FORME DEVIANTE DE CREȘTINISM

Forme deviante de creștinism

UNICITATEA CREȘTINISMULUI

RELIGIILE LUMII

Dr. Stephen gravează

Traducere: Cristina Ghioancă

Fragment

ADVENTIȘTII DE ZIUA A ȘAPTEA
MARTORII LUI IEHOVA
ȘTIINȚA CREȘTINĂ

SFINȚII DIN ZILELE DIN URMĂ (MORMONII)

BISERICA UNIFICĂRII

Scientologia

În majoritatea universităților, două idei referitoare la adevăr ies în evidență:

1. Adevărul este relativ – orice adevăr este formulat în contextul culturii și este modelat de cultură și mediu. Adevărul, se spune, este personal, nu transcendent ori absolut.

2. Adevărul este pluralist – pentru că este relativ, toate afirmațiile referitoare la adevăr sunt valide. A judeca între două afirmații contradictorii despre adevăr nu mai are sens prin această definiție și această evaluare este înlocuită de o abordare pluralistă a credinței.

În fața pretențiilor altor religii, răspunsul creștin constă în proclamarea faptului că fiecare om trebuie să aibă o relație personală cu Dumnezeu în Isus Hristos. Acesta este singurul lucru care poate oferi pacea minții și a sufletului, pe care toți o caută, fără s-o fi găsit. Că și creștini, noi susținem că în Isus Hristos noi L-am întâlnit pe Dumnezeul care ne-a creat, care ne-a eliberat de păcatele noastre și care ne-a promis eliberarea de suferințele acestei lumi. Noi proclamăm că a fost descoperită calea de salvare, dar nu pentru că cineva a inventat-o sau a găsit-o, ci pentru că ne-a fost revelată de către Însuși Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu, cea de-a doua Persoană a Trinității, și pe deplin egal cu Tatăl în orice privință, a devenit Om, ca să ne poată uni cu Sine, plătind prețul păcatelor noastre și împăcându-ne cu Dumnezeu. Nicio altă religie nu susține așa ceva și nu pătrunde atât de adânc în inima condiției umane și nici nu oferă o soluție, așa cum o face Evanghelia creștină. Creștinismul nu este o expresie națională sau culturală a spiritualității umane, ci o credință universală revelată de Dumnezeu și disponibilă tuturor, fără diferențe și favoritisme. Este adevărat că este și o credință exclusivă, însă doar în sensul că nu există nicio altă modalitate în care oamenii pot fi salvați. A pune creștinismul alături de alte religii sau filosofii, a o considera ca o opțiune spirituală alături de multe altele sau a o amesteca cu credințe și practici preluate din alte părți nu înseamnă doar a-l diminua, ci a-l nega cu desăvârșire.

FORME DE Deviant creștinism

Pe lângă încercările de a relativiza creștinismul sau de a-l combina cu alte religii, au existat și câteva deviații de la creștinism, care au dus la apariția unor religii-satelit sau „culte”, care uneori pretind a fi creștine, însă neagă ceva ce este fundamental pentru credința creștină, deviind astfel de la credințele de bază ale creștinismului ortodox. Adesea au înlocuit învățături creștine cu unele formulate de ei înșiși, ceea ce a făcut ca prăpastia dintre ei și biserică să crească tot mai mult. Acest tipar este cunoscut de creștini sub numele de „erezie” și a existat, într-o formă sau alta, încă din vremea Noului Testament. În biserica primară au fost anumiți autointitulați învățători carismatici, care acceptau învățătura apostolilor doar de formă, însă transformau esența ei în ceva ce era incompatibil cu Evanghelia.

Unul dintre cei mai cunoscuți dintre aceștia era Marcion (d. 144?), care a încercat să înlăture Vechiul Testament și să despartă biserica de rădăcinile sale evreiești, ceea ce ar fi făcut ca viața și lucrarea lui Hristos să fie ceva de neînțeles.

O parte din acești învățători au fost grupați de către cercetătorii moderni sub denumirea de „gnostici”, deoarece au creat o ierarhie a ființei și a cunoașterii spirituale, pe care credinciosul nou inițiat trebuia să o învețe înainte de a ajunge la adevărata cunoaștere.

Acești „gnostici” erau îmbibați de un spirit platonist, care nega caracterul pozitiv al materiei și susținea că adevărata realitate era, de fapt, o lume de forme și idei. Niciun „gnostic” nu putea accepta întruparea Fiului lui Dumnezeu, aceasta fiind o doctrină care era cu totul împotriva concepției lor despre lume și viață, așa că modul lor de gândire a trebuit să fie exclus din biserică. Astăzi, acești „gnostici” sunt cunoscuți mai ales din scrierile adversarilor lor sau din manuscrise recent descoperite. Echivalenții moderni ai acestora sunt adepții mișcării New Age.

În secolul IV, marea erezie a arianismului, care nega deplina divinitate a lui Hristos, și-a făcut propria biserică care a rezistat timp de câteva secole, însă se pare a supraviețuit doar până în jurul anului 600 d.Hr. Martorii lui Iehova ar fi o variantă modernă de arianism.

 SECTELE CREȘTINE

S-au propus multe teorii în încercarea de a explica fenomenul apariției sectelor creștine, însă acestea sunt atât de diverse, încât este greu de crezut că vreuna din aceste explicații ar putea acoperi fiecare caz în parte.

Totuși, se pare că fenomenul se datorează unuia sau mai multora dintre următorii factori, care apar sau se combină în anumite circumstanțe, pentru a produce o anumită deviere de la creștinismul ortodox.

1. Nemulțumirea față de caracterul lumesc observat în biserică (sau biserici). Acesta a fost un factor foarte important în vremea de început a bisericii, cât și în secolul XVII și este și astăzi un factor care nu trebuie neglijat. Din diverse motive, bisericile instituționale sunt văzute adesea ca făcând compromisuri cu forțele necreștine, devenind astfel corupte, astfel că formarea unei noi secte este văzută ca o întoarcere la puritatea creștinismului primar.

2. Obiecții față de teologia creștină. Majoritatea acestor obiecții au avut de-a face cu doctrina Trinității și cu cea legată de divinitatea lui Hristos, care sunt considerate a fi adăugări nenecesare la credința biblică „pură”.

3. Misticismul. Este important de menționat faptul multe secte au fost începute de persoane carismatice, care pretindeau că au o viziune sau chiar mai multe. Creștinii ortodocși au respins întotdeauna astfel de pretenții, datorită faptului că ei consideră încheiată revelația Noului Testament, însă aceasta nu a reprezentat o piedică pentru vizionarii care au continuat să-și proclame convingerile înaintea oricui era gata să-i asculte. Rezultatul a constat adesea în întemeierea unei noi comunități care, după excesele inițiale și poate persecuție din partea autorităților de stat, a devenit ulterior o prezență mult mai respectabilă în societate.

4. Caracter independent. Unor oameni pur și simplu nu le place să li se spună ce trebuie să facă, mai ales în domeniul spiritual, și prin urmare au forțat ceea ce ei consideră a fi dreptul lor la libertate religioasă până în punctul în care au ajuns să-și facă propria religie. Individualismul unei astfel de abordări este uneori atât de mare, încât nu se pot forma comunități, însă uneori sunt suficienți oameni cu aceeași viziune ca să poată alcătui o formă de biserică.

ADVENTIȘTII DE ZIUA A ȘAPTEA

Adventiștii au fost inițial un grup de oameni care au refuzat să recunoască faptul că profeția unui fermier baptist pe nume Miller, cu privire la întoarcerea lui Hristos, a dat greș.

Fiind acum recunoscuți ca și cult, Adventiștii de ziua a șaptea sunt priviți, în mai mare măsură, ca fiind o denominație creștină, deși încă mai există puncte controversate în convingerile lor, care nu au fost încă soluționate pe deplin.

Biserica adventistă de ziua a șaptea a început pe la jumătatea secolului XIX în America și a fost, fără îndoială, mult mai extremistă și mai excentrică decât este astăzi. Scrierile profetesei Ellen White erau considerate a fi inspirate și interpretarea Scripturii făcută de ea încă determină anumite aspecte ale teologiei adventiste, în special escatologia. Cu trecerea anilor, adventiștii s-au mai domolit și acum se aseamănă mai mult cu o biserică protestantă conservatoare, însă una cu accente speciale proprii, cum ar fi ceremonia de spălare a picioarelor, care este parte integrantă din celebrarea Cinei Domnului.

Principalul lucru care împiedică acceptarea lor deplină ca și denominație creștină este insistența lor de a respecta ziua de sâmbătă ca zi de închinare. Pentru adventiști acesta nu este un lucru lipsit de importanță, ci o parte esențială a credinței lor, care, pretind ei, îi aduce mult mai aproape de dragostea lui Hristos. Pentru majoritatea creștinilor nu contează ce zi este pusă deoparte pentru închinare, deși duminica a fost respectată în general încă de la început și este ciudat să fie schimbată în mod intenționat, mai ales când aceasta înseamnă să fii în contratimp cu restul lumii creștine. Însă obiecția mai serioasă față de ziua de sâmbătă ca zi de închinare nu este legată de respectarea, ci de semnificația acordată acesteia, mai ales pentru că aceasta a fost în mod clar o problemă în biserica primară, atunci când evreii creștini au încercat să insiste pe respectarea legii lui Moise, chiar și când fusese deja înlocuită prin venirea lui Hristos. Apostolul Pavel menționează în mod specific că sabatul nu le era impus creștinilor. Adventiștii de ziua a șaptea au transformat o chestiune minoră într-una majoră și au făcut-o o marcă a identității lor și pentru acest motiv ceilalți creștini ezită să îi considere ca fiind creștini ortodocși.

În ultimii ani, a existat o tendință printre adventiști de a se alătura evanghelicilor protestanți, însă alții au rămas strâns legați de originile lor legaliste. Încă nu este clar care din cele două tendințe va avea câștig de cauză sau dacă va avea loc o ruptură, însă cred că putem afirma că, pe măsură ce biserica adventistă se apropie tot mai mult de ceilalți creștini, ea va pune accent tot mai mic sau va practica tot mai puțin acele trăsături distinctive datorită cărora a luat ființă.

 MARTORII LUI IEHOVA

Un alt grup cu puternic iz vechi-testamentar este cel al Martorilor lui Iehova. Originile acestei mișcări se regăsesc în Biserica Adventistă. Pe atunci exista o manie pentru profeție și stabilirea unor date, care erau titrate și în ziarele locale. Totul a început când William Miller, un fermier baptist, a anunțat că Isus va veni în anul 1843. Această profeție s-a bazat pe convingerea eronată că cele 2.300 de zile din Daniel 8 se referă la 2.300 de ani. De fapt, termenul „zile” de acolo nu este folosit cu sens figurat, ci cu sens propriu și se referă la perioada 171-165 î.Hr. (când Templul a fost profanat de păgâni și până când a fost restaurat de Iuda Macabeul în 165 î.Hr.). Hristos nu s-a întors în anul 1843, însă prima Biserică Adventistă a luat ființă în schimb.

Istoria timpurie a acestei mișcări este strâns legată de viața primilor săi doi lideri. Fondatorul mișcării a fost C.T. Russell care, la o vârstă fragedă, a respins doctrina chinului veșnic (iadul). Prin urmare, el a început un șir lung și variat de reclamații împotriva „religiilor organizate”. În 1870, el a organizat sa școală biblică, prin care și-a lansat mișcarea. El a devenit un personaj foarte controversat, implicat adesea în diferite procese. Faptul că a pierdut majoritatea acestor procese de calomnie arată că acuzațiile care i s-au adus cu privire la lipsa de onestitate și la greșelile sale morale nu pot fi lesne trecute cu vederea. Soția lui C.T. Russell a divorțat de el în 1913, din cauza „trufiei sale, a egoismului, a dominării, precum și din cauza unui comportament nepotrivit în relație cu alte femei”. Și totuși, acesta este omul care pretindea că interpretarea sa dată Scripturii reprezintă „o lumină trimisă de sus asupra Cuvântului lui Dumnezeu”. Acest lucru nu este prea departe de poziția mormonilor, care afirmă că Dumnezeu a dat poporului Său revelații suplimentare prin Joseph Smith, acestea fiind esențiale pentru înțelegerea corectă a Scripturii. Până în ziua de astăzi martorii lui Iehova nu au voie să citească Biblia fără notele explicative din revista Turnul de Veghe.

Ca vorbitor, Russell i-a clătinat pe mulți, însă ca teolog nu a impresionat pe nimeni cu competențe în domeniu. Ca om, el a fost acuzat de sperjur și condamnat în mod repetat. În scrierile și prelegerile sale, el a negat multe din doctrinele biblice de bază, cum ar fi Trinitatea, divinitatea lui Hristos, învierea în trup și întoarcerea lui Hristos, pedeapsa eternă, existența veșnică a sufletului și validitatea unei ispășiri infinite a păcatelor. El susținea că Trinitatea este formată, de fapt, din trei dumnezei într-o singură persoană, iar Hristos este prima ființă creată (identificat cu arhanghelul Mihail”). În volumul 7 al scrierilor sale, publicate după moartea sa, Arius și Russell sunt numiți doi dintre îngerii celor șapte Biserici! Moartea lui Hristos este văzută ca o răscumpărare care scapă omul de moartea fizică, nu de cea eternă. El a recunoscut la curtea de justiție că nu are cunoștințe de greacă și ebraică și că nu avea niciun fel de formare teologică. Prin urmare, nu este de mirare că martorii lui Iehova încearcă să se distanțeze de acest om, deși învățăturile sale încă reprezintă baza „credinței” lor. El este cel care a lăsat moștenire doctrina confuziei spirituale care caracterizează și astăzi învățătura martorilor lui Iehova.

Russell s-a asociat cu adventiștii între anii 1869-1878, după care s-a despărțit de ei. De la adventiști el a preluat următoarele idei:

1. Nu există pedeapsă eternă.

2. Negarea divinității lui Hristos și a Trinității (recunoscută doar de către unii adventiști).

3. Mania prezicerii datelor și insistența de a da explicații după ce evenimentul prezis nu a avut loc. Russell a fost atras de prezicerea datei celei de-a doua veniri, pe care a estimat-o inițial în 1874, iar apoi în 1914.

Martorii lui Iehova pot fi văzuți astfel ca un rod al învățăturii adventiste.

Astfel, Martorii lui Iehova au apărut în cea de-a doua jumătate a secolului XIX, în urma învățăturii și propovăduirii lui Charles Taze Russell (1852–1916) și și-au stabilit denumirea actuală în 1931. Russell a făcut inițial parte dintr-un grup de adventiști care negau divinitatea lui Hristos. De asemenea, el a mai moștenit de la ei și mania de a stabili data întoarcerii lui Hristos. Încă de la bun început, martorii lui Iehova au fost caracterizați de o interpretare excesiv literală a Bibliei, despre care credeau că a fost modificată în anumite locuri-cheie. Ca urmare, ei sunt una dintre foarte puținele grupări creștine sau semi-creștine care și-a făcut propria traducere a Scripturii, realizată în așa fel încât să reflecte convingerile lor.

Este oarecum ciudat faptul că martorii lui Iehova neagă divinitatea lui Hristos și totuși așteaptă întoarcerea Sa iminentă, pe care au fost gata chiar să o prezică. După cum reiese din denumirea lor, ei pun mare preț pe ceea ce consideră a fi „adevăratul” nume al lui Dumnezeu, acuzându-i pe evrei și pe creștini că au ascuns și distorsionat acest nume. Russell știa că numele lui Dumnezeu în ebraică era YHWH, care se scrie fără vocale, deoarece în ebraică se scriu doar consoanele. Acest nume nu a fost pronunțat niciodată și încă înainte de venirea lui Hristos acest nume fusese înlocuit în comunicarea orală cu alte nume, în special „Domnul” sau „Domnul meu”, o practică ce se reflectă atât în traducerile grecești ale textului ebraic, cât și în Noul Testament. Russell a susținut că reconstrucția în engleză a acestui nume ebraic este „Jehovah” (rom. Iehova, n.tr.) și că acesta este „adevăratul” nume al lui Dumnezeu, deși acesta nu fusese aproape sigur folosit niciodată în această formă, iar majoritatea cercetătorilor îl reconstruiesc astăzi sub forma Yahweh.

Astfel de obiecții aduse creștinismului tradițional sunt naive și caracterizează o mișcare ce datorează mult din forța sa unor oameni needucați, care resping ceea ce consideră a fi condescendența bisericii și a învățaților săi. Acest aspect a fost des întâlnit în special printre oamenii din clasa muncitoare din țările romano-catolice și ortodoxe din est, care adesea se simt înstrăinați de biserica oficială și care îi consideră pe martorii lui Iehova ca fiind evanghelici protestanți. În țările protestante, martorii au o poziție mai periferică, fiind cunoscuți astăzi în special pentru prozelitismul lor agresiv, pe care îl desfășoară cu convingerea că acest lucru îi va face să devină parte din cei 144.000 care, după interpretarea lor, vor avea privilegiul de a conduce lumea împreună cu Hristos, atunci când El se va întoarce la sfârșitul vremii. Interpretarea pe care martorii lui Iehova o dau Scripturii nu poate rămâne în picioare în fața unei analize atente și, prin urmare, trebuie respinsă. Niciun teolog serios nu adoptă sau apără această interpretare a Scripturii, iar martorii lui Iehova rămân, în mare parte, o mișcare anti-intelectuală a clasei muncitoare, pentru care activismul zelos și simplitatea teologică reprezintă o combinație atractivă.

Potrivit martorilor lui Iehova, întoarcerea bisericii la adevărata religie a avut loc abia în anul 1870, când Russell a început acea școală biblică. În concepția lor, numai martorii lui Iehova sunt adevăratul popor al lui Dumnezeu, iar toți ceilalți sunt urmașii Diavolului.

În 1975 a avut loc o criză majoră a acestei mișcări. S-a prezis că în 1975 vor fi trecut 6.000 de ani de la creație și că în acel an s-ar putea să aibă loc bătălia de la Armaghedon. Când acest lucru nu s-a întâmplat, mișcarea a pierdut mulți membri. Mișcarea a fost puternic clătinată începând cu acel moment, iar președintelui organizației i s-a cerut demisia.

Mișcare martorilor lui Iehova a fost zguduită și de o serie de schisme în 1981, ceea ce a dus la plecarea multora din organizație. Profesorul James Penton a încercat să așeze mișcarea pe o bază evanghelică, însă această mișcare de reformă a fost expulzată de către conducere.

ȘTIINȚA CREȘTINĂ

„Știința creștină” este numele a ceea ce este, esențialmente, o filozofie religioasă inventată de Mary Baker Eddy (1821–1910) în secolul XIX, în Boston. Această filozofie este profund platonică, prin faptul că neagă realitatea materiei și susține că numai lucrurile spirituale sunt reale. Aceasta înseamnă că durerea și boala nu există, ele fiind doar iluzii ale lumii materiale și pot fi alungate printr-o înțelegere corectă a spiritului. D-na Eddy și-a propagat convingerile prin cartea sa, Science and Health with a Key to the Scriptures [Știință și sănătate ], este și astăzi textul de bază al acestei mișcări.

Este ciudat faptul că Știința Creștină i-a atras întotdeauna pe cei bogați, care au finanțat eforturile misionare ale mișcării, precum și ziarul său, intitulat The Christian Science Monitor, un jurnal foarte respectabil de știri și opinie publică. Mișcarea deține și „săli de lectură” în multe orașe, unde cei interesați sunt invitați să citească și să analizeze doctrinele lor.

Faptul că Știința Creștină neagă creația și pretinde că răul este o iluzie face imposibil ca această mișcare să fie recunoscută ca fiind creștină sau să fie numită știință. Mișcarea aceasta nu a fost niciodată luată în serios de teologi și intelectuali și nici nu a reușit să atragă prea mulți adepți, în ciuda eforturilor sale.

 SFINȚII DIN ZILELE DIN URMĂ (MORMONII)

Într-o categorie aparte se află Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din zilele din urmă, întemeiată de Joseph Smith (1805–1844), în prima parte a secolului XIX, și propagată de adepții săi de atunci încoace. Mișcarea a luat ființă în nord-estul Statelor Unite ale Americii, însă în urma persecuțiilor de acolo, unii membri ai acestei biserici au migrat înspre vest, așezându-se în cele din urmă în deșertul care în anul 1896 a devenit statul Utah. Mormonii încă predomină în acea zonă, precum și în anumite părți din statele învecinate și s-au răspândit în toată lumea prin eforturile lor misionare extensive și, uneori, agresive.

Sfinții din zilele din urmă au un caracter unic printre celelalte forme deviante de creștinism, prin faptul că sunt singurii care au încercat să-și justifice convingerile în termeni științifici. Majoritatea celor din afara acestei mișcări consideră că Joseph Smith a avut o imaginație bogată și un dar carismatic de povestitor, pe care le-a folosit din plin. Ceea ce nu se cunoaște la fel de bine este implicarea sa în ocultism. Smith avea o afacere prin care își oferea serviciile în încercarea de a localiza comori pierdute și pentru aceasta făcea uz de mijloace oculte. Pretenția lui, conform căreia ar fi primit niște plăcuțe de aur din cer, pe care era scrisă o revelație divină și pe care el a transcris-o în Cartea lui Mormon, nu a fost crezută niciodată în afara cercului mormon, în special pentru că plăcuțele au dispărut în mod miraculos și nimeni nu le-a văzut vreodată în afară de Joseph Smith. Convingerile religioase ale mormonilor au un puternic iz vechi-testamentar, după cum reiese din rolul central al închinării la templu, precum și din interesul lor crescut față de genealogii, care i-a făcut pe mormoni lideri mondiali în acest domeniu. Ei pretind că cele zece seminții pierdute ale lui Israel au migrat în America, iar arheologii mormoni au început să le caute rămășițele, însă fără niciun succes până acum.

În ceea ce privește relația lor cu creștinismul, Sfinții din zilele de pe urmă susțin că au primit o revelație care completează și, prin urmare, o înlocuiește pe cea biblică. În unele privințe, convingerile lor se asemănă cu cele ale musulmanilor, însă ei acordă o mai mare importanță Scripturii creștine decât musulmanii și îi acordă lui Isus Hristos un loc mai central în închinarea lor. Relația teologiei mormone cu creștinismul ortodox este uneori greu de explicat, la fel ca și doctrina lor despre Trinitate.

Credința mormonă

a) Cartea lui Mormon susține că este o completare a Bibliei. Pentru mormoni, Biblia prezice apariția Cărții lui Mormon, care, la rândul ei, interpretează profeția Vechiului Testament și pretinde a fi parte a Noului Legământ făcut cu Israel. Cartea lui Mormon mai este considerată a fi „încă un martor” al adevărului Evangheliei creștine. Din nefericire, însă, acest martor contrazice Biblia de foarte multe ori! Se inspiră mult din traducerea Bibliei în engleză, versiunea King James (25.000 de cuvinte!), însă se susține că Cartea lui Mormon a fost scrisă cu 1000 de ani înainte de realizarea acestei traduceri! Chiar mai mult, păstrează și multe din traducerile deficitare din versiunea King James, care în lumina traducerilor ulterioare, s-au dovedit a fi incorecte. Cartea lui Mormon (acesta fiind numele îngerului care a dat revelația) pretinde a fi o relatare istorică a preistoriei și a Americii precolumbiene. Cele două grupuri despre care se crede că au ajuns în America înaintea lui Columb sunt următoarele:

1. Un grup care a plecat de la Turnul Babel în jurul anului 2.250 î.Hr. și a migrat în Europa, traversând apoi strâmtoarea Bering și emigrând în America Centrală.

2. Cel de-al doilea grup, format din evrei neprihăniți, a emigrat în America în jurul anului 600 d.Hr., chiar înainte de distrugerea Ierusalimului. Se pretinde că amerindienii sunt descendenții acestui grup semitic, care au fost blestemați să aibă pielea neagră. Această afirmație contrazice cercetarea genetică, care demonstrează că amerindienii sunt de origine mongoloidă și grupa lor sanguină predominantă este diferită de cea a evreilor. De asemenea, se susține că Isus a fost pe continentul american și a predicat Evanghelia descendenților evreilor, instituind botezul, Cina Domnului, preoția, precum și alte ceremonii mistice.

Mormonii susțin că, după aproximativ 1.400 de ani, Joseph Smith a dezgropat cartea istoriei lor, scrisă pe tăblițe de aur cu hieroglife egiptene reformate!

În unele aspecte, Cartea lui Mormon este considerată a fi superioară chiar și Bibliei. Astfel, se susține că în Biblie există erori de traducere, pe când în Cartea lui Mormon nu există așa ceva. Această pretenție este, însă, destul de ciudată, ținând cont de faptul că s-au făcut vreo 3.000 de schimbări în textul cărții lui Mormon de la prima sa ediție publicată! Anumite afirmații din Cartea lui Mormon au fost anulate de „revelații” ulterioare. Mai mult, „versiunea” Bibliei folosită de ei conține numeroase modificări și adăugări, care nu țin de procesul de traducere, ci pornesc de la ipoteza că Biblia era incompletă și trebuia să fie completată după vreo 1800 de ani de către marele profet Joseph Smith.

b) Doctrina mormonă despre preoție susține că ei dețin preoția lui Aaron și a lui Melhisedec. Mormonii pretind că Joseph Smith și Oliver Cowdery au primit preoția aaronică din mâna lui Ioan Botezătorul pe data de 15 mai 1829, iar la scurt timp după aceea, le-a fost dată și preoția după rânduiala lui Melhisedec prin slujirea lui Petru, Iacov și Ioan! Aceasta face parte din pretenția lor la exclusivism: poți să fii salvat numai prin mormonism!

c) Doctrina despre dumnezeu (dumnezei), om și creație este caracterizată de triteism (Trinitatea este formată din 3 dumnezei. De asemenea, se susține că Dumnezeu Tatăl are un trup de carne și oase) și politeism (mai există un mare număr de alți dumnezei, în afară de Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, care conduc alte planete). Diferența dintre Dumnezeu și îngeri este una de rang. Adam a fost cândva o ființă spirituală creată (dumnezeu), care a venit pe pământ pentru a primi un trup în care să trăiască. Omul este un dumnezeu în devenire, care își va recăpăta, în cele din urmă, divinitatea sa deplină (cf. erezia gnostică, care afirma că omul a mai păstrat o scânteie divină după cădere (creație), când a devenit captiv în trup; cf. și mitologiei grecești!). Crearea acestui pământ a fost un fel de aventură la care au participat dumnezeii și spiritele anumitor oameni preexistenți. Mormonismul crede în preexistența oamenilor în formă spirituală, aceea fiind o perioadă de probă, iar cei care nu s-au comportat așa cum trebuie se vor naște cu pielea neagră.

Diferența dintre noi și Hristos este una de rang și nu una de esență. Trupul său a fost produsul unirii fizice dintre Dumnezeul Tatăl și Fecioara Maria. Această concepție are iz de cea mai rea dintre toate mitologiile păgâne. Ispășirea lui Hristos nu determină unde merge un om după moarte, ci acest lucru este determinat de faptele omului (i.e. salvare prin fapte). În cazul păcatelor foarte grave, omul care le-a făcut trebuie să adauge propriul sânge la cel al lui Hristos pentru a face ispășire pentru fărădelegile sale (acesta este un atac la unicitatea lui Hristos ca a doua persoană a Trinității). Ispășirea făcută de Hristos pentru păcatele noastre ne dă doar dreptul de a fi înviați (învingând astfel moartea fizică). Oamenii sunt salvați prin credința în Hristos (și în Joseph Smith), dar și prin fapte. Salvarea se câștigă prin faptele făcute în viața aceasta. Numai o mică parte dintre oameni vor merge în iad cu Diavolul, iar majoritatea vor primi un loc într-unul din cele trei împărății cerești: împărăția celestă, cea terestră și cea telestă.

d) Una dintre doctrinele specifice Bisericii mormone este botezul pentru rudele decedate. Aceasta nu doar sporește prestigiul bisericii mormone ca fiind singurul mijloc prin care oamenii pot fi salvați, ci le și permite mormonilor să devină, cel puțin parțial, salvatorii rudelor decedate. Mormonii susțin că, din moment ce botezul este esențial pentru salvare, iar mulți au murit înainte de „restaurarea” bisericii prin Joseph Smith, reiese de aici că, inevitabil, majoritatea celor morți vor fi pierduți. Totuși, după cum susțin mormonii, cei vii pot fi botezați în locul celor morți, adică al celor care au murit fără să fi cunoscut Evanghelia „restaurată”.

e) Căsătoria: Un element distinctiv al mormonismului este cel al căsătoriei celeste. Mormonii pretind că există un tip special de căsătorie, adică cea încheiată într-un templu mormon, care va dura pentru eternitate și nu va fi anulată de moarte. În cadrul acestei căsătorii, se pot naște copii chiar și după moarte. Numai oamenii astfel căsătoriți pot obține statutul de dumnezeu (i.e. salvarea deplină), în timp ce ceilalți devin îngeri. Nu este cazul să mai menționăm că această doctrină nu are nicio bază biblică și chiar contrazice doctrina biblică a salvării numai prin credința în lucrarea ispășitoare a lui Mesia.

f) Salvarea: doctrina mormonă despre salvare implică, pe lângă credința în Hristos, și botezul prin imersiune, ascultare față de învățătura bisericii mormone, fapte bune și respectarea poruncilor lui Dumnezeu, toate acestea spălând petele păcatului.

Prin urmare, mormonismul pare a fi un amestec de creștinism și teosofie (religii orientale). Reacția noastră inevitabilă în fața unor astfel de afirmații este: cum poate cineva, în deplinătatea facultăților mintale, să creadă un asemenea nonsens, care este în clară contradicție cu învățăturile biblice? Singura explicație posibilă este faptul că avem de-a face cu un puternic duh de înșelare, care poate induce în eroare pe oricine care nu are convingeri spirituale ferme și nu cunoaște suficient Scriptura. Acest lucru face parte din serviciul de dezinformare al diavolului. Însă, fiți sigur, că oricine vrea cu adevărat să-l găsească pe Dumnezeu (cu orice preț), Îl va găsi, însă cei care șovăie, pot deveni victime ale campaniei de dezinformare a diavolului.

Scripturile mormone

Cartea lui Mormon a fost publicată în 1830, iar Perla de mare preț în 1851, pe baza unor „revelații” ulterioare primite de Joseph Smith. Conducerea bisericii este formată dintr-un Profet (și doi consilieri) în vârful ierarhiei, urmați de 12 apostoli în următorul grad de autoritate, ceea ce demonstrează că mormonii cred într-o revelație continuă.

Teologia mormonă nu are la bază Cartea lui Mormon sau o mărturisire de credință, ci se bazează pe „revelațiile continue”, primite, chipurile, de Joseph Smith și succesorii săi.

Principala provocare din partea mormonismului este pretenția sa că aduce o revelație suplimentară față de cea a Bibliei și încă un profet (mesia) în persoana lui Joseph Smith. De fapt, mormonismul pretinde că există această revelație continuă datorită apostolilor și profeților mișcării.

Legat de aceasta este și pretenția la exclusivitate: numai mormonii, cu preoția lor specială, poate oferi salvarea de care ai nevoie. Salvarea deplină nu poate fi obținută fără recunoașterea lui Joseph Smith ca profet. De fapt, crezul mormon spune astfel: „Mărturisesc că Joseph Smith a fost profet al lui Dumnezeu și a murit ca martir pentru credință, că cartea lui Mormon este adevărată, că biserica lui Isus Hristos a sfinților din zilele din urmă este singura biserică restaurată și că există astăzi un profet în viață pe pământ.”

Atunci când contracarăm pretențiile mormone, trebuie să subliniem următoarele:

1. Canonul Scripturii s-a încheiat: nici un profet sau apostol nu îl mai poate extinde.

2. Cartea lui Mormon nu doar adaugă, ci și contrazice revelația anterioară, așa cum apare ea în Biblie.

Mormonismul este, esențialmente, o încercare de a acorda importanță religioasă Americii precolumbiene (și lui Joseph Smith!). Smith a născocit o istorisire cu iz de science fiction și care nu are niciun fel de suport istoric. Mormonii mai susțin și că, în timpul mileniului, Hristos va domni având două capitale (Sion – i.e. orașul Independence din statul american Missouri) și Ierusalim din Palestina.

BISERICA UNIFICĂRII

O altă mișcare este Biserica Unificării a coreeanului Sun Myung Moon (1920–), cunoscută și sub denumirea de moonism. Această mișcare a fost în vogă în anii ’70, însă acum pare să se fi retras în țara sa de baștină, Coreea, unde continuă să atragă adepți. În esență, mișcarea aceasta este un sincretism de creștinism, budism și religie populară coreeană, care nu reușește să atragă prea mulți oameni în afara mediului său de origine.

Fondatorul și liderul Bisericii Unificării este un pastor coreean pe nume Sun Myung Moon, care provine dintr-un mediu prezbiterian. El susține că la vârsta de 16 ani a primit o viziune, pe când se afla într-o zonă muntoasă din Coreea. El spune că atunci i-a apărut Isus Hristos într-o viziune, îndemnându-l să ducă la îndeplinire sarcina pe care El, Hristos, nu a reușit să o împlinească. În cele din urmă, Moon s-a lăsat convins și a fost de acord să îndeplinească această sarcină. După această viziune, el a petrecut câțiva ani pregătindu-se pentru „marea bătălie spirituală care îl aștepta”.

După succesul inițial al mișcării sale în Orientul Îndepărtat, Moon a venit în America în 1971, iar cultul său a început să se dezvolte și aici. Biserica Unificării numără astăzi aproximativ două milioane de membri.

Fără îndoială, Moon pretinde a fi mesia al acestei generații, precum și faptul că el aduce o „nouă revelație”. Și el face afirmații exclusiviste legate de mișcarea sa: „Noi singurii care înțelegem cu adevărat inima lui Isus și speranța lui Isus.” Lucrarea sa de bază, Principiul Divin, este considerată a avea prioritate în fața Bibliei.

Doctrina:

1. Dualism: există Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Mama, bărbat și femeie, lumină și întuneric, yin și yang (cf. taoism), Spirit și Carne.

2. Căderea omului: Moon susține că au fost două căderi, una spirituală și una fizică. Ambele căderi au fost de natură sexuală (Moon se pare că are o obsesie pentru sex). Se presupune că Eva relații avea sexuale ilicite cu Satan, ceea ce a dus la căderea spirituală. Apoi, relația sa sexuală cu Adam, care era imatur din punct de vedere spiritual, a dus la căderea fizică. O dublă cădere cere o dublă salvare, iar cea de-a doua este probabil oferită de Moon.

3. Venirea lui Hristos: când Isus a venit pe pământ, el a obținut salvarea spirituală pentru omenire (pe Cruce), însă nu și o salvare fizică. Pe de altă parte, moartea sa pe Cruce a fost un accident, însă Dumnezeu a fost învingător.

4. Ioan Botezătorul: Moon crede că principalul motiv pentru care a eșuat misiunea lui Isus (aceea de a așeza împărăția lui Dumnezeu = mileniul) a fost faptul că Ioan Botezătorul și-a pierdut credința, ceea ce înseamnă că lucrurile au luat-o razna: oamenii L-au părăsit pe Hristos și El a fost, în cele din urmă, crucificat. Moon pretinde că el este „al treilea Adam”, cel chemat să răscumpere omul din punct de vedere fizic.

5Isus: Moon neagă divinitatea Sa, spunând că Isus a fost „un om de valoare”, însă nu Dumnezeu Însuși (referindu-se probabil la Dumnezeu Tatăl). Prin urmare, creștinismul este vinovat de faptul că L-a făcut dumnezeu pe Hristos, după moartea sa.

6Moon, Mesia: Se spune că Moon este venerat de adepții săi, care îl numesc „Tatăl”. Moon a declarat oficial că: „Dumnezeu renunță acum la creștinism, întemeind o nouă religie, care este Biserica Unificării”.

Moon pretinde că el este Mesia, însă nu are nicio dovadă biblică care să-i susțină această afirmație, prin urmare el trebuie considerat a fi un profet fals.

Scientologia

O altă sectă ciudată este cea a Scientologiei. Scientologia este invenția lui Lafayette Ron Hubbard (1911–1986), iar principalele lui învățături se regăsesc în cartea sa Dianetics: The Modern Science of Mental Health [Dianetica. Știința Modernă A Sănătății Mentale], publicată în 1950. Convingerile scientologice reprezintă o negare totală a creștinismului și, din acest punct de vedere, scientologia este mult mai radicală decât Știința Creștină.

Aceasta este o religie politeistă și consideră „legenda lui Hristos” ca fiind un mit etern, care i-a fost atribuit din greșeală lui Isus. Scientologia neagă orice formă de păcat sau iad și promite o viață de fericire tuturor celor care urmează ideologia sa de auto-ajutor. Această mișcare a atras câțiva adepți cunoscuți, dar a fost și hărțuită de critică în domeniul financiar și nu numai, ceea ce a dus la investigații guvernamentale de mai multe ori. Scientologii au fost acuzați, în special, de răpirea și spălarea creierului unor tineri bogați, pe care au încercat să-i ademenească să intre în secta lor. Este greu să ne dăm seama cât va rezista scientologia, acum că fondatorul ei nu mai este în viață, însă există indicii că aceasta se va transforma într-o „biserică” și poate că în cele din urmă va deveni un corp religios teozofic, asemănător cu Știința Creștină.

În cele din urmă, trebuie să spunem câteva lucruri și despre Rusia care, alături de Anglia și Statele Unite ale Americii, a fost una din importantele surse ale sectelor creștine. Începând cu secolul XVII și până la începutul secolului XX, Biserica Ortodoxă Rusă s-a confruntat cu plecarea multor grupuri din sânul Bisericii, majoritatea dintre ele având o atitudine de respingere față de liturghia sa complicată și față de legătura strânsă a Bisericii cu Statul, manifestându-și preferința pentru formele simple și chiar extreme de evlavie ascetică. Majoritatea acestor grupuri au dispărut de-a lungul timpului, însă unul dintre ele este încă activ, fiind cunoscut ca secta Doukhobor („luptătorii Duhului”), începută în secolul XVII. Această sectă consideră că materia este rea și respinge teologia și ritualurile Bisericii Ortodoxe Ruse, intrând astfel în conflict cu statul, care, prin urmare, i-a persecutat. În cea de-a doua parte a secolului XIX, suferința lor a devenit obiectul unui protest internațional, sprijinit de cunoscutul scriitor rus Lev Tolstoi, care susținea dreptul membrilor sectei Doukhobor la libertate religioasă. În 1899, membrilor acestei secte li s-a permis să emigreze în Canada, unde încă trăiesc mulți dintre ei. De-a lungul timpului, numărul lor a scăzut treptat, datorită asimilării lor progresive în comunitatea mai largă, însă tot mai reușesc să apară pe prima pagină a ziarelor prin faptul că mărșăluiesc dezbrăcați pe străzi atunci când simt că libertatea lor de închinare este amenințată. În linii mari, însă, excentricitatea lor și lipsa dorinței de a face prozelitism i-au făcut să treacă destul de neobservați, majoritatea creștinilor de astăzi neavând de-a face cu ei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s