NOUĂ CARACTERISTICI AL UNEI BISERICI SĂNĂTOASE

Nouă Caracteristici ale Unei Biserici Sănătoase

Dr. Mark Dever

Predicarea Expozitivă

Locul de început este începutul lui Dumnezeu cu noi-vorbirea Lui către noi. Acesta este modul prin care a venit sănătatea noastră spirituală, şi acesta este modul prin care va veni sănătatea spirituală a bisericii de asemeni. Foarte important pentru fiecare persoană implicată în activităţi de conducere în biserică, şi în mod special pentru pastorul bisericii, este devotamentul pentru predicarea expozitivă, una din cele mai vechi metode de predicare. Acesta este modul de predicare al cărui scop este să expună ceea ce este relatat într-un anumit pasaj din Scriptură, explicându-i cu atenţie înţelesul acestuia şi aplicându-l congregaţiei (vezi Neemia 8:8). Sunt, bineînţeles, multe alte metode de predicare. Predicile tematice, de exemplu, adună toată învăţătura Scripturii cu privire la un singur subiect, cum ar fi rugăciunea, sau dărnicia. Predicarea biografică ia viaţa unui anumit personaj din Biblie şi îl descrie ca o expunere a harului lui Dumnezeu şi ca un exemplu de speranţă şi credincioşie. Dar predicarea expozitivă reprezintă altceva-o explicaţie şi o aplicaţie a unei anumite părţi a Cuvântului lui Dumnezeu.

Predicarea expozitivă presupune o credinţă în autoritatea Scripturii, dar mai este ceva. Un devotament pentru predicarea expozitivă reprezintă un devotament pentru ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Aşa cum profeţilor Vechiului Testament şi apostolilor Noului Testament nu le-a fost dată doar o însărcinare de a merge şi a vorbi, ci au avut un anume mesaj, astfel predicatorii de astăzi au autoritatea să vorbească de la Dumnezeu numai atât timp cât ei vorbesc cuvintele Lui. De aceea autoritatea predicatorului expozitiv începe şi se termină cu Scriptura. Uneori oamenii pot încurca predicarea expozitivă cu stilul unui predicator expozitiv favorit, dar aceasta nu este fundamental o problemă de stil. Aşa cum alţii au observat, predicarea expozitivă nu reprezintă în final aşa de mult cum spunem ceea ce spunem, ci cum decidem ce să spunem. Ea nu este evidenţiată de un anumit format, ci de un conţinut biblic.

Cineva ar putea accepta fericit autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu şi ar putea chiar să-şi declare credinţa în infailibilitatea Bibliei; totuşi dacă acea persoană în practică (chiar dacă intenţionat sau nu) nu predică expozitiv, niciodată nu va predica mai mult decât ceea ce ştie deja. Un predicator poate lua o parte a Scripturii şi poate predica congregaţiei o temă care este importantă, dar fără a predica esenţa acelui pasaj. Când se întâmplă un astfel de lucru, predicatorul şi congregaţia doar aud din Scriptură ceea ce ei deja ştiu.

În contrast, când predicăm dintr-un pasaj din Scriptură în context, expozitiv-făcând din esenţa pasajului esenţa mesajului-auzim de la Dumnezeu lucruri pe care nu am intenţionat să le auzim când am început. De la chemarea iniţială la pocăinţă până la domeniul din viaţa noastră cu privire la care Duhul ne-a mustrat cel mai recent, toată mântuirea noastră constă în auzirea lui Dumnezeu în moduri în care, înainte de a-L auzi, niciodată nu am fi crezut că-L putem auzi. Această, foarte practică, supunere în faţa Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să fie evidentă în lucrarea unui predicator. Nu faceţi aici nici o greşeală: în final este responsabilitatea bisericii să se asigure că este aşa. (Mărturisiţi responsabilitatea pe care Isus o dă congregaţiei în Matei 18, sau Pavel în II Timotei 4.) O biserică nu trebuie să încarce niciodată o persoană cu responsabilitatea supravegherii spirituale a turmei dacă în practică, acea persoană, nu arată un angajament în a asculta şi a învăţa pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu. O astfel de practică va împiedica inevitabil creşterea bisericii, încurajând-o să crească doar până la nivelul pastorului. Într-un asemenea caz, biserica se va conforma încet minţii lui, şi nu lui Dumnezeu.

Oamenii lui Dumnezeu întotdeauna au fost creaţi prin Cuvântul lui Dumnezeu. De la creaţie în Geneza 1 până la chemarea lui Avram în Geneza 12, de la viziunea văii oaselor uscate în Ezechiel 37 până la venirea Cuvântului viu, Dumnezeu întotdeauna şi-a creat oamenii prin Cuvântul Său. Aşa cum Pavel scrie în Romani, „credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (10:17). Sau, aşa cum Pavel a scris corintenilor, „Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii” (I Cor. 1:21).

Predicarea expozitivă sănătoasă este de multe ori izvorul creşterii în biserică. În experienţa lui Martin Luther, o asemenea atenţie sporită acordată Cuvântului lui Dumnezeu a fost începutul reformei. Noi, de asemeni, trebuie să fim devotaţi în a fi biserici reformate în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu. Odată, când am predat un seminar de o zi despre puritanism la o biserică din Londra, am menţionat că predicile puritane erau câteodată lungi de două ore. Atunci, o persoană a bolborosit audibil, şi a întrebat, „Cât timp a lăsat acest lucru închinării?” Presupunerea era că în acest caz cuvântul lui Dumnezeu predicat nu constituie închinare. Am răspuns că mulţi creştini protestanţi englezi ar fi considerat auzirea cuvântului lui Dumnezeu pe limba lor şi răspunsul în vieţile lor cu privire la acesta, partea esenţială a închinării lor. Faptul că au avut timp să cânte împreună ar fi fost o grijă comparativ mică.

Bisericile noastre trebuie să redobândească centralitatea Cuvântului faţă de închinare. Auzind cuvântul lui Dumnezeu şi răspunzându-i poate include laudă şi mulţumire, mărturisire şi proclamare, şi fiecare din acestea se pot regăsi în cântare, dar nu este obligatoriu să fie aşa. O biserică bazată pe muzică-de orice gen-este o biserică construită pe nisip. Predicarea este componenta fundamentală a păstoririi. Rugaţi-vă pentru pastorul vostru, ca să se dedice riguros studiului Scripturii, cu atenţie şi seriozitate, şi ca Dumnezeu să-l călăuzească în înţelegerea Cuvântului, în aplicarea acestuia în propria-i viaţă şi în biserică (vezi Luca 24:27; Fapte 6:4; Efeseni 6:19-20). Dacă eşti pastor roagă-te cu privire la aceste lucruri pentru tine. Roagă-te de asemeni şi pentru alţii care predică şi învaţă pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu. În final, roagă-te ca bisericile noastre să aibă devotament în auzirea Cuvântului lui Dumnezeu predicat expozitiv, astfel ordinea de zi a fiecărei biserici să fie într-o continuă, crescândă formare de către ordinea de zi a lui Dumnezeu în Scriptură. Devotamentul pentru predicarea expozitivă este o caracteristică a unei biserici sănătoase.

Teologia Biblică

Predicarea expozitivă este importantă pentru sănătatea unei biserici. Dar fiecare metodă, oricât de bună, este deschisă abuzului, şi de aceea trebuie să fie deschisă testării. În bisericile noastre, grija noastră ar trebui să nu fie numai de cum suntem învăţaţi, dar şi de ceea ce suntem învăţaţi. Ar trebui să apreciem sănătatea, în special în înţelegerea noastră pentru Dumnezeul bibliei şi a căilor lui pentru noi.

În epistolele lui Pavel către Timotei şi Tit, „sănătos” înseamnă demn de încredere, corect sau credincios. La origine, este o imagine din lumea medicală însemnând în totalitate sau sănătos. Citim în I Timotei 1 că învăţătura sănătoasă este dată de evanghelie şi este contrariul nelegiuirii şi a păcatului. Chiar mai clar, în I Timotei 6:3, Pavel descrie contrastul dintre „falsele doctrine” şi „cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi … învăţătura dumnezeiască”. Aşa că în a II-a scrisoare către Timotei, Pavel îl îndeamnă pe Timotei „Dreptarul învăţăturilor sănătoase, pe care le-ai auzit de la mine, ţine-l cu credinţa şi dragostea care este în Hristos Isus” (II Timotei 1:13). Pavel îl avertizează pe Timotei „Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor” (II Timotei 4:3). Când Pavel a scris unui alt tânăr pastor, Tit, a avut temeri similare. Pe oricine va numi Tit ca prezbiter, spune Pavel, trebuie „să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, pentru ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă, şi să înfrunte pe potrivnici” (Tit 1:9). Pavel îl impulsionează pe Tit să mustre falşii învăţători „ca să fie sănătoşi în credinţă” (Tit 1:13). Pavel îl însărcinează pe Tit spunându-i, „tu însă, vorbeşte lucruri care se potrivesc cu învăţătura sănătoasă” (Tit 2:1).

Dacă ar fi să expunem tot ceea ce constituie învăţătură sănătoasă, ar fi nevoie să reproducem toată Biblia. Dar în practică, fiecare biserică decide problemele în care: este nevoie să fie înţelegere completă, poate fi neînţelegere limitată, sau poate fi libertate completă. În biserica în care slujesc în Washington, D.C., noi cerem oricărei persoane ce se vrea a fi un membru să creadă în mântuire numai prin lucrarea lui Isus Hristos. De asemeni mărturisim aceleaşi (sau foarte asemănătoare) înţelegeri ale botezului credincioşilor şi a politicii bisericii. Uniformitatea între aceste ultime două aspecte nu este esenţială pentru mântuire, însă concordanţa cu ele este de ajutor practic şi sănătos pentru viaţa bisericii. Putem admite unele neconcordanţe asupra problemelor care nu par necesare atât pentru mântuire cât şi pentru viaţa practică a bisericii. Astfel, de exemplu, chiar dacă toţi suntem de acord că Hristos va reveni, nu suntem surprinşi de faptul că există neconcordanţe cu privire la vremea când El se va întoarce. Noi putem să ne bucurăm de toată libertatea în probleme care nu sunt importante ori clare, cum ar fi corectitudinea rezistenţei armate, sau adevăratul autor al epistolei către Evrei. În toate acestea, principiul ar trebui să fie clar: cu cât ne apropiem mai mult de centrul credinţei noastre, cu atât mai mult aşteptăm să vedem unitatea noastră exprimată într-o înţelegere împărtăşită a credinţei. Biserica primară a luat-o astfel: în lucrurile necesare unitate, în cele nenecesare diversitate, în toate lucrurile caritate.

Învăţătura sănătoasă include un angajament clar pentru doctrinele adesea neglijate, dar clar biblice. Dacă trebuie să învăţăm învăţătura sănătoasă a Bibliei, trebuie să găsim o cale să acceptăm chiar şi doctrinele ce ar putea fi greu de acceptat, sau chiar potenţial divizive, dar acestea sunt fundamentale lucrării lui Dumnezeu în jurul nostru. De exemplu, doctrina biblică a alegerii este adesea evitată din cauză că este prea complexă, sau prea confuză. Cu toate că, este de necontestat faptul că această doctrină este biblică, şi că este importantă. Atât timp cât aceasta poate avea implicaţii pe care nu le înţelegem în totalitate, nu este o problemă măruntă faptul că salvarea noastră vine în cele din urmă de la Dumnezeu decât de la noi. Alte întrebări importante ale căror răspunsuri biblice au fost neglijate:

Oamenii sunt la origine buni sau răi? Au ei nevoie doar de încurajare şi respect de sine, sau au nevoie de iertare şi viaţă nouă?

Ce a făcut Isus Hristos prin moartea Sa pe cruce? A făcut El posibilă o opţiune, sau a fost înlocuitorul nostru?

Ce se întâmplă când cineva devine creştin?

Dacă suntem creştini, putem noi să fim siguri că Dumnezeu va continua să îi pese de noi?

Dacă este aşa, este grija Lui permanentă bazată pe credincioşia noastră, sau a Lui?

Toate aceste întrebări nu sunt doar problemele teologilor dedicaţi sau a tinerilor studenţi de seminar. Ele sunt importante pentru fiecare creştin. Aceia dintre noi care suntem pastori ştim cât de diferit am păstori pe oameni dacă răspunsurile noastre la oricare din aceste întrebări s-ar schimba. Credincioşia pentru Scriptură cere să vorbim despre aceste idei, cu claritate si autoritate.

Înţelegerea noastră despre ceea ce ne învaţă Biblia despre Dumnezeu este crucială. Dumnezeul biblic este Creator şi Domn; şi cu toate acestea suveranitatea Sa este negată, chiar şi în biserică. Pentru creştinii doar cu numele, să se împotrivească ideii de suveranitate a lui Dumnezeu în creaţie şi mântuire, este o joacă cu un păgânism pios. Mulţi creştini vor avea întrebări sincere despre suveranitatea lui Dumnezeu, dar o susţinută, tenace negare a suveranităţii lui Dumnezeu ar trebui să ne îngrijoreze. Să botezi o asemenea persoană este ca şi cum ai boteza o inimă care este într-un fel necredincioasă. Să admiţi o astfel de persoană în frăţietate ar fi să o tratezi ca şi când ea crede în Dumnezeu, când de fapt ea nu crede.

Pe cât de periculoasă este această împotrivire în orice creştin, cu atât mai periculoasă este în liderul congregaţiei. Să numeşti ca lider o persoană care pune la îndoială suveranitatea lui Dumnezeu ori care înţelege greşit învăţătura biblică în aceste probleme este ca şi când dăm exemplu o persoană care nu vrea deloc să se încreadă în Dumnezeu. O astfel de numire poate obstrucţiona creşterea spirituală a bisericii. De prea multe ori astăzi cultura noastră ne încurajează să transformăm evanghelizarea în publicitate şi explică lucrarea Duhului în termeni de marketing. Dumnezeu însuşi este de multe ori remodelat după imaginea omului. În astfel de timpuri, o biserică sănătoasă trebuie să aibă special grijă să se roage pentru lideri care au o pricepere biblică şi experimentată a suveranităţii lui Dumnezeu şi devotament pentru învăţătura sănătoasă, în toată gloria ei biblică. O biserică sănătoasă este caracterizată de o predicare expozitivă şi de o teologie biblică.

Înţelegerea Biblică a Veştii Bune

Este deosebit de important să avem o teologie biblică într-o zonă specifică a vieţii bisericii-înţelegerea noastră pentru Vestea Bună a lui Isus Hristos-Evanghelia. Evanghelia este inima creştinătăţii, şi astfel ar trebui să fie şi inima credinţei noastre. Noi toţi ca şi creştini ar trebui să ne rugăm pentru a ne păsa mai mult de minunata Veste Bună a mântuirii prin Isus Hristos decât de orice altceva din viaţa bisericii. O biserică sănătoasă este plină de oameni care au inimă pentru evanghelie, şi a avea inimă pentru evanghelie înseamnă a avea o inimă pentru adevăr-pentru prezentarea făcută de Dumnezeu Lui însuşi, nevoilor noastre, asigurării lui Hristos în ceea ce priveşte mântuirea noastră şi a responsabilităţilor noastre.

Când eu prezint cuiva evanghelia, încerc să amintesc patru puncte-Dumnezeu, omul, Hristos şi răspunsul. Am împărtăşit eu cu această persoană adevărul despre Dumnezeul nostru Sfânt şi Creator Suveran? Am explicat eu clar că noi ca fiinţe umane suntem o mixtură stranie, creaturi făcute după imaginea lui Dumnezeu şi totuşi căzute, păcătoase şi separate de El? Înţelege persoana cu care vorbesc cine este Hristos-Dumnezeul om, singurul mediator între Dumnezeu şi om, substitutul nostru şi Domn înviat? Şi în final, chiar dacă am împărtăşit cu el toate acestea, înţelege el că trebuie să răspundă evangheliei, că trebuie să creadă acest mesaj şi să se întoarcă de la viaţa sa de egocentrism şi păcat?

A prezenta evanghelia ca şi un aditiv care să dea necreştinilor ceea ce ei vor în mod normal (bucurie, pace, fericire, împlinire, respect de sine, dragoste) este parţial adevărat, dar numai parţial adevărat. Aşa cum J. I. Packer spune, „o jumătate de adevăr ce maschează un adevăr întreg devine un neadevăr total”. Fundamental, fiecare are nevoie de iertare. Avem nevoie de viaţă spirituală. A prezenta evanghelia mai puţin radicală decât atât poate duce la false convertiri şi o membralitate lipsită de sens din ce în ce mai mult, ambele făcând evanghelizarea oamenilor din jurul nostru mult mai dificilă. Membrii bisericii noastre împrăştiaţi în case, în birouri şi vecinătăţi vor vedea mai mulţi necreştini, chiar în această zi, pentru mult mai mult timp, decât vor petrece vreodată cu creştini duminica. Fiecare din noi are o formidabilă veste a salvării în Hristos. Haideţi să nu o schimbăm cu altceva. Şi haideţi să o împărtăşim astăzi! George W. Truett, marele lider creştin al generaţiei trecute şi pastor al FirstBaptistChurch, Dallas, Texas a spus:

„Vina supremă pe care o putem aduce unei biserici…este aceea că o biserică este lipsită de pasiune şi compasiune pentru sufletele umane. O biserică este nimic mai mult decât un club etic dacă compasiunea ei pentru sufletele pierdute nu dă pe deasupra şi dacă nu caută să îndrepte sufletele pierdute spre înţelegerea lui Isus Hristos.”  O biserică sănătoasă cunoaşte evanghelia, şi o împărtăşeşte.

Înţelegerea Biblică a Convertirii

La primul serviciu al bisericii noastre, în 1878, am adoptat o declaraţie de credinţă. A fost o versiune consolidată a Mărturiei de Credinţă de la New Hampshire din 1833. Această mărturie a devenit baza Credinţei şi Mesajului Baptist, adoptată de Convenţia Baptistă de Sud în 1925 şi din nou, într-o versiune revizuită şi redusă, în 1963. În declaraţia noastră de credinţă, Articolul VIII spune:

Noi credem că Pocăinţa şi Credinţa sunt îndatoriri sacre, şi de asemeni daruri ale harului, elaborate în sufletele noastre de către Duhul regenerant al lui Dumnezeu; prin care fiind adânc convinşi de vina, pericolul şi neputinţa noastră, şi de calea salvării prin Hristos, ne întoarcem spre Dumnezeu cu căinţă neprefăcută, mărturisire, şi cerere de iertare; în acelaşi timp primindu-L din toată inima pe Domnul Isus Hristos ca Profet, Preot şi Rege, şi bazându-ne numai pe El ca singur şi suficient Salvator.

Observaţi că această declaraţie vorbeşte despre convertirea noastră, întoarcerea noastră. Noi ne întoarcem pentru că suntem „profund convinşi de vina noastră, pericolul şi neputinţa noastră, şi de calea salvării prin Hristos”. Şi cum se întâmplă această întoarcere – care este compusă din pocăinţă şi credinţă? Este „elaborată în sufletele noastre de către Duhul regenerant al lui Dumnezeu”. Declaraţia citează apoi două pasaje din scriptură pentru a susţine idea: Fapte 11:18, „După ce au auzit aceste lucruri, s-au potolit, au slăvit pe Dumnezeu, şi au zis: Dumnezeu a dat deci şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa.” şi Efeseni 2:8, „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.” Dacă înţelegem convertirea ca fiind ceva ce realizăm prin noi înşine în loc de ceva ce Dumnezeu face în noi, atunci o înţelegem greşit. Convertirea, cu certitudine, include acţiunile noastre-noi trebuie să luăm un angajament sincer, o decizie personală lucidă. Chiar astfel, convertirea înseamnă mult mai mult decât aceasta. Scriptura este clară în învăţătura că noi nu călătorim toţi spre Dumnezeu, unii găsind calea deja, în timp ce alţii mai caută încă. De fapt, ea ne prezintă pe noi ca având nevoie de schimbarea inimii, de transformarea minţii, de viaţă în duhurile noastre. Nici unul din aceste lucruri nu le putem face noi. Noi putem face un angajament, însă trebuie să fim mântuiţi. Schimbarea de care are nevoie fiecare persoană, în ciuda a ceea ce s-ar vedea pe dinafară, este atât de radicală, atât de personală, că numai Dumnezeu poate să o îndeplinească. Avem nevoie de Dumnezeu ca să ne convertească.

Îmi aduc aminte de povestirea lui Spurgeon despre vremea când mergea prin Londra iar un om beat a venit la el, s-a sprijinit de stâlpul felinarului de lângă el şi a spus: „Hei, D-le. Spurgeon, eu sunt unul dintre convertiţii dumneavoastră!”. La care Spurgeon a răspuns, „Trebuie să fii unul dintre ai mei-cu siguranţă nu eşti unul al Domnului!”

Un rezultat al neînţelegerii învăţăturii biblice cu privire la convertire poate fi foarte bine faptul că bisericile evanghelice sunt pline de oameni care au făcut angajamente sincere la un anumit punct în viaţa lor, dar care evident, nu au experimentat schimbarea radicală pe care Biblia o prezintă ca şi convertire. În conformitate cu un studiu recent al Consiliului de Studiu Biblic al Baptiştilor de Sud, Baptiştii de Sud (denominaţia mea) au o rată a divorţurilor peste media naţională în America. Cauza pentru o astfel de „mărturie contrară” alături de reputaţi urmaşi ai lui Hristos trebuie să fie, cel puţin în parte, predicarea nebiblică cu privire la convertire.

Cu siguranţă convertirea nu este nevoie să fie o înflăcărată experienţă emoţională, ci trebuie să se evidenţieze prin roadele ei dacă trebuie să fie ceea ce Biblia numeşte convertire reală. Înţelegând punctul de vedere al Bibliei cu privire la convertire reprezintă una din caracteristicile unei biserici sănătoase.

Înţelegerea Biblică a Evanghelizării

Pentru a recapitula, ne-am gândit până acum la caracteristicile ce fac o biserică sănătoasă deosebită: predicarea expozitivă, teologia biblică, şi înţelegerea biblică a evangheliei şi a convertirii. O modalitate de a arăta cât de importante sunt acestea, este aceea de a ne gândi la consecinţele congregaţiilor care pierd aceste caracteristici. Predicile pot deveni foarte uşor repetiţii banale ale unor adevăruri deja ştiute. Creştinătatea poate deveni indistinctibilă de culturile laice înconjurătoare. Evanghelia poate fi transformată în puţin mai mult decât un autoajutor spiritual. Convertirea poate degenera de la o acţiune a lui Dumnezeu la nimic altceva decât o decizie umană. Dar asemenea congregaţii-cu predicare de suprafaţă, gândire laică şi o evanghelie egocentristă ce încurajează la doar un pic mai mult decât o mărturisire verbală făcută cândva despre Hristos (de multe ori prin inaplicarea lui Romani 10: 9)-nu poate vesti bine formidabila veste a salvării în Hristos.

Pentru toţi membrii bisericii, dar în special pentru liderii ce au privilegiul şi responsabilitatea de a da învăţătură, o înţelegere biblică a evanghelismului este crucială. Modul în care cineva împărtăşeşte evanghelia este, bineînţeles, strâns legat de modul în care cineva înţelege evanghelia. Dacă mintea ta a fost formată de către Biblie în ceea ce priveşte Dumnezeu şi evanghelia, nevoia umană şi convertire, atunci o înţelegere corectă a evanghelizării va urma în mod natural. Ar trebui să fim mai mult preocupaţi să cunoaştem şi să predicăm evanghelia însăşi, decât doar să-i învăţăm pe oameni metode şi strategii de răspândire a ei.

Biblic, evanghelizarea prezintă vestea bună liber şi se încrede în Dumnezeu pentru convertirea oamenilor (vezi Fapte 16:14). „Salvarea vine de la Domnul”, (Iona 2:9, Ioan 1: 12-13). Orice altă cale de a forţa naşterea spirituală va fi la fel de utilă ca şi Ezechiel încercând să unească oasele uscate, sau Nicodim încercând să se nască din nou prin el însuşi. Iar rezultatele vor fi similare.

Când convertirea este înţeleasă doar ca o dedicare făcută odată, atunci trebuie să îi aducem pe toţi la acel punct al mărturisirii verbale şi dedicării pe orice cale putem. Biblic totuşi, în timp ce trebuie să ne pese, să pledăm, şi să convingem, prima noastră îndatorire este să fim credincioşi obligaţiilor pe care le avem faţă de Dumnezeu, adică să prezentăm aceeaşi Veste Bună pe care ne-a dat-o El. Dumnezeu va aduce convertire prin prezentarea Veştii Bune pe care o dăm noi (vezi Ioan 1:13, Fapte 18: 9-10). Este încurajator felul în care noii credincioşi deseori par a cunoaşte natura nemeritată a salvării lor. Probabil aţi auzit mărturii, chiar în ultimele săptămâni sau luni, care vă amintesc despre convertire că este lucrarea lui Dumnezeu. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă-şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu-nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2: 8-9).

Dacă membralitatea unei biserici este mult mai mare decât numărul de participanţi la serviciile ei, întrebarea ce ar trebui pusă este: are biserica o înţelegere biblică a convertirii? Mai mult de atât, ar trebui să ne întrebăm ce fel de evanghelizare a fost practicată încât rezultatul a fost ca un număr mare de oameni să fie neimplicaţi în viaţa bisericii, dar totuşi consideră membralitatea o dovadă a mântuirii lor. A obiectat biserica în vreun fel, sau a aprobat această situaţie prin tăcere? Disciplina biblică a bisericii este parte a modului în care acea biserică practică evanghelizarea.

În modul meu personal de evanghelizare, vreau să transmit oamenilor trei lucruri referitoare la decizia pe care ei trebuie să o ia cu privire la evanghelie:

1. decizia are un preţ – şi în consecinţă trebuie luată în considerare cu atenţie, vezi Luca 9:62;

2. decizia este urgentă – şi din această cauză trebuie luată, vezi Ioan 3: 18, 36;

3. decizia merită – şi de aceea ar trebui luată, vezi Ioan 10:10.

Acesta este echilibrul pentru care ar trebui să luptăm în evanghelizarea personală alături de familie şi prieteni. Acesta este echilibrul pentru care ar trebui să luptăm ca şi biserică.

Sunt tipărite câteva surse excelente despre evanghelizare. Pentru a înţelege strânsa legătură între înţelegerea evangheliei şi metodele de evanghelizare pe care le folosim, recomand Tell the Truth, de Will Metzger, (Inter-Varsity Press), şi The Invitation System & Revival & Revivalism, de Iain Murray, (Banner of Truth Trust).
O altă caracteristică a unei biserici sănătoase, deci, este înţelegerea şi practica biblică a evanghelizării. Singura creştere adevărată este creşterea care vine din Dumnezeu.

Înţelegerea Biblică a Membralităţii

Într-un fel, ceea ce noi cunoaştem azi ca „membralitate” nu este biblic. Nu avem nici o dovadă despre credincioşii primului secol care au trăit, să spunem, în Ierusalimul central că ar fi fost implicaţi într-o anume grupare de credincioşi. După câte ştim noi, creştinii de atunci nu schimbau bisericile pentru că era o singură biserică în comunitate. În acest sens, nu ştim de nici o listă de membri în Noul Testament. Sunt liste de oameni care au legătură cu biserica din Noul Testament, dar acestea sunt fie cu văduve ajutorate de biserică (I Timotei 5) fie cu numele din Cartea Vieţii Mielului (Filipeni 4:3, Apocalipsa 21:27). Sunt pasaje în Noul Testament care dă de înţeles o înţelegere clară a ceea ce înseamnă membrii unei biserici. Bisericile ştiau pe cei care erau parte a lor. De exemplu în epistola sa către biserica din Corint Pavel arată că unii dintre membri trebuiau să fie excluşi (ex. I Cor. 5) şi alţii trebuiau să fie reprimiţi (ex., II Cor. 2). În acest ultim exemplu Pavel menţionează chiar o majoritate de oameni (II Cor. 2:6) care au dat pedeapsa excluderii din biserică. Această majoritate se poate referi numai la o majoritate de oameni care erau consideraţi membri ai bisericii.

Practica credincioşilor membri s-a dezvoltat ca o încercare de a ne ajuta să avem o relaţie mai apropiată unii cu alţii în responsabilitate şi dragoste. Identificându-ne cu o anume biserică, permitem pastorului şi celorlalţi membri ai acelei biserici locale să ştie că intenţionăm să fim conştiincioşi în prezenţă, dărnicie, rugăciune şi slujire. Noi mărim aşteptările altora de la noi în aceste privinţe, şi facem cunoscut faptul că noi suntem responsabilitatea acestei biserici locale. Asigurăm biserica de devotamentul nostru pentru Hristos prin slujirea împreună cu ei, şi facem apel la devotamentul lor în a ne sluji în dragoste şi a ne încuraja în ucenicie. În acest sens, membralitatea este o idee biblică. Reiese, printre alte lucruri, din faptul că Pavel a descris biserica ca şi un trup. Reiese din salvarea ce ne-a dat-o Hristos prin harul Său şi plasarea noastră în biserici pentru a Îl sluji pe El în dragoste, slujindu-ne unii pe alţii. Reiese din obligaţiile noastre tacite scoase din cuvintele Scripturii „împreună” şi „unul pe altul”. Toate acestea sunt încapsulate în legământul unei biserici sănătoase (vezi nota). Ar trebui să nu fie o surpriză faptul că alinierea înţelegerii noastre despre evanghelizare, convertire şi evanghelie, mai mult cu Biblia are implicaţii în felul în care noi concepem membralitatea unei biserici. Vom începe să vedem membralitatea mai puţin ca o afiliere liberă folositoare numai în anumite ocazii şi mai mult ca o responsabilitate regulată ce ne implică în vieţile altor membri pentru scopul evangheliei.

Nu este neobişnuit să găsim o mare diferenţă între membralitatea unei biserici şi numărul celor activ implicaţi. Imaginaţi-vă o biserică de 3.000 de membrii cu numai 600 de participanţi obişnuiţi. Îmi este teamă că mulţi pastori evanghelici de astăzi ar fi mai mândri de membralitatea declarată decât deranjaţi de participare. După un studiu recent al Convenţiei Baptiste de Sud din America acest fapt este normal în bisericile din sud. Bisericile Baptiste tipice din sud au 233 de membrii şi 70 de participanţi la serviciile de duminică dimineaţă. Poate fi dăruirea noastră mai bună? Ce congregaţie are bugetul egal-lăsând la o parte surplusul-cu 10% din venitul anual combinat al membrilor ei?

Exceptând situaţiile în care limitările fizice împiedică participarea sau greutăţile financiare împiedică dărnicia, n-ar sugera această situaţie că membralitatea a fost prezentată nu neapărat ca şi o implicare activă? Deci ce înseamnă un astfel de număr de membri? Numerele scrise pot fi idoli la fel de uşor ca figurile sculptate-poate mult mai uşor. Dar este Dumnezeu cel care va evalua vieţile noastre, şi El va cântări munca noastră, cred, decât să numere cifrele. Dacă biserica este o clădire, atunci noi trebuie să fim cărămizi în ea; dacă biserica este un trup, atunci noi suntem membrele ei; dacă biserica este o casă a credinţei, asta presupune că noi suntem parte a familiei acestei case. Oile sunt într-o turmă, şi mlădiţele sunt într-o vie. Biblic, dacă cineva este un credincios atunci el trebuie să fie membrul unei biserici. Lăsând la o parte pentru moment particularităţile concrete-fie că listele cu membri sunt ţinute pe hârtie sau pe un disc de computer-noi nu trebuie să părăsim adunarea noastră (Evrei 10:25). Această membralitate nu este doar o simplă înregistrare a unei declaraţii pe care am făcut-o sau a unei afecţiuni pentru un loc familiar. Trebuie să fie reflexia unui angajament viu, altfel este degeaba, şi mai mult decât degeaba, este periculos.

Membrii neimplicaţi derutează atât pe membrii reali cât şi pe cei necredincioşi cu privire la ceea ce înseamnă a fi credincios. Iar membrii „activi” nu fac nici un serviciu membrilor „inactivi” permiţându-le să rămână membri ai bisericii; pentru că membralitatea reprezintă aprobarea colectivă a bisericii cu privire la salvarea unei persoane. Din nou, acest lucru trebuie să fie foarte clar înţeles: membralitatea într-o biserică reprezintă mărturia colectivă a acelei biserici cu privire la salvarea individuală a membrilor. Deci cum poate o congregaţie să mărturisească sincer că cineva invizibil ei aleargă credincios în cursă? Dacă membrii au părăsit compania noastră şi nu s-au mai dus la alte biserici biblice, ce dovadă avem noi că au fost vreodată parte din noi? Noi nu ştim cu siguranţă că astfel de creştini neimplicaţi nu sunt credincioşi; am putea doar să nu fim în stare să afirmăm că ei sunt. Nu este nevoie să le spunem că ştim că vor merge în iad, numai că nu le putem spune că ştim că vor merge în ceruri.

Pentru ca o biserică să practice membralitatea biblică nu este nevoie de perfecţiune, ci de onestitate. Ea nu ne cheamă doar la decizii, ci la ucenicie reală. Nu este creată pentru experienţe individuale singulare, ci pentru afirmaţii colective ale acelora ce sunt în legământ cu Dumnezeu şi unii cu alţii. Personal, sper să văd cifrele membralităţii bisericii pe care o slujesc devenind mult mai pline de însemnătate, astfel toţi cei ce sunt membri cu numele să devină membri cu adevărat. Pentru mulţi, aceasta a însemnat să fie şterşi de pe listele noastre (dar nu din inimile noastre). Pentru alţii, a însemnat un angajament reînnoit pentru viaţa bisericii. Noii membri sunt instruiţi în credinţa şi în viaţa bisericii noastre. Mulţi dintre membrii noştri actuali au nevoie de instrucţiuni şi încurajări similare. Aşa cum am căutat să devenim Biserica Baptistă sănătoasă ce eram pe vremuri, numărul participanţilor a depăşit din nou numărul de membri. Cu siguranţă aceasta ar trebui să fie şi dorinţa bisericii voastre, de asemeni. O practică redobândită a membralităţii atente va avea multe beneficii. Va face mărturia noastră pentru necreştini mai clară. Va face mai dificilă îndepărtarea oilor mai slabe de turmă, în timp ce ele încă se mai consideră oi. Va ajuta să dăm formă şi orientare uceniciei credincioşilor mai maturi. Va ajuta liderii bisericii noastre să ştie exact pentru cine sunt responsabili. În toate acestea, Dumnezeu va fi glorificat. Rugaţi-vă ca membralitatea bisericii să ajungă să însemne ceva mai mult decât înseamnă acum, astfel încât să-i cunoaştem mai bine pe aceia pentru care suntem responsabili, astfel încât să ne rugăm pentru ei, să-i încurajăm şi să-i provocăm. Nu ar trebui să permitem oamenilor să păstreze membralitatea în bisericile noastre pentru motive sentimentale. Din punct de vedere biblic, o asemenea membralitate nu este membralitate deloc. În legământul bisericii noastre afirmăm următorul lucru: „Când ne vom muta din acest loc cât de curând posibil, ne vom uni cu o altă biserică unde vom putea continua spiritul acestui legământ şi principiile cuvântului lui Dumnezeu”. Acest angajament este parte dintr-o ucenicie sănătoasă, cu precădere în veacul nostru trecător. Membralitatea bisericii înseamnă să fii încorporat în moduri practice în trupul lui Hristos. Înseamnă să călătorim împreună ca nepământeni şi străini în această lume în timp ce ne îndreptăm către casa noastră cerească. Cu siguranţă o alta caracteristică a bisericii sănătoase o reprezintă înţelegerea biblică a membralităţii.

Disciplina Biblică a Bisericii

A şaptea caracteristică a unei biserici sănătoase este o practică curentă a disciplinei în biserică. O practică biblică a disciplinei în biserică dă sens faptului de a fi membru al bisericii. Deşi a fost practicată de biserici în mod curent încă din vremea lui Hristos, acum s-a depărtat de la starea normală a bisericii evanghelice în decursul ultimelor generaţii.

Noi oamenii am fost originar creaţi pentru a purta chipul lui Dumnezeu, pentru a fi o mărturie a caracterului lui Dumnezeu manifestat către creaţia Lui (Geneza 1:27). Deci nu este nici o surpriză faptul că de-a lungul Vechiului Testament, aşa cum Dumnezeu a creat un popor pentru El, l-a instruit în sfinţenie, pentru ca astfel caracterul lor să se apropie de al Său (Levitic 19:2, Proverbe 24:1,25). Aceasta a fost baza pentru corectarea şi chiar pentru excluderea unora din comunitate în Vechiul Testament (ca în Numeri 15:30-31), şi de asemeni este baza pentru formarea bisericii Noi Testamentare (vezi II Corinteni 6:14-7:1; 13:2; I Timotei 6:3-5; II Timotei 3:1-5).

Totuşi această idee pare foarte negativistă oamenilor de azi. Până la urmă, nu a interzis Domnul Isus judecata în Matei 7:1? Cu siguranţă Isus a interzis judecata într-un anumit sens în Matei 7:1; dar în aceeaşi evanghelie, Isus deasemeni ne cheamă foarte clar la a-i mustra pe cei ce păcătuiesc, chiar până la a-i mustra public (Matei 18:15-17; comparaţi cu Luca 17:3). Deci, orice ar fi vrut să spună Isus prin judecare în Matei 7:1, cu siguranţă nu a vrut să excludă toate înţelesurile cuvântului „judecată”. Dumnezeu însuşi este un judecător. El a fost un judecător în Grădina Edenului şi noi rămânem sub judecata Lui atât timp cât rămânem în păcatele noastre. În Vechiul Testament, Dumnezeu a judecat şi naţiuni şi indivizi, iar în Noul Testament noi creştinii suntem atenţionaţi că faptele noastre vor fi judecate (vezi 1 Corinteni 3). În dragoste Dumnezeu Îşi disciplinează copiii, şi în mânie El va condamna ceea ce nu este dumnezeiesc (vezi Evrei 12). Bineînţeles, în ultima zi, Dumnezeu se va revela pe Sine ca Judecător (vezi Apocalipsa 20). În toate aceste judecăţi, Dumnezeu nu greşeşte niciodată, El este întotdeauna drept (vezi Iosua 7; Matei 23; Luca 2; Fapte 5; Romani 9).

Este o surpriză pentru mulţi astăzi să înveţe că Dumnezeu pretinde şi altora să judece de asemeni. Statului i-a fost dată responsabilitatea de a judeca (vezi Romani 13). Ni se spune să ne judecăm pe noi înşine (vezi 1 Corinteni 11:28; Evrei 4; 2 Petru 1:5). De asemeni ni se spune să ne judecăm unii pe alţii în biserică (totuşi nu în modalitatea finală prin care judecă Dumnezeu). Cuvintele Domnului Isus în Matei 18, ale lui Pavel în 1 Corinteni 5-6, şi multe alte pasaje arată desluşit că biserica trebuie să exercite judecata în interiorul ei şi că această judecată este pentru răscumpărare, nu cu scopuri răzbunătoare (Romani 12:19). În cazul curvarului din Corint, şi a învăţătorilor mincinoşi din Efes, Pavel spune că aceştia ar trebui excluşi din biserică şi daţi pe mâna lui Satan, ca să poată învăţa mai bine şi astfel sufletele lor să fie mântuite (vezi 1 Corinteni 5; 1 Timotei 1).

Nu este surprinzător faptul că ar trebui să fim instruiţi să judecăm. Până la urmă, dacă noi nu putem spune cum un creştin nu trăieşte, cum putem spune cum el ori ea trăieşte? Una din grijile mele referitoare la multe programe de disciplinare ale multor biserici este că lor le place să toarne apă în găleţi sparte-toată atenţia este dată apei ce este turnată, şi nu se gândesc deloc la modul în care aceasta este primită sau păstrată. Un autor care scrie despre creşterea bisericilor şi-a adunat recent sfaturile pentru a ajuta o biserică să crească: „Deschideţi uşa din faţă şi închideţi uşa din spate.” Prin aceasta, el vrea să spună că ar trebui să lucrăm pentru a face o biserică mai accesibilă oamenilor şi să ne facem mai bine treaba după ce o persoană a venit deja la biserică. Ambele scopuri sunt bune. Totuşi, cei mai mulţi dintre pastorii de azi deja aspiră la a avea biserici cu astfel de uşi principale deschise şi uşi din spate închise. De fapt, încercarea noastră de a urma un model biblic ar trebui să ne conducă la următoarea strategie: „Închideţi uşa din faţă şi deschideţi uşa din spate.” Cu alte cuvinte, pe de-o parte, faceţi mai dificilă aderarea iar pe de altă parte înlesniţi excluderea. Astfel de acţiuni vor ajuta biserica să redobândească fermecătoarea distincţie faţă de lume pe care Dumnezeu a intenţionat ca ea să o aibă.

Disciplina ar trebui mai întâi reflectată în modul prin care noi ca şi biserici acceptăm noi membri. Cerem noi ca acei viitori membri să fie cunoscuţi ca persoane ce-şi trăiesc viaţa onorându-L pe Hristos? Înţelegem noi seriozitatea angajamentului pe care li-l facem şi pe care ei ni-l fac? Dacă suntem mai atenţi atunci când recunoaştem şi primim noi membri, vom avea mai puţine ocazii să practicăm disciplina corectivă mai târziu în biserică.

Cu siguranţă, orice fel de disciplinare în biserică poate fi aplicată eronat. În Noul Testament, suntem învăţaţi să nu-i judecăm pe alţii pentru motive pe care noi li le imputăm (vezi Matei 7:1), sau să ne judecăm unii pe alţii pentru motive ce nu sunt esenţiale (Romani 14-15). Această idee este plină de probleme în aplicarea pastorală, dar trebuie să ne amintim că viaţa creştină în totalitate este dificilă, şi deschisă abuzului. Dificultăţile noastre nu ar trebui folosite ca o scuză pentru a lăsa ceva nepracticat. Fiecare biserică locală are responsabilitatea de a judeca viaţa şi învăţătura liderilor ei, şi chiar a membrilor ei, mai ales că fiecare dintre ei ar putea compromite mărturia bisericii pentru evanghelie (vezi Fapte 17; I Corinteni 5; I Timotei 3 ; Iacov 3:1; II Petru 3; II Ioan).

Disciplina biblică a bisericii este o simplă ascultare de Dumnezeu şi o simplă mărturisire că avem nevoie de ajutor. Iată 5 motive pozitive pentru o astfel de disciplină corectivă a bisericii. Scopul ei este pozitiv (1) pentru cel disciplinat (2) pentru alţi creştini care văd pericolul păcatului, (3) pentru sănătatea unei biserici ca întreg şi (4) pentru mărturia colectivă a bisericii. Dar mai mult decât toate, (5) sfinţenia noastră trebuie să reflecte sfinţenia lui Dumnezeu. Ar trebui să însemne ceva faptul că eşti membrul unei biserici, nu de dragul mândriei noastre, ci de dragul Numelui lui Dumnezeu. Disciplina unei biserici biblice reprezintă o altă caracteristică a unei biserici sănătoase.

Grija Pentru Ucenicizare şi Creştere

O altă caracteristică distinctivă a unei biserici sănătoase o reprezintă grija dispersată asupra creşterii bisericii – nu numai cu numere în creştere, ci cu membri în creştere. Unii astăzi cred că cineva poate fi „bebeluş creştin” pentru o viaţă întreagă. Creşterea este văzută ca o opţiune în plus în particular pentru ucenicii zeloşi. Insă creşterea este un semn de viaţă. Copacii care cresc sunt copaci care trăiesc, şi animalele care cresc sunt animale vii. Creşterea implică dezvoltare şi progres. În multe arii ale experienţei noastre, când ceva nu mai creşte moare. Pavel a sperat că cei din Corint vor creşte în credinţă (II Corinteni 10:15). Efesenii, a sperat el, vor „creşte în toate privinţele, ca să ajungă ca Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 4:15; cf. Coloseni 1:10; II Tesaloniceni 1:3). Petru a îndemnat câţiva dintre primii creştini, „ca nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire” (I Petru 2:2). Este tentant pentru pastori să-şi reducă bisericile la statistici uşor de mânuit de prezenţă, botez, dărnicie şi membralitate, unde creşterea este tangibilă; oricum, astfel de statistici sunt departe de adevărata creştere pe care Pavel o descrie iar Dumnezeu o doreşte.

În Tratatul cu Privire la Afecţiuni Religioase, Jonathan Edwards a sugerat că adevărata creştere în ucenicia creştină nu este în final numai emoţie, folosire din ce în ce mai accentuată a unui limbaj religios, sau cunoştinţă din ce în ce mai accentuată a Scripturii. Nu este nici măcar o creştere evidentă în bucurie sau în dragoste ori în grijă pentru biserică. Chiar creşterea zelului şi a laudei la adresa lui Dumnezeu şi încrederea în propria-ţi credinţă nu sunt dovezi infailibile ale creşterii adevărate. Cum aşa? După cele spuse de Edwards, în timp ce toate acestea pot fi dovezi ale creşterii creştine adevărate, singurul semn sigur şi observabil este o viaţă de o sfinţenie crescândă, înrădăcinată în lepădare de sine. Biserica ar trebui să fie caracterizată de o grijă vitală pentru acest fel de dumnezeire în vieţile membrilor ei.

Aşa cum am văzut în cea de-a şaptea caracteristică, una din consecinţele involuntare ale unei biserici neglijente cu disciplina corespunzătoare reprezintă o dificultate sporită în creşterea ucenicilor. Într-o biserică indisciplinată, exemplele sunt neclare iar modelele sunt confuze. Nici un grădinar nu are de gând să planteze buruieni. Buruienile sunt, prin ele însele nedorite, şi pot avea efecte negative asupra plantelor din jurul lor. Planul lui Dumnezeu pentru biserica locală nu ne permite să lăsăm buruienile nestăvilite.

Influenţele bune într-o comunitate de credincioşi ce a făcut un legământ pot fi unelte în mâna lui Dumnezeu pentru a-Şi creşte oamenii. Cum oamenii lui Dumnezeu sunt clădiţi şi cresc împreună în sfinţenie şi în dragoste care se dăruieşte pe sine, ei ar trebui să-şi îmbunătăţească abilitatea de a administra disciplina şi de a încuraja ucenicia. Biserica are obligaţia de a fi un mijloc care să-i crească pe oameni în har. Dacă în loc de acest lucru ea este locul unde numai gândurile pastorului sunt predate, unde Dumnezeu este mai mult pus la îndoială decât Îi este adusă închinare, unde evanghelia este diluată şi evanghelizarea pervertită, unde membralitatea este făcută fără însemnătate, şi unui cult lumesc al personalităţii îi este permis să se dezvolte în jurul păstorului, atunci cineva cu greu poate aştepta să găsească o comunitate care este fie coezivă, fie edificatoare. O astfel de biserică cu siguranţă nu-L va glorifica pe Dumnezeu.

Dumnezeu este glorificat prin biserici care cresc. Această creştere poate apărea pe multe căi diferite: prin număr în creştere de membri, fiind chemată la misiune; prin membri mai vechi care încep să aibă un sens proaspăt al responsabilităţii lor în evanghelizare; prin servicii de înmormântare mulţi dintre membri mai tineri ai congregaţiei participă doar din dragoste pentru membrii mai în vârstă; prin amplificarea timpului afectat rugăciunii, şi dorinţă acută pentru predicare; prin întâlniri ale bisericii caracterizate de conversaţii cu adevărat spirituale; prin dărnicie sporită şi prin oameni care dăruiesc sacrificându-se; prin mai mulţi membri care împărtăşesc evanghelia cu alţii; prin părinţi ce redescoperă responsabilitatea lor de a-şi educa copiii în credinţă. Acestea sunt doar câteva exemple de creştere a bisericilor, pentru care creştinii se roagă şi muncesc.

Când vedem o biserică compusă din membri care cresc în asemănare cu Hristos, cine primeşte creditul sau gloria? „Dumnezeu a făcut să crească: aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească” (I Corinteni 3:6b-7; cf. Coloseni 2:19). Astfel binecuvântarea finală a lui Petru pentru acei primi creştini cărora le-a scris, a fost o rugăciune exprimată imperativ: „Creşteţi în harul şi cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava, acum şi în ziua veşniciei! Amin” (II Petru 3:18). Noi am putea crede că această creştere ne-ar aduce nouă slavă. Dar Petru ştia mai bine: „Să aveţi o purtare bună în mijlocul Neamurilor, pentru ca în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune, pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării” (I Petru 2:12). El cu siguranţă şi-a adus aminte de cuvintele lui Isus, „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune”-şi cu siguranţă aici am crede că este normal să cazi în capcana admirării de sine, dar Isus a continuat-„şi să-L slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Matei 5:16). Lucrând pentru a promova ucenicia creştină şi creşterea spirituală reprezintă o altă caracteristică a unei biserici sănătoase.

Înţelegerea Biblică a Conducerii

Ce fel de conducere are o biserică sănătoasă? O congregaţie, devotată lui Hristos, înzestrată pentru a sluji? Da. Diaconi care sunt modele de slujire în lucrările bisericii? Da. Un pastor care este credincios în predicarea cuvântului lui Dumnezeu? Da. Dar biblic, mai există ceva ce constituie parte integrantă a conducerii unei biserici sănătoase: prezbiterii. Ca şi pastor, mă rog ca Hristos să pună în biserica noastră bărbaţi ale căror daruri spirituale şi preocupări pastorale să indice faptul că Dumnezeu i-a chemat să fie prezbiteri sau supraveghetori (cuvintele sunt folosite în Biblie astfel încât să poată fi schimbate unul cu altul; de exemplu, Fapte 20). Mă rog ca Dumnezeu să crească şi să înzestreze cu daruri astfel de ucenici pentru munca de supraveghere pastorală a congregaţiei noastre şi pentru învăţătura sa. Dacă devine clar faptul că Dumnezeu a înzestrat un anumit bărbat în biserică, şi dacă prin rugăciune, biserica recunoaşte înzestrarea lui, atunci acest bărbat ar trebui să fie ales ca prezbiter.

Toate bisericile au avut persoane care au efectuat funcţia de prezbiteri, chiar dacă i-au numit altfel. Cele două nume din Noul Testament pentru această slujbă au fost episcopos (supraveghetor) şi presbuteros (bătrân). Când evanghelicii aud cuvântul „bătrân”, mulţi se gândesc imediat la „Prezbiterian”, cu toate că primii congregaţionalişti în secolul XVI ne-au învăţat că slujba prezbiterilor era o slujbă în biserica Nou Testamentară. Bătrânii puteau fi găsiţi în biserici Baptiste din America de-a lungul secolului XVIII şi în secolul XIX. De fapt, primul preşedinte al Convenţiei Baptiste de Sud, W. B. Johnson, a scris un tratat în care a chemat la practică pluralismului bătrânilor care să fie recunoscut ca biblic şi care să fie urmat în mai multe biserici baptiste. Tratatul lui Johnson a fost nebăgat în seamă. Fie prin neatenţie la Scriptură, fie prin presiunea vieţii la limită, unde bisericile explodau ca număr de persoane, practica cultivării conducerii bazate pe astfel de lucruri a decăzut. Dar discuţia din gazetele baptiste despre reînvierea acestei slujbe biblice a continuat. Tocmai la începutul secolului XX, publicaţiile baptiste se refereau la liderii lor folosind titlul de „bătrâni”.

Baptiştii şi Prezbiterienii au avut două diferenţieri de bază în înţelegerea lor pentru bătrâni. Prima şi cea mai fundamentală, baptiştii sunt congregaţionalişti. Asta înseamnă, că înţeleg că discernământul final cu privire la unele probleme nu trebuie să fie făcut de către prezbiterii unei congregaţii (sau mai presus de aceştia, după modelul prezbiterian) ci de congregaţie ca şi întreg. De aceea, baptiştii, constrâng natura consensuală a acţiunilor bisericii. Deci, într-o biserică baptistă, prezbiterii şi toate celelalte consilii şi comitete acţionează într-un mod care în final reprezintă capacitatea consultativă a întregii congregaţii. Ar fi potrivită o notă în plus cu privire la autoritatea congregaţiei adunate laolaltă. Nimic altceva decât congregaţia locală, adunată laolaltă nu reprezintă curtea finală de apel sub Hristos. În Noul Testament găsim foarte des dovezi pentru ceea ce pare să fi fost o formă timpurie de congregaţionalism. În Matei 18 când Isus Îşi învăţa ucenicii cu privire la confruntarea fratelui păcătos, curtea finală nu o reprezintă prezbiterii, nici un episcop sau un papă, nici un consiliu sau o convenţie. Curtea finală este congregaţia. În Fapte 6, apostolii au lăsat decizia alegerii diaconilor congregaţiei. În epistolele lui Pavel, de asemeni, găsim dovezi ale ideii prin care responsabilitatea finală revine congregaţiei. În I Corinteni 5, Pavel nu a învinuit păstorul, episcopii sau diaconii, ci congregaţia pentru tolerarea păcatului. În II Corinteni 2, Pavel s-a referit la ceea ce majoritatea dintre ei au făcut pentru a disciplina un membru păcătos. În Galateni, Pavel a chemat congregaţiile să judece învăţătura pe care o auzeau. În II Timotei 4, Pavel a mustrat nu doar pe învăţătorii mincinoşi, dar şi pe aceia care i-au plătit pentru a le zice ceea ce urechile lor doreau să audă. Prezbiterii conduc, dar fac asta, biblic şi necesar, în limitele recunoscute de congregaţie.

Ce-a de-a doua neconcordanţă se referă la responsabilităţile şi rolurile prezbiterilor. Prezbiterienii au avut tendinţa de a accentua declaraţia lui Pavel către Timotei în I Timotei 5:17, „Prezbiterii care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura.” Ultima frază, au argumentat unii, sugerează clar că ar fi prezbiteri a căror slujbă principală nu este cea de predicare, ci în schimb cea de predare, guvernare, sau dominare. Aceasta este originea distincţiei dintre „prezbiterii dominatori” (prezbiteri) şi „prezbiterii învăţători” (pastori) la Prezbiterieni.
Dar „specială” este o traducere cu semnul întrebării a cuvântului malista, care în context este mai bine redat prin „cu siguranţă” sau „mai ales”. În I Timotei 4:10, citim, „Ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, care este Mântuitorul tuturor oamenilor, şi mai ales (malista) al celor credincioşi”. Se pare că Pavel vrea să spună că numărul celor ce vor fi mântuiţi fără a crede este egal cu numărul celor care vor călăuzi lucrarea bisericii fără predicare şi învăţătură: cu alte cuvinte, nici unul. Baptiştii au avut tendinţa să accentueze posibilitatea de a înlocui unul cu altul termenii „prezbiter”, „supraveghetor” şi „păstor” în Noul Testament, şi au subliniat faptul că în I Timotei 3:2, Pavel i-a spus clar lui Timotei că prezbiterii trebuie să fie „în stare să înveţe pe alţii”. Şi i-a scris lui Tit că un prezbiter „să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, pentru ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă, şi să înfrunte pe potrivnici” (Tit 1:9). De aceea baptiştii de multe ori au refuzat să considere potrivit faptul de a avea prezbiteri care nu sunt capabili să înveţe pe alţii Scriptura.

Lucrul asupra cărora baptiştii şi prezbiterienii secolului XVIII au căzut de acord, era că ar trebui să existe o pluralitate a prezbiterilor în fiecare biserică locală. Chiar dacă nu se specifică un număr clar de prezbiteri pentru o anume congregaţie, Noul Testament face referire clar la „prezbiteri” la plural în bisericile locale (de exemplu Fapte 14:23; 16:4; 20:17; 21:18; Tit 1:5; Iacov 5:14). Experienţa mea personală îmi confirmă cât de folositoare este practica Nou Testamentară de a avea, acolo unde este posibil, mai mulţi prezbiteri într-o biserică decât doar un păstor singuratic, şi aceştia să fie înrădăcinaţi în congregaţie. Această practică este neobişnuită pentru bisericile baptiste de astăzi, dar există o tendinţă crescândă-şi aceasta pentru motive bune. A fost necesar în bisericile Noului Testament, şi este necesar acum.

Aceasta nu înseamnă că păstorul nu are un rol distinctiv. Sunt multe referinţe în Noul Testament la adresa modului de predicare şi a predicatorilor care nu ar fi aplicabile la toţi prezbiterii dintr-o congregaţie. Aşa a fost în Corint, Pavel s-a dăruit pe sine exclusiv lucrării de predicare într-un mod în care prezbiterii nu au putut să o facă (Fapte 18:5; compară cu I Corinteni 9:14; I Timotei 4:13; 5:17). Se pare că predicatorii mergeau într-o anumită zonă în mod special pentru a predica (Romani 10: 14-15), în timp ce prezbiterii se pare că erau deja parte a congregaţiei (Tit 1:5).

Oricum, trebuie să ne amintim că predicatorul, sau pastorul, este deasemeni fundamental unul dintre prezbiterii congregaţiei sale. Aceasta înseamnă că deciziile ce implică biserica, care totuşi nu necesită atenţia întregii biserici, ar trebui să nu cadă numai asupra pastorului, ci asupra prezbiterilor ca întreg. Cu toate că acest lucru este câteodată împovărător, are beneficiile imense ale completării darurilor pastorului, compensând o parte din defectele sale, suplimentându-i raţionamentul, şi creând un suport pentru decizii în congregaţie, lăsând liderii mai puţin expuşi criticismului nejustificat. Deasemeni face ca activitatea de conducere să fie mai înrădăcinată şi permanentă, şi permite o continuitate mult mai matură. Încurajează biserica să-şi asume mai multă responsabilitate pentru spiritualitatea ei proprie şi ajută ca biserica să fie mai puţin dependentă faţă de angajaţii săi.

Multe biserici moderne tindeau să încurce prezbiterii fie cu personalul bisericii fie cu diaconii. Diaconii, de asemeni, împlinesc o slujbă Nou Testamentară, una înrădăcinată în Fapte 6. În timp ce orice distincţie absolută între cele două slujbe este dificilă, îngrijorările diaconilor sunt detalii practice ale vieţii bisericii: administrarea, întreţinerea, şi grija faţă de membrii bisericii cu nevoi fizice. În multe biserici astăzi, diaconii au luat un rol spiritual; dar mult pur şi simplu a fost lăsat pentru pastor. Ar fi în beneficiul bisericii să distingă din nou rolul prezbiterului de cel al diaconului. A fi prezbiter reprezintă slujba pe care eu o îmbrăţişez ca pastor. Eu sunt prezbiterul principal. Însă toţi prezbiterii ar trebui să lucreze laolaltă pentru edificarea bisericii, întâlnindu-se regulat pentru rugăciune şi discuţii, sau pentru a alcătui propuneri pentru diaconii bisericii. Cu certitudine, aceasta este o idee biblică ce are o valoare practică. Implementată în bisericile noastre, ar putea ajuta imens pastorii prin înlăturarea greutăţilor de pe umerii lor şi chiar a micilor lor tiranii de la bisericile lor. Într-adevăr, practica recunoaşterii bărbaţilor credincioşi, cu discernământ şi de încredere ca şi prezbiteri reprezintă o altă caracteristică a unei biserici sănătoase.

Folosit cu permisiunea autorului. Tradus din varianta originală în limba engleză
http://www.9marks.org


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s