ISLAM 2

RELIGIILE LUMII

dr Stephen Etches

Traducere: Cristina Ghioancă

 fragment

În majoritatea universităților, două idei referitoare la adevăr ies în evidență:

1. Adevărul este relativ – orice adevăr este formulat în contextul culturii și este modelat de cultură și mediu. Adevărul, se spune, este personal, nu transcendent ori absolut.

2. Adevărul este pluralist – pentru că este relativ, toate afirmațiile referitoare la adevăr sunt valide. A judeca între două afirmații contradictorii despre adevăr nu mai are sens prin această definiție și această evaluare este înlocuită de o abordare pluralistă a credinței.

 ISLAM

Islamul prezintă o imagine diferită. Aceasta este singura dintre marile religii ale lumii care a apărut după venirea lui Hristos și care respinge în mod explicit afirmația Lui conform căreia El este Fiul întrupat al lui Dumnezeu. Ca și iudaismul, islamul nu are o teologie în accepțiunea creștină a termenului, iar învățătura sa despre Dumnezeu (Allah) este mai apropiată de iudaism decât de creștinism. Dumnezeul islamului este pe deplin transcendent și nu apare niciodată în formă vizibilă (umană sau orice altă formă), așa că posibilitatea întrupării lui Dumnezeu este total exclusă de la bun început. Mesajul marelui profet Mahomed este o formă de lege și trebuie studiată ca atare. Ca și evreii, marii interpreți ai islamului sunt juriști mai degrabă decât teologi, în accepțiunea creștină. Islamul reprezintă și o încercare de a reconcilia principiul universalismului cu cel de naționalitate (arabă), însă într-un mod diferit de iudaism. Iranienii, care nu sunt de acord ca arabii să fie poporul ales (sunni), și-au dezvoltat propria versiune a islamului (shia). În unele țări din Orientul Mijlociu, partizanii celor două forme de islam se ucid reciproc. Cel puțin la nivel teoretic, islamul formează nu o biserică, ci o ummah, o „națiune sau comunitate” sacră, care îi cuprinde pe toți musulmanii, indiferent de originea lor etnică. Vechiul și Noul Testament sunt considerate ca făcând parte din preistoria islamului, acesta reprezentând cea de-a treia și ultima etapă a revelației lui Dumnezeu. Într-un fel, musulmanii privesc creștinismul așa cum creștinii privesc iudaismul, adică ca pe o formă adevărată, dar învechită, a propriei religii. Totuși, în timp ce creștinii consideră că Vechiul Testament este istorie și se văd pe ei ca o continuare a acestuia, islamul își însușește Biblia creștină într-un mod mai degrabă mistic și impresionist decât istoric. Diverse personalități biblice apar în Coran, cartea sacră a islamului, însă sunt prezentate într-un mod foarte diferit față de felul în care sunt descrise în relatarea istorică. Acest lucru se aplică în special lui Isus, care este considerat a fi semi-divin, fiind născut din Fecioara Maria, dar care nu ar fi putut muri pe cruce, deoarece o astfel de moarte rușinoasă ar fi fost nedemnă de natura sa divină. Musulmanii spun că cel care a murit pe cruce în locul lui Isus a fost cel car merita de fapt pedeapsa, adică Iuda Iscarioteanul! Astfel de afirmații nu doar contrazic tot ce știm despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, dar dovedesc și ignoranță în privința a ceea ce este, de fapt, creștinismul. Esența morții lui Hristos este că Cel nevinovat și-a dat viața pentru cei vinovați, plătind prețul păcatului omenesc cu sângele Fiului întrupat al lui Dumnezeu. Musulmanii au dreptate atunci când spun că Isus a fost prea bun pentru a avea parte de o astfel de moarte, însă a face din aceasta un motiv pentru a nega ceea ce s-a întâmplat distruge, de fapt, mesajul Evangheliei. Ca și creștini, noi suntem de acord cu ei că Isus a fost „prea bun” pentru a muri, însă exact acesta este lucrul care face ca moartea Lui să aibă o asemenea semnificație pentru noi! Dacă Isus ar fi meritat să moară, atunci El nu ar fi putut să fie Salvatorul nostru. Ceea ce musulmanii nu pot să înțeleagă este faptul că Dumnezeu „ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:10). Așa cum spune Pavel, noi trăim prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care ne iubește și s-a dat pe Sine pentru noi (Gal. 2:20).

Islamul nu reușește să accepte persoana și lucrarea lui Isus Hristos așa cum sunt prezentate în Noul Testament, iar acest lucru face ca această religie să nu poată fi considerată de către creștini ca o adevărată revelație de la Dumnezeu. Isus le-a spus celor care Îl urmau că nimeni nu poate veni la Dumnezeu decât prin El. De asemenea, Noul Testament afirmă că nu va mai exista nicio revelație până la împlinirea finală a tuturor lucrurilor. Prin urmare, pentru creștini este imposibil să recunoască pretențiile profetice ale lui

Mahomed conform cărora islamul este o revelație ulterioară (și astfel, superioară) de la Dumnezeu. Această respingere nu este nouă, ci a existat chiar și în vremea lui Mahomed, când creștinii pe care el i-a întâlnit au respins mesajul său tocmai din motivul precizat mai sus.

Mahomed ar fi putut deveni creștin, însă nu a făcut-o. De ce nu? Motivul trebuie să fi fost faptul că el credea că primise o revelație de la Dumnezeu care depășea pretențiile lui Isus și le făcea inutile. Din perspectivă creștină, islamul este un regres de la mesajul salvator al lui Isus Hristos la ceva mult mai limitat. Islamul este mai degrabă o religie a dreptății decât una a dragostei, a destinului mai degrabă decât a iertării și a oferirii unei vieți noi. Ca și iudaismul, islamul este o religie a legii mai degrabă decât una a salvării prin har. Prin urmare, din perspectivă creștină, această religie este o regresie față de Evanghelia lui Hristos și nu un progres al acesteia. Într-un fel, aceasta este, de fapt, o retragere în Vechiul Testament, unde Dumnezeu nu poate fi cunoscut în mod direct și orice comunicare între El și noi are loc prin ființe intermediare, cum ar fi îngerii sau jinn. În lipsa unor doctrine ca cea despre Trinitate sau despre divinitatea lui Hristos, islamul poate spune pe bună dreptate că oferă adepților săi o formă de monoteism mai simplă decât creștinismul, însă face acest lucru cu prețul pierderii oricărei relații cu Dumnezeu și al renunțării la vestea bună a salvării noastre din păcat prin sângele vărsat al lui Isus.

Islamul susține că Mahomed a fost un profet care a fost mai aproape de Dumnezeu decât orice altă ființă umană de până atunci și de atunci încoace, însă creștinismul susține că Isus Hristos  a fost (și este) Dumnezeu Însuși. Nu poți să crezi că Isus a fost un mare învățător, iar apoi să nu recunoști că a fost Dumnezeu, din moment ce El i-a învățat pe ucenicii Săi să creadă exact acest lucru. A nega divinitatea lui Isus înseamnă a nega și măreția Lui ca ființă umană, pentru că dacă nu este Dumnezeu, așa cum pretindea, atunci este un mincinos și un înșelător. Întrebarea „Ce crezi despre Hristos?” rămâne piatra de încercare, iar răspunsul musulmanilor la această întrebare demonstrează lărgimea prăpastiei care îi separă de creștini. Nu putem nega faptul că islamul are multe lucruri bune și se apropie adesea de creștinism în probleme de dreptate socială (însă nu și în alte probleme, cum ar fi cazul monogamiei), dar în condițiile în care islamul se consideră a fi o completare și un înlocuitor al creștinismului, nu putem decât să considerăm că islamul este fals.

Deși islamul a fost întemeiat la câteva secole după apariția creștinismului și în contact direct cu acesta, totuși imaginea sa despre păcat este mult mai superficială decât perspectiva creștină. Potrivit tradiției islamice, Adam și Eva nu au transmis descendenților păcătoșenia lor; astfel, aceștia nu sunt născuți în păcat și, prin urmare, cel puțin la nivel teoretic, ei au posibilitatea de a nu păcătui. Această concepție vine în contradicție cu credința creștină și demonstrează încă o dată că islamul nu este conform cu relatarea biblică, chiar și atunci când face referire directă la Biblie.

Tot așa, imaginea islamică despre cer este o caricatură a perspectivei biblice despre viața veșnică în prezența lui Dumnezeu, iar în islam omul poate ajunge în cer pe baza faptelor, și nu prin credința într-un Salvator iubitor și iertător.

Islamul are și niște învățături ciudate care provin dintr-o formă foarte primitivă de păgânism, cel mai cunoscut exemplu fiind importanța acordată meteoritului negru din Mecca, cunoscut sub denumirea de Ka‘ba, acesta fiind un important loc de pelerinaj islamic. Niciun creștin nu ar putea transforma un astfel de lucru în obiectul venerației sale, iar contradicția dintre astfel de superstiții și mesajul pe care islamul încearcă să-l transmită este ușor de observat pentru oricine încearcă să le armonizeze.

Singurul domeniu în care islamul se aseamănă cu creștinismul mai mult decât iudaismul este dedicarea față de prozelitism, ceea ce l-a caracterizat de la bun început. Însă, în timp ce expansiunea creștină nu a început decât după moartea și învierea lui Isus, semnificația acestora reprezentând conținutul mesajului predicat de apostoli, Mahomed a fost el însuși liderul unei armate care a răspândit învățăturile sale în toată Arabia, cu ajutorul sabiei. Urmașii săi direcți au cucerit rapid un larg imperiu, care a oferit supușilor săi păgâni posibilitatea de a alege între moarte și convertirea la islam. Este izbitor contrastul dintre această situație și Isus; prin urmare, putem afirma pe bună dreptate că cele două religii s-au extins prin mijloace total diferite. Din punctul de vedere al creștinismului, o religie a păcii (ceea ce pretinde islamul că este) trebuie să se răspândească prin mijloace pașnice, iar în caz contrar validitatea sa trebuie pusă sub semnul întrebării.

Musulmanilor le place să spună că sunt toleranți față de „poporul cărții”, adică față de evrei și creștini, care sunt monoteiști ca și ei, și există o urmă de adevăr în această afirmație. Cu certitudine au existat perioade în istorie când musulmanii au fost mai toleranți față de ceilalți monoteiști decât erau creștinii de atunci, însă nu trebuie interpretată în mod greșit natura toleranței lor. Evreii și creștinii erau acceptați în statele musulmane doar ca cetățeni aparținând unei clase sociale inferioare și nu li se permitea accesul deplin la viața publică. Adesea se făceau presiuni asupra lor pentru a se converti la islam și, dacă se întâmpla acest lucru, ei nu se mai puteau întoarce la credința lor anterioară, chiar dacă convertirea a fost artificială sau forțată. De asemenea, cei care nu erau musulmani nu aveau libertatea să-și susțină propriile concepții și oricine încerca să facă asta descoperea curând care era prețul ce trebuia plătit. Chiar și astăzi, cele mai multe țări islamice nu fac decât să tolereze existența minorităților religioase, cărora rareori li se permite să se exprime public, fără să mai vorbim de a face prozelitism. În multe state islamice, convertirea de la islam la o altă religie se pedepsește și astăzi cu moartea, lucru de neconceput în aproape orice altă parte a lumii.

Islamul emite mesaje contradictorii și, deși cu siguranță marea majoritate a musulmanilor iubesc pacea și sunt non-violenți, ne putem totuși întreba dacă această concepție este parte integrantă a credințelor lor religioase. Problema este deosebit de importantă în lumea modernă, în care islamul își face simțită prezența așa cum nu și-a mai făcut-o de câteva generații. Islamul radical susține că vor ucide mai întâi oamenii de sâmbătă (evreii) și apoi oamenii de duminică (creștinii). Guvernele musulmane construiesc moschei imense în țări nemusulmane, chiar și acolo unde prea puțini oameni merg la moschee, însă nu le permit creștinilor să construiască biserici în țările lor. Aceste moschei devin uneori centre ale islamului radical, unde se recrutează teroriști, care sunt învățați cum să-și răspândească credința, și nu se știe cum sau cine ar trebui să oprească aceste activități, în foarte mare măsură pentru că este greu de spus dacă acestea sunt cu adevărat contrare spiritului islamic (în contrast cu înclinația spre pace a majorității musulmanilor). Pe de altă parte, putem spune cu certitudine că niciun creștin contemporan nu s-ar gândi vreodată să predice Evanghelia în acest fel, cel puțin pentru faptul că contradicția dintre scopul în sine și mijlocul de a-l atinge este prea evidentă pentru a putea fi acceptată. Oricât ar fi de greu de acceptat acest lucru, reprezentanții islamului trebuie să accepte faptul că credința lor poate fi atacată în acest punct și că (cel puțin până acum) nu pare să existe din partea lor vreun interes de a face ceva în această privință. Creștinii trebuie să se raporteze la islam altfel decât la iudaism, în ciuda faptului că ambele sunt religii monoteiste. Noi suntem mult mai apropiați de evrei, deoarece Scriptura lor este și a noastră, ne identificăm din punct de vedere spiritual cu Israelul antic și credem că Salvatorul nostru este Mesia al lor și niciunul dintre aceste lucruri nu se aplică și la relația noastră cu islamul. Musulmanii respectă Biblia, dar nu o pun la același nivel cu Coranul lor, și nici nu văd islamul ca un vlăstar al creștinismului în felul în care se poate spune că creștinismul este un vlăstar al iudaismului. Ei recunosc că au o afinitate față de „poporul Cărții”, așa cum îi numesc ei pe evrei și creștini, însă aceasta nu se asemănă nici pe departe cu auto-identificarea creștinilor cu Israel. Mai există și o distorsionare a realității, care face ca respectul acordat de musulmani lui Isus, Mariei, precum și altor personalități biblice să fie problematic și îndoielnic. Din perspectivă creștină, ei nu arată respect personalităților respective, ci imaginii false pe care o creează despre acestea, care nu este în acord cu faptele istorice, așa cum sunt ele cunoscute astăzi. Trebuie să mai spunem că, deși relațiile dintre musulmani și creștini au fost și mai defectuoase decât cele dintre creștini și evrei, vina este împărțită și probabil că musulmanii sunt mai vinovați decât creștinii. Ambele religii fac prozelitism pentru a câștiga adepți, însă deși numărul creștinilor este de două ori mai mare decât cel al musulmanilor, la nivel mondial, de-a lungul istoriei mult mai mulți creștini au trecut la islam (adesea fiind forțați să facă asta) decât invers. Acest lucru influențează tipul de „dialog” pe care creștinii pot să-l aibă cu islamul, precum și felul de evanghelism pe care îl practicăm în cazul acestei religii. Nu există în Biblie nicio promisiune conform căreia musulmanii credincioși vor fi poporul ales al lui Dumnezeu și vor fi mântuiți la sfârșitul vremii, prin urmare nu avem niciun motiv să îi privim pe musulmani altfel decât pe toți ceilalți necreștini.

Lucrarea misionară printre musulmani nu a fost niciodată ușoară și poate fi fatală pentru cei implicați în ea, însă face parte din Marea Trimitere de a merge cu Evanghelia la neamuri, iar monoteismul islamic nu este o scuză pentru creștini să renunțe la acest imperativ divin sau să-i minimalizeze importanța.

Sufiștii

Un alt aspect important al islamului este misticismul. Acesta este reprezentat de sufiști, care susțin că salvarea poate fi obținută prin unirea mistică cu divinitatea, iar Coranul și faptele bune nu au prea mare importanță în această privință. Din acest grup fac parte și dervișii, care au încercat să ajungă la o stare de conștiință avansată (transă), învârtindu-se într-un dans. Și bektașii din Albania sunt o ramură a acestui grup.

Sufiștii sunt varianta non-combatantă a kharijiților (care erau anti-sunniți). Ei sunt musulmanii mistici care încearcă să umple golul lăsat de accentul ortodox pus pe transcendența lui Dumnezeu în detrimentul imanenței Sale. Termenul sufism vine de la suph = lână: primii membri ai acestei mișcări purtau mantii de lână, deoarece trăiau în comunități monastice, sub conducerea unor lideri religioși (Shaykh sau Pir). Mișcarea aceasta dovedește influența misticilor creștini din deșert, a neoplatonismului și a hinduismului. În practică, mișcarea aceasta tinde înspre panteism. Al Ghazali a fost cel mai important lider sufist.

Sufismul este, în mare măsură, panteist: în viața aceasta, sufletul este separat temporar de Dumnezeu, însă în viața viitoare el va fi unit cu Dumnezeu. Se poate observa aici influența gnosticismului, dar pentru că sunt musulmani, ei trebuie să se îndreptățească. Experiența sufistă este cea a unei alternanțe de stări: unire cu sufletul lumii și suferința din pauze până la următoarea sesiune mistică. Un discipol faimos, Hallaj, a fost crucificat pentru practicile sale în acest domeniu. El a practicat hullul (sălășluire), ceea ce însemna că el putea spune: „Slavă mie!”, deoarece atinsese unirea cu divinitatea.

Anunțuri

Un gând despre &8222;ISLAM 2&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s