HINDUISM 2

RELIGIILE LUMII

dr Stephen Etches

Traducere: Cristina Ghioancă

fragment

În majoritatea universităților, două idei referitoare la adevăr ies în evidență:

1. Adevărul este relativ – orice adevăr este formulat în contextul culturii și este modelat de cultură și mediu. Adevărul, se spune, este personal, nu transcendent ori absolut.

2. Adevărul este pluralist – pentru că este relativ, toate afirmațiile referitoare la adevăr sunt valide. A judeca între două afirmații contradictorii despre adevăr nu mai are sens prin această definiție și această evaluare este înlocuită de o abordare pluralistă a credinței.

În esență, ideologia pluralismului susține validitatea tuturor religiilor în mod egal. Potrivit acestei perspective, nici o religie nu poate pretinde că este o revelație unică sau specială a lui Dumnezeu și niciun lider religios sau întemeietorul unei religii nu poate pretinde a fi mai special.

Aceste idei devin tot mai populare astăzi, însă ele nu sunt deloc noi: ele reprezintă, în esență, popularizarea teologiei liberale a secolului XIX, care, la rândul ei, are la bază filosofia secolului XIX, în special pe cea a lui Hegel. De fapt, aceasta înseamnă să spui că filosofia relativistă a lui Hegel este corectă (și celelalte sunt eronate), ceea ce este o pretenție exclusivistă care contrazice regula de bază a pluralismului, aceea de a avea vederi largi.

Pluralismul este îmbrățișat, în general, de cei care doresc să aibă o justificare convenabilă pentru stilul lor de viață. Cu alte cuvinte, ei folosesc pluralismul ca o unealtă pentru demitizarea religiei în general: dacă totul este relativ, atunci nu trebuie să acord atenție la nimic și eu pot fi propriul meu zeu.

Alții, în special oamenii religioși, au îmbrățișat pluralismul deoarece acesta îi scapă de problema jenantă a evanghelismului și prozelitismului, care a dus în trecut la conflicte și chiar la războaie. Așadar, aceasta este o încercare de a scăpa de evanghelism și, de asemenea, de a dezamorsa un conflict într-o societate care acceptă o multitudine de credințe. Pluralismul încearcă, de asemenea, să evite criticile care se aduc la adresa creştinismului prin care se arată că acesta dezbină şi ar fi responsabil pentru cruciade şi alte vărsări de sânge din istoria bisericii creştine.

Unii vor obiecta că pluralismul este ceva natural în „societatea noastră pluri-religioasă”, în care factorul economic și cel democratic sunt cei mai importanți. Dacă prin societate „pluri-religioasă” înțelegem o societate care tolerează toate religiile, atunci nu este nici-o problemă. Însă dacă prin aceasta ne referim la faptul că toate religiile sunt fie adevărate, fie fără nici o valoare, atunci autorul acestui articol va contesta acest lucru.

ORIGINEA CELORLALTE RELIGII

Din revelația biblică reiese clar că la început a fost teismul (Singurul Dumnezeu), iar panteismul s-a dezvoltat ulterior (cf. Romani). Atunci când au fost împrăștiate, toate națiunile au păstrat cu siguranță o oarecare cunoaștere a adevăratului Dumnezeu al cerului, chiar dacă El a început să-și piardă tot mai mult importanța în conștiința lor odată cu trecerea timpului. Ei și-au păstrat tradițiile, într-o formă coruptă, cu privire la Potop și, într-o mai mică măsură, și pe cea legată de împrăștierea de la Babel. Amintirile lor vagi despre Răscumpărătorul promis de Dumnezeu au fost distorsionate în diferite sisteme de jertfe animale și chiar umane, cu scopul de a câștiga bunăvoința spiritelor, care părea că le controlează viața de zi cu zi. În cele din urmă, aceste spirite au ajuns să fie tot mai mult identificate cu forțele naturii într-un univers ce reprezenta un sistem închis. La aceasta mai trebuie să adăugăm și zeificarea eroilor, precum și dezvoltarea sistemului babilonian contrafăcut de păgânism organizat, care s-a dezvoltat în mod activ.

Astfel, celelalte religii (în afara revelației iudeo-creștine) sunt nu doar denaturări ale revelației originale, ci și mărturii ale rezultatului păcatului: întunecarea minții, despre care vorbește apostolul Pavel în primele capitole din Romani. Mai mult, există dovezi puternice care sugerează că păgânismul ca sistem a evoluat sub directa supraveghere a lui Satan, care a pus la cale un sistem alternativ pentru adevăr. Care este cel adevărat? Dacă privim la rezultatul cercetărilor moderne cu privire la originea religiilor, vom afla că aceasta este foarte diferită față de concluziile sociologilor din secolul XIX, care emiteau doar presupuneri pe baza presupozițiilor lor filosofice. Engels este un caz grăitor. Așadar, în cazul pluralismului avem de-a face în cel mai bun caz cu distorsionare umană și, în cel mai rău caz, cu un șiretlic al lui Satan, care vrea să i se alăture în iad cât mai mulți oameni.

Din toate țările lumii, în India sunt cele mai multe persoane care duc, sau cel puțin susțin că duc, o viață de asceză.

Potrivit rezultatelor unui recensământ, în India o persoană din 80 este înregistrată ca urmând vocația ascetică. Mulți se dedică la sfârșitul vieții unei vieți ascetice, iar alții se retrag din când în când pentru a avea o perioadă de practică spirituală.

În perioada modernă, cea mai apropiată religie de cea a grecilor antici este hinduismul, care și el este politeist și poate fi asociat, din punct de vedere istoric, cu echivalentul său din Grecia antică printr-o sursă comună indo-europeană. Fie că acest lucru este adevărat sau nu, hinduismul este supus acelorași obiecții aduse religiei grecești atât de către creștini, cât și de către propriii săi filosofi. Niciunul din zeii hinduși nu poate pretinde supremația, ceea ce înseamnă că îmbunarea unuia dintre ei poate să nu aibă efect și asupra celorlalți; din contră, ceilalți zei pot deveni geloși și chiar să încerce să se răzbune pe închinătorii care acordă o mai mare atenție rivalilor lor. Hinduismul este strâns legat de India și de cultura sa, ceea ce face ca creștinii să nu-l poată respinge cu totul. Multe lucruri din cultura indiană sunt de admirat, chiar dacă susținem că ele ar putea exista foarte bine și fără sprijinul hinduismului și că ar fi chiar mai bine dacă acestea ar fi încreștinate. Ca și în cazul convertirii Europei de la păgânism la creștinism, și în India dificultatea constă în deosebirea între aspectele culturale tradiționale care pot fi păstrate și cele la care trebuie să se renunțe fie din cauza asocierii cu religia păgână, fie pentru că sunt greșite în sine. În fond, creștinii indieni sunt cei care trebuie să decidă singuri în această privință, iar apoi să încerce să preia aspecte culturale tradiționale corecte, pe care să le introducă în practica lor creștină. Ceea ce este incontestabil, însă, este faptul că hinduismul conține anumite aspecte care intră în conflict cu valorile creștine, iar cei care vin la Hristos trebuie să renunțe la ele. Sistemul castelor este un astfel de exemplu, precum și doctrina reincarnării. De asemenea, tradiția numită sati este în contradicție cu creștinismul. Potrivit acesteia, văduva se aruncă pe rugul funerar al soțului ei decedat. Această practică a fost abolită în India britanică, însă există informații potrivit cărora ea ar fi fost reînviată în unele locuri. Din acest motiv creștinii trebuie să fie și mai precauți în privința elementelor religioase tradiționale hinduse care sunt în contradicție cu perspectiva creștină despre Dumnezeu, om și creație. Ca și religia greacă antică, și în cadrul hinduismului au avut loc mișcări interne de opoziție, budismul fiind cel mai cunoscut dintre acestea.

Budismul este, esențialmente, o „religie” non-teistă a contemplării, în care „credinciosul” trebuie să treacă prin diferite stări de conștiință până la atingerea țelului, care este nirvana. Aceasta nu trebuie confundată însă cu cerul din perspectivă creștină, pentru că nirvana este reintegrarea în spiritul universal, ceea ce înseamnă pierderea conștiinței individuale. Astfel, budismul se apropie de platonism, mai ales în forma sa mistică, cunoscută sub denumirea de neoplatonism, acesta putând fi unul dintre motivele pentru care unii intelectuali crescuți în tradiția apuseană au fost atrași de budism. Budismul are o formă de moralitate, însă aceasta este greu de recunoscut pentru creștini, după cum reiese din atitudinea față de sexualitatea umană din budismul tantric. Budiștii cred că corpul uman joacă un rol în căutarea spirituală, prin urmare ei sunt deschiși la diferite forme de exprimare sexuală, inclusiv la homosexualitate, care este respinsă de creștinism. Ca și în platonism, aceste lucruri nu reprezintă scopuri în sine, ci trepte înspre o stare mai înaltă de existență. Când scopul urmărit este transcendența, mijloacele folosite pentru a ajunge acolo sunt relativ lipsite de importanță, deoarece ele nu sunt decât etape trecătoare pe drumul către iluminare. Budismul nu este o filozofie în sensul grecesc al termenului, însă a odrăslit câteva curente de gândire, ale căror inter-relații și rivalități amintesc de cele ale școlilor filosofice grecești. Aceste asemănări au fost observate în antichitate de câțiva oameni care au intrat în contact atât cu lumea grecească, cât și cu India. Unii cercetători cred că cele două s-au influențat reciproc în anumite momente din istorie, chiar și după apariția creștinismului. Spre exemplu, yoga și practica monastică grecească a isihasmului sunt atât de asemănătoare, încât pare probabilă o legătură între ele. Poate că nu vom avea niciodată un răspuns la această întrebare din cauza insuficienței dovezilor, dar faptul că putem pune această întrebare ne amintește că atunci când unei religii politeiste i se cere unitate de adevăr mai profundă decât cea pe care o poate oferi oricare din zeii săi, căutarea unei experiențe mistice a acestui adevăr poate duce la apariția unei sinteze mai spirituale și mai satisfăcătoare din punct de vedere intelectual.

HINDUISM

Concepte de bază în hinduism:

Există două tipuri distincte de hinduism, cel spiritual și cel popular, iar în spațiul imens dintre ele se află monoteiști, politeiști și filosofi. Dintre toate țările lumii, în India încă se află cei mai mulți oameni care practică ascetismul. Indienii iau religia în serios, iar ateismul este străin de modul lor de gândire. Cei au ei în comun?

1. Brahman, Dumnezeu și creația: Preocuparea minții hinduse este căutarea lui Brahman, Realitatea sau Ființa Eternă. Potrivit Upanișadelor, toată realitatea constituie un aspect al lui Brahman. Lumea fizică, cu aparenta sa diversitate, nu este nici reală nici ireală, ci este o simplă iluzie (maya), cu alte cuvinte ea nu are nici-o importanță. Doar gândul este real. Majoritatea hindușilor, inclusiv cei care cred în mai mulți zei, acceptă noțiunea de Dumnezeu atotprezent.

Indiferent de felul în care este definit Dumnezeu, în hinduism el nu este niciodată Creatorul universului: el întotdeauna creează din ceva sau chiar din el însuși, însă niciodată din ceva ce nu a existat mai înainte. În creștinism, creația este separată de Dumnezeu și are un scop moral.

Filosofia ANKARA, mai puțin răspândită, consideră că materia este eternă și rea, punând astfel materia și zeul într-o opoziție eternă (i.e. dualism).

2. Karma, samsara și moksha: karma este o acțiune și se bazează pe principiul cauză-efect. Ceea ce seamănă omul, aceea va secera. Fiecare faptă determină viața viitoare. Pocăința nu este posibilă și nici îndepărtarea păcatelor prin iertarea divină. Faptele rele duc la suferință și la sclavie față de existența umană. Potrivit legii karmei, omul se poate renaște, reincarnându-se într-un zeu, într-un membru al unei caste superioare sau inferioare sau într-un animal.

Samsara este renașterea sau transmigrația sufletului într-un trup. Omul este, de fapt, rezultatul trecutului său. Karma determină faptele potrivite pentru fiecare castă. Ceea ce este corect pentru cineva poate fi greșit pentru altcineva. Astfel, conceptul de bine și rău este determinat de structuri ale societății umane și nu de atributele morale ale unui dumnezeu personal. Scopul fiecărui hindus este să scape de roata samsarei și de karma. Moksha înseamnă scăparea de roata reincarnărilor succesive (naștere, moarte, renaștere), de dreptate și nedreptate (i.e. moralitate) și de universul limitat de timp și spațiu (cf. oferta lui Satan pentru Eva).

3. Păcat, suflet și salvare: Hinduismul se preocupă mai degrabă de existența eternă a sufletului decât de relația sufletului cu Dumnezeu sau cu celelalte suflete. Sufletul (ceea ce noi am numi spirit) este întemnițat în impuritățile existenței finite, însă în sine el este separat de experiențele personale ale eului fizic empiric (suflet + trup). Sufletul (i.e. spiritul) nu acționează, prin urmare el nu poate fi agentul păcatului. Această perspectivă este identică cu cea gnostică. Personalitatea aparține trupului.

Păcatul, pentru hindus, nu reprezintă o ofensă împotriva unui Dumnezeu personal, ci are un aspect mai mult metafizic: păcatul este necunoașterea adevărului, sentimentul individualității. În Bhagavad Gita întâlnim ideea de acțiune dezinteresată, făcută fără interes față de consecințe sau rezultate (o idee reminiscentă din existențialism). Nu există concepția unui Dumnezeu consecvent: el poate ierta sau nu, în funcție de toanele sale. În această perspectivă, hinduismul se aseamănă cu islamul.

Pentru că totul este o iluzie, și răul este ireal. Cauza nefericirii și suferinței umane este ignoranța, atunci când omul se consideră real și despărțit de Brahman. Păcatul și suferința din viața aceasta pot fi urmări ale greșelilor dintr-o viață anterioară. Nimeni nu este responsabil din punct de vedere moral.

Salvarea este eliberarea din sclavia existenței fizice și integrarea în spiritul universal.

4. Yoga: provine din termenul yug, care înseamnă „a uni” sau „jug”. Scopul acestei practici este unirea cu divinitatea. Partea fizică este numai o etapă pregătitoare și are ca scop asigurarea echilibrului, a sănătății fizice și a autocontrolului. Aceasta este, în principiu, împărțită în două stadii: hatha yoga (exercițiu fizic) și raga yoga (exercițiu mintal). Dacă privim mai în detaliu, vom observa că există și următoarele categorii: krija yoga (exerciții pregătitoare), bhakti yoga (unirea prin dragoste), karma yoga (unirea prin fapte), jnana yoga (unirea prin cunoaștere), hatha yoga (unirea prin exerciții fizice), raja yoga (unirea prin voință). Există, de asemenea, și mantra yoga (repetarea frazei sacre) și laya yoga (concentrarea). De regulă, oricine vrea să practice yoga trebuie să-și aleagă un îndrumător spiritual sau guru. Țelul urmărit se numește samadhi (o stare specială de exaltare în stare de conștiență sau în transă).

Scopul practicii yoga este să producă o schimbare radicală în conștiința umană, care transcende spațiul și timpul. Tehnica aceasta probabil precedă venirea arienilor în India.

Toate acestea sunt, în principiu, modalități de salvare (salvare însemnând scăparea de legea karmei și de ciclul reincarnărilor).

5. Jertfa nu avea ca scop să facă ispășire pentru păcat, ci să-i întărească pe zeii obosiți și era chiar considerată a fi un mijloc de a câștiga putere asupra zeilor. Jertfa nu implica niciun fel de considerații morale. De fapt, calea către salvare este cunoașterea, iar salvarea nu este față de rău, ci față de ignoranță (i.e. prin iluminare). Momentul în care un om știe că este unit cu Atman-Brahman, el este eliberat. Acest lucru însă nu are nimic de-a face cu regenerarea morală. A fi înțelept este mult mai important decât a fi bun, din moment ce binele (și răul) par să țină de sfera iluziei, de care omul poate fi eliberat prin înțelepciune, pentru ca să poată „trăi deasupra” binelui și răului. Aceasta a fost „Evanghelia” predicată de Satan lui Adam și Evei.

6. Sistemul castelor: termenul indian pentru „castă” este varna = culoare (se aplică celor patru caste principale) și jati = rang, naștere, descendență (se aplică celorlalte caste). Este evident că sistemul castelor s-a format în urma cuceririi unui popor de către un altul, care avea o culoare a pielii diferită de primul. Vechea împărțire era în cinci categorii: brahmani (preoții), kshatriya (războinicii), vaisya (negustorii sau, mai înainte, agricultorii), sudra (meșteșugarii și, mai târziu, agricultorii) și pariah (marginalizații). Sistemul s-a complicat foarte mult prin adăugarea unui număr foarte mare de caste minore la cele inițiale, în urma cuceririlor, a colonizării sau a asimilării în hinduism a unor popoare primitive nehinduse. Credința generală în re-naștere a însemnat că unii învățători religioși au susținut ideea că păcatul poate avea de-a face cu nașterea într-o castă inferioară, iar meritul, dimpotrivă, poate duce la promovarea într-o stare superioară la următoarea reincarnare. Pe lângă asta, precum și în contradicție cu această idee, este doctrina potrivit căreia casta este un fel de ordin predestinat, iar un om nu se poate muta cu niciun chip dintr-o castă în alta în timpul vieții sale. Casta, din această perspectivă, este ereditară și toți trebuie „să-și păstreze propriul rang”.

7. Reincarnarea se mai numește și transmigrația sufletelor sau metempsihoză și înseamnă că sufletele oamenilor sau ale animalelor trec prin mai mult decât o singură existență trupească în această lume. Legea reincarnării a fost numită „supapa de siguranță” a hinduismului: dacă nu reușești prima dată, poți să te reîntorci pentru o a doua încercare. Întotdeauna mai ai o șansă. Aceasta este oarecum o reminiscență a doctrinei catolice despre purgatoriu: toți cei care ajung acolo vor merge în cer în cele din urmă. Reincarnarea este văzută astfel ca o judecată, în timp ce scopul salvării este să scapi de trup și să ajungi într-un repaus absolut (nirvana). Din acest punct de vedere, reincarnarea este incompatibilă cu doctrina iudeo-creștină a învierii trupului pentru viață veșnică sau pentru condamnare. Potrivit credinței creștine, trupul este parte integrantă a personalității care, la moarte (care este văzută ca o anomalie și ca rezultat al păcatului), este despărțit doar temporar de partea invizibilă a omului. Ambele părți (cea vizibilă și cea invizibilă) sunt destinate să fie reunite la înviere, moment în care trupul devine nemuritor (adică nu mai este supus păcatului și morții), ceea ce îi permite credinciosului, care nu va mai fi limitat de timp și spațiu, să trăiască într-un univers caracterizat de timp și spațiu. Necredincioșii sunt înviați pentru a fi condamnați la iad, unde merg în trup. Astfel, în gândirea creștină, omul este văzut, în esență, ca fiind o unitate psiho-somatică (nu ca un spirit fără trup) care a fost creat pentru a trăi într-un mediu material.

Scripturile hinduse

Scripturile hinduse sunt împărțite în două clase: Sruti (ce este auzit = adevărul etern) care este echivalentul Scripturilor noastre canonice și Smriti (ce este amintit = autoritatea secundară). Sruti este rezultatul a ceea ce au văzut sau auzit profeții din antichitate (rishis) și este parte din Vede. Smriti este o extindere a principiilor din Vede și se află în toate cărțile sacre. Acestea sunt următoarele:

Vedele: 1500-1000 î.Hr. (de la Iosua până la Solomon);

Upanișadele: 1000-600 î.Hr. (de la Solomon până la exilul babilonian);

Gita: Evul Mediu: hinduismul popular modern.

Vedele (termenul provine de la o rădăcină care înseamnă: a cunoaște = cunoștință sau înțelepciune transmisă) sunt colecții de imnuri, rugăciuni și formule magice. Acestea sunt patru în total: Rig-Veda, Sama-Veda, Yajur-Veda și Atharva-Veda. Fiecare este alcătuită din trei părți: Mantrele (imnuri închinate zeilor), Brahmanele, care reprezintă un ghid pentru îndeplinirea riturilor sacrificiale pentru mulțumirea zeilor și Upanișadele (o interpretare filosofică a principiilor conținute în liturghie).

Vedele sunt, cel puțin în parte, produsul sofisticat al unei preoții foarte evoluate și nu sunt sub nicio formă poezie populară. O generație ulterioară a numit aceste imnuri „sruti”, adică „revelație, ceea ce a fost auzit”. Pentru că multe dintre ele reprezintă adresări lirice către zeități, este greu de înțeles ce revelație aduc acestea, la propriu. Oamenii și-au dat seama de acest lucru destul de curând și, ca urmare, au fost introduse comentarii și interpretări alegorice.

Apoi sunt Upanișadele, care reprezintă speculații filosofice și discursuri mistice despre adevăruri spirituale. Termenul upanișadă înseamnă „a sta jos lângă cineva și a-i da o învățătură secretă”. Învățătura bazată pe Upanișade se numește Vedanta.

În aceste scrieri putem întrezări o imagine a închinării aduse unei mulțimi de zei prin jertfe ritualice. Majoritatea zeilor sunt personificări ale puterilor naturii, cum ar fi trupurile cerești, focul, furtuna, aerul, apa și ploaia.

Anunțuri

Un gând despre &8222;HINDUISM 2&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s