care se ştie că s-a format în 1986. Totuşi, datarea K-Ar a dat o vârstă de 300.000-400.000 de ani vechime. O altă datare a unei scurgeri de lavă în Noua Zeelandă din Muntele Ngauruhoe. Au avut loc cinci scurgeri de lavă, unul în 1975, altul în 1949 şi trei în 1954. Datele oferite de metoda K-Ar erau cuprinse între 0,27 şi 3,5 milioane de ani. Dacă deci metoda K-Ar e sub nivel în ceea ce priveşte evaluarea unor roci cu o vârstă CUNOSCUTĂ atunci cum am putea avea încredere în aceasta pentru a data vârstele NECUNOSCUTE? Andrew Snelling de la organizaţia din Australia Answers in Genesis [Răspunsuri din Geneză] a executat ambele metode de datare (cu Carbon 14 şi cu K-Ar) pe aceeaşi bucată de lemn ce a fost îngropată de o scurgere de lavă de bazalt. Lemnul a fost „datat” de Carbon 14 la 45.000 de ani şi metoda K-Ar la 45 milioane de ani! Ce mai discrepanţă între cele două metode. Dacă ar fi fost într-adevăr de încredere ar fi fost măcar apropiate una de alta atunci când se aplică aceluiaşi lucru. Cineva ar putea spune că dacă este vorba de doar 400.000 de ani ar însemna că evoluţioniştii sunt doar cu 400.000 de ani depărtare atunci când „datează” pământul ca având vârsta de 4,57 miliarde de ani. Singura problemă care există dacă cineva a „datat” o rocă care într-adevăr a fost de 4.500 de ani vechime (formată la scurt timp după potopul lui Noe) discrepanţa ar fi chiar mai mare şi aceasta este văzută zilnic în inconsistenţele acestor „metode” (Proceedings of the Fourth Int. Conf. on Creationism, Creation Science Fellowship [Ca urmare a Conferinţei a 4-a a Creaţionismului, organizată de Societatea de Ştiinţă Creaţionistă], Pittsburgh, E. Walsh, 1998 p. 503-525; Creation, 20(1): 24-27, Dec. 1997-Feb. 1998; Creation, 20(4):48-50, Sept.- Nov. 1998).

Sunt multe exemple care arată că datarea cu carbon nu este de încredere. Câteva dintre ele le voi cita aici. O parte a unui mamut Vollosovitch a fost datată de carbon ca având vârsta de 29.500 de ani iar o altă parte 44.000 de ani. O parte din Dima (pui de mamut îngheţat) a fost datată la 40.000 de ani; o altă parte la 26.000 de ani în timp ce lemnul „aflat în imediata apropiere a rămăşiţelor” avea 9-10.000 de ani vechime (Troy L. Pewe, Quaternary Stratigraphic Nomenclature in Unglaciated Central Alaska, Geological Survey Professional Paper [lucrarea profesionistă de cercetare geologică intitulată Nomenclatura stratigrafică cuaternară din Alaska Centrală neîngheţată] 862, {U.S. Gov’t, Printing Office, 1975 p.32). Aceasta este cu greu ceva ştiinţific după câte se vede. Piciorul inferior al mamutului de la Fairbanks Creek avea vârsta radio-carbon de 15.380 în timp ce PIELEA şi CARNEA aveau 21.300 (In The Beginning [La început], Walt Brown, p. 124). Acesta a fost ACELAŞI ANIMAL! Dr. Carl Swisher, de la Centrul de Geocronologie din Berkeley, avea de gând să dateze craniile lui Homo Erectus descoperiţi în Java în cadrul anilor treizeci prin a testa sedimentul găsit cu acestea. Erectus se „presupunea” că a dispărut acum 250.000 de ani în urmă. Swisher a folosit două metode diferite şi rezultatele oaselor au fost cuprinse între vârsta de 27.000 şi 46.000 de ani, o tragere de timp care ar fi contemporană cu omul modern (Science [Ştiinţa], 12/13/96). Doar dacă nu aţi notat, a fost o eroare de peste 60%.

În cele din urmă, mamutul Beresovka a murit cu un stomac plin de alei şi ierburi identificabile care nu s-ar fi putut aduce din mediul de 70 de grade Nord de astăzi. Trebuie să fi fost mult mai cald la râul Beresovka atunci când a murit mamutul. Imaginile învechite ale mamutului care brăzda prin zăpadă cu colţii săi pentru a găsi bucăţi de iarbă a fost de mult înlocuită în expoziţiile de muzeu de mamutul în copioasele şi verzile văi. Având nevoie de cel puţin 180 de kg de hrană pe zi ar fi necesitat cu siguranţă ca acest fel de mediu să suporte un astfel de animal de mărimea mamutului. Îngheţul său trebuia să aibă loc foarte rapid pentru a preveni ca acizii fierbinţi ai stomacului să dizolve seminţele din corpul încă cald după moarte (Ian Taylor, In the Minds of Men [În minţile oamenilor]). Criticii adresează adesea această problemă şi, după câte ştiu eu, nimeni nu are vreo explicaţie bună de ce unele animale sunt păstrate cu multe din părţile fine ale corpului în timp ce majoritatea sunt doar oase. Am spus destule.

Motivul #20

Fosilele din diferite locuri cauzează o mare problemă pentru evoluţionişti. Conform Sfintei Biblii, clima pământului a fost aceeaşi la un anumit timp. Vegetaţia „era pe faţa pământului” (Geneza 1:29). Acest lucru însă nu este adevărat şi prezintă o dilemă interesantă pentru evoluţioniştii de astăzi. Există mii de fosile de cămile, cai şi rinoceri descoperite în regiunile permanent îngheţate cum ar fi Siberia şi Alaska. Câte cămile se văd alergând prin Alaska? Mai sunt de asemenea şi marile rămăşiţe de elefant („mamut”) în Siberia şi Alaska. Unii dintre aceşti mamuţi au fost excavaţi având încă pe ei carnea intactă!!! Aceasta oferă mai multă dovadă a faptului că pământul a fost subiectul unui climat „uniform” (acelaşi pretutindeni) într-un anumit timp, ceea ce este complet contradictoriu cu „uniformitarianismul” evoluţionar. Dacă într-adevăr clima pământului a fost „uniformă” la un anumit timp atunci ni se oferă mai multă lumină în privinţa unui posibil „eveniment catastrofic” care a declanşat schimbarea din climă. Probabil că cea mai mare enigmă pentru evoluţionişti sunt PĂTURILE MASIVE DE CĂRBUNI DIN ANTARCTICA. Cărbunele se formează din rămăşiţele PLANTELOR FOSILIZATE. Această materie a plantei se acumulează în straturile spongioase numite turbă şi când este fiartă la 100 de grade Centigrade şi se adaugă o anumită presiune, se formează cărbunele. Conform teoriei evoluţionare cărbunelui îi trebuie undeva aproape de 10 la 100 de milioane de ani ca să se formeze. Lăsând acestea la o parte pentru un moment cum s-au putut forma aceste vaste pături de cărbuni în Antarctica? Climatul Antarcticei nu sprijină în nici un fel viaţa vreunei plante. Aceste pături de cărbuni nu ar fi trebuit să fie acolo, ceea ce este o altă enigmă pentru „uniformitarianismul” evoluţionar. La un anumit timp din istoria pământului a avut loc o masivă schimbare climatologică.

Evoluţioniştii crede că acest cărbune s-a format în decursul a peste milioane de ani în timp ce materia plantelor s-a acumulat în aceste vaste „mlaştini de cărbuni”. Desigur că în mlaştinile zilelor moderne nu găsim nici o evidenţă de formare a cărbunilor în ele, care este cam ciudat. Dacă s-a întâmplat atunci oare de ce nu mai putem vedea întâmplându-se şi acum? O altă lovitură dată modelului evoluţionar este faptul că în trezirea erupţiei Muntelui St. Helens, straturile spongioase de turbă au fost cercetate de Dr. Steven Austin de la Institutul de Cercetare Creaţionist şi a conclus că s-au format într-o perioadă de câteva luni şi nu în milioane de ani după cum afirma modelul evoluţionist. Austin a pătruns sub materia acelor buşteni plutitori (erupţia a fost cea care a cauzat ca mii şi mii de copaci să fie depozitaţi în lacul Spirit Lake din apropierea lui St. Helens) şi a observat existenţa unor straturi dense de materie de plantă zdrobită (turbă) care s-a format în câteva luni de la frecarea laolaltă a buştenilor plutitori, desprinzându-se astfel multă scoarţă, frunze, etc., şi depozitarea mai apoi a acestora pe fundul lacului (aşa cum am documentat la Motivul #15). El a mai făcut un studiu asupra acelor buşteni depozitaţi în picioare (ca o pădure pietrificată) în noroiul care a provenit de la scurgerea din timpul erupţiei Muntelui St. Helens. Odată ce aceste straturi de materie de plante s-a format le trebuie doar o cantitate moderată de presiune şi căldură pentru a forma cărbune. Odată ce s-au format aceste straturi era nevoie doar de câteva săptămâni sau luni pentru ca acest cărbune să se formeze, ceea ce este o altă lovitură fatală dată „uniformitarianismului” evoluţionar.

În afară de aceasta, avem dovada că această întreagă dogmă a lungilor perioade de timp pentru pietrificarea copacilor, a fosilizării, etc., este falsă. S-a arătat că oasele de pui şi lemnul pot acumula minerale în 10 ani. Alfred S. Romer comentează astfel: „Prin simplu fapt că ceva este ’fosilizat’ nu înseamnă că are milioane (sau chiar mii) de ani vechime. Atunci când condiţiile şi materialele sunt bune, un os se poate mineraliza foarte rapid … Cercetătorii au descoperit că oasele de pui şi lemnul pot fi înlocuite cu mineralele în doar cinci sau zece ani” (Natural History [Istoria naturii], octombrie 1959, vol. 68, p. 456, 467).

Mai avem o pălărie pietrificată descoperită în Noua Zeelandă. Nu cred că ar crede cineva dacă ar vedea-o că are mii de ani vechime. Un alt exemplu este o roată de fântână pietrificată (Creation [Creaţia], 11 martie 1994, p. 25), lemn TĂIAT din pădurea pietrificată din Arizona (World Explorer [Exploratorul lumii], tel. 815-253-6390, p.65), polistraturi de copaci CU SUSUL ÎN JOS prin multe nivele incluzând cărbuni (Bone of Contention [Osul mulţumirii], Silvia Baker, p. 12). Glen French are mulţi buşteni pietrificaţi tăiaţi în anii 1930, în apropierea casei lui. Semnele FIERĂSTRĂULUI sunt destul de clare la capetele buştenilor (tel. 607-698-9202, 6305 Southwoods RD. Horwell, NY 14843). Un lănţişor de aur descoperit într-o masă de cărbune (Hidden History of the Human Race [Istoria ascunsă a rasei umane], Mike A. Cremo, p.113, tel. 209-337-2200), şi o talpă de papuc descoperită tot într-o masă de cărbune din Nevada. Roca în care a fost descoperit acesta se „prezice” ca are între 213-248 MILOANE de ani vechime. Se poate ca dinozaurii să fi inventat Nike? (Cremo, Hidden History of the Human Race) Acestea sunt foarte dăunătoare pentru dogma evoluţionară. Formarea cărbunelui se întâmplă mai rapid, la fel ca şi cu pădurile pietrificate.

În cele din urmă, înainte de a continua, există câteva exemple de calcar care s-au acumulat mai rapid. În National Geographic (10/53) este imaginea unui liliac acoperit de acest calcar înainte ca acesta să putrezească. Este nevoie de 1.000 de ani să se formeze acest calcar? În Liberty Magazine (mai/iunie 1993, p.24) este poza unei masive formaţiuni de calcar care are doar 100 de ani! Se află la Thermopolis, Wyoming: proprietarul are un pârâiaş pe proprietatea lui şi a înfipt o ţeavă în pământ ca să poată scoate gazele afară. După 100 de ani avem o formaţiune masivă de calcar. O mină de 55 de ani vechime din Australia era plină de formaţiuni calcaroase atunci când a fost redeschisă pentru un scurt timp (Creation Magazine [Revista Creaţia], martie/mai 1998, p.27). Sunt aşa de multe evidenţe pentru această declaraţie dogmatică.

După ce am privit la majoritatea problemelor geologice a evoluţiei şi a problemelor teoriilor ei, majoritatea dintre ele nefiind niciodată analizate, putem afirma că evoluţia este o religie deoarece ei cred că toate s-au întâmplat, dar nu s-a analizat nimic din toate cum ar fi viaţa din materia moartă, o specie transformându-se în alta, etc.; lucruri dogmatice religioase pe care ei vor să le crezi. Dacă v-aş fi spus că Creştinismul nu a fost dovedit şi nu se poate dovedi dar încă l-ai crede, nu cumva ai crede că sunt cam dogmatic? La fel este şi cu „religia evoluţiei”. Să privim în continuare la unul dintre „exemplele” evoluţiei folosite de obicei în manualele de liceu şi colegiu pentru a determina pe copii să creadă că evoluţia a avut loc. Ei folosesc exemplul „ghiveci” de „organe reziduale” (organe care au fost reţinute de la procesul „evoluţionar” de care nu mai este nevoie), care aproape pare credibil însă până priveşti faptele. Odată ce te „îndoctrinează” în a crede în acest gunoi „de vestigiu” ei încearcă să-ţi arunce pastila cu evoluţia cosmică (Big-Bang-ul) şi „macro-evoluţia” (cum ar fi mamiferele de uscat ar fi „evoluat” în balene şi dinozaurii au „evoluat” în păsări).

Motivul #21

Există oare organe „de vestigiu”? Aceste organe sunt structuri reţinute din milioanele de ani de procese evoluţionare şi sunt structuri sau organe de care nu mai este nevoie, cam cum ar fi o mare porţiune a ADN-ului nostru. Oamenii de ştiinţă au crezut odată că noi folosim doar 3% din ADN-ul nostru iar restul de 97% ar fi „ADN gunoi” care a fost reţinut din milioanele de ani de „macro-evoluţie” şi luptă pentru „supravieţuirea celui mai potrivit”. Acum se ştie că cei 97% nu sunt „ADN de gunoi” ci că determină mediul (de exemplu: unui mânz îi creşte părul mai lung în timpul iernii atunci când se face mai rece; cei 97% rămaşi determină aceasta. Despre aceasta însă vom vorbi mai târziu). Un exemplu folosit în unele manuale de ştiinţă de liceu arată că osul din şezutul omului este „vestigial”. Este adevărat că se poate trăi şi fără el, dar aceasta nu înseamnă că nu avem nevoie de el. Apendicele este un alt aşa numit organ „vestigial”. Poţi trăi fără braţe, picioare, splină, ochi, urechi, limbă, etc., dar aceasta nu înseamnă că nu ai nevoie de el. Apendicele este partea vitală a sistemului imunitar din corpul uman. Dacă cineva crede că oricare dintre aceste părţi sunt „de vestigiu” se poate duce la spital să şi le scoată şi să vadă cât de aprins se simte după înlăturarea lor. La fel ca şi osul de şezut, există nouă muşchi care sunt ataşaţi de acesta şi slujesc unui scop. Dacă îţi scoţi acest os de şezut vei regreta în modul cel mai serios aceasta în zilele următoare. APLEACĂ-TE!!! Un alt exemplu care se foloseşte de obicei este „pelvisul de vestigiu” al balenei. Are într-adevăr balena un pelvis de vestigiu? Personal nu sunt profesor de anatomie însă ştiu că aşa numitele oase ale pelvisului de vestigiu al balenei sunt puncte de legătură pentru muşchii ataşaţi iar aceste oase sunt vitale în procesul sistemului reproductiv al balenei (masculul şi femela diferă în mod considerabil). Fără acest aşa zis „pelvis de vestigiu” balenele nu se pot reproduce. Atât despre această pseudo-ştiinţă „vestigială”. În concluzie, chiar dacă au existat organe de vestigiu (şi nu au existat) tot ceea ce face evoluţionismul este să arate că pierdem ceva din vedere, ceea ce de fapt este opusul evoluţiei unde „se presupune” că nişte cantităţi incredibile de informaţie genetică nouă a apărut din trilioanele de copieri greşite din cadrul celulei. Ei eşuează în a explica originea osului de şezut, a pelvisurilor, a apendicelor sau orice altă aşa numită structură de vestigiu.

Motivul #22

Problema lui Darwin cu „complexitatea ireductibilă”. Termenul „complexitate ireductibilă” a fost constituit de biologul din domeniul molecular Dr. Michael Behe în cartea sa Darwin’s Black Box [Cutia neagră a lui Darwin]. Un exemplu al „complexităţii ireductibile” ar fi o cursă de şoareci. Nu vei putea prinde niciodată şoareci dacă nu se află fiecare parte a cursei la locul POTRIVIT şi funcţionabil (capcana, ciocanul, bara de susţinere şi arcul). De exemplu, dacă iei bara de susţinere de la o astfel de cursă de şoareci vei mai prinde ceva? Ai putea prinde în mod eficient şoareci? Răspunsul este că nu vei putea prinde şoareci până ce TOATE părţile nu sunt puse la cursă şi în locul CORECT în acelaşi timp. Behe a observat că există multe sisteme de „complexitate ireductibilă” în cadrul unei singure celule umane. Sunt multe exemple dintr-o celulă vie care să nu se fi construit printr-un proces pas-cu-pas. În esenţă aceasta nu va merge până ce nu este funcţionabilă în întregime. Charles Darwin a afirmat în cartea sa Originea speciilor: „Dacă s-ar putea arăta că a exista un organ biologic sau un sistem, care să nu poată să fie alcătuit din modificări numeroase, succesive, neînsemnate, teoria mea s-ar zdrobi în întregime.” Behe a afirmat: „Celula este însemnată de sisteme de ’complex ireductibil’. Literal există maşinării moleculare în interiorul celulei.” Numai o singură celulă este incredibil de complexă şi nu s-ar fi putut crea printr-un proces „evoluţionar” pas-cu-pas. Dr. Michael Denton (care nu este creaţionist) afirmă aceasta în cartea sa Evolution: A Theory in Crisis [Evoluţia: O teorie a crizei] (p. 328, 342). „Probabil că în nici un alt domeniu al biologiei moderne nu există vreo provocare afişată de complexitatea extremă şi de ingeniozitatea adaptărilor biologice mai aparentă decât în prezentarea noii lumi moleculare a celulei…. Pentru a putea înţelege realitatea vieţii după cum a fost descoperit de biologia moleculară, trebuie să mărim o celulă de o mie de milioane de ori până ce aceasta este de 20 de kilometrii în diametru şi să semene cu o imensă aeronavă capabilă să acopere un mare oraş ca Londra sau New York. Ceea ce vom vedea mai apoi ar fi un obiect de complexitate neparalelă şi proiectare adaptivă. Pe suprafaţa celulei am vedea milioane de deschideri, ca hublourile unei vaste nave spaţiale, deschizându-se şi închizându-se pentru a permite scurgerea continuă a materialelor în interior şi în exterior. Dacă ar fi să intrăm într-una dintre aceste deschideri ne-am găsi pe noi înşine într-o lume a tehnologiei supreme şi de o năucitoare complexitate. Este într-adevăr credibil că procesele întâmplătoare ar fi putut construi o realitate, cel mai mic element – o proteină sau o genă funcţională – care să fie atât de complex ca să depăşească capacităţile noastre creative, o realitate care este exact opusul şansei, care întrece în orice sens orice alt lucru produs de inteligenţa umană? Alături de nivelul de ingeniozitate şi complexitate prezentate de maşinăria moleculară a vieţii, chiar şi artefactul nostru cel mai avansat ar părea neîndemânatic…. Ar fi o iluzie să credem că de ceea ce suntem conştienţi în prezent este mai mult decât o fracţiune din întreaga măsură a designului biologic. Aproape în fiecare domeniu al cercetărilor fundamentale biologice nivelele crescânde de DESIGN şi complexitate sunt prezentate la o rată accelerată.” Dr. Denton subliniază faptul că cea mai simplă celulă este incredibil de complexă şi este (împreună cu alte exemple pe care le voi prezenta mai târziu) „ireductibil de complexă” sau, cu alte cuvinte, aceasta nu va funcţiona până ce nu este în întregime asamblată şi toate părţile ei funcţionează, fiind în acelaşi timp la locul şi la timpul corect. Mă gândesc dacă Charles Darwin ar fi fost în viaţă azi poate că şi-ar fi schimbat gândirea. Cred că i-aş mulţumi că este aşa de candid referitor la motivul pentru care teoria sa s-ar distruge. Un proces pas-cu-pas nu ar putea construi nici cea mai simplă celulă. Nu poţi reduce complexitatea celulei fără să o laşi complet nefuncţională. Teoria lui Darwin s-a sfărâmat în mai multe feluri!

Motivul #23

Este posibilă „macro-evoluţia” reptilă-spre-pasăre? Evoluţioniştii citează de obicei „Arheopterix”-ul ca fiind tranziţia „reptilă-spre-pasăre”. Alte mijloace folosite de obicei sunt „Caudipterix Zoui” şi „Protarheoperix Robusta”. Un altul faimos a fost „Sinosauroptrix Prima”. Ei au crezut că acesta a fost un dinozaur acoperit cu pene care se afla pe calea de a deveni o pasăre. Acest lucru a fost dezaprobat când paleontologul de la Yale, John Ostrom (printre alţii) a descoperit faptul că aceste „pene” au fost o înveşmântare paralelă de fibre, probabil colagen (New Scientist [Noul om de ştiinţă], 154(2077): 13, 12 aprilie 1997 şi Creation [Creaţia], 19(3): 6, iunie-august 1997). Evoluţioniştii au încercat să-l refacă pe Arheopterix, Caudipterix Zoui şi Protarheoperix Robusta ca şi când ar fi în tranziţia reptilă-pasăre. Adevărul este că Arheopterixul este într-adevăr 100% o pasăre albastră. S-au folosit multe ilustraţii (National Geographic, Nov. 1999) pentru a dovedi asemănarea cu vertebratele şi felul în care acestea au evoluat în mod gradat. Nimeni nu ar nega asemănările puternic reliefate dintre anumite animale, numai că toate „exemplele” care sunt folosite sunt cel mai bine numite „amestecătură”. Folosind unele din aşa zisele „asemănări” de motivare ridicolă dintre animale aş putea spune că crocodilii şi puii sunt înrudiţi pentru că hemoglobina „a” de la crocodil are mai multe în comun cu cea a puilor (17,5%) decât cu cea a viperelor (5,6%), care sunt din categoria reptilelor. Hemoglobina, molecula complexă care transportă oxigenul în sânge se găseşte la vertebrate dar se mai găseşte şi la unii viermi de pământ, la steaua de mare, crustacee, moluşte şi chiar în anumite bacterii. În lumina acestor informaţii pot să spun că noi am „evoluat” direct din stelele de mare şi nu din maimuţe, printr-un „strămoş comun”? Sau poate că am „evoluat” din pui deoarece enzimele noastre sunt mai apropiate de cele ale puiului decât de oricare alt mamifer. De asemenea, proteina receptoare de antigen are ACEEAŞI structură de lanţ neobişnuită ca şi la cămile şi rechinii infirmieri, dar un strămoş comun al rechinilor şi a cămilelor nu poate explica aceasta (H.M. Morris & G.E. Parker, What is Creation Science? p.52-61; M. Denton, Evolution: A Theory in Crisis, chapters 7 & 12; New Scientist, 160(2154) :23, Oct. 3, 1998). La ceea ce vreau să ajung este că „asemănările” dintre specii nu dovedesc nici o „macro-evoluţie”. Tot ceea ce arată aceste similarităţi este că noi avem cu toţii un creator comun, şi numele lui este Isus Hristos (Coloseni 1:12-16 şi Ioan 1:1-5, 14). Ceea ce nu-ţi spun evoluţioniştii despre Arheopterix este că acesta avea pene întregi de zbor (Science, 3/9/79), aripile eliptice clasice ale păsărilor moderne de ţărm, că creierul său era acela al unei păsări zburătoare cu un cerebel mare şi cortex vizual crescut, iar maxilarul ei (falca de sus) şi mandibula (falca de jos) se mişcau. La majoritatea vertebratelor, inclusiv reptilele, doar mandibula se mişcă. Faptul că Arheopterixul avea dinţi nu înseamnă nimic pentru că şi unele păsări dispărute au avut dinţi în timp ce unele reptile nu au. Nu valorează nimic nici ceea ce James Jensen de la Brigham Young University a descoperit, o fosilă a unei fiinţe de bună credinţă în stânca Lower Jurassic (cariera de la Dry Mesa din cadrul formaţiunii Morrison din Colorado de vest). Archie a fost descoperit în stânca Upper Jurassic. Aceasta situează păsările de bună credinţă cu 60 de milioane de ani înaintea intermediarilor! (Science News, 9/27/77) Ostrem comentează următoarele: „Este evident că acum trebuie să căutăm strămoşii păsărilor zburătoare într-o perioadă de timp mai timpurie decât cea în care a trăit Arheopterixul.” (Science News, „Bone Bonanza: Early Bird and Mastodon,” V. 112, 9/2/77, p. 198) Dacă avem deci astfel de păsări cu 60 de milioane de ani înaintea Arheopterixului, înseamnă că el nu poate fi un intermediar.

Atenţia principală este plămânul de la reptilă la pasăre. Nu a fost nici o surpriză pentru mine faptul că articolul despre Arheopterix de pe site-ul [http://www.talkorigins.org/faqs/archaeopteryx.html] nu menţiona nimic despre „tranziţia” plămânului de reptilă-spre-pasăre. Există puternice diferenţe dintre plămânii de reptilă şi cei de la păsări. Plămânul reptilian trage aer în nişte săculeţi mici numiţi alveole din care sângele extrage oxigenul şi elimină dioxidul de carbon LA FEL CUM A INTRAT. Păsările au un sistem complicat de saci de aer, care implică OASE GÂUNOASE. Acest sistem menţine scurgerea aerului într-o singură direcţie în plămân prin nişte tuburi numite para-bronhii şi sângele circulă prin vasele de sânge ale plămânului în DIRECŢIA OPUSĂ pentru o preluare eficientă a oxigenului. Plămânul păsării este super-eficient şi avantajos doar la atitudini ridicate. La ce i-ar trebui unui imens biped ca Tiranosaurus Rex astfel de plămâni? Cum ar putea „evolua” plămânul unei reptile într-unul de pasăre printr-un proces pas-cu-pas? Aceasta aduce din nou în discuţie „complexul de ireductibilitate” a Dr. Behe. Nu există aşa ceva numit „intermediat funcţional” între plămânii de reptilă şi cei de pasăre. Acest „lucru”, oricare ar fi, nu ar putea să respire. Nu ar trebui să ne surprindă faptul că articolele referitoare la Arheopterix nu menţionează nimic referitor la plămânul „tranziţional”. Trebuie de asemenea notat că NU EXISTĂ NICI O EVIDENŢĂ FOSILICĂ la care să se facă aluzie că plămânul unei reptile s-ar fi transformat în unul de pasăre, ceea ce nu ar trebui să ne surprindă.

Motivul #24

O altă problemă cu dogma dinozaur-spre-pasăre este structura reptilelor şi ale păsărilor. Majoritatea evoluţioniştilor cred (în principal pentru că se axează pe Arheopterix care se presupune că ar fi fost descendentul dinozaurilor) că dinozaurii au evoluat în păsări. Bipedele masive (cum este un T-Rex) au membre scurte şi cozi grele ce se balansează iar majoritatea puterii lor se află în jumătatea inferioară a corpului lor. Greutatea lor nu este distribuită în mod egal şi majoritatea greutăţii lor este în jumătatea inferioară. Cu toate acestea, greutatea unei păsări este centralizată pentru zbor. Cel mai bine zis sunt cuvintele lui Alan Feduccia (un evoluţionist) referitoare la problemele evoluţiei dinozaur-spre-pasăre. „Din punct de vedere biofizic este imposibil să evolueze zborul de la imenşii bipezi cu MĂDULARE ŞI PICIOARE ÎNDREPTATE SPRE ÎNAINTE şi COZI GRELE DE BALANS, exact anatomia greşită pentru zbor.” Ar fi logic ca mădularele scurte de la un dinozaur să ajungă la aripi. În proporţie cu dinozaurul membrele sale sunt un procentaj foarte scăzut al corpului său dar în proporţie cu o pasăre, aripile sale sunt o proporţie largă a masei corpului său. Animalul ipotetic ar fi avut picioarele din faţă nepotrivite înainte de a avea o aripă bună şi probabil că nu a putut zbura sau să prindă ceva pentru a mânca. Cum ar fi supravieţuit? Cum s-ar fi apărat de alţi prădători? O altă notă rapidă: Evoluţioniştii cred că dinozaurii au ajuns să aibă pene pentru izolare apoi mai târziu le-au „adaptat” pentru zbor. În primul rând dacă o reptilă ajunge să aibă pene pentru căptuşeală de ce ar mai vrea să scape de aceşti izolatori de căldură? Selecţia naturală nu ar produce deloc o astfel de schimbare. Când examinăm o pană din apropiere vom descoperi cât de complexă este. O singură pană are numeroase cârlige mici şi şanţuri în aceasta (aceasta este pana unei păsări zburătoare). Totuşi, dacă păsările nu zboară cum este şi struţul, penele nu au nici o formă aerodinamică a vreunei pene de zbor şi acestea devin mai mult ca o căptuşeală, mai degrabă decât a fi o pană adevărată ca cea a vulturului golaş. De ce ar avea atunci dinozaurii pene pentru izolare, ca mai apoi să le dezvolte în pene de zbor şi vreo pasăre să „re-evolueze” (din lipsa unui termen mai bun) penele înapoi în izolatoare? Nu are nici un sens. Selecţia naturală ar funcţiona pentru a păstra aranjamentul de pene pe dinozaur ca izolatoare şi în modul cel mai sigur că nu ar duce la schimbarea lor în pene aerodinamice (J. Sarfati, Refuting Evolution [Respingerea evoluţiei]).

Motivul #25

„Degetul embrionic” distruge posibilitatea unei evoluţii din dinozaur în pasăre. O echipă de oameni de ştiinţă condusă de Alan Feduccia au studiat embrionul păsării sub microscop şi au publicat descoperirile lor în jurnalul Science [Ştiinţa]. Iată ce raportează descoperirile lor: „Noile cercetări arată că păsărilor le lipseşte ’degetul embrionic’ pe care l-au avut dinozaurii, ceea ce sugerează că este ’APROAPE IMPOSIBIL’ pentru specii să fie înrudite pe aproape.” Adevărul este că dinozaurii nu au „evoluat” în păsări sau orice altceva (A. Feduccia, Science, 278(5338): 666-8. Oct. 24, 1997; J.D Sarfati, Creation, 20(2): 41, Mar. 1998; Cincinnati Enquirer, Oct. 25, 1997).

Motivul #26

Solzii transformaţi în pene? Renumitul ateist Richard Dawkins spune la pagina 113 a cărţii sale, Climbing Mt. Improbable [Urcarea pe muntele Improbabil] următoarele: „Penele sunt solzii modificaţi de la reptile.” Încă o dată, nu a existat niciodată vreo evidenţă de fosile de solzi care să se fi converti în pene, însă Dawkins este dogmatic că aceasta s-a întâmplat. Îmi spui mie de „dogmă religioasă”. Cum ar putea un solz, care este doar o învelire în piele, să se fi descâlcit în exterior sub modelul încurcat al unei pene? Un solz este un înveliş în piele şi pana apare din foliculele DIN INTERIORUL PIELII la fel cum apare şi părul. Informaţia genetică necesară transformării unui solz în pană ar fi monstruoasă. Totuşi, nici o informaţie genetică nu este prezentă în vreun strămoş al reptilei. Conceptul de evoluţie din solz în pană este în mod evident ridicol. Dacă într-adevăr reptilele au convertit solzii în pene atunci am vedea anumite evidenţe în înregistrările fosilice, numai că nu s-a găsit niciodată vreuna.

Motivul #27 

Există multe „reptile asemănătoare cu mamiferele” care se cred a fi „tranziţionale”. Ce trebuie să se întâmple ca o reptilă să devină mamifer? Acesta este un alt caz clasic de povestire „de aia” evoluţionistă. Pentru ca acest lucru să aibă loc, trebuie să se întâmple lucruri majore. Un mamifer are sângele cald şi o reptilă are sângele rece. Pentru că mamiferele sunt cu sânge cald temperatura corpului lor trebuie să rămână constantă, ceea ce necesită un sistem complex de control al temperaturii. Cum ar ajunge acesta prin procesele naturale şi ar supravieţui cumva acest organism „intermediat”? Acesta este un alt caz de „complexitate ireductibilă”.

Motivul #28

Mamiferele au 2 STRATURI DE PIELE ÎN PLUS, păr, şi glande dulci, ceea ce le lipseşte reptilelor. Se pare că solzii acestora au fost destul de mari că s-au transformat nu numai în pene, dar au şi produs două straturi în plus de piele. Iată care este şi lovitura, inima reptilelor are trei camere şi două aorte, iar inima de mamifer are patru camere şi o singură aortă. Nu se ştie cum ar putea acest organism să câştige o cameră în inimă şi să piardă o aortă, toate acestea fără să moară. Nu se pune în discuţie existenţa unui proces pas-cu-pas în acest caz. Dacă aţi dorit să puneţi cărţile despre evoluţie chiar lângă secţiunea Poveştilor fraţilor Grimm aş înţelege, dar nu preda astfel de lucruri adolescenţilor ca fiind fapte deoarece nu sunt.

Motivul #29

Mamiferele au i diafragmă, o partiţie fibroasă şi musculară între torace şi abdomen, care este vital pentru respiraţie. Reptilele respiră într-un mod mult diferit. Cum ar funcţiona o „intermediere”? Încă o dată cum ar dezvolta această intermediere reptilă/mamifer o diafragmă pentru a o converti într-un aparat de respiraţie mamifer fără să moară? NU ESTE NICI O FOSILĂ ca evidenţă a vreunei astfel de conversii dar tot se presupune că s-ar fi întâmplat. O altă fabulă „de aia” a evoluţionismului.

Motivul #30

O altă diferenţă uimitoare dintre mamifere şi reptile este urechea. Mamiferele au în ureche organul complex „Corti” în timp ce acesta lipseşte din toate urechile reptilelor. Majoritatea „evidenţei” unor aşa numite „intermediate” este insuficientă şi circumstanţială în cel mai bun caz. Majoritatea evidenţelor nu se concentrează pe părţile majore cum ar fi inima, plămânii, sursa de sânge, etc. Motivul pentru care se evită toate aceste probleme majore este pentru că nu există nici o evidenţă de fosile sau altceva, care să arate cum a evoluat o reptilă într-un mamifer şi să fi dobândit astfel organul Corti în ureche, care este foarte complex.

Motivul #31 

În cele din urmă, pentru vastele diferenţe dintre reptile şi mamifere avem imensa problemă a chimiei diferite. Aceasta este o diferenţă imensă şi una este antiteza exactă a celeilalte. Rinichii mamiferelor secretă uree iar rinichii reptilelor secrete acid uric. Nimeni nu a putut explica vreodată cum s-a ridicat această incredibilă schimbare chimică. Nu vedem aşa ceva întâmplându-se astăzi dar se presupune că s-a întâmplat. Nu este un accident faptul că evoluţioniştii evită puncte ca acestea. Întreabă-l pe profesorul tău de biologie (dacă ai unul) cum s-ar fi putut întâmpla acest lucru. Evoluţioniştii nu ştiu şi niciodată nu au să ştie. Este aşa de imposibil ca ei să nu poată nici măcar să „inventeze” ceva posibil. Rinichii mamiferelor sunt de asemenea regularizate pentru a menţine constante nivele substanţelor din sânge, care ar necesita un sistem endocrin complex. Mamiferele produc de asemenea lapte pentru a-şi hrăni odraslele. Cum au apărut toate acestea? Răspunsul este că nu au apărut, ci aceste sisteme au fost „proiectate” de Dumnezeu.

Motivul #32

Evoluţioniştii citează faptul că amfibienii au evoluat în reptile. Din nou ei sunt dogmatici că acestea ar fi avut loc şi folosesc „exemple insuficiente” pentru a sprijini această idee. Seymouria este reclamată a fi un „intermediat” comun dintre amfibii şi reptile. Seymouria se crede că are 280 de milioane de ani după evoluţionişti. Cu toate acestea, ea este cu 30 de milioane de ani „mai devreme decât adevăratele reptile” Hylonomous şi Paleothyris. Cum se poate ca Seymouria să fie un intermediat amfibie-reptilă de 280 milioane de ani când reptilele 100% de bună credinţă (Paleothyris şi Hylonomous) au existat cu 30 de milioane de ani înaintea intermediaţilor săi! Aceasta este ca şi când ai fi mai în vârstă decât tatăl tău şi aceasta este imposibil! (J. Sarfati, Refuting Evolution)

O altă schimbare majoră pe care doresc să o citez este transformarea ouălor de amfibie în ouă de reptile. Una dintre inovaţiile necesare este secretarea de acid uric insolubil în apă (reptilele) mai degrabă decât uree (amfibii) pentru că ureea ar otrăvi embrionul şi nici o reptilă nu ar supravieţui. Aceasta duce la o schimbare majoră în chimia corpului despre care am discutat la motivul #31. Ca amfibiile să devină reptile trebuie să se schimbe ureea în acid uric iar apoi reptilele ar trebui să schimbe din nou în uree atunci când au evoluat la mamifere. Schimbarea majoră în chimie ar fi trebuit să aibă loc nu odată ci de două ori. Unii oameni cred că Dumnezeu a folosit procesul evoluţionar în unison cu creaţia. Orice „dumnezeu” care ar cauza aceste schimbări chimice de uree în acid uric şi apoi din nou în uree este ori un idiot ori un monstru. Dumnezeu nu a folosit procesul evoluţionar pentru a crea.

Motivul #33 

Înainte de a merge mai departe doresc să mai citez un alt exemplu de „complexitate ireductibilă”. Una dintre marile probleme ale aşa-zisului proces evoluţionar ar fi apariţia ecolocaţiei dintre animalele grupei de cetaceu (balene şi delfini). Evoluţioniştii cred că mamiferele de uscat au evoluat în delfini şi balene. Sunt probleme majore cu această aşa numită evoluţie. Am citat deja la motivul #21 minciuna că balenele şi-au menţinut un „pelvis de vestigiu” care în cele din urmă nu era vestigial deloc. Persoana care a spus că balenele au un pelvis de vestigiu ori este un idiot şi nu ar trebui să discute despre anatomia balenei, ori încearcă să-şi arate teoria evoluţionară satanică, ateistă. Este posibil ca cea mai mare problemă a evoluţiei mamiferului de uscat în balenă să fie dezvoltarea ecolocaţiilor dintre cetacei. Ar fi putut apărea aceasta accidental sau printr-un proces naturalist? După cum vom observa puteţi avea mai degrabă o şansă mai mare de a câştiga la loterie pentru 80 de săptămâni la rând sau şansa ca o mică echipă de baseball din New York Yankees să meargă la Campionatele mondiale. Delfinii au un sistem sonor atât de precis încât cei de la U.S. Navy îi invidiază. Cetaceii care folosesc ecolocaţiile pot detecta un peşte de mărimea unei mingi de golf la distanţa de 230 de picioare distanţă. O uimitoare aşa-zisă „adaptare” a multor delfini şi balene este „melonul”, o ieşitură grasă în frunte. Acest „melon” este de fapt o lentilă de sunet, o structură sofisticată proiectată să concentreze undele de sunete emise ÎNTR-O RAZĂ pe care delfinul o poate direcţiona unde doreşte. Această lentilă de sunet depinde de faptul dacă diferitele lipide (compuşii de grăsime) îndoaie undele de sunet ultrasonice (sunete care depăşesc nivelul noastre de auz) care trec prin ei în feluri diferite. Diferitele lipide trebuiesc aranjate în forma şi secvenţa corectă pentru a putea concentra undele de sunet de răspuns. Fiecare lipidă separată este UNICĂ ŞI DIFERITĂ de lipidele de untură (a animalelor de mare) şi este făcut printr-un proces chimic complicat care necesită un număr de enzime diferite. Pentru ca un astfel de organ să fi evoluat, mutaţiile întâmplătoare trebuiau să fi format enzimele corecte pentru a crea lipidele potrivite, iar alte mutaţii ar fi trebuit să facă lipidele să fie depozitate în locul potrivit şi în forma exactă. Aceasta se leagă de „complexitatea ireductibilă” a lui Michael Behe. Un proces de genul pas-cu-pas nu este posibil deoarece până ce nu erau formate în întregime lipidele în forma şi în locul exact, „ecolocaţia” ar fi fost nefuncţională şi inutilă. În sumar, pentru ca aceste lipide să se fi format natural, un număr de diferite enzime şi chimicale trebuiau să sosească în locul potrivit. Din toată această dezordine, aceste enzime şi chimicale se uneau şi formau lipide în locul potrivit şi în forma corectă iar cetaceii se decideau să folosească „locaţia prin ecou” (ecolocaţia) în lumina formării „accidentale” a câtorva dintre aceste lipide (Nature [Natura], 255(5506): 340-343, mai 22, 1975).

Motivul #34

O altă falsitate legată de tranziţia de la mamiferul de uscat la balenă este arătat în cartea Academiei Naţionale de Ştiinţă (SUA) intitulată Teaching About Evolution [Învăţături despre evoluţie] la pagina 18. Ei citează că „Basilosaurusul” a fost unul din seriile de tranziţii de la mamifere de uscat la balene. Un lucru pe care nu-l discută este cantitate incredibilă de informaţie genetică necesară convertirii mamiferelor care respiră pe uscat în balene, care respiră în apă. Un alt lucru pe care nu ni-l spun este că „Ambulocetus” era DE 10 ORI MAI MIC decât „Basilosaurusul”. Cu toate acestea, ei sunt atraşi de aceeaşi mărime. Pentru ca un animal să evolueze în ceva care este de 10 ori mai mare este ceva incredibil ca să spunem cel puţin. Desigur că ei nu-ţi spun acest amănunt pentru că apoi nu ai mai crede. Basilosaurusul avea 70 de picioare lungime şi un craniu de 5 picioare. Ambulecetus avea doar 7 picioare lungime!!! Basilosaurusul era în întregime acvatic şi nu era deloc „tranziţional”. Saltul de la un animal de uscat la un animal acvatic în întregime fără să existe stadii de intermediere este ridicol. Chiar dacă ar fi fost posibil acest salt avea nevoie de câteva stadii de intermediere, însă nici una dintre ele nu este arătată în cartea Învăţături despre evoluţie sau măcar în înregistrările fosilice. Din moment ce nu au nici o evidenţă fosilică, ei se bazează pe nişte desene frumoase ale unor artişti cam cum ar fi arătat aceşti intermediari. Aceasta se face foarte mult şi în muzee. Pur şi simplu scot la iveală nişte modele de plastic şi murale, pe care le afişează peste tot. Adevărul este că dacă ei ar fi avut vreo evidenţă incontestabilă din înregistrările fosilice, nu ar mai fi avut nevoie de ele. De obicei, cea mai bună evidenţă fosilică pe care o pot produce pentru această tranziţie de la pământ la mare este cea a fragmentelor de cranii şi dinţi, şi NU DE OASE ALE PICIOARELOR. Un astfel de exemplu este apărut în revista Science Digest [Compendiu Ştiinţific] din noiembrie 1980 unde este zugrăvită o balenă cu picioare ieşind din apă. Este un desen artistic frumos numai că avem doar dovada fragmentelor de cranii şi de dinţi şi nu de oase ale picioarelor. Acelaşi lucru este valabil şi pentru „Pakicetus”, care se crede că ar fi şi el o tranziţie dintre mamifere şi balene; şi aici singura evidenţă fosilică este un craniu, fragmente ale fălcii şi câţiva dinţi. Nu există nici o evidenţă că Pakicetus a fost jumătate balenă, jumătate mamifer de uscat. De asemenea nu are nici o valoare că Pakicetus nu este inclus în cartea de mai sus, ceea ce cred că ei îl consideră a fi nu o prea bună evidenţă pentru evoluţie.

Motivul #35

Înainte de a intra în tranziţii „pretinse” mai mari, să ne concentrăm la „exemplele” reclamate de obicei de evoluţie, „molia de ardei” din Anglia. Această molie este exemplul unei „micro-evoluţii” sau „variaţia” din neamul ei, nu o „macro-evoluţie” de care ar avea de fapt nevoie evoluţioniştii. Când se ardea de obicei cărbunele în uzinele din Anglia, funinginele şi poluaţii expulzaţi de aceste uzine se depuneau pe copacii deschişi la culoare şi înnegreau considerabil aparenţa lor. Se presupune că „molia de ardei” a evoluat din aparenţa sa deschisă la culoare (atunci când era deschisă la culoare, ea era camuflată atunci când se afla în copaci) în negru. Se presupune că molia a evoluat de la alb la negru atunci când fabricile ce ardeau cărbunele au înnegrit copacii. Nimeni nu va nega că „schimbarea” a avut loc dar aceasta nu este evoluţie, ceea ce evoluţioniştii ar trebui să ştie mai bine. Evoluţia este evoluarea unei specii în alta şi exact acest lucru nu se vede întâmplându-se. Ceea ce nu-ţi spun evoluţioniştii este că înainte ca aceste fabrici să înceapă să ardă cărbunele, 95% din familia de molii erau albe şi 5% erau negre. După o perioadă de timp copacii au devenit negrii şi moliile au trecut 95% la negru. După ce se spălau reziduurile de pe copaci, moliile au trecut din nou spre albul predominant. Ceea ce avem aici este un exemplu de „variaţie” dintre „tipurile” de molie şi „selecţia naturală”. În mod natural, atunci când pomii s-au făcut negrii, moliile albe erau văzute cu uşurinţă de păsări şi mâncate pe când cele negre nu se vedeau şi din punct de vedere natural familia lor creştea şi descendenţii negrii aveau mai multe şanse de supravieţuire. Aceasta este în consistenţă cu modelul de creaţie a fiecărui „fel” care producea în „felul” său (Geneza 1:11, 12, 25). De exemplu, tipul original de câine/lup care era în Arca lui Noe era probabil foarte heterozigos (ceea ce înseamnă că conţinea o colecţie vastă de informaţii genetice pentru lucruri cum ar fi lungime blănii, mărime, etc. În cele din urmă priveşte la toate „felurile” diferite de câini pe care i-am produs prin simpla inter-reproducere) şi ar fi putut produce multe „feluri” diferite de câini după potop la fel cum fiecare „fel” s-a împrăştiat pe pământ, ceea ce se numeşte „efectul de fondator” care ar fi fost larg răspândit. Un exemplu de „efectul de fondator” ar fi o pereche de lupi care în acest caz devin izolaţi de vreun dezastru natural, ca de exemplu, de restul haitei. Dacă majoritatea haitei avea blană lungă iar perechea izolată ave blană scurtă şi/sau multe ale diferenţe faţă de grupul principal, odraslele lor ar reţine probabil genele dominante ale perechii izolate iar în timp, când se formează un nou „grup” vor reţine predominantul trăsăturilor genetice ale perechii izolate şi dacă erau diferiţi de „rasa originală” se forma o nouă „rasă”. Aceasta se numeşte „efectul de fondator”. Să revenim la „moliile de ardei”. Tot ceea ce vedem este că Dumnezeu a programat o varietate de culori în informaţia genetică a moliei. NICI O INFORMAŢIE GENETICĂ NOUĂ nu a apărut, ceea ce are de fapt nevoie „macro-evoluţia”. Şi chiar dacă ar fi apărut informaţii noi tot o molie vom avea. Singurul lucru care s-a schimbat a fost culoarea ei, tot o molie este, nu contează felul în care o priveşti. Evoluţioniştii se luptă cu ideea că dinozaurii s-au transformat în păsări, peştii vertebraţi în amfibii şi primatele au „evoluat” în oameni printre alte lucruri şi aceasta să fie oare una din cea mai bună „evidenţă” pe care o pot furniza? O molie îşi schimbă culoarea din alb în negru, las-o baltă.

Motivul #36

Acum să ne concentrăm la cea mai mare tranziţie dintre toate: Maimuţele şi Homo Sapiens sau omul modern „au evoluat” dintr-un „strămoş comun”. Evoluţioniştii susţin dogmatic că acest lucru s-a întâmplat, dar este orare posibil? Este posibil din punct de vedere ştiinţific ca o maimuţă şi o fiinţă umană să fie produsul unui strămoş comun? Ei se îngrijorează la felul cum s-a întâmplat aceasta când de fapt ar trebui să se îngrijoreze dacă s-a întâmplat de fapt. Ei folosesc unele „exemple” cum ar fi Omul de Pilt Down, Omul de Neanderthal, Homo Erectus, Omul de Nebraska, etc., dar toate acestea ori au fost falsuri ori au fost contrazise, însă despre aceasta vom discuta mai târziu. Motivele principale pentru care evoluţioniştii cred că maimuţele şi omul modern provin dintr-un „strămoş comun” sunt asemănările dintre cele două. După cum am discutat anterior, doar prin faptul că două specii sunt asemănătoare nu înseamnă că „se relatează în sensul evoluţiei” ci că au avut un proiectant comun. Nimeni nu ar nega faptul că oamenii şi maimuţele au multe asemănări. Unii susţin că atât maimuţele cât şi oamenii au două braţe şi două picioare. De fapt maimuţa are patru picioare, merge prin articulaţii. Maimuţele sunt structurate în mare măsură ca oamenii şi sunt mamifere la fel cum omul modern are şi alte similarităţi şi nimeni nu ar nega aceasta. Au „evoluate” ele însă în oameni? O altă mare asemănare şi probabil cea mai folosită de evoluţionişti este faptul că ADN-ul sau compoziţia genetică de la o maimuţă şi Homo Sapiens sunt asemănătoare 98,4%. Cu alte cuvinte, maimuţele şi oamenii au 98,4% din aceleaşi gene. Nu pare mult zis aceasta dar este cam uscată. Am discutat despre aceasta la motivul #21. Oamenii de ştiinţă credeau că noi ne-am folosit doar 3% din compoziţia noastră de ADN iar restul de 97% era „ADN de gunoi”. Recente studii ale biologilor moleculari (în special Dr. Barney Maddox care a făcut o descoperire incredibilă) arată că cele 97% NU este deloc un ADN de gunoi (Science News, „Does nonsense DNA speak it’s own dialect?” [Ştiri ştiinţifice, „Vorbeşte ADN-ul fără sens în propriul său dialect?”] Vol. 164, #24, 12/10/94). Cele 3% sunt informaţii genetice cu reţete de formare a ochilor, a pielii, a palmelor, a braţelor, a picioarelor, a inimii, a ficatului, etc., iar restul de 97% determină mediul, care este de fapt un alt exemplu „de variaţie din rasa sa” după cum ne învaţă Biblia (Geneza 1:21-25). Aceste îţi menţin unghiile pe degete şi nu pe frunte. După cum am reluat anterior, evoluţioniştii folosesc de obicei exemple de „tendinţă genetică”, „variaţie” şi „selecţie naturală” drept „dovadă” pentru evoluţia „verticală” sau „macro” evoluţia. Un exemplu curios ar fi acela al unui mânz care îşi lasă îmbrăcămintea mai lungă în timpul lunilor de iarnă. Aceasta ar putea rămâne în mod relativ scurtă în timpul lunilor de primăvară şi vară ca mai apoi în timpul iernii să se lungească. Cum face el aceasta? Acesta este de fapt exemplul folosirii celor 97% din restul ADN-ului numit de gunoi, partea compoziţiei genetice care a determinat mediul. Nu au apărut alte informaţii noi; informaţia genetică de creştere a părului era deja acolo. Evoluţioniştii citează faptul că şobolanii au devenit imuni la efectele medicamentului Warfarin. Şobolanii au „evoluat” pentru a putea rezista acestui medicament. Adevărul e că informaţia genetică referitoare la rezistenţă era deja acolo. În mod natural dacă aplicăm acest medicament la 100 de şobolani şi zece opun rezistenţă faţă de acesta, cei fără informaţia genetică vor muri şi odată cu ei şi restul informaţiei genetice din ei. Doar aceia care opun rezistenţă vor supravieţui şi vor da mai departe urmaşilor lor această rezistenţă. În fine, întreaga lor familie va deţine această rezistenţă ceea ce dă iluzia că ar fi evoluat. Selecţia naturală elimină pur şi simplu pe cei fără rezistenţă. Oricum, tot ceea ce rămâne este tot un şobolan; nu s-a schimbat într-o vacă, sau orice altceva din sensul „macro-evoluţionar”, ceea ce de fapt este tot ceea ce se numeşte evoluţie. Evoluţioniştii mai citează de asemenea că anumite bacterii au „evoluat” pentru a rezista antibioticelor. Adevărul este că în sursele de apă dezgheţată care au existat înaintea antibioticelor s-a descoperit că în multe cazuri că rezistenţa la antibiotice ERA DEJA PREZENTĂ în ADN. Nu a mai apărut nici o informaţie nouă în cadrul bacteriei; selecţia naturală elimină pur şi simplu pe cele fără rezistenţă. Acelaşi lucru ar fi valabil şi pentru scara San Jose şi alţi paraziţi care au „evoluat” în a avea rezistenţă la pesticide. În majoritatea cazurilor rezultatul final este acela al unei PIERDERI de informaţie genetică şi nu introducerea uneia noi (C. Wieland, „Superbugs: Not Super after All,” Creation Ex Nihilo [„Supergândacii: nu sunt super deloc”, Creaţia Ex Nihilo], 20(1): 10-13, iunie-august 1992). După cum am văzut mai înainte, faptul că oamenii şi maimuţele au o asemănare de 98,4% în ADN nu este mare lucru. Acestea 98,4% se află în cadrul celor 3% de ADN care construieşte ochii, urechile, pielea, părul, braţele, picioarele, etc., toate acestea avându-le şi maimuţele şi oamenii. Ar trebui de asemenea notat că cimpanzeii au 48 de cromozomi pe când oamenii au doar 46. Moleculele de ADN ale cromozomului sunt unele dintre cele mai complexe lucruri din întregul univers. De ce are un cimpanzeu cu două mai mult faţă de o fiinţă umană dacă evoluţia se rezumă doar la COMPLEXITATEA CRESCUTĂ? Un cimpanzeu ar trebui să fie inferior fiinţei umane în toate privinţele dacă noi am fi evoluat din el, dar iată că ei au cu doi cromozomi mai mult. Întrebă-l pe un evoluţionist despre asta. Noi însă vom merge mai departe. Este posibilă evoluţia maimuţă/om? Cimpanzeii şi oamenii au în comun 98,4% din structura de ADN. Ceea ce vom trata în continuare este problema majoră cu restul de 1,6%.

Motivul #37

Pentru a ne reaminti, biologii moleculari ştiu acum că 3% din gene sunt exprimate prin caracteristicile FIZICE ale organismului cum ar fi un cimpanzeu şi o fiinţă umană. Celelalte 97% instruiesc genele cum să execute lucrurile sub un mediu dat. Cele 98,4% pe care le au cimpanzeii şi oamenii implică structura osoasă, părul, ochii, pielea, urechile, dinţii, etc. Diferenţa de 1,6% este marea problemă. Dr. Barney Maddox a descoperit că cele 1,6% constau dintr-o diferenţă de 48 de milioane de fluxuri nucleice. Aceasta este o diferenţă vastă, însă ceea ce a descoperit el distruge în întregime dogma maimuţă/om. El a descoperit că dacă se combină în succesiune ORICARE TREI din aceste 48 DE MILIOANE este fatal organismului gazdă. Organismul gazdă ori este sterilizat, omorât, sau odraslele sale sunt omorâte. Ceea ce a descoperit el arată că ESTE IMPOSIBIL DIN PUNCT DE VEDERE BIOFIZIC ca o maimuţă şi Homo Sapiens să fi avut o descendenţă comună. Codul genetic protejează împotriva unor astfel de lucruri (C. Baugh, Why do Scientists Believe Evolution: Against All Odds? [De ce cred oamenii de ştiinţă în evoluţie: Împotriva tuturor sorţilor?], Nov. 1999; HUMAN GENOME PROJECT: QUANTITATIVE DISPROOF OF EVOLUTION [PROIECTUL UMAN GENOME: COMBATEREA CANTITATIVĂ A EVOLUŢIEI] de Barney T. Maddox, M.D. COPYRIGHT 1992 – de Barney T. Maddox, M.D.).

Motivul #38

Evoluţioniştii oferă o mână de aşa-zise „dovezi” ale evoluţiei maimuţă/om. După cum am discutat pe scurt mai înainte, aceste „exemple” ori sunt falsuri ori sunt identificări greşite. Unul dintre intermediarii adesea reclamaţii sunt Omul de Neanderthal, de Nebraska, Omul Pilt-Down, Homo Erectus (omul din Java), Australopithecus (Lucy) şi Ramepithecus. Să începem cu Omul Pilt-Down. Aceasta este probabil cea mai mare falsificare dintre toate care au existat vreodată. Mulţi evoluţionişti aprinşi au fost prostiţi pentru că erau aşa de disperaţi în a găsi dovezi pentru evoluţie. Un craniu uman a fost completat cu falca unui orangutan şi dinţii s-au potrivit. Aceasta arată cât d cinstiţi sunt unii dintre aceşti oameni şi vor recurge la orice mijloc ca să „dovedească” evoluţia. Singura parte originală de la Omul de Nebraska a fost dintele unui porc. Un om a găsit un dinte care în mod evident nu era de origine umană şi în jurul acestui „singur dinte” s-au făcut desene elaborate de jumătate om jumătate maimuţă. În cele din urmă s-a ajuns că dintele era al unui porc mort. Numai dintele era partea originală. Eugene Dubois a născocit Homo Erectus. La scurt timp înainte de a muri, însăşi Dubois a mărturisit că a falsificat acest lucru. El a descoperit fragmentul unui craniu de maimuţă şi la cincizeci de paşi depărtare a găsit un os de la un picior uman. El a mai descoperit şi alte două cranii de om la locul săpăturilor sale şi a admis că a făcut legătura acelui fragment găsit cu o gumă de craniul unui om. Ramepithecus a fost alcătuit din câteva fragmente de falcă şi câţiva dinţi, fără nici un os de picior sau orice altceva de acest gen. Dr. Pillbeem de la muzeul Yale-Harvard Peabody Museum a fost primul care a declarat că oamenii Ramepithecus (din care s-au descoperit aproape cincizeci) au fost „tranziţionali” dar el a respins de atunci acest lucru şi a spus că aceştia nu erau pe linia devenirii de Homo Sapiens. Donald Johansen a descoperit Australopithecus. Acesta avea scheletul de o înălţime de 3 ½ picioare ceea ce era presupus a fi o legătură maimuţă-om. Johansen a declarat că această creatură umbla drept şi aceasta nu dovedeşte nimic dacă a fost aşa, Cimpanzeu Pigmeu se plimbă prin pădurile tropicale de astăzi stând drept aproape tot timpul. Singurele lucruri care ar face aluzie la postura de ridicat al lui Lucy sunt şoldul şi încheieturile de genunchi. Încheietura de la genunchi a fost descoperită la peste o milă depărtate şi la 200 de picioare mai adânc decât restul oaselor. Dr. Charles Oxnard (el însuşi un evoluţionist) care a studiat omul Lucy în mod extensiv pentru o perioadă de doi ani a făcut o analiză pe computer a încheieturii de şold a lui Lucy şi a concluzionat faptul că revendicarea lui Johansen că acesta ar fi mers în postură dreaptă din cauza încheieturii şoldului era neîntemeiată. Oxnard a mai afirmat că în timp ce Lucy este într-adevăr un cimpanzeu obişnuit, acesta nu se afla pe drumul direct de a deveni om. Lucy a fost un simplu cimpanzeu. Ba mai mult, acesta avea un femur unghiular, care este tipic maimuţei arboricole sau care să căţăra prin copaci. În fine, încheietura de genunchi este ireductibil de complexă. Aceasta nu putea fi construită de numeroasele modificări de succesiune [www.trueorigin.org/knee.htm]. Capătul încheieturii de genunchi de la femur a fost zdrobit cu severitate, ceea ce face din revendicare lui Johansen o pură speculaţie. Ni există nici o evidenţă fosilică care să fie concluzia acestor modificări. Omul Kanopoi şi Castenedelo au umblat în postură dreaptă ÎNAINTEA lui Lucy! (Gary E. Parker, „Origin of Mankind” [„Originea omenirii”], p.4) În cele din urmă, dar nu în ultimul rând, să presupunem că stagiul final anterior lui Homo Sapiens a evoluat, adică Omul de Neanderthal. Aceste lucruri au fost descoperite în valea Neanderthal din Germania, de aici şi numele de Om de Neanderthal. Mulţi dintre aceştia aveau o aparenţă de cocoşaţi şi grosolană şi acesta este motivul principal pentru care evoluţioniştii cred că acestea erau legăturile lipsă maimuţă-om. Un grup de oameni de ştiinţă de la Universitatea Johns Hopkins au mers până la muzeu şi au examinat pe cei cu aparenţa de cocoşaţi şi au descoperit că aceştia sufereau de un caz acut de rahitism sau vreo deficienţă de Vitamina D cum ar fi artrita. Omul de Neanderthal a fost de atunci reclasificat cu omul modern şi nu având legătura maimuţă-om. Cu toate acestea, multe manuale încă mai folosesc Omul de Neanderthal ca fiind o „presupusă” legătură dintre maimuţă şi om, când de fapt acest lucru a fost combătut de câţiva ani. Omul de Neanderthal avea o cutie craniană cu 13% mai mare ca cea a omului modern! Aceasta este opusul evoluţiei (R.L. Wysong, The Creation Evolution Controversy [Controversa evoluţionism-creaţionism], 1981, p.296). Cel mai mare inel din lanţul evoluţionar s-a prăbuşit.

Motivul #39

Ochiul uman. Atunci când vine în contact cu întunericul ochiul uman îşi măreşte abilitatea de a vedea de 100.000 de ori. Nici o cameră (foto sau video) nu se apropie de acest detaliu. Dacă v-aş spună că cele mai sofisticate camere de la Minolta au apărut din procese naturale m-aţi crede? Aţi râde, cu toate acestea însă evoluţioniştii cred că ochiul uman, care este de mii şi mii de ori mai sofisticat decât o cameră Minolta, a apărut „la întâmplare”. Am auzit pe evoluţionişti susţinând ideea că ochiul uman este „un design slab”. Dacă este aşa atunci de ce nu-mi construiesc o cameră mult mai sofisticată cu toată tehnologia din abundenţă de care dispunem. La această întrebare se răspunde întotdeauna cu o tăcere înfrângătoare. Este adevărat că ochiul uman este „inferior” ochiului de vultur, sau al unul homar sau calmar, dar numai un idiot ar putea spune că acesta este un „design slab”. Aceasta este şi ar fi o pastilă prea grea ca să o poată înghiţii un agnostic. Natura cu siguranţă că s-a gândit atunci când a creat ochiul. Aceasta a sfredelit o gaură într-un os din nas pentru a putea elibera lichidul care umezeşte ochiul.

Ba mai mult, poate vreun evoluţionist să creeze (din evidenţele fosilice sau altceva) un ochi uman funcţional fără nici o tijă, conuri, nervi optici, retină, cornee, pupilă, lentile, etc? Mă îndoiesc de acest lucru. Oare este ochiul uman un design rău? Noi nu avem nevoie de ochiul unui calmar pentru că nu trăim în tipul lor de mediu. În plus, Richard Dawkins spune: „Distins de proiectanţii umanii, selecţia naturală nu poate merge în jos nici măcar dacă există un vârf ispititor de cealaltă parte a văii.” Deci, dacă ochiul uman a evoluat, de ce este acesta inferior ochiului unui calmar sau al unui homar? Selecţia naturală ar păstra complexitatea şi utilitatea unui ochi de calmar şi nu ar evolua într-un ochi „inferior” ca cel al oamenilor. După Dawkins acest lucru nu se întâmplă însă vedem aceasta în ochiul uman, aşa că Dawkins, în calitate de propagator a numeroase poveşti evoluţionare „de aia” se contrazice pe sine aici. Îi mulţumesc că este aşa de sincer.

Evoluţioniştii îţi vor spune că acolo unde există o nevoie, natura va furniza. Natura s-a decis că omul avea nevoie de un ochi. Deşi nimic nu s-a văzut vreodată sau să fi fost nevoie să fie privit, natura a decis că omul avea nevoie de un ochi. Atunci când selecţia naturală a creat acest ochi, la situat sub sprânceana osoasă pentru a-l proteja şi i-a pus un oblon ca să-l protejeze de materialele străine. Aceasta însă nu este tot prieteni, natura a pus o pereche de ochi într-un plan orizontal aşa încât noi să putem vedea nu numai dintr-un spectru mai întins, ci să şi avem o varietate de căutare care determină distanţele. Să explice dar ateistul sau evoluţionistul acest citat al Dr. William Paley din cartea sa, Natural Theology [Teologia naturală]. „Pentru a putea menţine ochiul umed şi curat, a căror cantităţi sunt necesare luminozităţii şi folosirii sale, o secreţie face o spălare constată în acest scop, iar superfluul de lichide sărate este direcţionat către nas printr-o PERFORARE DIN NAS DE LĂRGIMEA UNEI PENE DE GÂSCĂ. Odată ce acest lichid a intrat în nas, se răspândeşte pe interiorul nării şi este evaporat de curentul aer cald care trece în cadrul procesului de respiraţie continuă.”

Sistemul vizual uman nu poate înregistra mişcarea atât de clar şi de sensibil ca cel al unei muşte, dar dacă putea, am vedea în mod continuu toate pâlpâielile luminii fluorescente şi cu televizorul ar fi la fel. Noi nu putem vedea noaptea la fel de bine ca o pisică, însă o depăşim în alte domenii. De exemplu, pisicile nu disting culorile. Ochiul uman reprezintă un echilibru excelent dintre performanţă şi versatilitate, care a permis uimitoarele realizări tehnologice ale omului în antichitate. Mai târziu, capacitatea omului de a construi mecanisme pentru a vedea la mari distanţe, microscopul, şi să vadă în noaptea întunecată, a argumentat scopul practic al vederii noastre de a întrece pe cea a oricărei alte creaturi. Unii evoluţionişti revendică faptul că retina dreaptă a cefalopodelor, cum ar fi calmarul şi caracatiţa, este mai eficientă decât retina inversă găsită la vertebrate. Aceasta însă propune faptul că retina inversată nu este eficientă în primul rând. După cum am arătat mai sus, evoluţioniştii au eşuat în a demonstra că retina inversată este un design rău şi că aceasta funcţionează cam slab; ei ignoră multe motive bune pentru aceasta. Acest argument ridicol nu ar trebui să surprindă pe nimeni, de fapt după cum vom vedea, că ochiul unui calmar sau cel al unui om, de exemplu, îi slujeşte cel mai bine pentru mediul în care se află.

De asemenea, ei nu au arătat că cefalopodele văd de fapt mai bine. În contrariu, ochii lor ’se apropie de ale unor vertebrate mai joase în eficienţă’ şi probabil sunt insensibili la culoare. Ba mai mult, retina unui cefalopod, pe lângă faptul că este ’dreaptă’, este de fapt mult mai simplă decât retina ’inversată’ a vertebratelor; după cum afirmă Budelmann, „Structura retinei unui [cefalopod] este mult mai simplă decât cea din ochiul vertebratei, cu doar două componente neutre, celulele receptoare şi fibrele eferente.” Aceasta este o structură ondulată cu ’celule cilindrice foto-receptoare lungi cu radbomeri formaţi din microvili’, astfel încât ochiul cefalopodului a fost descris ca fiind un ’ochi compus cu un singur cristalin’. Radbomerii funcţionează ca ghid de lumină şi microvilii lor sunt aranjate în aşa fel încât animalul să detecteze direcţia luminii polarizate – aceste poleială de camuflaj se bazează pe reflecţie.

În cele din urmă, În cadrul lor de mediu cefalopodele sunt expuse la o mult mai puţină intensitate de lumină decât sunt majoritatea vertebratelor şi acestea trăiesc cel mult doi sau trei ani. Nu se cunosc prea multe despre durata de viaţă a calmarului uriaş; în orice caz se crede că acesta stă la mari adâncimi unde este puţină lumină. astfel pentru cefalopode este mai puţină nevoie de a fi protejate de daunele fotonice. Fiind proiectat în mod diferit pentru un mediu diferit, ochiul unui cefalopod poate funcţiona bine cu o retină ’dreaptă’. Motivul principal pentru care retina noastră este pusă „cu spatele” este pentru a ne proteja de efectele toxice şi de căldură ale luminii. Este încă evident faptul că ochiul uman a fost proiectat şi orice altă concluzie este chiar iraţională.

Motivul #40

În concluzie, tot ceea ce trebuie să faci este să priveşti la cer şi să vezi miliardele de stele şi universul circulând cu o precizie complicată pentru a ştii că ai fost „proiectat” de Dumnezeu. Acest univers este infinit de complex. Luaţi ca exemplu Pământul, care este foarte complex şi unic. Pământul se află la o distanţă precisă de soare. Dacă acesta ar fi cu mult mai aproape s-ar coace iar dacă ar fi mai departe ar îngheţa. Dacă facem o hartă a universului şi 9 inch (22,86 cm) ar reprezenta distanţa pământului de la soare atunci harta ar avea o lungime de peste 40 de mile (64,36 km) pentru a prezenta următoarea stea apropiată Alfa Centauri. Aceasta a fost doar produsul „şansei” după cum afirmă Big-Bang-ul. Da, sigur. Pământul este unic deoarece este singura planetă cu o înclinaţie de 23,5 grade pe axa sa. Dacă aceasta nu ar fi fost aşa, meridianul s-ar coace iar polurile ar acumula mase imense de gheaţă. Pământul este singura planetă care abundă în apă. Apa şi Bismutul sunt singurele două elemente care sunt mai grele la 40C decât atunci când sunt îngheţate. Dacă aceasta nu ar fi fost aşa, toate lacurile, râurile, heleşteele, etc., ar îngheţa de la fund în sus şi ar ucide toţi peştii. Luaţi în considerare luna, dacă s-ar abate vreodată din orbita ei viaţa ar înceta să mai existe. Luna este un ajutor pentru curăţirea oceanelor. Fluxurile pe care le produce luna aeriseşte oceanele, le menţine curate şi furnizează oxigen pentru plancton, care este baza lanţului alimentar. Nu există altă atmosferă ca cea a pământului. Atmosfera noastră este formată din aproximativ 81% nitrogen, 18% oxigen şi 1% de o mulţime de alte elemente de indiciu. Nici o atmosferă nu este apropiată de aceasta. Aceste elemente NU sunt amestecate chimic ci se îmbină mecanic prin efectul de flux al lunii asupra atmosferei. Omenirea descarcă o cantitate enormă de dioxid de carbon în atmosferă şi aceasta este absorbită în oceane. Dacă nu ar fi fost aşa rasa umană ar fi încetat să mai existe. Luaţi în considerare unicul nor care acoperă pământul. La oricare perioadă de timp suprafaţa pământului este acoperită 50% de nori, care permit cantităţii exacte de raze de soare să pătrundă. Dacă pământul ar fi fost acoperit de nor cum este Venus viaţa ar înceta să mai existe (norul care acoperă planeta Venus este gros de câteva mile). Luaţi în considerare uimitorul ciclu de nitrogen. Nitrogenul este extrem de inert, iar dacă nu ar fi fost aşa am fi fost otrăviţi de acesta. Totuşi, din cauza inerţiei sale, este imposibil să-l combinăm în mod natural cu alte lucruri. Însă plantele au nevoie de acesta în pământ pentru a supravieţui. Cum furnizează Dumnezeu nitrogenul necesar plantelor? El o face prin intermediul fulgerului. 100.000 de săgeţi de fulger lovesc pământul zilnic, creând 100.000.000 de tone de aliment nitrogen pentru plantele din sol în fiecare an. Luaţi dar în considerare aceste puncte şi multe altele şi veţi vedea cum şi-a arătat Dumnezeu lucrarea mâinilor Lui nouă (Psalmul 19:1). El a ne-a furnizat multe lucruri uimitoare ca noi să ştim că El a proiectat universul. Luaţi în considerare cât de complexă şi de uimitoare este această lume a noastră. Aceasta nu este produsul evoluţiei sau a oricărui alt accident al „şansei”. Dumnezeu te-a proiectat pe tine şi orice altceva din jurul tău.

Sper că aceste lucruri sunt informative şi interesante. „Teoria” evoluţiei are multe probleme în sine dar cei care aderă cu sârguinţă la acest proces naturalist caută să subjuge opoziţia de evoluţie. Organizaţiile de genul Academiei Naţionale de Ştiinţă (NAS) [din America, n. tr.] şi Uniunea Americană a Drepturilor Civile (ACLU din limba engleză) sunt printre primele exemple. Dacă majoritatea „evidenţei” evoluţionare a fost combătută de ce să se mai adere la ea? Astfel de oameni caută să găsească scuze pentru vieţile lor păcătoase că nu ar exista Dumnezeu şi prin urmare Omenirea i-ar fi responsabilă numai Lui. Trăieşti o singură dată aşa că fă ce vrei. Doar un nebun spune în inima lui că „Nu este Dumnezeu” (Psalmul 53:1). Există un Dumnezeu şi numele Lui este Isus Hristos născut din fecioara Maria (Luca 1:26-38 şi Isaia 7:14). Tot ceea ce trebuie să faci este să-ţi mărturiseşti Lui păcatele tale, să-i ceri iertare, să recunoşti că El a murit pe cruce pentru păcatele tale, admite că El a înviat şi roagă-te ca El să vină în inima ta şi să-ţi schimbe viaţa. Ai nevoie de El să facă aceasta, singur nu o poţi face. A te zbate din răsputeri nu va fi de nici un folos. Ai nevoie de Isus Hristos. O mulţime de adepţi „New-Age” cum este şi Shirley McLain cred că omul este „dumnezeu” – suntem propriul nostru „dumnezeu”; suntem responsabili doar nouă înşine. Noi nu suntem dumnezeu şi nu vom fi niciodată. Minciuna că noi am putea deveni „dumnezeu” a fost prima minciună a lui satan pentru Eva în Grădina Edenului şi astăzi este reluată (Geneza cap. 3 cu accent pe versetele 4 şi 5). Mulţi oameni care promovează „Evoluţionismul New-Age” cred că Omul a stăpânit evoluţia sa fizică şi următorul său pas în procesul evoluţionar este acela au unei evoluări „spirituale”. Ei cred că fiinţele umane sunt doar o „tranziţie” dintre maimuţe şi dumnezeu. Satan este o creatură vicleană şi şiretă şi vrea să te înşele (2 Corinteni 11:14-15 şi 1 Petru 5:8). Păzeşte-te de cei care încearcă să te înveţe „falsul adevăr” (2 Petru 2:1-9 şi Isaia 5:20-23). Nu crede minciuna satanică.

Ioan 3:16, 17:20-26 Matei 10:32-42, 11:25  2 Petru 1:16-17  Apocalipsa 21:1-7

Un gând despre &8222;FALSURI ALE EVOLUŢIEI&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s