IUDAISMUL / CREȘTINISMUL

IUDAISMUL

 RELIGIILE LUMII

dr Stephen Etches

Traducere: Cristina Ghioancă

Fragment

IUDAISMUL

CREȘTINISMUL

În majoritatea universităților, două idei referitoare la adevăr ies în evidență:

Adevărul este relativ – orice adevăr este formulat în contextul culturii și este modelat de cultură și mediu. Adevărul, se spune, este personal, nu transcendent ori absolut.

Adevărul este pluralist – pentru că este relativ, toate afirmațiile referitoare la adevăr sunt valide. A judeca între două afirmații contradictorii despre adevăr nu mai are sens prin această definiție și această evaluare este înlocuită de o abordare pluralistă a credinței.

Iudaismul este mai mult decât ceea ce găsim în Vechiul Testament, deoarece s-au făcut foarte multe adăugiri de atunci încoace. Talmudul, care conține gândirea evreiască de la Vechiul Testament încoace, are aceeași autoritate cu acesta. Iudaismul a fost influențat și de două situații de importanță majoră: exilul și de perioada imediat următoare, precum și apariția creștinismului, ceea ce a dus la apariția iudaismului rabinic.

Iudaismul este, în esență, o religie monoteistă, care nu acceptă nici ideea de Trinitate și nici o persoană cu pretenții exclusiviste, ca Isus. Iudaismul susține că există un singur popor ales, termenul „evreu” fiind astfel un termen, esențialmente, rasial, care se referă la o persoană născută din mamă evreică (cf. restricțiile actuale în ceea ce privește acordarea cetățeniei israeliene). Nu poți fi un evreu adevărat decât dacă te-ai născut evreu (Pavel ar fi spus: decât dacă ești născut din nou).

Exilul a cunoscut apariția sinagogii, un loc de închinare fără preoți și Templu. Nu mulți evrei s-au întors în Israel în timpul domniei lui Cir, majoritatea rămânând in Babilonia, care a devenit atunci un centru evreiesc de învățătură, care concura cu cel din Ierusalim.

În timpul perioadei inter-testamentare, observăm formarea Talmudului, alcătuit din Mishna (material extra-canonic, despre care se presupunea că i-ar fi fost transmis lui Moise) și Gemara (comentariile rabinilor). Materialul conținut era împărțit în Halaka (umblare = mod de viață, comportament) și Hagada (istorisiri), care conține învățătură de natură etică și morală, legende și folclor.

Perioada dintre cucerirea Israelului de către Alexandru și era creștină a cunoscut apariția iudaismului rabinic. Un grup de oameni a considerat că singura șansă de supraviețuire a Israelului era ca ei să devină oamenii Cărții, ceea ce presupunea respectarea strictă atât a legii scrise, cât și a celei orale. În acest scop, ei s-au separat de ceilalți oameni și acești separatiști (sau farisei) au ajuns să domine viața evreiască. Au apărut două școli de rabini, una sub conducerea lui Hillel (un evreu moderat din diaspora babiloniană), iar cealaltă sub conducerea lui Shammai (strict). La polul opus se aflau saducheii, care acceptau să colaboreze cu puterea ocupantă, dacă își primeau plata cuvenită.

Fariseii, dintre care nu toți erau ipocriți, au dezvoltat doctrina nemuririi și au tradus Scripturile în limba aramaică (Targum), încurajând construirea sinagogilor peste tot în diaspora.

La îndemnul lui Alexandru cel Mare, evreii s-au împrăștiat în tot imperiul său. După căderea Ierusalimului din anul 70 d.Hr., rabinul Yohanan ben Zakkai a întemeiat Marea Sinagogă în Javne (o suburbie a orașului Tel-Aviv).

Pilonul central al credinței evreiești este reprezentat de Scripturile Vechiului Testament, însă au existat câteva traduceri ale acestora. Textul masoretic a fost declarat ca fiind singura versiune ebraică acceptată la Conciliul de la Iamnia (90 d.Hr.), toate celelalte versiuni fiind respinse. Evreii din diaspora foloseau o traducere în greacă a Vechiului Testament, numită Septuaginta, aceasta devenind și traducerea preferată a creștinilor care aveau aceeași proveniență. Ei citau texte din Septuaginta pentru a demonstra că Isus este Mesia. În cele din urmă, acest lucru a devenit atât de stânjenitor pentru autoritățile evreiești, încât au fost nevoite să autorizeze o nouă traducere în greacă, care a înlocuit ulterior Septuaginta.

Prima a fost versiunea Aquila, însă aceasta era atât de literală, încât era greu de citit. Prin urmare, au fost realizate încă două traduceri (una de către Symmachus și una de către Theodotion). Evreii au exclus în mod deliberat pasajul din Isaia 52:13-15 și 53 din lecționarul de la sinagogă, din cauza cunoscutei interpretări pe care o dădeau creștinii acestui text. Iar textul acesta lipsește până în ziua de astăzi! Acest lucru face parte din acțiunea mascată care vine ca o reacție împotriva creștinismului. Vezi și reacția iudeilor față de Trinitarianism.

În timpul persecuției romane împotriva creștinilor, evreii au jucat adesea un rol important în denunțarea creștinilor. Acest lucru a dus la apariția antisemitismului printre creștini, însă acesta nu poate fi comparat cu antisemitismul lui Hitler, care avea la bază interpretarea rasistă a teoriei evoluției.

Odată cu căderea Ierusalimului, Templul și saducheii au dispărut, lăsând drum liber fariseilor, care au continuat să producă scrieri evreiești sacre. Legea orală a început să fie recunoscută ca fiind inspirată, iar sensul termenului Tora a fost extins pentru a cuprinde și legea orală.

Talmudul (= Învățătură) era următorul, ca importanță, după Scripturi. În principiu, acesta era un comentariu la Scriptură și era împărțit în șase secțiuni:

1. Legi agricole;

2. Legi despre respectarea diferitelor sărbători evreiești;

3. Legi referitoare la femei și divorț;

4. Legislație civică și legi referitoare la tranzacțiile comerciale;

5. Legi despre cum trebuie aduse jertfele în Templu. Reguli pentru Templu și reguli despre ce era curat și ce era necurat (adică: ceea ce făcea ca o persoană să fie potrivită pentru a intra în prezența lui Dumnezeu, în Templu, și ceea ce făcea ca o persoană să nu fie potrivită pentru acest lucru).

6. Reguli pentru preoții de la Templu.

Nefiind mulțumiți de ceea ce spunea Vechiul Testament despre cele de mai sus, ei au hotărât să detalieze toate aceste legi, doar pentru sporirea siguranței.

De fapt, teza centrală a Talmudului (o carte care reflectă foarte bine modul de gândire al fariseilor) era ideea că legea lui Moise trebuia adaptată la noile condiții de viață ale națiunii israelite.

Mai târziu, între anii 200-500, evreii au mai adăugat o secțiune la Talmud, pe care au numit-o Gemara (lit: completare) și care este alcătuită din comentarii la Mishna (= învățare prin repetare, aceasta fiind secțiunea centrală a Talmudului, care conține o expunere a Torei).

Cele 613 porunci din Tora sunt împărțite în 248 de porunci și 365 de interdicții.

Tora este văzută ca mijloc de sfințire, în timp ce pentru creștin acest rol este jucat de Duhul Sfânt (împreună cu Cuvântul), care locuiește în credincios. Astfel, iudaismul a devenit o religie a cărții și nu a Duhului, în timp ce ar fi trebuit să fie ambele, însă cartea trebuia să fie numai Biblia.

În ceea ce privește doctrina păcatului originar, iudaismul pune accentul pe virtutea și dreptatea originară, care, potrivit doctrinei evreiești a meritelor strămoșilor, reprezintă moștenirea comună a fiecărui membru al adunării lui Israel. Renunțând la templu și la jertfele de la templu, iudaismul este forțat să pună accentul pe meritul câștigat prin împlinirea legii (aceasta fiind doctrina combătută de Pavel în Romani și Galateni). Marea întrebare pe care trebuie să o punem iudaismului este: unde este sângele care face ispășire pentru păcat?

În iudaismul modern, doctrinei referitoare la Mesia i s-a dat un alt sens, aceasta fiind transformată în credința optimistă în venirea unei ere mesianice sau în întemeierea unei împărății a adevărului, a dreptății și a păcii. Termenul mesianic, așa cum este folosit astăzi de evrei, are doar această conotație și nu are nicio legătură cu Robul Domnului din Isaia 53, care este interpretat ca fiind întregul Israel care, prin suferința sa, face ispășire pentru păcatele oamenilor. Teologilor liberali li s-a părut foarte interesantă această idee. Este semnificativ faptul că această interpretare a devenit foarte populară numai după începutul erei creștine.

Conceptul de înviere în trup nu este recunoscut de sinagoga reformată, iar mulți conservatori consideră că este vorba doar despre supraviețuirea sufletului. Evreii ortodocși sunt singura excepție în această privință.

Evreii continuă să creadă că ei vor fi salvați doar pe baza faptului că sunt evrei, chiar dacă devin atei, însă acest lucru este contestat de Ioan Botezătorul, de Isus șu de Pavel. Orice încercare de subminare a exclusivismului lor (prin permiterea intrării neevreilor în comunitatea lui Israel) este respinsă imediat.

Secularismul s-a infiltrat atât de mult în iudaism, încât mulți sunt evrei doar prin faptul că provin din cultura evreiască. Convertirea multor tineri evrei la creștinism este, de asemenea, o sursă de serioasă de îngrijorare pentru iudaism.

Totuși, iudaismul rabinic și-a lăsat amprenta neștearsă pe catolicism.

Tipuri de iudaism

Există iudaismul ortodox, conservator și cel reformat. Mai există și hassidism (din care s-a dezvoltat mai târziu și mișcarea Lubovitch, sub conducerea rabinului Schneerson): această mișcare a încercat să scape de legalismul arid prin practicarea unui tip de religie bazat mai mult pe emoții. Acesta poate fi văzut și ca o dezvoltare a cabalei.

Apoi  mai există și sionism: sionismul religios și sionismul secular. Evreii ortodocși nu privesc statul Israel de astăzi ca fiind împlinirea profeției vechi-testamentare. Theodor Hertzel, întemeietorul statului Israel, era ateu, și tot așa era și Ben Gurion.

Iudaismul se află în căutarea propriei identități și în Israel nu s-a ridicat încă un lider spiritual. Dar cum rămâne cu anticristul? Isus a spus: „Când va veni, voi (evreii) îl veți primi”. Aceasta înseamnă că anticristul va fi ușor de recunoscut și, chiar mai mult, el este cel menit să reconstruiască templul.

Cabala înseamnă, literalmente, „a primi (ceea ce a fost transmis = tradiția)” și este o compilație de idei și practici evreiești mistice. Deși originile sale datează din perioada celui de-al doilea templu (via Qum’ran), cabala a câștigat popularitate în secolul XII. Cabala reprezintă varianta evreiască a mișcării sufiste din cadrul islamului.

Învățăturile mistice ale cabalei au fost influențate de platonism și gnosticism și au de-a face cu subiecte cum ar fi interpretarea carului descris în Ezechiel (Ma’aseh Merkava) și arătarea lui Dumnezeu în formă umană. Alte aspecte includ meditarea la numele lui Dumnezeu și explicații simbolice date numerelor și literelor din alfabetului ebraic.

La început, aceste învățături erau restrânse la câțiva studenți talmudici avansați, însă ulterior s-au răspândit în popor, după ce evreii au fost alungați din Spania în 1492. Safed, un oraș din Galileea, a devenit centrul cabalei. Aici, rabinul Isaac Luria a dezvoltat cabala în anul 1572. În secolul următor, cabala a căpătat accente mesianice, ceea ce a făcut ca unii să-și imagineze că ei sunt Mesia. După un dezastru major cauzat de un astfel de pretendent, pe nume Shabbtai Zvi (în anii 1660), cabala a fost redusă din nou la doar câțiva studenți talmudici erudiți, până în urmă cu vreo 20 de ani, când s-a răspândit din nou în popor.

Astăzi există un nou interes față de învățăturile mistice ale cabalei, atât în rândul evreilor, cât și al neevreilor. Partea teoretică a cabalei, care face speculații despre natura lui Dumnezeu, este diferită de cea practică, care pune accentul pe accederea în forțele supranaturale prin ascetism și ascultarea față de Tora. Aceste aspecte au reușit să atragă, de curând, oameni ca Madonna și Kylie Minogue, însă pentru ei, cabala este aproape ca o versiune evreiască a mișcării New Age.

Creștinii evrei au fost cunoscuți sub denumirea de ebioniți. Ei acceptau numai Evanghelia după Matei și respingeau scrierile apostolului Pavel, pe care îl considerau un trădător și un eretic. Ei nu credeau în nașterea din fecioară și nici în divinitatea lui Ieșua. Ebioniții credeau că Yeshua – în virtutea faptului că era un om neprihănit și că a împlinit Legea – a devenit Mesia. De asemenea, mai credeau că Yeshua se va întoarce pentru a întemeia împărăția lui Dumnezeu.

Pe la sfârșitul secolului IV, iudaismul mesianic, așa cum îl știm noi astăzi, a încetat să mai existe. Majoritatea credincioșilor evrei au intrat în rândurile creștinilor, însă în 1967, când Ierusalimul a intrat în stăpânirea evreilor, a început trezirea mesianică din perioada modernă. Dumnezeu a început să lucreze cu putere printre evreii din lumea întreagă.

Astăzi, evreii mesianici se consideră a fi partea evreiască a trupului lui Mesia, „măslinul firesc” (Romani 11). Ei își păstrează identitatea evreiască, își circumcid copiii, țin sabatul și hagim (sărbătorile lor), care devin acum mult mai pline de semnificație în lumina Noului Legământ. Ei se consideră a fi păcătoși convertiți, nu evrei convertiți, și li se mai spune și evrei întregiți.

Potrivit unui studiu recent, există aproximativ 10.000 de evrei mesianici în Israel (fără a număra copiii), organizați în 36 kehilot (congregații) în toată țara. Ei se consideră a fi parte din rămășița credincioasă, chemată de Dumnezeu să locuiască în țara lor, să fie lumina poporului și un martor al faptului că Isus este, într-adevăr, Mesia și Răscumpărătorul lui Israel.

Atitudinea evreilor creștini față de Isus

O atitudine pozitivă față de Isus a apărut destul de târziu, din cauza unei vederi liberale despre persoana Sa (doar un om bun). În mintea multora rămâne însă această obiecție:dacă Isus a fost Mesia, de ce nu s-a instaurat împărăția lui Dumnezeu (în termenii evreiești)? Mai mult, chiar dacă El ar fi fost Mesia, acest lucru nu însemna că El este divin, pentru că iudaismul nu credea într-un Mesia divin. Această concepție pare să fi apărut ca reacție la afirmațiile creștinilor.

Totuși, începem să observăm apariția unor afirmații puțin ezitante în sensul bun al cuvântului. Există acum un departament de Studii în Noul Testament la Universitatea din Ierusalim, condus în trecut de Prof. David Flusser, care, într-un articol din noua Enciclopedie ebraică, afirmă: „Dacă, așa cum cred creștinii, martirul a fost, în același timp, și Mesia, atunci moartea lui are o importanță cosmică (pentru că el era divin?)…”

 CREȘTINISMUL

Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste. Acesta a început ca o sectă în cadrul iudaismului, care ulterior a fost exclusă din acesta și s-a dezvoltat într-o nouă religie. Cu toate acestea, rădăcinile creștinismului se ală în cadrul iudaismului.

Creștinismul pretinde că Noul Testament este o continuare logică a Vechiului Testament (Scripturile ebraice). Astfel, pentru creștini, Noul Testament reprezintă Vechiul Testament + Mesia + Duhul Sfânt.

Fondatorul creștinismului a fost un remarcabil rabin evreu, care predica cu o autoritate ieșită din comun și a devenit cunoscut ca înfăptuitor de minuni. Acest învățător susținea în mod clar că salvarea era pentru proscrișii societății evreiești, dar și pentru neevrei. După execuția sa, în urma acuzației de blasfemie și răzvrătire, el, după cum susținea, a înviat din morți și și-a trimis reprezentanții săi să meargă și să predice Evanghelia (vestea bună despre moartea sa ispășitoare și despre învierea sa).

Un important punct de cotitură a avut loc atunci când Saul, un rabin de seamă și un înflăcărat evreu fundamentalist, a fost atras la credința creștină printr-o viziune dramatică. Odată cu Saul, numit mai târziu Pavel, observăm o dezvoltare majoră în ceea ce privește misiunea printre neevrei. Mare parte din scrierile sale reprezintă un demers de apărare în privința acestei situații, precum și o analiză a implicațiilor ce decurg de aici.

Ruperea creștinismului de iudaism a avut loc între primul și cel de-al doilea război al evreilor, perioadă în care a existat o mare presiune pe evreii convertiți pentru a se întoarce la origini și a-și apăra pământul strămoșesc. Iudaismul a luat astfel o direcție anti-creștină, iar mai târziu evreii se bucurau de ocazia de a-i trăda pe creștini, predându-i autorităților romane pentru a fi executați. Acesta a fost începutul unei ostilități care a crescut treptat, devenind un antisemitism virulent.

Către sfârșitul primului secol, biserica a fost asaltată de o erezie numită gnosticism, care se reflectă în unele din scrierile apostolului Ioan. Apoi, în secolele următoare, pe măsură ce tot mai mulți păgâni provenind din medii influențate de platonism se alăturau bisericii, acest curent filosofic (și, într-o mai mică măsură, și aristotelianismul și stoicismul) a dus la apariția multor erezii, care au fost combătute în conciliile bisericești. Din cauza unor diferențe teologice nesoluționate, secolele V și VI au fost martorele despărțirii Bisericii nestoriene și a celor cinci biserici monofizite (din Armenia, Siria, Egipt, Etiopia și India) de biserica-mamă.

În ciuda respingerii ereziilor, elemente ale filosofiilor din spatele lor și-au lăsat amprenta asupra bisericii, astfel încât, în perioada Evului Mediu, a apărut un amestec de filozofie păgână, legalism iudaic și creștinism, iar biserica avea mare nevoie de reformare. Această reformă sau reformare din păcate nu a fost acceptată de Biserica Catolică (sau Ortodoxă), iar reformatorii și adepții lor au fost excomunicați, având astfel loc o ruptură, care a dus la apariția bisericilor protestante.

Începând cu secolul II d.Hr., între creștinismul răsăritean și cel apusean au început să apară diferențe în materie de limbaj, civilizație și filozofie. Acest lucru a dus, în cele din urmă, la schisma din secolul XI, în urma căreia au luat naștere Biserica Catolică (în Apus) și Biserica Ortodoxă (în Răsărit). Începând cu Evul Mediu, în creștinism au existat perioade de trezire spirituală. În secolul XIX a avut loc dezvoltarea teologiei liberale, care a dus la diluarea mesajului creștin și la reacții împotriva aceste situații. Descoperirea unor adevăruri proaspete și îndelung neglijate a determinat apariția unor noi denominații, astfel încât creștinismul a ajuns să arate ca un colaj format din diverse grupuri. De fapt, toate acestea pot fi împărțite în trei categorii:

1. Cei pentru care autoritatea supremă este Biblia.

2. Cei pentru care autoritatea supremă este Biserica.

3. Cei pentru care autoritatea supremă este Rațiunea.

Fondatorul: Putem spune fără să greșim că creștinismul rămâne în picioare sau cade odată cu fondatorul său și cu succesul (sau eșecul) bisericii în ceea ce privește trăirea în conformitate cu idealurile acestuia. Fondatorul creștinismului a fost un rabin neortodox, care a pretins că el este Mesia. El susținea că împlinește speranțele mesianice vechi-testamentare. De asemenea, el susținea că Vechiul Testament a indicat întotdeauna înspre venirea lui Mesia și că el era persoana așteptată. Prin urmare, prima întrebare la care trebuie să dăm un răspuns este urătoarea:

Cine era Mesia și ce trebuia el să facă?  Mesia este un alt termen folosit cu referire la regele lui Israel, însă din profețiile vechi-testamentare reiese în mod clar că era așteptat un Mesia divin, deși ceva îi împiedica pe evrei să înțeleagă acest lucru (Isaia 9:6; Mat. 26:63). Poporul Israel aștepta un Profet desăvârșit (unul mai mare decât Moise), un Preot și un Rege. Mesia trebuia să fie toate acestea la un loc. Se pare că aspectul divin al lui Mesia din profețiile vechi-testamentare a fost minimalizat în mod deliberat de către instituțiile evreiești atunci când creștinismul a început să devină o amenințare pentru iudaism.

Mesia era așteptat să elibereze poporul Israel de dușmanii săi, să încheie un nou legământ cu acesta, care să ducă la iertare și la primirea darului Duhului Sfânt și să transforme Israelul în liderul națiunilor, de unde beneficiile domniei lui Mesia se revărsa peste restul lumii. Întrebarea este: Cum urma să se realizeze acest lucru?

Răspunsul este: prin împlinirea misiunii profețite pentru Robul care suferă. Această misiune sau lucrare este descrisă în detaliu în cartea profetului Isaia. Mesia urma să aibă o lucrare miraculoasă și să moară ca jertfă de ispășire pentru păcatul poporului (Israel).

Isus s-a identificat pe sine de mai multe ori cu Robul care suferă din a doua parte a cărții Isaia. De fapt, accentul principal al lucrării sale a fost împlinirea misiunii Robului care suferă. De asemenea, accentul principal al celei de-a doua veniri este împlinirea restului profețiilor. Cu alte cuvinte, prima sa venire a avut ca scop pregătirea terenului pentru cea de-a doua venire.

În timpul perioadei inter-testamentare, printre evrei s-au făcut multe speculații cu privire la viitor: mulți credeau că vor apărea câteva personaje mesianice. Totuși, Isus a pretins că el este împlinirea tuturor profețiilor. După cum putem observa noi acum, Robul care suferă era unul din rolurile lui Mesia.

Alegerea: Liderii evrei aveau trei opțiuni:

Isus fie a fost 1. Nebun, 2. Rău (i.e. un impostor), sau 3. Adevărat. Ei ai ales a doua variantă. Se înțelege de la sine că alegerea lor a fost greșită, iar istoria ulterioară a poporului evreu reprezintă o mărturie elocventă în sensul acesta. Urmarea clară a fost distrugerea națiunii lor și un exil mai lung decât orice alt exil. În spatele acestor lucruri trebuie să existe un motiv întemeiat, însă evreii refuză să recunoască asta.

 Afirmațiile lui Hristos sunt susținute de următoarele:

1. Cuvintele sale. El a pretins nu doar că vorbește cuvintele lui Dumnezeu, ci chiar că el este Cuvântul lui Dumnezeu (i.e. sursa întregii revelații a lui Dumnezeu și dătătorul vieții veșnice). Cu alte cuvinte, el pretinde să fie cea de-a doua Persoană a Trinității, al cărei rol este să-L reveleze pe Tatăl și să dea Duhul Sfânt, cea de-a treia Persoană a Trinității. Argumentul lui Petru din Fapte 2 este următorul: pentru că Duhul Sfânt a fost dat, acest lucru demonstrează că Isus este Mesia. Vă provoc să citiți Noul Testament și, în special Evanghelia după Ioan, și să vedeți dacă veți fi frapați de cuvintele lui sau nu. Gărzile care au fost trimise să-l aresteze pe Isus s-au întors cu mâinile goale, exclamând: „N-am auzit pe nimeni să vorbească ca omul acesta!”

2. Minunile făcute de el. Isus a făcut minuni pe care nu le mai făcuse nimeni vreodată. Astfel, el a demonstrat că este același cuvânt care vorbise și la creație, un cuvânt cu autoritate deplină: El a spus un cuvânt și acesta s-a împlini pe loc. Mai mult, aceste minuni au fost profețite ca fiind semnul distinctiv al Robului care suferă (Isaia 61:1-2).

3. Împlinirea profețiilor din Vechiul Testament: Unii susțin că Isus putea să aranjeze lucrurile așa încât să pară că el împlinește toate aceste profeții. Însă unele dintre acele profeții descriu împrejurări care nu pot fi controlate de un om (decât dacă acel om era și Dumnezeu). De exemplu: genealogia sa, locul nașterii, masacrul copiilor din Betleem la nașterea sa, fuga părinților săi în Egipt, existența unui precursor (Ioan Botezătorul), trădarea lui de către unul dintre discipoli săi pentru 30 de arginți cu care s-a cumpărat apoi un ogor, moartea trădătorului său, apariția unor martori mincinoși la procesul său, eroarea judiciară, soldații care au tras la sorți pentru hainele sale la locul execuției, oțetul care i-a fost oferit când se afla pe cruce, răstignirea și învierea sa. Pe de altă parte, împlinirea literală de către o singură persoană a mai mult de 50 din profețiile vechi-testamentare este puțin probabil să fie doar o coincidență: teoria probabilității exclude această variantă.

Totuși, cea mai mare dovadă a faptului că afirmațiile sale erau adevărate este învierea sa, care fusese profețită de către psalmist, de profetul Isaia, de Osea și confirmată nu doar de discipolii săi, ci și de mai bine de 500 de oameni care au fost martori oculari (1 Cor. 15:6).

Integritatea consemnărilor istorice: În timpul vieții sale, Isus și-a însărcinat apostolii să scrie o relatare a vieții, lucrării și învățăturii sale, și să explice învățătura sa sub inspirația Duhului Sfânt. Aceasta înseamnă că paternitatea Noului Testament este restrânsă la apostoli și cercul apostolic. Noi avem astăzi mai mult de 5.000 de manuscrise ale Noului Testament, conținând texte complete sau fragmente de text. Cele mai timpurii fragmente de text datează din jurul anului 50 d.Hr. (fragment din Marcu 6:52-53 descoperit la Qum’ran, precum și alte numeroase fragmente din Noul Testament, care nu pot data mai târziu de anul 70 d.Hr.) și 125 d.Hr. (Ioan 18:31-33, 37). Cele mai vechi manuscrise complete ale Noului Testament datează din secolul IV d.Hr. (Codex Vaticanus și Codex Sinaiticus), secolul V d.Hr. (Codex Alexandrinus) și secolul VI d.Hr. (Codex Bezae). În comparație cu acestea, De Bello Gallico de Caesar a fost scrisă în jurul anului 50 î.Hr., cel mai timpuriu manuscris pe care îl avem datează din secolul VIII d.Hr.. Cele mai timpurii manuscrise ale Analelor lui Tacitus (55-120 d.Hr.) datează din secolele IX și XI d.Hr. Toate acestea ne conduc la concluzia că Noul Testament este textul cel mai bine atestat din zona mediteraneană.

În cele din urmă, ce au de-a face toate aceste lucruri cu mine? Dacă admitem că Isus este Mesia al evreilor, fără de care poporul evreu nu poate intra în destinul pregătit de Dumnezeu pentru ei, ce are aceasta de-a face cu mine, un neevreu? Musulmanii, de pildă, ar spune că deși Isus este Mesia al evreilor, Mahomed este Profetul arabilor. Biblia însă spune foarte clar că:

1. Mesia al evreilor va fi conducătorul lumii întregi, și nu doar regele lui Israel (Isaia 9:7) .

2. Jertfa sa a fost pentru păcatele întregii lumi. El a murit, nu doar pentru păcatele noastre, spune apostolul Ioan, un evreu, ci pentru păcatele întregii lumi (1 Ioan 2:2).

3. Isus a spus în mod specific că Evanghelia trebuie predicată fiecărei națiuni. După cum au descoperit apostolii mai târziu, acest lucru însemna că Evanghelia trebuie predicată și neevreilor, pentru că le era adresată și lor. Pavel, în Romani 2 și 3 ajunge la concluzia că toți (atât evrei, cât și neevrei) au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu; prin urmare, toți au nevoie de salvare.

Biblia spune în mod clar că:

1. Noi trebuie să fim împăcați cu Dumnezeu și să primim iertare pentru păcatele noastre.

2. Noi trebuie să fim născuți din nou în familia lui Dumnezeu.

3. Noi trebuie să avem viață eternă, pentru ca atunci când vom învia din morți, să trăim pentru totdeauna (vom fi pentru totdeauna în afara sferei păcatului și a morții). Aceasta este ceea ce Biblia numește nemurire. Acesta este exact lucrul pe care l-a pierdut Adam din cauza necredinței și a răzvrătirii sale.

Aceasta este Evanghelia Veștii Bune și aceasta este ceea ce face ca creștinismul să fie ceva unic.

Biblia spune: Crede în Domnul Isus Hristos și vei fi salvat:

1. Cum poți fi salvat? Jertfa lui Mesia va fi pusă în contul tău.

2. Cum se poate ca ceea ce cred eu să determine destinul meu veșnic? Sigur trebuie să faci ceva?

Vrei să spui că dacă cred că este un șoarece în gaura aceea din perete, asta va schimba realitatea lucrurilor? Însă nu la aceasta se referă Biblia atunci când vorbește despre credință. A crede înseamnă să crezi ceea ce spune Dumnezeu în Cuvântul Său, renunțând cu totul la ceea ce știm că este greșit și rugându-l pe Hristos să preia cârma vieții noastre. Aceasta este, în esență, decizie morală.

Dumnezeu ne duce înapoi la un principiu găsit în primele pagini ale cărții Geneza și care reprezintă esența problemei noastre. El ne duce înapoi la locul faptei primilor noștri părinți. Adam și Eva nu au crezut ceea ce Dumnezeu a spus și acesta a fost începutul rebeliunii lor. Ceea ce spui tu se poate să nu aibă o prea mare importanță, însă ceea ce spune Dumnezeu este de cea mai mare importanță, pentru că El este Dumnezeu. Persoana din spatele cuvintelor este cea care contează. Credința înseamnă reversul procesului care a început în grădina Edenului: necredință și răzvrătire. Te provoc să începi să citești Noul Testament și să-l rogi pe Dumnezeu să-ți vorbească, pentru că Biblia spune: „Credința vine în urma auzirii și auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s