O PLEDOARIE PENTRU CREȘTINI

O pledoarie pentru creștini

de Athenagoras Atenianul, filozof și creștin

Cãtre Imperatorii Marcus Aurelius Anonimus şi Lucius Aurelius Commodus,

cuceritori ai Armeniei şi Sarmaţiei, şi mai presus de orice, filozofi

Cuprins:

Capitolul I – Nedreptatea manifestatã faţã de creştini

Capitolul II – Pretenţia de a fi trataţi ca şi ceilalţi atunci când sunt acuzaţi

Capitolul III – Acuzaţii aduse împotriva creştinilor

Capitolul IV – Creştinii nu sunt atei, dar recunosc numai un Singur Dumnezeu

Capitolul V – Mãrturia poeţilor despre Unicitatea lui Dumnezeu

Capitolul VI – Opinii ale filozofilor cu privire la Singurul Dumnezeu

Capitolul VII – Superioritatea doctrinei creştine despre Dumnezeu

Capitolul VIII – Nonsensurile politeismului

Capitolul IX – Mãrturia profeţilor

Capitolul X – Creştinii se închinã Tatãlui, Fiului şi Duhului Sfânt

Capitolul XI – Învãţãturile morale ale creştinilor respinge acuza adusã împotriva lor

Capitolul XII – Absurditatea care rezultã din acuzaţia de ateism

Capitolul XIII – De ce creştinii nu aduc jertfe

Capitolul XIV – Lipsa de consistenţã a celor care îi acuzã pe creştini

Capitolul XV – Creştini fac distincţie între Dumnezeu şi materie

Capitolul XVI – Creştinii nu se închinã Universului

Capitolul XVII – Numele dumnezeilor şi imaginile lor sunt numai de datã recentã

Capitolul XVIII – Aşa dupã cum mãrturisesc poeţii, chiar şi dumnezeii au fost creaţi

Capitolul XIX – Filozofii sunt în acord cu poeţii cu privire la dumnezei

Capitolul XX – Reprezentãri absurde ale dumnezeilor

Capitolul XXI – Dragostea impurã atribuitã dumnezeilor

Capitolul XXII – Pretinsele explicaţii simbolice

Capitolul XXIII – Opiniile lui Thales şi Plato

Capitolul XXIV – Despre îngeri şi uriaşi

Capitolul XXV – Poeţii şi filozofii au negat existenţa unei providenţe divinã

Capitolul XXVI – Demonii momesc pe oameni sã se închine la imagini.

Capitolul XXVII – Vicleniile demonilor

Capitolul XXVIII – Dumnezeii pãgânii sunt simpli oameni

Capitolul XXIX – Aceeaşi dovadã din poeţi

Capitolul XXX – Motive pentru care divinitatea a fost atribuitã omului

Capitolul XXXI – Rãspunsul la alte acuzaţii care se aduc împotriva creştinilor

Capitolul XXXII – Moralitatea înaltã a creştinilor

Capitolul XXXIII – Castitatea creştinilor cu privire la cãsãtorie

Capitolul XXXIV – Marea diferenţã dintre creştini şi acuzatorii lor în ceea ce priveşte moralitatea

Capitolul XXXV – Creştinii condamnã şi dispreţuiesc orice cruzime

Capitolul XXXVI – Susţinerea doctrinei învierii pe baza practicilor creştinilor

Capitolul XXXVII – Apelul de a fi judecaţi corect

Mai multe materiale pentru Theophilos gãsiți pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

CAPITOLUL I Nedreptatea manifestatã fațã de creştini

Cei mai mari dintre suverani, în imperiul vostru diferitele naţiuni au diferite obiceiuri şi legi; şi nici una nu este împiedicatã de lege sau frica de pedeapsã sã-şi respecte datinile strãmoşeşti, oricât de ciudat ar putea pãrea lucrul acesta. Un cetãţean din Ilium îl numeşte pe Hector un Dumnezeu şi acordã o onoare divinã Elenei, luând-o drept Adrasteia. Lacedaemonienii îl venereazã pe Agamemnon ca Zeus, şi Phylonoe (fiica lui Tyndarus); şi bãrbaţii din Tenedos se închinã la Tennes. Atenienii aduc jertfe lui Erechtheus ca Poseidon. De asemenea, Atenienii îndeplinesc ritualuri religioase şi sãrbãtoresc misterele în onoarea lui Agraulus şi Pandrosus, femei care au fost considerate vinovate de impietate pentru cã au deschis cutia. Pe scurt, printre naţiuni şi popoare, oamenii aduc orice jertfe şi sãrbãtoresc orice mistere le place. Egiptenii pun printre dumnezeii lor chiar şi pisici, şi crocodili, şi şerpi, şi vipere şi câini. şi, atât voi cât şi legea, permiteţi sã se întâmple toate acestea; în acelaşi timp se considerã cã a nu crede în nici un dumnezeu este o impietate şi ceva rãu, în timp ce se crede cã este necesar ca fiecare om sã se închine dumnezeului pe care îl preferã, dorind ca prin frica de divinitate, omul sã poatã fi oprit de la a face rãu. Dar de ce – pentru a nu fi duşi în rãtãcire prin vorbe goale, ca şi mulţimea, – numai un nume vã este odios? Numele nu meritã ura: nedreptatea este cea care cere penalizare şi pedeapsã. Prin urmare, cu o admiraţie faţã de blândeţea şi bunãtatea şi atitudinea voastrã paşnicã şi binevoitoare faţã de fiecare om, indivizii trãiesc având drepturi egale; şi oraşele, în concordanţã cu rangurile lor, se bucurã de onoare egalã; şi întregul imperiu, sub conducerea voastrã înţeleaptã, se bucurã de o pace profundã. Dar faţã de noi care suntem numiţi creştini nu aţi avut acelaşi mod de a vã purta; ci, cu toate cã nu am comis nici un rãu, aşa cum se va vedea din continuarea acestui discurs, având, dintre toţi oamenii, atitudinea cea mai pioasã şi mai neprihãnitã faţã de Divinitate şi faţã de guvernare – permiteţi sã fim hãrţuiţi, prãdaþi şi persecutaţi, mulţimea fãcând rãzboi împotriva noastrã numai datoritã numelui nostru. Prin urmare, ne aventurãm sã ne prezentãm cauza înaintea voastrã – şi voi veţi înţelege din aceastã dezvãluire cã noi suferim în mod nejust şi contrar întregii legi şi raţiunii – şi vã solicitãm sã ne acordaţi şi nouã o anumitã consideraţie, ca, cel puţin, sã nu mai fim omorâţi la instigarea falşilor acuzatori. Pentru cã amenzile stabilite de persecutorii noştri nu au în vedere decât proprietãţile noastre, nu insultele aduse la adresa reputaţie noastre, nici pagubele pe care ni le provoacã în oricare din interesele noastre majore. Aceste lucruri le tratãm cu sfidare, cu toate cã pentru majoritate ele par a fi lucruri de importanţã majorã; pentru cã am învãţat, nu numai sã nu întoarcem loviturã pentru loviturã, nici sã nu ne ducem la lege cu cei care ne jefuiesc şi ne rãpesc, ci celor care ne lovesc peste un obraz sã li-l întoarcem şi pe celãlalt, şi celor care ne iau haina sã le dãm şi cãmaşa. Dar atunci când am cedat proprietãţile noastre, ei au complotat împotriva trupurilor şi sufletelor noastre, vãrsând asupra noastrã tot felul de acuzaţii de crime, de care nu suntem vinovaţi nici cel puţin în gând, dar care aparţin acestor guralivi leneşi şi întregului trib al celor care sunt ca ei.

 CAPITOLUL II Pretenţia de a fi trataţi ca şi ceilalţi atunci când sunt acuzaţi

Dacã, într-adevãr, cineva ne poate convinge de vreo crimã, fie ea micã sau mare, nu cerem sã fim iertaþi de pedeapsã, ci suntem gata sã acceptãm cele mai aspre și mai neîndurãtoare pedepse. Dar, dacã acuzația este legatã numai de numele nostru – și este de necontestat faptul cã pânã acum poveștile care s-au spus despre noi nu se bazeazã pe nimic mai mult decât pe obișnuitele bârfe populare fãrã discernãmânt, nici un creștin nu a fost condamnat pentru vreo crimã – cade în sarcina voastrã, iluștri și binevoitori și cei mai erudiți suverani, sã înlãturați prin lege acest tratament nedrept, așa încât, în întreaga lume, atât indivizii cât și orașele sã aibã parte de bunãvoința voastrã, și noi sã putem fi recunoscãtori fațã de voi, jubilând cã nu mai suntem victime ale acuzei false. Pentru cã nu se potrivește cu dreptatea voastrã, ca alții, atunci când sunt acuzași de crime, sã nu fie pedepsiți pânã când sunt condamnați, iar în cazul nostru numele care îl purtãm sã aibã o forțã mai mare decât dovezile prezentate la judecatã, atunci când judecãtorii, în loc sã cerceteze dacã persoana judecatã a comis vreo crimã, dau drumul la insulte asupra numelui, ca și cum acesta în sine ar fi o crimã. Dar nici un nume în sine sau prin sine nu este considerat bun sau rãu; numele sunt considerate bune sau rele în funcție de cã acțiunile care stau în spatele lor, care sunt bune sau rele. Oricum, voi înșivã știți câte ceva despre aceasta, pentru cã sunteți bine instruiți în filozofie și în toate învãțãturile. și din acest motiv, cei care sunt aduși înaintea voastrã pentru judecatã, cu toate cã li se pot aduce acuzații grave, nu se tem, deoarece ei știu cã voi îi veți cerceta respectându-le viața lor dinainte și nu veți fi influențați de nume, dacã ele nu înseamnã nimic, nici de acuzațiile care sunt în actul de inculpare dacã el ar fi false: ei acceptã cu aceeași satisfacție, din punctul de vedere al corectitudinii lor, sentințele voastre indiferent cã sunt de acuzare sau de achitare. Prin urmare, ceea ce este considerat ca un drept comun al tuturor, noi îl cerem pentru noi înșine, pentru ca sã nu mai putem fi urâți și pedepsiți pentru cã suntem numiþi creștini (pentru cã ce are a face numele cu a fi oameni rãi?), ci sã fim judecați pentru toate acuzațiile care s-ar putea aduce împotriva noastrã și fie sã fim eliberați pe baza demontãrii lor de cãtre noi, fie sã fim pedepsiți dacã suntem acuzați de crimã – nu datoritã numelui (pentru cã nici un creștin nu este un om rãu, numai dacã cineva în mod fals mãrturisește doctrinele noastre), ci pentru rãul care a fost fãcut. Așa vedem cã se procedeazã când sunt judecați filozofii. Nici unul dintre ei nu este condamnat de judecãtor, nici ca bun și nici ca rãu pe baza științei sau artei sale, înainte de a fi judecat, ci dacã este gãsit vinovat de vreo faptã rea este pedepsit, fãrã ca prin aceasta sã-i fie stigmatizatã filozofia (pentru cã el este un om rãu pentru cã nu a cultivat filozofia într-un mod legal, dar știința este fãrã vinã), în timp ce, dacã el poate sã demonteze falsele acuzații, el este achitat. Atunci, sã lãsãm ca aceastã justiție egalã sã fie aplicatã și la noi. Sã lãsãm ca viața persoanei acuzate sã fie investigatã, dar sã lãsãm numele sã rãmânã liber de orice acuzație. La începutul apãrãrii mele, eu trebuie sã vã implor, iluștri imperatori, sã mã ascultaþi cu imparțialitate: sã nu fiți induși în eroare de vorbãriile obișnuite iraþionale și sã prejudiciați cazul, ci sã puneți în aplicare dorința voastrã de cunoaștere și dragostea pentru adevãr și atunci când examinați doctrina noastrã. Prin urmare, atunci când voi de partea voastrã nu veți greși din ignoranțã, vom înceta, și noi, sã mai fim asaltați, prin demontarea acuzațiilor care se ridicã din rumoarea fãrã discernãmânt a mulțimii.

CAPITOLUL III Acuzații aduse împotriva creștinilor

Trei lucruri se afirmã împotriva noastrã: ateismul, sãrbãtori Thyesteene, relaţii Oedipodeene. Dar dacã aceste acuzaţii sunt adevãrate, nu cruţaţi pe nimeni: acţionaţi imediat împotriva crimelor noastre; distrugeţi-ne rãdãcinile şi ramurile, împreunã cu soţiile şi copii noştri, dacã vreun creştin va fi descoperit trãind ca brutele. Dar chiar şi brutele nu se ating de trupul propriilor lor copii; şi se împerecheazã dupã o lege a naturii şi numai în anumite perioade regulate, nu dupã simpla destrãbãlare; ele de asemenea recunosc pe cei de la care primesc beneficii. Prin urmare, dacã cineva este mult mai sãlbatic decât brutele, care ar fi pedeapsa pe care o poate rãbda şi sã poatã fie socotitã adecvatã pentru asemenea ofense? Dar, dacã aceste lucruri sunt numai basme inutile şi simple bârfeli, având originea în faptul cã virtutea prin natura ei este opusã viciului, şi cã contrariile se luptã una împotriva altora prin legea divinã (şi voi înşivã sunteţi martori cã între noi nu s-au comis asemenea nelegiuiri, pentru cã voi împiedicaţi ca informaţiile sã fie folosite împotriva noastrã), nu vã rãmâne decât sã faceţi cercetãri cu privire la viaţa noastrã, opiniile noastre, loialitatea şi ascultarea noastrã de faţã de voi şi de casa şi de guvernarea voastrã, şi deci în consecinţã sã ne acordaţi anumite drepturi (nu cere nimic mai mult) ca a celor care ne persecutã. Pentru cã atunci noi îi vom cuceri, capitulând fãrã nici o ezitare în faţa adevãrului, aşa cum facem noi acum cu propriile noastre vieţi.

CAPITOLUL IV Creştinii nu sunt atei, dar recunosc numai un singur Dumnezeu

Mai întâi de toate, cu privire la afirmaţia cã suntem atei – pentru cã voi rãspunde la acuzaţii una câte una, pentru a nu mai fim ridicularizaţi cã nu avem sã oferim un rãspuns celor care le fac – Atenienii au avut un motiv atunci când l-au declarat pe Diagoras vinovat de ateism, pentru cã el nu numai cã a divulgat doctrina Orphicã şi a publicat misterele lui Eleusis şi ale lui Cabiri şi a tãiat o statuie de lemn a lui Hercules pentru a-şi fierbe ceapa, ci în mod deschis a declarat cã nu exista nici un Dumnezeu de nici un fel. Dar în ce ne priveşte, noi care facem distincţie între Dumnezeu şi materie, şi învãţãm cã materia este un lucru şi cã Dumnezeu este altul şi cã ele sunt separate una de alta de o distanţã mare (acesta pentru cã Divinitatea este necreatã şi veşnicã, pentru a fi zãritã numai prin înţelegere şi raţiune, în timp ce materia este creatã şi perisabilã), nu este absurd sã ni se aplice numele de ateism? Dacã sentimentele noastre ar fi ca cele ale lui Diagoras, în timp ce avem asemenea motive pentru pietate, – în ordinea stabilitã, armonia universalã, mãrimea, culoare, forma, rânduiala lumii – ar fi un motiv sã fim acuzaţi pentru reputaţia noastrã de impietate şi în aceeaşi mãsurã ar exista un motiv ca fiinþele noastre sã fie hãrþuite în acest fel. Dar, atâta timp cât doctrina noastrã recunoaşte un Dumnezeu, Fãcãtorul acestui univers, care El Însuşi este necreat (pentru cã cel ce creeazã nu este creat, numai cel ce nu creeazã), dar a fãcut toate lucrurile prin Logosul care este din El, considerãm cã suntem trataţi într-un mod nerezonabil în ambele feluri, atât prin aceea cã suntem defãimaţi, cât şi prin aceea cã suntem persecutaţi.

CAPITOLUL V Mãrturia poeţilor despre unicitatea lui Dumnezeu

Poeţii şi filozofii nu au susţinut ateismul în cercetãrile lor cu privire la Dumnezeu. Euripides, vorbind de cei care, conform percepţiei populare, sunt în mod ignorant numiţi dumnezei, spune în mod îndoielnic: „Dacã într-adevãr Zeus domneşte în cerul de deasupra, El nu ar trebui sã trimitã boli peste cei neprihãniţi”

Dar vorbind de El care este perceput de înţelegere ca ceva din domeniul cunoaşterii sigure, el îşi exprimã opinii în mod precis şi cu inteligenţã, astfel: „Îl poţi tu vedea, în înãlţime, pe el care, cu braţe umede, Cuprinde atât eterul fãrã margini, cât şi pãmântul? Pe El îl socoteşti Zeus şi pe El îl priveşti ca Dumnezeu.”

Pentru cã, în ceea ce-i priveşte pe aşa numiţii dumnezei, el, nici nu vede cã ei ar fi existenţe reale, la care de obicei îi este adresat numele, evidenţiindu-i (de exemplu „Zeus”: „Cine este Zeus, eu nu ştiu, numai prin zvonuri”), el nici nu vede cã ar fi fost date nume unor realitãţi care de fapt nu existã (pentru cã care ar fi rostul numelor pentru cei care nu au existenţe reale care sã stea în spatele numelor?); dar pe El, el l-a vãzut prin lucrãrile Sale, privind cu un ochi la lucrurile nevãzute care se manifestã în aer, în eter, pe pãmânt. Prim urmarea el a tras concluzia cã Cel, în care îşi au originea toate lucrurile create, și prin a cãrui Duh sunt guvernate, este Dumnezeu; şi Sophocle este de acord cu el atunci când zice: „Existã un singur Dumnezeu, în adevãr existã numai unul, Care a fãcut cerurile şi pãmântul întins sub ele.”   Euripide vorbeşte] despre natura lui Dumnezeu, care umple lucrãrile Sale cu frumuseţe şi învaţã atât unde trebuie sã fie Dumnezeu, cât şi cã El trebuie sã fie Unul.

CAPITOLUL VI Opinii ale filozofilor cu privire la singurul Dumnezeu

Şi Philolaus, atunci când zice cã toate lucrurile sunt cuprinse în Dumnezeu ca într-o fortãreaţã, învaþã cã El este unul şi cã El este superior materiei. Iatã cum Lysis şi Opsimus îl definesc pe Dumnezeu: unul zice cã El este un numãr inexprimabil, celãlalt cã El este mai mare decât cel mai mare numãr dincolo de tot ceea ce s-ar apropia de acesta. Deci, din moment ce, conform Pythagoreenilor care sunt Tertractişti , zece este cel mai mare numãr, şi cuprinde toate principiile aritmetice şi armonice, şi Nouã stã înainte de el, Dumnezeu este o unitate – care este unu. Pentru cã cel mai mare numãr este mai mare, decât anteriorul, cu unu. Apoi existã Plato şi Aristotel – nu cã aş intenţiona sã trec în revistã tot ceea ce au spus toţi filozofii despre Dumnezeu, ca şi cum aş dori sã prezint o rezumare completã a opiniilor lor; pentru cã ştiu cã, aşa cum voi întreceţi toţi oamenii în inteligenţã şi în puterea domniei voastre, în aceeaşi mãsurã îi întreceţi pe toţi într-o corectã familiarizare cu toatã învãţãtura, cultivându-vã, aşa cum o şi faceţi, în fiecare ramurã cu un succes mai mare decât al celor care s-au dedicat în mod exclusiv numai aceleia. Cu atât mai mult, pentru cã este imposibil sã demonstrãm cã nu suntem singurii care limitãm noţiunea de Dumnezeu la unitate, fãrã citarea unor nume, şi eu m-a aventurat într-o enumerare de opinii. Apoi Plato zice, „A-l gãsi pe Fãcãtorul şi Tatãl acestui univers este greu; şi, când este gãsit, este imposibil sã-L explici faţã de toþi,” concepând o imagine a singurului Dumnezeu necreat şi veşnic. şi dacã el recunoaşte şi alţii, cum ar fi soarele, luna şi stelele, totuşi, el le recunoaşte ca create: „zei, progenituri ale zeilor, ale cãror Creator sunt Eu şi Tatã al lucrãrilor care sunt în mod indisolubil separate de voinţa mea; dar tot ceea ce este compus poate fi descompus.” Prin urmare, dacã Plato nu este un ateu pentru cã a conceput un singur Dumnezeu necreat, Constructorul universului, nici noi, care recunoaşte şi susţinem cu tãrie cã El este Dumnezeu care a dat formã tuturor lucrurilor prin Logos şi le ţine în fiinţã prin Duhul Sãu, nu suntem atei. Din nou, Aristotel şi urmaşii sãi, recunosc existenţa unuia pe care ei îl privesc ca un fel de creaturã vie compusã, vorbesc despre Dumnezeu ca fiind format din suflet şi trup, gândind despre trupul Sãu ca fiind spaţiul eteric şi stelele planetare şi sfera stelelor fixe, care se mişcã în cercuri; iar sufletul Sãu fiind raţiunea care prezideazã peste mişcarea trupului, ea însãşi nefiind supusã mişcãrii, dar devenind cauza mişcãrii celorlalte lucruri. şi Stoicii, cu toate cã ei multiplicã Divinitatea în nume, prin apelativele pe care le folosesc pentru a justifica schimbãrile din materie, care spun ei, este pãtrunsã de Duhul lui Dumnezeu; totuşi, în realitate ei îl considerã pe Dumnezeu ca fiind unul. Pentru cã, dacã Dumnezeu este un foc artistic care avanseazã în mod metodic în producerea unor lucruri din lume, cuprinzând în Sine toate principiile seminale prin care fiecare lucru este produs în concordanţã cu destinul, şi dacã Duhul Sãu pãtrunde în întreaga lume, atunci, conform lor, Dumnezeu este unul, numit Zeus în legãturã cu partea fierbinte a materiei, şi Hera în legãturã cu aerul, şi numit prin celelalte nume în legãturã cu aceea parte a materiei în care El pãtrunde.

CAPITOLUL VII Superioritatea doctrinei creştine despre Dumnezeu

Prin urmare, din moment ce unitatea Divinitãţii este mãrturisitã aproape de toţi, chiar şi împotriva voinţei lor, atunci când ajung la tratarea primului principiu al universului, şi când noi la rândul nostru susţinem, în acelaşi fel, cã El care a ordonat acest univers este Dumnezeu – de ce ei pot sã spunã şi sã scrie cu impunitate tot ce le place despre Divinitate, dar împotriva noastrã existã o lege, cu toate cã noi putem demonstra cu dovezi şi motive care sunt în acord cu adevãrul, ceea ce noi percepem şi în mod corect credem, adicã cã existã un singur Dumnezeu? Cât îi priveşte pe poeţi şi filozofi, ca şi în cazul altor subiecte, şi în cazul acestuia, s-au alãturat ipotezei, a fost mişcat, fiecare în sufletul sãu, pe motivul afinitãţii lor cu inspiraţia de la Dumnezeu,, sã încerce orice se poate pentru a afla şi percepe adevãrul; dar ei nu au reuşi sã-l perceapã în totalitate, pentru cã au gândit cã este potrivit sã înveţe fiecare de la el însuşi, şi nu de la Dumnezeu, despre Dumnezeu; prin urmare au ajuns fiecare la propria lui concluzie cu privire la Dumnezeu, materie, forme şi lumea. Dar noi avem, ca o mãrturie pentru lucrurile pe care le percepem şi credem, profeţii, oameni care, cãlãuziţi de Duhul lui Dumnezeu, au fãcut afirmaţii despre Dumnezeu şi lucrurile lui Dumnezeu. şi voi veţi admite, excelând mai mult decât toţi ceilalţi în inteligenţã şi reverenţã faţã de adevãratul Dumnezeu, cã ar fi iraţional din partea noastrã sã încetãm sã mai credem despre Duhul lui Dumnezeu, care a mişcat limba profeţilor ca pe nişte instrumente muzicale, şi sã aderãm la simple opinii ale oamenilor.

CAPITOLUL VIII Nonsensurile politeismului

Aşadar, cu privire la doctrina conform cãreia, de la început, a existat un singur Dumnezeu, Creatorul universului, sã consideraţi ca înţelept faptul cã puteţi fi familiarizaţi şi cu bazele argumentative ale credinţei noastre. Dacã de la început ar fi existat doi sau mai mulţi dumnezei, ei ar fi fost, fie în unul şi acelaşi loc, fie fiecare din ei separat în propriul lui loc. În unul şi acelaşi loc ei nu puteau fi. Pentru cã, dacã sunt dumnezei, ei nu sunt la fel; ci pentru cã sunt necreaţi ei sunt diferiţi: pentru cã lucrurile create sunt ca tiparele lor; dar cele necreate nu sunt la fel, ne fiind nici produse de nimeni, nici formate dupã tiparul cuiva. Mâna şi ochiul şi piciorul sunt pãrţi ale unui trup, formând împreunã un om: în acest sens este Dumnezeu unul? Şi într-adevãr Socrates a fost compus Şi divizat în pãrţi, şi asta pentru cã el a fost creat şi perisabil; dar Dumnezeu este necreat, impasibil, şi indivizibil – prin urmare nu este format din pãrţi. Dar dacã, dimpotrivã, fiecare dintre ei existã în mod separat, din moment ce El care a fãcut lumea este deasupra lucrurilor create şi aproape de lucrurile fãcute şi puse în ordine, unde poate fi celãlalt sau ceilalţi? Dacã lumea care este sfericã este limitatã în cercurile cerului, şi Creatorul lumii este deasupra lucrurilor create, administrând prin grija Sa providenţialã toate acestea, care este locul pentru al doilea dumnezeu sau pentru alţi dumnezei. El nu este în lume, pentru cã el aparţine celeilalte; nici aproape de lume, pentru cã Dumnezeu Creatorul este deasupra ei. Dar dacã el nu este nici în lume, nici aproape de lume (pentru cã tot ceea ce o înconjoarã este ocupat de aceasta), unde este el? Este el deasupra lumii şi [primul] Dumnezeu? Într-o altã lume sau aproape de alta? Dar dacã el este în alta sau aproape de alta, atunci el nu este aproape de noi, pentru cã el nu guverneazã lumea; nici puterea sa nu este mare, pentru cã el existã într-un spaţiu limitat. Dar dacã el nu este nici în altã lume (pentru cã toate lucrurile sunt umplute de altul), nici aproape de alta (pentru cã toate lucrurile sunt ocupate de altul), este clar cã el nu existã de fel, pentru cã nu existã vreun loc unde el ar putea fi. Sau ce ar trebui sã facã el, vãzând cã existã un altul cãruia îi aparþine lumea, şi el este deasupra Creatorului lumii, şi totuşi nici în lume nici aproape de lume? Atunci, existã vreun loc unde ar putea sta el? Dar Dumnezeu şi ceea ce aparþine lui Dumnezeu, sunt deasupra lui. şi de asemenea, care-i va fi locul, vãzând cã celãlalt umple zonele care sunt deasupra lumii? Poate el exercita o grijã providenţialã? [Nicidecum]. Şi totuşi, dacã nu face aşa, el nu a fãcut nimic. Atunci, dacã el nu face nimic, nici nu exercitã o grijã providenţialã, şi dacã nu existã nici un alt loc în care el sã fie, atunci aceastã Fiinţã de care noi vorbim este singurul Dumnezeu de la început, şi singurul Creator al lumii.

CAPITOLUL IX Mãrturia profeţilor

Dacã ne-am mulţumi sã avansãm consideraţii ca acestea, doctrina noastrã ar putea fi privitã, de unii, ca fiind umanã. Dar, dacã vocile profeţilor confirmã argumentele noastre – pentru cã eu cred cã şi voi, cu marele vostru zel pentru cunoaştere, şi cu marile realizãri în învãţãturã, nu puteţi fi ignoranţi faţã de scrierile lui Moise sau a lui Isaia şi Ieremia, şi alţi profeţi, care, fiind înãlţaţi într-o stare de extaz deasupra proceselor naturale ale minţii lor, prin impulsul venit de la Duhul Divin, au spus lucrurile cu care au fost insuflaţi, Duhul folosindu-i ca un cântãreţ la flaut, care suflã într-un flaut – atunci sã vedem ce spun oamenii aceştia? „Domnul este Dumnezeul nostru, nimeni nu se poate asemãna cu El.” Şi din nou „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmã, şi afarã de Mine, nu este alt Dumnezeu.”. În acelaşi fel „Înainte de mine nu a fost alt Dumnezeu, şi dupã Mine nu va fi nici un altul; Eu sunt Dumnezeu, şi nu existã altul afarã de Mine.” Şi referitor la mãreţia Sa: „Cerul este scaunul Meu de domnie, şi pãmântul este aşternutul picioarelor Mele. Ce fel de casã Îmi veţi zidi voi Mie, sau care va fi locul Meu de odihnã?” Dar las, ca atunci când veţi avea cãrţile, sã examinaţi cu atenţie profeţiile conţinute în ele, pentru ca de pe o poziţie de cunoaştere sã puteţi sã ne apãraţi de abuzurile care vin peste noi.

CAPITOLUL X Creştinii se închinã Tatãlui, Fiului şi Duhului Sfânt

Prin urmare, noi nu suntem atei, este evident cã recunoaştem un Dumnezeu, necreat, veşnic, invizibil, impasibil, incomprehensibil, nelimitat, care este perceptibil numai prin înţelegere şi raţiune, care este învãluit de luminã şi frumuseþe, duh, şi putere inexprimabilã, prin care a fost creat universul prin Logosul Sãu, şi a aşezat ordine în el, şi îl þine în fiinţã – Am adus destule dovezi. [Eu zic „Logosul Sãu”], pentru cã noi recunoaştem şi pe Fiul lui Dumnezeu. Sã nu dãm voie nimãnui sã gândeascã ca ceva ridicol faptul cã Dumnezeu ar putea avea un Fiu. Pentru cã deşi poeţii, în ficţiunile lor, îi reprezintã pe dumnezei ca nefiind cu nimic mai buni decât oamenii, modul nostru de gândire, despre Dumnezeu Tatãl sau Fiul, nu este acelaşi cu al lor. Ci, Fiul lui Dumnezeu este Logosul Tatãlui, în idee şi în acþiune; toate lucrurile au fost fãcute dupã tiparul Sãu şi prin El, Tatãl şi Fiul fiind una. şi, Fiul fiind în Tatãl şi Tatãl în Fiul, în unitate şi puterea Duhului, înţelegerea şi raţiune (…….) Tatãlui este Fiul lui Dumnezeu. Dar, dacã în inteligenţa voastrã remarcabilã, se va întâmpla sã faceţi cercetãri cu privire la ce înseamnã Fiul, eu vã voi explica pe scurt cã El este primul produs al Tatãlui; nu ca şi cum ar fi fost adus în existenţã (pentru cã de la început, Dumnezeu, care este mintea eternã [….] a avut Logosul în sine, fiind din eternitate pãtruns de Logos [……]) ci ca cel ce a ieşit pentru a fi ideea şi puterea energizatoare a tuturor lucrurilor materiale, care zac ca o naturã fãrã atribute şi un pãmânt inactiv, particulele mai mari fiind mixate cu cele mai mici. şi Duhul profetic este în acord cu afirmaţiile noastre. Acesta zice: „Domnul m-a fãcut pe mine, prima dintre lucrãrile Sale.” şi Duhul Sfânt Însuşi, care a lucrat în profeţi, susţinem cã este un eflux a lui Dumnezeu, curgând din Sine, ºi întorcându-se înapoi ca o razã de soare. Atunci, cine nu va fi uimit sã audã cã, oameni care vorbesc de Dumnezeu Tatãl, şi despre Dumnezeu Fiul şi despre Duhul Sfânt , şi care declarã atât puterea lor în unire cât şi distincţia lor în ordine, sunt numiţi atei? Nu cã învãţãtura noastrã legatã de natura divinã este limitatã la aceste puncte, dar noi recunoaştem şi o mulţime de îngeri şi slujitori, pe care Dumnezeu Creatorul şi Modelatorul lumii i-a distribuit şi numit în poziţiile lor prin Logosul Sãu, pentru a-i aşeza aproape de elemente, cerurile, lumea, de lucrurile din ea şi de minunata ordonare a acestora.

CAPITOLUL XI   Învãţãturile morale ale creştinilor respinge acuza adusã împotriva lor

Sã nu vã surprindã dacã voi trata în mod amãnunţit în detaliile doctrinei noastre. Fac aceasta pentru ca voi sã nu puteţi fiţi înşelaţi de opinia popularã şi iraţionalã, ci sã puteţi avea adevãrul clar înaintea voastrã. Pentru a ne prezenta opiniile la care aderãm ca nefiind umane ci rostite şi învãţate de Dumnezeu, a trebuit sã fim în stare sã vã convingem sã nu ne priviţi ca fiind atei. Prin urmare, care sunt acele învãţãturi cu care noi ne evidenţiem? „. Dar Eu vã spun: Iubiţi pe vrãjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vã blestemã, faceţi bine celor ce vã urãsc, şi rugaţi-vã pentru cei ce vã asupresc şi vã prigonesc, ca sã fiţi fii ai Tatãlui vostru care este în ceruri; cãci El face sã rãsarã soarele Sãu peste cei rãi şi peste cei buni, şi dã ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” Permiteţi-mi, aici, sã-mi înalţ glasul cu curaj într-un strigãt puternic şi audibil, stãruind, aşa cum o şi fac, înaintea prinţilor filozofi. Care sunt aceia care traduc silogismele, clarificã ambiguitãţile, şi explicã etimologiile, sau aceia care învaţã omonime şi sinonime, categorii şi axiome, care este subiectul şi care este predicatul, şi care promit discipolilor lor prin asemenea învãţãturi şi altele ca ele sã-i facã fericiţi: care dintre ei şi-au curãţit sufletele aşa încât în loc sã-şi urascã duşmanii, sã-i iubeascã; şi, în loc sã vorbeascã cu rãutate despre cei care i-au ocãrât (a se abţine de la ceea ce este în sine o dovadã a rãbdãrii fiecãrui om), sã-i binecuvânteze şi sã se roage pentru cei care comploteazã împotriva vieţilor lor? Dimpotrivã, având intenţii rele, ei niciodatã nu înceteazã sã descopere cu îndemânare secretele artei lor, şi sunt mereu înclinaţi spre a face ceva rãu, fãcând din arta cuvintelor, şi nu din manifestarea faptelor, afacerea şi profesiunea lor. Dar printre noi vei gãsi persoane ne-educate, meseriaşi, şi femei în vârstã, care, dacã nu pot prin cuvinte sã dovedeascã care sunt beneficiile doctrinei noastre, totuşi prin faptele lor prezintã beneficiile care izvorãsc din convingerea lor cu privire la adevãrul ei: ei nu repetã cuvântãri, dar aratã fapte bune; când sunt loviţi, ei nu lovesc înapoi; când sunt tâlhãriţi ei nu se duc la lege; ei dau celor ce le cer şi îşi iubesc vecinii ca pe ei înşişi.

CAPITOLUL XII Absurditatea care rezultã din acuzaţia de ateism

Prin urmare, în afarã de situaţia în care noi credem cã Dumnezeu conduce rasa umanã, ar mai trebui noi oare sã ne curãţim de rãu? Cel mai sigur nu. Dar pentru cã noi suntem convinşi cã va trebui sã dãm socotealã de toate lucrurile din viaţa prezentã înaintea lui Dumnezeu, care ne-a creat pe noi şi lumea, noi adoptãm un mod de viaţã temperat, binevoitor şi în general dispreţuit, crezând cã nu vom suferi nici un rãu aşa de mare aici, chiar şi luarea vieţilor noastre, ca sã se compare cu ceea ce vom primi pentru viaţa noastrã blândã, binevoitoare şi cumpãtatã din partea marelui Judecãtor. Într-adevãr Plato a spus cã Minos şi Rhadamanthus vor judeca şi pedepsi pe cei rãi; dar noi zicem cã chiar dacã un om ar fi Minos şi Rhadamanthus însuşi , sau pãrintele lor, nici chiar el nu va scãpa de judecata lui Dumnezeu. Prin urmare, sã fie socotiţi ca pioşi cei care privesc viaţa ca fiind cuprinsã în aceasta „sã mâncãm şi sã bem, cãci mâine vom muri” şi care privesc moartea ca un somn adânc şi uitare („somnul şi moartea, fraţi gemeni”); în timp ce oamenii care recunosc în viaţa prezentã o foarte micã valoare, şi care sunt mânaţi spre viaţa viitoare de acest unic lucru, cã ei îl cunosc pe Dumnezeu şi Logosul Sãu, care este unitatea Fiului cu Tatãl, care este comuniunea Tatãlui cu Fiul, ce este Duhul, care este unitatea dintre acestea trei, Duhul, Fiul, Tatãl şi care este distincţia lor în unitate; şi care ştiu cã viaţa dupã care noi cãutãm este mult mai bunã decât poate fi descrisã în cuvinte, au siguranţa cã noi intrãm în ea purificaţi de orice fapte rele; mai mult, noi care mergem în bunãtatea noastrã pânã acolo cã ne iubim nu numai prietenii (El zice „Dacã iubiţi numai pe cei ce vã iubesc, ce rãsplatã mai aşteptaţi?”), – n-ar trebui, zic eu, când aşa este caracterul nostru şi când trãim o asemenea viaţã, încât s-ar putea sã scãpãm de condamnare în final, sã fim socotiţi pioşi? Totuşi, acestea sunt numai o micã parte luatã din întregul, şi câteva din multele lucruri, ca sã nu profitãm de rãbdarea voastrã; pentru cã cei care gustã mierea şi zerul, pot judeca chiar şi dupã o cantitate micã dacã întregul este bun.

CAPITOLUL XIII De ce creştinii nu aduc jertfe

Dar, şa ca mulţi care ne acuzã de ateism, şi fac aceasta pentru cã ei nu au nici cea mai vagã idee despre ce este Dumnezeu, şi sunt grei de cap şi total nefamiliarizaşi cu lucrurile naturale şi divine, şi prin urmare mãsoarã pietatea dupã regula jertfelor, ne acuzã cã nu recunoaşte aceeaşi dumnezei ca oraşele, O imperatori, sã vã facã plãcere sã analizaţi urmãtoarele observaţii asupra acestor douã puncte. Mai întâi, legat de faptul cã noi nu aducem jertfe: Modelatorul şi Tatãl universului nu are nevoie de sânge, nici de mirosul arderilor de tot, nici de mireasma fãinii şi a tãmâiei, deoarece El Însuşi este mireasma perfectã şi nu are nevoie de nimic din interior sau din exterior; ci cea mai nobilã jertfã pe care i-o putem aduce este ca noi sã cunoaştem cine a întins şi a boltit cerurile şi a fixat pãmântul în locul lui ca un centru, cine a adunat apele în mãri şi a despãrţit lumina de întuneric, cine a împodobit cerul cu stele şi a fãcut pãmântul sã producã seminþe de tot felul, cine a fãcut animalele şi a dat formã omului. Atunci când, susţinând cã Dumnezeu este acest Modelator al tuturor lucrurilor, care le pãstreazã în fiinţã şi le supravegheazã pe toate cu cunoaştere şi pricepere, „ridicãm mâini curate” cãtre El, ce nevoie mai are El de o jertfã publicã? „Atunci când muritorii au încãlcat legea sau au falimentat În a face binele; prin jertfe şi rugãciuni, Beţii şi arderi de tot, ei pot fi potoliţi”   Şi ce am realizat cu o jertfã publicã, de care Dumnezeu nu are cu adevãrat nevoie? – cu toate cã într-adevãr aceasta ne obligã sã aduce o jertfã fãrã sânge şi „slujirea raţiunii noastre” .

CAPITOLUL XIV Lipsa de consistenţã a celor care îi acuzã pe creştini

Apoi, legat de alte plângeri, cã noi nu ne rugãm şi nu credem în aceeaşi dumnezei ca oraşele, aceasta este una extrem de stupidã. De ce, chiar oamenii care ne acuzã de ateism pentru cã nu recunoaştem aceeaşi dumnezei pe care ei îi recunosc, nu se înţeleg între ei cu privire la dumnezei. Atenienii şi-au stabilit ca dumnezei pe Celeus şi Metanira; Lacedaemonienii pe Menelaus şi ei aduc jertfe şi ţin sãrbãtori lui, în timp ce oamenii din Ilium nu pot suferi nici chiar sunetul numelui lui şi îşi manifestã adorarea faţã de Hector. Ceanii se închinã lui Aristaeus, considerându-l ca fiind acelaşi ca Zeus şi Appolo; Thasianii lui Theagenes, un om care a comis crimã la jocurile Olimpice; Samianii lui Lysander, fãrã a þine seama de toate omorurile şi crimele perpetuate de acesta; Alcman şi Hesiod Medea şi Cilicienii pe Niobe; Sicilienii pe Philip fiul lui Butacides; Amathusienii lui Onesilus; Cartagienii lui Hamilcar. Timpul nu-mi ajunge sã-i enumãr pe toţi. Prin urmare, atunci când se diferenţiazã între ei cu privire la dumnezeii lor, de ce ne acuzã pe noi cã nu suntem de acord cu ei? Apoi uitaţi-vã la practicile care predominã între Egipteni: nu sunt ele de-a dreptul ridicole? În temple, la sãrbãtorile lor solemne ei se bat pe piept ca pentru mort şi aduc jertfe aceloraşi fiinţe ca dumnezei; şi nu este nici o mirare; atunci când ei se uitã la brute ca dumnezei, se bãrbieresc atunci când mor, îi îngroapã în temple şi fac bocete publice. Prin urmare, dacã noi suntem vinovaţi de impietate pentru cã nu practicãm o pietate care este conformã cu a lor, atunci toate oraşele şi toate naţiunile sunt vinovate de impietate, pentru cã ei toţi nu recunosc aceeaşi dumnezei.

CAPITOLUL XV Creştini fac distincţie între Dumnezeu şi materie

Dar admiteţi cã ei recunosc aceleaşi lucruri. Atunci ce urmeazã? Datoritã mulţimii care nu poate distinge între Dumnezeu şi materie, sau sã vadã cât de mare este spaţiul care stã între ele, se roagã la idoli fãcuţi din materie, prin urmare ar trebui noi care distingem şi despãrţim ceea ce este creat de ceea ce este necreat, ceea ce este de ceea ce nu este, ceea ce este perceput prin înţelegere şi ceea ce este perceput prin simþuri, şi care dãm nume corespunzãtoare fiecãruia dintre ele – ar trebui noi sã venim şi sã ne închinãm la imagini? Dacã, într-adevãr, materia şi Dumnezeu sunt acelaşi, douã nume pentru un singur lucru, atunci cu certitudine, prin faptul de a nu privi lemnul şi piatra, aurul şi argintul ca dumnezei, ne facem vinovaţi de impietate. Dar dacã ei sunt despãrţiţi unul de celãlalt de cea mai mare distanţã posibilã – aşa separaţi de mult unul de altul ca artistul de materialele artei sale – de ce suntem noi traşi la socotealã? Pentru cã aşa cum este olarul şi lutul (materialul fiind lutul şi artistul fiind olarul), la fel este şi Dumnezeu, Modelatorul lumii, şi materia, care este subordonatã lui pentru a-şi realiza scopurile artei Lui. Dar aşa cum lutul nu poate deveni vase prin el însuşi fãrã artã, la fel nici materia, care este capabilã sã ia toate formele, primeşte numai de la Dumnezeu Modelatorul, distincţie, formã şi ordine. şi aşa cum noi nu dãm vasului o valoare mai mare decât celui ce l-a fãcut, nici vaselor sau sticlei şi aurului mai mare decât celui care le-a prelucrat; şi dacã, în ceea ce priveşte arta, este ceva de lãudat, noi lãudãm artistul, şi el este cel care va aduna gloria vaselor: exact aşa este şi cu materia şi Dumnezeu – gloria şi onoarea aranjamentului ordonat din lume aparţine de drept nu materiei, ci lui Dumnezeu, Modelatorul Materiei. Aşa încât, dacã noi privim diferitele forme ale materiei ca dumnezei, lãsãm sã se înţeleagã cã nu avea nici o înţelegere despre adevãratul Dumnezeu, pentru cã noi ar trebui sã punem lucrurile care sunt netrainice şi perisabile la acelaşi nivel cu ceea ce este veşnic.

CAPITOLUL XVI Creştinii nu se închinã Universului

Fãrã nici o îndoialã lumea este minunatã, excelând, în aceeaşi mãsurã şi prin mãreţia componentelor ei, atât prin orbitele înclinate şi cele apropiate de nord, cât şi prin forma sa sfericã şi totuşi nu ea este ceea la care trebuie sã ne închinãm, ci artizanului ei. Atunci când unul dintre supuşii voştri vine la voi, ei nu uitã sã vã aducã omagiul lor vouã, conducãtorii şi domnitorii lor, de la care ei obţin tot ceea ce au nevoie, şi îşi adapteazã felul de a vorbi dupã mãreţia palatului vostru, dar, dacã ei au şansa de a veni la reşedinţa regalã, ei vor arunca în treacã o privire plinã de admiraţie la structura lui: dar totuşi voi sunteţi cei faţã de care îşi manifestã onoarea, ca fiind „totul în toate”. Într-adevãr, voi suveranii, vã construiţi şi împodobiþi palatele pentru voi înşivã; dar lumea nu a fost creatã pentru cã Dumnezeu avea nevoie de ea; pentru cã Dumnezeu însuşi este totul pentru Sine, – luminã de care nu te poţi apropia, o lume perfectã, duh, putere, raţiune. Prin urmare, dacã lumea este un instrument acordat şi se mişcã într-un ritm bine stabilit, eu ador Fiinţa care i-a oferit aceastã armonie şi îi atinge coardele pentru a cânta pe coardele acordate, şi nu instrumentul. Într-o disputã muzicalã cei care jurizeazã nu neglijeazã cântãreţii pentru a încorona alãutele. Prin urmare, atunci când Plato spune cã lumea ar fi produsul artei divine, eu îi admir frumuseţea şi ador Constructorul; sau indiferent care ar fi esenţa şi trupul Sãu, aşa cum zic Peripateticii, noi nu uitãm sã-l adorãm pe Dumnezeu, care este cauza mişcãrii trupului; nu coborâm „la elementele sãrace şi slabe”, venerând în aerul impasibil (aşa cum îl numesc ei), materia impasibilã, sau, dacã cineva percepe cele câteva elemente ale lumii ca fiind puteri ale lui Dumnezeu, noi nu ne închinãm şi nu onorãm puterile, ci Fãcãtorul şi Domnul lor. Eu nu cer materiei sã dea ceea ce nu are de dat, şi nu trec cu vederea pe Dumnezeu aducând onoare elementelor, care nu fac nimic mai mult decât ce li s-a ordonat sã facã; cãci, cu toate cã, prin arta Modelatorului lor, ele sunt minunate pentru privire, ele au totuşi naturã materialã. În favoarea acestei concepţii aduce mãrturie şi Plato: „Pentru cã” zice el „ceea ce este numit cer şi pãmânt a primit multe binecuvântãri de la Tatãl, şi totuşi sunt pãrtaşe la trup; prin urmare nu pot fi libere de schimbare.” De aceea, în timp ce eu admir cerurile şi elementele legate de arta lor, dar nu mã închin lor ca dumnezei, ştiind cã sunt dominate de legea trecerii; cum pot eu numi dumnezeii acele elemente despre care ştiu cã fãcãtorul lor este omul? Vã rog stãruitor, mai acceptaţi câteva cuvinte la subiectul acesta.

CAPITOLUL XVII   Numele dumnezeilor şi imaginile lor sunt numai de datã recentã

Un apologet trebuie sã aducã argumente mult mai precise decât cele pe care vi le-a oferit eu, atât cu privire la numele dumnezeilor, pentru a arãta cã ele au o origine recentã, cât şi cu privire la imaginile lor, pentru a arãta cã ele sunt, sã zicem aşa, numai de ieri. Oricum, voi înşivã sunteţi întru totul familiarizaţi cu aceste probleme, pentru cã sunteţi pricepuţi în toate departamentele cunoaşterii, şi mai mult ca oricare alt om sunteţi familiarizaţi cu gânditorii antici. Atunci, eu presupun cã Orpheu şi Homer şi Hesiod au fost cei care au oferit atât genealogiile cât şi numele celor pe care ei îi numesc dumnezei. Aceeaşi este şi mãrturia lui Herodotus. „Opinia mea este” zice el, „cã Hesiod şi Homer sunt înaintea mea cu vreo patru sute de ani, şi nu mai mult; şi ei au fost cei care au elaborat o teologie a Grecilor, şi a dat dumnezeilor numele lor şi le-a atribuit câteva onoruri şi funcţii, şi le-au descris formele.” Din nou, reprezentãrile dumnezeilor nu au fost din totdeauna, din moment ce arta statuarã, pictura şi sculptura erau necunoscute; şi nici nu au devenit comune pânã la Saurias din Samian şi Crato din Sicyon, şi Cleanthes din Corint, şi pânã a apãrut domnişoara din Corint, pânã când desenul schiţat a fost inventat de cãtre Saurias, care a schiţat un cal în soare, şi pictura de cãtre Crato, care a pictat în ulei pe o tablã albã siluetele unui bãrbat şi a unei femei; şi arta realizãrii figurilor în relief a fost inventatã de domnişoare, care, fiind îndrãgostite de o anumitã persoanã, i-a schiþat umbra pe un perete acolo unde dormeau, şi tatãl ei fiind încântat de exactitatea asemãnãrii (el era un olar) a scobit schiţa şi a umplut-o cu lut: aceastã figurã încã se pãstreazã în Corint. Dupã acestea, mai târziu, Daedalus şi Theodorus din Milesia, au inventat sculptura şi arta statuarã. Deci, voi înţelegeţi cã vremea de când a început reprezentarea formelor şi confecţionarea de imagini este atât de scurtã, cã putem da numele artistului pentru fiecare dumnezeu în parte. De exemplu, imaginea lui Artemis din Efes şi cea a Atenei (sau mai degrabã a Athelei, pentru cã aşa este numitã de cei care vorbesc mai mult în limbajul misterelor; pentru cã aşa au fost fãcute imaginile antice, din lemn de mãslin), şi figurile în poziţie şezând ale aceloraşi dumnezei, au fost fãcute de Endoeus, un discipol al lui Daedalus; dumnezeul Pythian a fost lucrarea lui Theodorus şi Telecles; şi dumnezeul Delian şi Artemis exsitã datoritã artei lui Tectaeus şi Angelio; Hera din Samos şi din Argos au ieşit din mâinile lui Smilis şi alte statuete au fost fãcute de Phidias. Aphrodite curtezana lui Cnidus este produsul lui Praxiteles; Asclepius din Epidaurus este lucrarea lui Phidias. Într-un cuvânt, despre nici una dintre aceste statuete nu se poate spune cã nu a fost fãcutã de om. Atunci, dacã acestea sunt dumnezei, de ce nu au existat ei de la început? Într-adevãr, de ce ele sunt mai tinere decât cei ce le-au fãcut? De ce pentru a veni în existenţã au avut nevoie de ajutorul omului şi al artei? Ele nu sunt nimic, decât pãmânt, şi pietre, şi materie, şi artã stranie.

 CAPITOLUL XVIII   Aşa dupã cum mãrturisesc poeţii, chiar şi dumnezeii au fost creaţi

Dar, din moment ce se afirmã de cãtre unii cã, cu toate cã acestea sunt numai imagini, totuşi existã acei dumnezei în onoarea cãrora ele au fost fãcute; şi cã rugãciunile şi jertfele care se aduc imaginilor trebuie sã facã referinţã la dumnezei şi de fapt sunt aduse dumnezeilor; şi cã nu existã alt mod de a te apropia de ele, pentru cã „Este greu pentru om Sã intre în prezenţa vizibilã a unui Dumnezeu;”

Şi cu toate cã, în practicã aceasta este realitatea şi ei vorbesc despre energiile posedate de anumite imaginii, hai sã examinãm puterea ataşatã numelor lor. şi eu vã rog, mari imperatori, înainte de a intra în aceastã discuţie, sã fiţi îngãduitori cu mine în timp ce prezint adevãratele argumente; pentru cã scopul meu nu este sã dovedesc falsitatea idolilor, ci, prin demonstrarea lipsei de temei a calomniei aruncatã împotriva noastrã; sã vã ofer un motiv pentru modul de viaţã pe care îl trãim noi. Fie ca voi, cercetându-vã pe voi înşivã, sã fiţi în stare sã descoperiţi şi împãrãţia cereascã! Pentru cã aşa cum toate lucrurile vã sunt supuse vouã, tatã şi fiu, care aţi primit împãrãţia de sus (pentru cã „inima împãratului este în mâna lui Dumnezeu,” zice Duhul profetic), la fel este şi cu singurul Dumnezeu şi Logosul care purcede de la El, Fiul; perceput de noi ca inseparabil de El, în acelaşi fel toate lucrurile îi sunt supuse. Vã rog în mod special sã luaţi în considerare cu atenţie aceste lucruri. dumnezeii, aşa dupã cum afirmã ei, nu au fost de la început, ci fiecare dintre ei a venit în existenţã exact ca noi înşine. şi cu aceastã opinie ei sunt de acord în marea lor majoritate. Homer vorbeşte despre „Vechiul Oceanus, Strãbunul dumnezeilor, şi Tethys;”

Şi Orpheus (care, mai mult decât oricare, a fost primul în a le inventa numele şi a relatat naşterile lor şi a narat isprãvile fiecãruia, şi este crezut de ei aşa încât îi acordã mai mult credit decât altor lucruri divine, pe care Homer însuşi le urmeazã în cele mai multe situaţii, în special când e vorba de dumnezei) – şi el, le-a fixat originea ca fiind din apã: „Oceanus, originea tuturor.”

Pentru cã, conform lui, apa a fost începutul tuturor lucrurilor şi din apã s-a format lutul, şi din ambele a fost produs un animal, un dragon cu un cap de leu care îi creştea, şi între cele douã capete era o faţã de dumnezeu , numit Heracles şi Kronos. Acest Heracles a generat un ou de o mãrime enormã, care, ajungând matur, prin fricţiunea puternicã cu generatorul sãu, s-a crãpat în douã, partea de sus a primit forma cerului şi partea de jos aceea a pãmântului. Mai mult, dumnezeirea G? a apãrut cu un trup; şi Ouranos, prin unirea sa cu G?, a nãscut femelele, Clotho, Lachesis şi Atropos; şi masculii, cei cu o sutã de mâini Cottys, Gyges, Briareus şi Cyclopes Brontes, şi Steropes, şi Argos, pe care el i-a silit şi l-au aruncat jos pe Tartarus, învãţaţi fiind cã el trebuia sã fie eliminat din guvernarea sa de cãtre copii sãi; la care G?, mânios fiind, l-a nãscut pe Titanus.

„Gala, cea asemãnãtoare cu dumnezeu, i-a nãscut lui Ouranos Fii care dupã nume sunt cunoscuţi ca Titani, Pentru cã ei au adus rãzbunarea peste Ouranos, Mãreţ, inel strãlucitor cu coroana sa înstelatã!”

CAPITOLUL XIX Filozofii sunt în acord cu poeţii cu privire la dumnezei

Acesta a fost începutul existenţei atât a dumnezeilor lor cât şi a universului. Acum, ce sã facem cu toate acestea? Fiecare dintre aceste lucruri, cãruia i se atribuie divinitate este considerat cã ar fi existat de la început. Dacã ele au venit în existenţã, înainte neavând nici o existenţã, aşa cum spun cei care dezbat problema dumnezeilor, ele nu existã. Pentru cã, un lucru este fie necreat şi etern, fie creat şi perisabil. Între mine şi filozofi nu este nici o diferenţã în ceea ce gândim. „Ce este aceea ce totdeauna este, şi nu are nici o origine; şi ce este aceea ce a avut o origine, şi totuşi nu este din totdeauna?” Conferenţiin despre inteligibil şi sensibil, Plato învaţã cã ceea ce întotdeauna este, inteligibilul, este neoriginat, dar ceea ce nu este, sensibilul, este originat, având un început şi un sfârşit al existenţei. În acelaşi fel, şi Stoicii susţin cã toate lucrurile vor fi arse şi vor exista din nou, lumea va primi o altã fiinţã. Dar dacã, conform lor, existã o cauzã dublã, una activã şi guvernatoare, adicã providenţã, cealaltã pasivã şi schimbãtoare, adicã materia, este totuşi imposibil pentru lume, chiar dacã şi sub grija Providenţei, sã rãmânã în aceeaşi stare, pentru cã ea este creatã – atunci cum poate structura acestor dumnezei sã rãmânã, ei care nu existã prin ei înşişi, ci au avut o origine? Şi prin ce sunt dumnezeii superiori materiei, din moment ce ei îşi derivã existenţa din apã? Dar, conform lor, nici chiar apa nu este începutul tuturor lucrurilor. Ce se poate constitui din elementele simple şi omogene? Mai mult, materia cere un meşter, şi meşterul cere materie. Pentru cã cum ar putea fi fãcutã o imagine fãrã materie sau meşter? Din nou, este rezonabil ca materia sã fie mai veche decât Dumnezeu; pentru cã cauza eficientã trebuie, în mod necesar, sã existe înainte de lucrurile care sunt fãcute.

CAPITOLUL XX Reprezentãri absurde ale dumnezeilor

Dacã absurditatea teologie lor este limitatã la a spune cã dumnezeii au fost creaţi, şi îşi datoreazã existenţa apei, din moment ce eu am demonstrat cã tot ceea ce este fãcut este supus dezintegrãrii, eu aş putea purcede la acuzaţiile care au mai rãmas. Pe de altã parte, ei le-au descris forma trupurilor lor: de exemplu, vorbind de Hercules ca un dumnezeu care are forma unui dragon înfãşurat; despre alţii cã ar avea sute de mâini; despre fiica lui Zeus cã a fost nãscutã de mama ei Rhea, sau despre Demeter, ca având doi ochi în poziţia naturalã, şi doi în partea dinainte a capului şi faţa unui animal, la partea din spate a gâtului ei, şi ca având şi coarne, aşa încât Rhea, s-a înspãimântat la vederea copilului sãu ca un monstru, a fugit de ea şi nu i-a dat sân (…….), de unde în mod mistic ea este numitã Athela, dar în mod obişnuit Phersephone şi Koré, cu toate cã ea nu este aceeaşi cu Athena, care este numitã Koré de la pupila ochiului; – pe de altã parte, ei le-au descris realizãrile admirabile, aşa cum au considerat ei cã trebuie: cum, de exemplu, Kronos şi-a mutilat tatãl şi l-a aruncat jos din carul sãu şi cum el şi-a ucis copii şi a înghiţi femelele lor; şi cum Zeus şi-a legat tatãl şi l-a aruncat în Tartarus, aşa cum a fãcut şi Ouranos cu fii sãi, şi s-a luptat cu Titanii pentru guvernare; şi cum el a persecutat pe mama sa Rhea atunci când a refuzat sã se cãsãtoreascã cu el, şi, ea devenind un dragon feminin, şi el însuşi a fost schimbat într-un dragon, a legat-o cu ceea ce se numeşte nodul Herculian, şi şi-a atins scopul, fapt pentru care nuiaua lui Hermes este un simbol; şi din nou, cum el şi-a violat fiica Phersephone, în cazul acesta toţi primind forma unui dragon, şi a devenit tatãl lui Dionysus. În faţa unor naraţiuni ca cestea, Eu trebuie sã spun cel puţin atât, în asemenea istorii, la ce vor deveni folositoare sau sunt folositoare acestea, ca noi sã credem cã Kronos, Zeus, Koré şi ceilalţi, ar fi dumnezei? Este aceasta descrierea trupurilor lor? De ce, un om care judecã şi reflectã, va crede cã o viperã a fost nãscutã de un dumnezeu (în acest fel Orpheus:

„Dar Pahnes a nãscut din pântecele sacru Un alt urmaş, oribil şi înfiorãtor, Sub ochii viperei înfricoşãtoare, pe cãprui mânã Erau fire de pãr: faţa ei era drãgãlaşã; dar restul, De la gât pânã jos, avea aspectul cumplit Al unui dragon înfricoşãtor”); sau cine va admite cã Phanes însuşi, fiind un dumnezeu întâi nãscut (pentru cã el este ceea ce a produs oul), a avut trupul sau forma unui dragon, sau a fost înghiţit de Zeus, şi cã Zeus ar fi putut fi atât de mare ca sã-l încapã? Pentru cã dacã ei nu se deosebesc cu nimic de brutele cele mai de jos (pentru cã este evident cã divinitatea trebuie sã fie diferitã de lucrurile de pe pãmânt şi de cei care sunt derivaţi din materie), ei nu sunt dumnezei. Atunci, eu întreb, cum ne putem apropia noi de ei în rugãciune, atunci când originea lor este asemãnãtoare ce cea a caprei, şi ei înşişi au forma brutelor şi sunt respingãtori pentru privire?

CAPITOLUL XXI Dragostea impurã atribuitã dumnezeilor

Dar chiar dacã s-ar spune cã ei au doar forme trupeşti şi posedã sânge şi sãmânţã, şi sentimente de mâniei şi dorinţã sexualã, chiar şi atunci trebuie sã privim asemenea presupuneri ca nonsens şi ridicole; pentru cã în dumnezei nu existã nici mânie, nici dorinţe şi apetituri, nici sãmânţã reproductivã. Atunci, sã-i lãsãm sã aibã forme trupeşti , dar sã-i lãsãm sã fie superiori în mânie şi supãrare, ca Athena sã nu fie vãzutã „Arzând cu furie şi mânie interioarã faţã de Jove;” nici Hera sã nu aparã ca: – „Pieptul lui Juno, Nu i-ar putea încãpea mânia ei.” Şi sã-i lãsãm sã fie superiori în supãrare: – „O privelişte înspãimântãtoare vede ochii mei: un om Îl iubesc în zbor în jurul zidurilor! Inima mea Suspinã dupã Hector”.   Pentru cã chiar şi oamenii care îşi dau drumul la mânie şi supãrare, eu îi numesc primitivi şi stupizi. Dar când „tatãl omului şi al dumnezeilor” plânge dupã fiul sãu,

„Vai, vai! Soarta a stabilit pe cel mai preaiubit Saperdon, sã cadã prin mâna lui Patroclus;” şi, în timp ce plânge nu este în stare sã îl scape de la pieire:- „Fiul lui Jove, şi totuşi Jove nu l-a ferit;”   cine nu va acuza nebunia acelora care, cu basme ca acestea, sunt iubitor de dumnezei, mai de grabã decât sã trãiascã fãrã nici un dumnezeu? Sã-i lãsãm sã aibã forme trupeşti, dar sã n-o lãsãm pe Afrodita sã fie rãnitã, în trupul ei, de Diomedes: „Diomed, fiul trufaş al lui Tydeus, M-a rãnit;” Sau pe Ar? în sufletul ei: „Eu, stângaciul de mine, ea mã dispreţuieşte; şi îşi aratã farmecul Acelui atrãgãtor desfrânat, dumnezeul tare al braţelor.”   „Arma a strãpuns trupul.”

El, cel care era teribil în luptã, aliatul lui Zeus împotriva Titanilor, este prezentat ca fiind mai slab decât Diomedes: „El a urlat, ca Mars, când îşi rãsucea suliţa.”   Sst! Homer, un dumnezeu niciodatã nu urlã. Dar voi mi-l descrieţi pe Dumnezeu ca afectat de sânge şi de blestemul muritorilor: „Mars, Mars, blestemul muritorilor, pãtat cu sânge;” şi voi îmi spuneþi de adulterul sãu şi legãturile sale: – „Apoi, nimic potrivnic, el a condus bâlciul înarmat, şi s-a cufundat transportat pe patul conştient. A desfãcut repede mrejile.”

În acest fel, nu varsã ei, din abundenţã, material lipsit de pietate despre dumnezei? Ouranos este mutilat; Kronos este legat şi împins la Tartarus; revolta Titanilor; Styx moare în luptã; da, ei chiar îi reprezintã ca muritor; ei sunt îndrãgostiţi unul de altul; ei sunt îndrãgostiţi de fiinţe umane: „Aenuas, în vârful ghiarei lui Ida, De nemuritorul Venus a fost adus la Anchises.”   Nu sunt ei îndrãgostiţi? Nu sufãr ei? Ba mai mult, fãrã îndoialã, ei sunt dumnezei, şi dorinţa nu îi poate atinge! Chiar dacã un dumnezeu îşi asumã un trup pentru a urmãri un scop divin, ca o consecinţã, el este sclavul dorinţei.

„Pentru cã nici odatã pânã acum, un asemenea potop de dragoste, Pentru dumnezeire sau pentru muritori, nu mi-a umplut sufletul; Nici pentru viaţa mândrã a lui Ixion, care l-a adus pe Piritho (noi, înţelept în consiliu ca dumnezeii); Nici pentru fecioara vacã cu picior Danäe şi fiicã a lui Crisius, ea pe care Perséus a purtat-o, Observatorul tuturor; nici copilul nobil al lui Phoenix; …. nici pentru Semele; Nici pentru atrãgãtorul Alcmena;…. Nu, nici pentru Cres, regina cu plete de aur; Nici pentru Latona cea strãlucitoare; nici pentru sine.”

El este creat, el este perisabil, cu nici o urmã de dumnezeu în el. Ba mai mult, ei sunt slujitori angajaţi ai oamenilor: „Sãlile lui Admetus, în care eu am suportat Sã laud lista de bucate, cu toate acestea un dumnezeu.”   şi ei mânã vitele: „şi ajungând la aceastã laudã, eu hrãnesc caprele, Pentru el aceea era oştirea mea şi au pãstrat aceastã casã.”   Prin urmare, Admetus, era superior dumnezeului. Un profet şi unul înþelept ţi care nu poate vedea, pentru alţii, dinainte lucrurile care vor fi, tu nu divinizezi pe ucigaşii preaiubiţilor tãi, dar nici nu îi ucizi cu propria ta mânã, oricât ar fi fost de drag: „şi eu cred cã limba divinã a lui Apollo A fost plinã de adevãr, la fel ca şi arta profetului.”   (Aeschylus îi reproşeazã lui Apollo cã ar fi un profet fals:) „Chiar cel care leneveşte în timpul sãrbãtorii, Cel care a zis aceste lucruri, vai! Este el Cel care mi-a ucis fiul”

 CAPITOLUL XXII Pretinsele explicaţii simbolice

Dar poate aceste lucruri sunt excentricitãţi poetice, şi existã o explicaţie naturalã a lor, cum ar fi aceasta datã de Empedocles: „Fie ca Jove sã fie foc şi Juno sursa vieţii,Cu Pluto şi Nistis, care se scaldã în lacrimi, Izvoarele umane.” Atunci, dacã Zeus este foc şi Hera pãmântul, şi Ardoneus aerul, şi N? apele stãtãtoare, şi acestea sunt elemente – foc, apã, aer – nici unul dintre ele nu este dumnezeu, nici Zeus, nici Hera, nici Ardoneus; pentru cã originea şi structura lor este materia separatã în pãrţi de Dumnezeu: „Foc, apã, pãmânt şi înãlţimile dulci ale aerului, şi armonia cu acestea.”

Acestea sunt lucruri care nu pot coexista fãrã armonie; pe care luptele le vor fi duce la ruinã de: cum poate cineva zice cã sunt dumnezei? Conform lui Empedocles, prietenia are o aptitudine de a guverna, lucrurile care sunt compuse sunt guvernate, şi cã ceea ce este apt sã guverneze are dominarea; aşa încât dacã face puterea celor guvernaþi şi cea a celor care guverneazã una şi aceeaşi, nu vom fi conştienţi de noi înşine, punând materia care este pieritoare şi fluctuantã şi schimbãtore la un nivel egal cu ceea ce este necreat şi etern, şi mereu auto-armonizatul Dumnezeu. Conform Stoicilor, Zeus este partea fierbinte a naturii; Hera este aerul (…..) – chiar numele, dacã este ataşat la el, înseamnã aceasta; Poseidon este cel ce este beat (apã, ……….). Dar aceste lucruri sunt explicate de diferite persoane, în diferite feluri, ca obiecte naturale. Unii îl numesc pe Zeus în douã feluri aerul masculin-feminin; alţii sezonul care aduce vreme moale, pe baza cãruia spun cã el singur a scãpat de Kronos. Dar, dacã recunoaşteţi un singur Dumnezeu, Stoicii ar putea spune, Cel suprem şi necreat şi etern, şi atât de multe trupuri compuse câte schimbãri sunt în materie, şi zic cã Duhul lui Dumnezeu, în timp ce domneşte peste materie, obţine, în concordanţã cu variaţiunile acesteia, o diversitate de nume pentru diferite forme ale materiei care vor deveni trupul lui Dumnezeu; dar atunci când elementele sunt distruse în conflagraţie, în mod necesar numele vor pieri împreunã cu formele, numai Duhul lui Dumnezeu rãmâne. Atunci, cine poate crede cã acele trupuri, a cãror variaţiune în conformitate cu materia este aliatul descompunerii, sunt dumnezeu? Dar celor care spun cã Kronos este timp, şi Rhea pãmântul, şi cã ea a ajuns sã fie însãrcinatã de la Kronos, şi sã reproducã, motiv pentru care ea este privitã ca mama tuturor; şi cã el naşte şi îşi devoreazã urmaşii; şi cã multilarea este relaţia sexualã dintre un bãrbat şi o femeie, care separã sãmânţa şi o aruncã în pântec, şi genereazã fiinţa umanã, care are în ea însãşi dorinţa sexualã, care este Aphrodité; şi cã nebunia lui Kronos este schimbarea anotimpurilor, care distruge lucrurile însufleţite şi cele neînsufleţite; şi cã oasele şi Tartarus sunt timp; care este schimbat de anotimp şi dispare; – la asemenea lucruri, noi persoanele zicem, dacã Kronos este timp, el se schimbã; dacã este un anotimp, el se schimbã ca atare; dacã este întuneric, sau ger, dau partea umedã a naturii, nici una dintre acestea nu este trainicã; dar Divinitatea este nemuritoare, şi imutabilã şi neschimbãtoare; deci nici Kronos şi nici imaginea lui nu este Dumnezeu. Sã ne uitãm din nou la Zeus: Dacã el este aerul, nãscut din Kronos, a cãrui parte masculinã este numitã Zeus şi cea femininã Hera (de unde ea este şi sorã şi soţie), ea este supusã schimbãrii; dacã este un anotimp, el se schimbã: dar Divinitatea nici nu se schimbã nici nu-şi schimbã locul. Dar de ce sã profit de rãbdarea voastrã spunându-vã mai multe, când voi ştiţi atât de bine ce a fost spus de fiecare dintre cei care au rezolvat lucrurile în naturã, sau ce au gândit diferiţi scriitori despre naturã, sau ce spun ei despre Athena, despre care ei afirmã cã ar fi înţelepciunea (…..) strãbãtând toate timpurile; şi despre Isis, pe care ei o numesc naşterea întregului timp (………………) din care au izvorât toate şi prin care toate existã; sau despre Osiris, la uciderea cãrui, de cãtre Typhon, fratele sãu Isis cu fiul ei Orus au cãtat dupã mãdularele sale; şi gãsindu-le le-au onorat împreunã cu un mormânt, mormânt care pânã în aceste zile este numit mormântul lui Osiris? Pentru cã în timp ce ei rãtãcesc în sus şi în jos cu privire la formele materiei, ei nu reuşesc sã-l gãseascã pe Dumnezeu care poate fi zãrit numai prin raţiune, în timp ce ei divinizeazã elementele şi cele câteva pãrţi ale lor, atribuind-le diferite nume în vremuri diferite: de exemplu, numind semãnatul grâului Osiris (de unde spun ei, cã în mistere, în gãsirea membrelor trupului lor, sau roadele, se adreseazã lui Isis: Am gãsit, vrem bucuria ta), rodul viţei Dionysus, viţa în sine Semelé, cãldura soarelui trãsnetul. şi totuşi, de fapt, ei care fac referinţe la mituri ca adevãraţii dumnezei, nu fac nimic mai mult decât cã adauge la caracterul divin al lor; pentru cã ei nu percep, cã prin însãşi apãrarea care o aduc dumnezeilor, ei confirmã lucrurile care sunt afirmate despre ei. Ce are a face Europa şi taurul, şi lebãda, şi Leda, cu pãmântul ºi aerul, pentru ca relaþia sexualã a lui Zeus cu ele sã fie luatã ca relaþia sexualã dintre pãmânt şi aer? Dar ne fiind în stare sã descopere mãreţia lui Dumnezeu, şi neputând sã se ridice deasupra prin raţiunea lor (pentru cã nu au nici o afinitate cu locul ceresc), ei se pierd printre formele materiei, şi înrãdãcinaţi în pãmânt, divinizeazã schimbãrile elementelor: exact ca şi cum cineva şi-ar pune vasul pe care l-a cârmuit în locul cârmaciului. Dar ca şi vasul, deşi este echipat cu toate lucrurile, este nefolositor dacã nu are un cârmaci, la fel nici elementele, deşi sunt aranjate într-o ordine perfectã, nu sunt de nici un folos fãrã providenţa lui Dumnezeu. Pentru cã vasul nu se cârmuieşte pe sine şi nici elementele nu se vor mişca fãrã Modelatorul lor.

CAPITOLUL XXIII Opiniile lui Thales şi Plato

Cu toate acestea, pentru cã voi excelaţi în toate înţelegerile oamenilor, aţi putea întreba, Cum se face atunci cã unii dintre idoli manifestã putere, dacã cei cãrora le acordãm statutul nu sunt dumnezei? Pentru cã nu este verosimil cã imaginile fãrã viaţã şi mişcare sã poatã ele sã facã ceva fãrã unul care le pune în mişcare. Noi nu contestãm cã în diferite locuri, oraşe, şi naţiuni, sunt obţinute anumite efecte în numele idolilor. Atât şi nimic mai mult, oricum dacã cineva a primit beneficii, şi alţii dimpotrivã suferã vãtãmare, noi ar trebui sã socotim cã zeii sunt cei care au produs efectul în ambele cazuri. Dar eu am fãcut cercetãri amãnunţite, atât despre motivul pentru care voi credeţi cã idolii au aceastã putere, cât şi cine sunt cei care, uzurpând-le numele, produc efectele. Oricum, în încercarea de a arãta cine sunt cei care produc efectele atribuite idolilor, şi cã ei nu sunt dumnezei, trebuie sã recurg la anumiţi martori dintre filozofi. Primul este Thales, conform celor care i-au studiat cu acurateţe expunerea opiniilor, el divide [fiinţele superioare] în Dumnezeu, demoni şi eroi. Pe Dumnezeu ei îl recunosc ca Inteligenţa (……..) lumii; prin demoni ei înţelege fiinţe posesoare de Suflet (……..); şi prin eroi ei separã sufletul oamenilor în fiinţele bune cu suflete bune şi cele rele cu cele fãrã valoare. Din nou Plato, în timp ce nu îşi exprimã acordul asupra altor pãrţi, împarte [fiinţele superioare] şi în Dumnezeul necreat şi cei care au fost produşi de Cel necreat pentru a împodobi cerul, planetele, şi stelele fixe, cât şi în demoni; demoni despre care, în timp ce el nu considerã potrivit sã-şi exprime pãrerea, el crede cã trebuie ascultat de aceia care au vorbit despre ei. „A vorbi despre alţi demoni, şi a cunoaşte originea lor, este peste puterile noastre; dar noi trebuie sã-i credem pe cei care au vorbit mai înainte, descendenţii dumnezeilor, aşa cum zic ei – cãci cu siguranţã ei trebuie sã fie bine familiarizaţi cu proprii lor strãmoşi: prin urmare, este posibil sã nu credem fii dumnezeilor, atunci când ei vorbesc fãrã presupuneri sau probe convingãtoare; dar atunci când declarã cã spun despre chestiuni legate de propriile familii, noi suntem obligaţi, în virtutea obiceiului, sã îi credem. Prin urmare, lãsaţi-ne sã susţinem şi sã vorbim aşa cum o fac ei despre originea dumnezeilor lor. Despre Ge şi Ouranos care s-au nãscut din Oceanus şi Tethys; şi despre aceşti Phorcus, şi Rhea, şi ceilalţi; şi despre Kronos şi Rhea, Zeus, Hera şi toţi ceilalţi, care, noi ştim, sunt toţi numiţi fraţii lor; pe lângã alţi descendenţi ai acestora.” Atunci, cel care a contemplat Inteligenţa eternã şi Dumnezeu care este perceptibil prin raţiune şi i-a declarat atributele – existenţa Sa realã, simplitatea naturii Sale, binele care curge din el care este adevãrul, şi a conferenţiat despre puterea primarã, şi cum „toate lucrurile se mişcã în jurul Regelui tuturor, şi toate lucrurile existã de dragul Lui, şi El este cauza tuturor lucrurilor” şi despre doi şi trei, cã „el este a doua mişcare în jurul celui de la doilea, şi al treilea în jurul celui de la treilea;” – a gândit acest om cã, a învãţa adevãrul despre cele ce se spune cã s-au produs din lucruri sensibile, adicã pãmântul şi cerul, era o îndatorire care era transcendentã puterilor lui? Acest lucru nu trebuie crezut de moment. Dar pentru cã el a considerat ca imposibil de crezut faptul cã dumnezeii nasc şi sunt nãscuţi, pentru cã tot ceea ce începe a exista este urmat de sfârşit, şi (pentru cã aceste lucru este mult mai dificil) pentru a schimba concepţia mulţimilor, care au primit miturile fãrã a le examina, în acest context el a declarat cã ar fi dincolo de puterile sale sã cunoascã şi sã vorbeascã despre originea altor demoni, din moment ce el nu a fost în stare nici sã admitã sau nici sã înveţe cã dumnezeii au fost nãscuþi. Cu privire la ceea afirmaþie a lui, „Zeus , marele suveran în cer, a avansat primul, conducând un car înaripat, fãcând ordine şi administrând toate lucrurile, şi dupã el urmeazã o armatã de dumnezei şi demoni,” aceasta nu se referã la Zeus, despre care se zice cã a ieşit din Kronos; pentru cã aici numele este atribuit Fãcãtorului universului. Acest lucru este arãtat de însuşi Plato: neputând sã-l desemneze cu alt titlu care i s-ar fi potrivit, el a apelat la numele popular, nu pentru cã ar fi specific pentru Dumnezeu, ci pentru diferenţiere, pentru cã nu este posibil sã-l prezinţi pe Dumnezeu tuturor oamenilor aşa de deplin cum ar dori cineva; şi, în acelaşi timp, el adaugã epitetul „Marele”, asta pentru a distinge cerescul de pãmântesc, necreatul de creat, cel care este mai tânãr ca cerul şi pãmântul, şi mai tânãr ca Cretanii, care l-au furat, ca sã nu poatã fi ucis de tatãl sãu.

CAPITOLUL XXIV Despre îngeri şi uriaşi

Atunci când vorbesc cu voi care aţi fãcut cercetãri în toate domeniile cunoaşterii, ce nevoie ar mai fi sã menţionez poeţii, sau sã examinez opiniile de altã naturã? Sã acceptãm ca suficient atât cât s-a spus pânã acum. Dacã poeţii şi filozofii nu au recunoscut cã existã un singur Dumnezeu, şi cu privire la aceşti dumnezei nu aveau aceeaşi opinie, unii cã ei sunt demoni, alţii cã ei sunt materie şi alţii cã cândva ei au fost oameni – pot exista unele dovezi raţionale pentru care noi suntem hãrţuiţi aş acum suntem, numai pentru cã noi folosim un limbaj care face o distincţie între Dumnezeu şi materie, şi naturile celor douã. Pentru cã, aşa cum recunoaştem un Dumnezeu, şi un Fiu în Logosul Sãu, şi un Duh Sfânt, uniţi în esenţã, – Tatãl, Fiul, Duhul, pentru cã Fiul este Inteligenţa, Raţiunea, Înţelepciunea Tatãlui şi Duhul o emanaţie, ca lumina din foc; în acelaşi fel percepem existenţa altor puteri, care exercitã domnie asupra materiei, şi prin intermediul acesteia, şi în mod special existenţa uneia care este ostilã lui Dumnezeu: nu cã ar fi ceva care este cu adevãrat opus lui Dumnezeu, cum ar fi lupta opusã prieteniei, conform lui Empedocles, şi noaptea opusã luminii, conform apariţie şi dispariţiei stelelor (pentru cã dacã ceva s-a plasat pe sine în opoziţie cu Dumnezeu, ar fi înceta sã existe, structura lui fiind distrusã de puterea şi tãria lui Dumnezeu), dar aceasta este legatã de binele care este în Dumnezeu, care aparţine din necesitate de El, şi coexistã cu El, ca culoarea cu trupul, fãrã de care acesta nu are existenţã (nu ca fiind parte a cestuia, ci ca o proprietate concomitentã care coexistã cu acesta, unit şi amestecat, la fel cum este natural pentru foc sã fie galben şi eterul sã fie albastru închis), – binele care este în Dumnezeu, zic eu, este în opoziţie cu spiritul care este deasupra materiei, care a fost creat de Dumnezeu; la fel cum ceilalţi îngeri au fost creaţi de Ei, şi le-a încredinţat controlul materiei şi a formelor materiei. Pentru cã aceasta este slujba îngerilor, – de a exercita providenţa din partea lui Dumnezeu asupra lucrurilor create şi ordonate de El; aşa încât Dumnezeu sã poatã avea providenţa universalã şi generalã a întregului, în timp ce pãrţile individuale sunt asigurate de îngeri aşezaţi peste ele. La fel cum este cu omul, noi avem libertatea alegerii atât asupra virtuţii cât şi asupra viciului (pentru cã voi nu aţi onora binele sau pedepsi rãul, dacã viciul şi virtutea nu ar fi fost în puterea lor; şi unii sunt harnici în materia încredinţatã lor de voi, şi alţii necredincioşi), la fel este şi între îngeri. Veţi observa cã unii agenţi liberi, aşa cum au fost ei creaţi de Dumnezeu, au continuat în acele lucruri pentru care Dumnezeu i-a fãcut şi peste care El i-a aşezat; dar unii au încãlcat atât constituţia naturii lor cât şi guvernarea încredinţatã lor: adicã, acest domnitor al materiei şi diferitele lui forme, şi alţii dintre cei care au fost plasaţi pe acest prim firmament (voi ştiţi cã noi nu spunem nimic fãrã martori, ci afirmãm lucrurile care au fost declarate de profeţi); aceştia a cãzut în dragostea impurã a fecioarelor, şi au fost subjugaţi de trup, şi au ajuns neglijenţi şi rãi în administrarea lucrurilor care le-au fost încredinţate lor. Prin urmare din aceste fecioare inferioare s-au nãscut cei care sunt numiţi uriaşii. Şi dacã s-a spus ceva, despre uriaşi, şi din partea poeţilor nu fiţi surprinşi de acest lucru: înţelepciunea lumeascã şi cea divinã sunt atât de diferite una de cealaltã ca adevãrul de probabilitate: una este din cer şi alta este pe pãmânt; şi într-adevãr, în acord cu prinţul materiei, – „ştim cã deseori spunem minciuni care par a fi adevãruri.”

CAPITOLUL XXV 25. Poeţii şi filozofii au negat existenţa unei providenţe divinã

Aceşti îngeri care au cãzut din cer şi viziteazã cerul şi pãmântul, şi nu mai sunt în stare sã se ridice la nivelul lucrurile cereşti, sunt sufletele uriaşilor, care sunt demonii care rãtãcesc prin lume şi acţioneazã în mod similar, unii (aceştia sunt demonii) conform naturii pe care ei au primit-o, alţii (aceştia sunt îngerii) dupã poftele cu care se rãsfaţã. Dar prinţul materiei, aşa cum se va vedea numai din ceea ce transpirã, exercitã un control şi o administrare contrarã binelui care este în Dumnezeu.

„Nu de puţine ori gândurile sale de anxietate mi-au trecut prin minte, Indiferent cã este şansa sau divinitatea care domneşte Peste facerile mãrunte ale oamenilor; şi în ciuda nãdejdii La fel cum dreptatea, cere a exila pe unii Au privat toţi oamenii de viaţã, în timp ce alţii încã Continuã sã se bucure de prosperitate.”   Prosperitate şi adversitate, contrarã nãdejdii şi dreptãţii, a fãcut imposibil ca Euripide sã spunã cui aparţine administrarea afacerilor pãmânteşti, care sunt de aşa naturã cã cineva ar putea zice despre ea: „Atunci cum, vãzând aceste lucruri, putem spune Existã o rasã a dumnezeilor, sau cedeazã în faţa legilor?”

Acelaşi lucru l-a fãcut pe Aristotel sã spunã cã lucrurile de supt cer nu sunt în grija Providenţei, cu toate cã providenţa eternã a lui Dumnezeu este preocupatã în aceeaşi mãsurã de noi cei de jos, „Pãmântul, s-o mişte sau nu de bunã voie, Trebuie sã producã ierburi şi sã susţinã turmele mele,”

Şi se adreseazã celui merituos în mod individual, conform adevãrului şi conform opiniei; şi toate celelalte lucruri, conform structurii generale a naturii, sunt asigurate prin legea ra’iunii. Dar datoritã mişcãrilor şi acţiunilor demonice care vin din partea duhului advers şi produc aceste manifestãri dezordonate, şi în special asupra oamenilor, unii într-o parte şi alţii în alta, ca indivizi şi ca naţiuni, în mod separat şi în comun, pe de o parte în acord cu tendinţa materiei şi pe de altã parte a afinitãţii cu lucrurile divine, din interior şi din exterior, – unii care nu au nici o reputaţie omeneascã au gândit cã acest univers este structurat fãrã nici o ordine definitã şi este mânat încoace şi încolo de întâmplarea iraţionalã. Dar ei nu înţeleg, cã în acele lucruri care aparţin structurii întregii lumi nu existã nimic în afara ordinii sau neglijat, ci cã fiecare dintre ele au fost produse prin raţiune, şi cã, prin urmare, ele nu calcã ordinea care le-a fost stabilitã; şi cã, chiar şi omul, cel puţin în ceea ce îl priveşte pe Cel care l-a fãcut, este bine pus în ordine, atât prin natura sa originarã, care are un caracter comun pentru toate, cât şi prin structura trupului sãu, care nu calcã legile care i-au fost impuse, şi prin terminarea vieţii sale, care rãmâne egalã şi comunã tuturor în acelaşi fel; dar cã, în acord cu caracterul propriu lui şi cu activitatea prinţului domnitor şi a demonilor urmaşi ai sãi, el este impulsionat şi mişcat într-o direcţie sau în alta, fãrã a ţine seama cã toate au în comun aceeaşi structurã şi gândire originarã.

CAPITOLUL XXVI Demonii momesc pe oameni sã se închine la imagini

Atunci, ei care transformã oamenii în idoli sunt demonii de care am vorbit mai devreme, care tânjesc dupã sângele jertfelor şi le ling; dar dumnezeii care satisfac mulþimea, şi a cãror nume le sunt atribuite imaginilor, sunt oameni, şi pot fi cunoscuţi din istoria lor. şi faptul cã cei care acţioneazã sub numele lor sunt demonii, este dovedit de însãşi natura acţiunilor lor. Pentru cã unii sunt castraţi, ca Rhea; alţii rãniţi şi mãcelãriţi, ca Artemis; dumnezeirea Tauricã omoarã toţi strãinii. Am trecut peste cei care mãcelãresc cu cuţite şi biciuiesc oasele oasele, şi nu voi încerca sã descrie tot felul de demoni; pentru cã nu este din partea lui dumnezeu sã inciţi la lucruri care sunt împotriva naturii. „Dar când demonul conspirã împotriva unui om, El prima datã îi dã o loviturã în mintea sa.”

Dar Dumnezeu, fiind în mod desãvârşit bun, în mod etern face bine. Mai mult, cei care exercitã puterea nu sunt aceeaşi ca cei cãror le sunt ridicate statuile, dovezi foarte solide sunt oferite de Troas şi Parium. Primul are statuile lui Nerşllinus, un om din vremea noastrã; şi Parium ale lui Alexander şi Proteus; atât mormântul, cât şi statuia lui Alexander sunt încã în forum. Apoi, celelalte statui ale lui Neryllinus sunt podoabe publice, dacã este nevoie, un oraş poate fi împodobit de obiecte ca acestea; dar una dintre ele se presupune cã ar rosti oracole şi ar vindeca pe cei bolnavi, şi pe baza acestui fapt oamenii din Troad aduc jertfe statuii lui, şi o poleiesc cu aur, şi pun coroane deasupra lor. Dar despre statuia lui Alexander şi Proteus (despre cea din urmã ştiţi, s-a aruncat în foc aproape de Olympia), ştiţi cã în acelaşi fel Proteus se spune cã rosteşte oracole, şi cea a lui Alexander „A distrus pe Paris, deşi într-o formã atât de atrãgãtoare, Tu sclav al femeii”   îi sunt aduse jertfe şi se ţin sãrbãtori pe bani publici ca unui dumnezeu care poate auzi. Prin urmare Neryllinus şi Proteus şi Alexander sunt cei care exercitã aceste energii în legãturã cu statuile, sau este natura materie în sine? Dar materia este aramã. şi ce poate arama, care poate fi refãcutã într-o formã diferitã, sã facã pentru sine, aşa cum Amasis s-a purtat cu urma piciorului, dupã cum spune Herototus? şi Neryllinus şi Proteus şi Alexander, la ce sunt ei buni pentru cei bolnavi? Pentru cã ce se spune cã face acum imaginea, aceasta a fãcut şi când Neryllinus era viu şi bolnav.

CAPITOLUL XXVII Vicleniile demonilor

Atunci ce urmeazã? În primul rând, mişcãrile iraţionale şi fantastice ale sufletului printre opţiuni produc, din timp în timp, o diversitate de imagini (…..): unele din ele le derivã din materie, şi altele le produc ei şi le inventeazã ei înşişi; şi acest lucru i se întâmplã, în mod special, unui suflet atunci când acesta ia parte la spiritul materiei şi se amestecã cu acesta, uitând-se nu la lucrurile cereşti şi la Creatorul lor, ci în jos la lucrurile pãmânteşti, complet la pãmânt, ca şi cum ar fi numai carne şi sânge, şi nu spirit pur. Apoi, aceste mişcãri iraţionale şi fantastice ale sufletului dau naştere, în minte, la tot felul de viziuni goale, prin care aceasta devine, într-un mod bolnãvicios, fixatã pe idoli. şi, când un suflet tandru şi superstiţios, care nu are nici o experienţã cu doctrinele mai sãnãtoase, şi nu este obişnuit cu contemplarea adevãrului, şi cu a se gândi meditativ la Tatãl şi Creatorul tuturor lucrurilor, ajunge sã fie impresionat cu opinii false despre sine, atunci demonii care zboarã peste materie, avari dupã odorurile jertfei şi sângele victimelor şi întotdeauna gata sã ducã oamenii în eroare, profitã de aceste momente iluzorii ale sufletelor mulţimii; şi, punând stãpânire pe gândurile lor, fac sã le curgã în minte tot felul de viziuni goale ca şi cum acestea ar veni de la idoli şi statui; şi când un suflet prin sine, fiind nemuritor, se mişcã în mod confortabil spre raţiune, fie prezicând viitorul, fie vindecând prezentul, demonii pretind slava pentru ei înşişi.

CAPITOLUL XXVIII Dumnezeii pãgânii sunt simpli oameni

În concordanţã cu ceea ce deja a fost argumentat, poate cã este necesar sã spun câteva lucruri despre numele lor. Herodotus, apoi, Alexander fiul lui Philip, în scrisoarea cãtre mama sa (şi despre fiecare din ei se spune cã a conversat cu preoþii de la Helipolis, şi Memphis, şi Thebes), afirmã cã ei au învãţat de la ei cã dumnezeii au fost oameni. Prin urmare aşa vorbeşte Herodotus: „Ei spun cã de aşa naturã au fost fiinţele reprezentate de aceste imagini încât erau, într-adevãr, foarte departe de a fi dumnezei. Cu toate acestea, în vremurile anterioare lor a fost altfel; Egiptul avea dumnezei pe conducãtorii lui, care locuiau pe pãmânt cu oamenii, o fiinţã mereu supremã deasupra celorlalte. Ultimii dintre aceştia au fost Horus fiul lui Osiris, numit de Greci, Apollo. El l-a detronat pe Typon, şi a domnit peste Egipt ca ultimul sãu dumnezeu-rege. Osiris este numit, de Greci, Dionysus (Baxxhus)” „Aproape toate numele dumnezeilor au venit în Grecia din Egipt.” Apollo a fost fiul lui Dionysus şi Isis, aşa cum, în aceeaşi manierã, afirmã Herodotus: „Conform Egiptenilor, Apollo şi Diana sunt copii lui Bacchus şi Isis; în timp ce Latona este doica şi pãstrãtorul lor.” Aceste fiinţe de origine cereascã le-au avut ei ca primii lor regi: parţial din ignoranţã faţã de închinarea la adevãrata Divinitate, parţial dintr-un sentiment de gratitudine pentru guvernarea lor; ei i-au cinstit ca dumnezei, împreunã cu soþiile lor. „Boul şi viţei, dacã sunt curaţi, sunt folosiţi, de cãtre Egipteni, în mod universal, la jertfe; dar femelele, ele nu sunt acceptate la jertfe, pentru cã ele sunt sfinte pentru Isis. Statuia acestor dumnezei are forma unei femei, dar cu coarne ca o vacã, asemãnând-se cu reprezentãrile Greceşti ale lui Io.” şi în afirmarea acestor lucruri cui i se poate da mai multã crezare decât acelora care, prin succesiunea familiarã de la tatã la fiu, au primit nu numai preoþia, ci şi istoria? Pentru cã nu este nimerit ca preoţii, care îşi fac afacerile din a porunci oamenilor reverenţa faţã de idoli, sã susţinã în mod fals cã ei au fost oameni. Dacã numai Herodot ar fi spus cã Egiptenii au vorbit în istoriile lor despre dumnezei ca fiind oameni, atunci când zice, „Nu este intenţia mea sã repet ce mi-au spus ei despre religie, cu excepţia numelor divinitãţilor lor, lucruri de o importanţã minorã,” aceasta nu ne-ar oferi destul credit nici sã spunem cã Herodotus a fost un mitolog. Dar aşa cum Alexander şi Hernes porecliţi şi Trismegistus, care sunt pãrtaşi cu ei la atributele eternitãţii, şi alţii fãrã numãr, fãrã a-i numi în mod individual, [declarã acelaşi lucru], nu mai rãmâne loc pentru a te îndoi cã ei, fiind regi, erau dumnezei respectaþi. şi cel mai învãţat dintre Egipteni mãrturiseşte cã ei erau oameni, atunci când el, în timp ce spune cã eterul, soarele, luna sunt dumnezei, îi priveşte pe restul ca oameni muritori şi templele ca mormintele lor. şi Apollodorus susþine aceleaşi lucruri în tratatul lui despre dumnezei. Dar Herodotus numeşte chiar şi suferinţa lor mistere. „Ceremoniile de la sãrbãtoarea lui Isis din oraşul Busiris, s-a vorbit deja despre ele. Se întâmplã acolo ca o întreagã mulţime, atât bãrbaţi, cât şi femei, numãrând multe mii, se lovesc pe ei înşişi în apropierea jertfei adusã în onoarea dumnezeului, a cãrui nume îmi este interzis sã-l pronunţ, dintr-un scrupul religios.” Dacã ei sunt dumnezei, ei sunt şi nemuritori; dar dacã oamenii sunt bãtuţi pentru ei, şi suferinţele lor sunt mistere, ei sunt oameni, aşa cum zice Herodotus însuşi: „şi aici, în aceeaşi incintã a Minervei la Sais, este locul de îngropare a unuia care, cred eu, nu este corect sã-l menţionez într-o asemenea relaţie. Acesta se aflã în spatele templului în faţa zidului negru, care îl acoperã în întregime. Existã acolo, în împrejmuire câteva obeliscuri mari din piatrã şi aproape de ele existã un lac împodobit cu o bordurã de piatrã. Ca formã el este circular, şi ca mãrime, dupã cum mi se pare mie, aproape egalã cu lacul de la Delos, numit Inelul. Pe acest lac se aflã, ceea ce Egiptenii reprezintã prin noapte, suferinţele celui a cãrui nume evit sã-l menţionez, şi aceastã reprezentare ei o numesc misterele lor.” şi nu numai cã se vede mormântul lui Osirsi, ci şi îmbãlsãmarea lui. „Când li se aducea un trup, ei arãtau celui ce îl aduce diferite forme de cadavre fãcute din lemn şi le pictau aşa încât sã semene cu natura. Cel mai perfect, se spune, cã ar fi dupã chipul celui care eu nu cred cã este religios sã-l menţionez în legãturã cu acest subiect.”

CAPITOLUL XXIX Aceeaşi dovadã din poeţi

Dar şi printre Greci, cei care sau remarcat în poezie şi istorie spun acelaşi lucru. Aşa ar fi Heracles: „Acel vrãjitor nelegiuit, acel om al forţei brute, Surd la vocea Cerului, a încãlcat ritul social.”   Aceasta fiind natura lui, în mod meritat a nebunit, şi în mod meritat a luminat stâlpul funerar şi s-a ars murind. Despre Askepius, Hesiod spune: „Tatãl atotputernic atât al dumnezeilor cât şi al oamenilor A fost plin de mânie, din vârful Olimpului Aruncã cu tunete fulgerãtoare şi a ucis Pe preaiubitul fiu al lui Latona – aşa a fost de mare supãrarea sa.”

Şi Pindar: „Dar chiar şi înţelepciunea este ademenitã de câştig. Mita strãlucitoare din aur, vãzutã în mânã L-a pervertit chiar şi pe el: de aceea fiul lui Kronos Cu ambele mâini i-a luat repede vitala respiraţie, Şi cu o sãgeatã de foc i-a pecetluit pierirea.”

Prin urmare, fie cã ei erau dumnezei Şi nici nu tânjesc dupã aur – „O aur, cel mai atrãgãtor premiu pentru omul muritor, Pe care nici mama nu-l egaleazã în desfãtare, Nici copii nepreţuiţi” –   pentru cã Divinitatea nu doreşte nimic, şi este superioarã dorinţelor carnale, şi nici nu mor; fie, fiind nãscuţi oameni, ei erau rãi din cauza ignoranţei, şi biruiţi de dragostea de bani. Ce ar mai trebui eu sã zic, sau sã mã refer la Castor, sau Pollux, sau Amphiaraus, care, fiind nãscuţi, vorbind aşa, numai de ieri, om din om, sunt priviţi ca dumnezei, atunci când ei şi-o imagineazã chiar şi pe Ino dupã nebunia ei şi suferinţa care a urmat cã ar fi devenit dumnezeu? Drumeţii mãrilor vor auzi numele Leucothea.” şi fiul sãu: „August Palaemon, va fi invocat de marinari.”

CAPITOLUL XXX Motive pentru care divinitatea a fost atribuitã omului

Dacã oameni demni de dispreţ şi urâţi de dumnezeu au reputaţia de a fi dumnezei, şi fiica lui Derceto, Semiramis, o femeie lascivã şi pãtatã de sânge, a fost respectatã ca un dumnezeu în Syria; şi dacã, pe baza relatãrii lui Derceto, Sirienii se închinã porumbeilor şi lui Semiramis (pentru cã, un lucru imposibil, o femeie a fost schimbatã într-un porumbel: povestea este în Ctesias), ce mirare este dacã unii ar fi numiţi dumnezei de poporul lor pe baza domniei şi suveranitãþii lor (Sibyl, pe care Plato îl menţioneazã, spune: „A fost atunci generaţia a zecea Dupã Potop, când oameni înzestraţi cu vorbirea Au cercetat vremurile dinainte, Când Kronos, Japetus, şi Titan domneau, Pe care oameni ai lui Ouranos şi Gaya I-au proclamat ca cei mai nobili fii, şi le-a dat nume, aşa cã, Datoritã oamenilor înzestraţi cu darul vorbirii Ei au fost cei dintâi”); şi alţii pentru puterea lor, ca Hercules şi Pereseus; şi alţii pentru arta lor, ca Asclepius? Prin urmare, cei cãrora fie cã supuşii le acordau onoare, fie cã chiar conducãtorii înşişi [presupunând aceasta], au obţinut un nume, unii din fricã, alţii din rãzbunare. Deci, Antinous, prin bunãvoinţa strãmoşilor voştri faþã de supuşii lor, a ajuns sã fie privit ca dumnezeu. Dar cei care au urmat i-au adoptat închinarea fãrã nici o cercetare. „Cretanii întotdeauna mint; Pentru cã, O rege, ei Ţi-au construit un mormânt, ţie celui a cãrui artã nu moare.”

O Callimachus, cu toate cã tu crezi în naşterea lui Zeus, tu nu crezi în mormântul lui; şi în timp ce te gândeşti sã întuneci adevãrul, de fapt tu proclami moartea lui, chiar şi faţã de cei care sunt ignoranţi; şi dacã vezi peştera, îţi aduci aminte naşterea copilului Rhea; dar atunci când vezi coşciugul, tu arunci o umbrã asupra morţii lui, fãrã a lua în considerare cã numai Dumnezeul nenãscut este veşnic. Pentru cã, fie cã basmele spuse de mulþime şi poeţi despre dumnezei nu sunt vrednice de crezare, şi reverenţa arãtatã lor este superficialã (pentru cã ei nu existã, cei despre care basmele sunt neadevãrate); fie cã, dacã naşterile, armurile, crimele, hoţiile, castraţii, tunetele, sunt adevãrate, ei nu mai existã, încetând sã mai existe de când s-au nãscut, şi înainte neavând nici o fiinţã. şi dupã care principiu ar trebui noi sã credem sau sã nu-i credem pe alţii, când poeţii le-au scris poveştile pentru a câştiga un mai mare respect pentru ei? Pentru cã cu siguranţã cei prin care ei au ajuns sã fie consideraţi dumnezei, şi care s-au luptat pentru a le reprezenta faptele ca vrednice de reverenţã, nu ar fi putut sã aibã în intenţie suferinţele lor. Deci, faptul cã noi nu suntem atei, recunoscând, aşa cum şi o facem, Dumnezeul Creator al acestui univers şi Logosul Sãu, a fost deja dovedit dupã abilitãţile mele, chiar dacã nu în conformitate cu importanţa subiectului.

CAPITOLUL XXXI Rãspunsul la alte acuzaţii care se aduc împotriva creştinilor

Dar ei au mai inventat despre noi şi poveşti despre petreceri necuviincioase şi relaţii sexuale interzise între sexe, ambele pãrânduli-se cã le oferã o bazã raţionalã a ne urâ, şi pentru cã ei gândesc ca, fie prin fricã sã ne îndepãrteze de modul nostru de viaţã, fie sã-i facã pe conducãtori duri şi implacabili prin mulţimea de acuzaţii pe care le aduc. Dar ei îşi pierd vremea atunci când e vorba de cei care ştiu cã din vechime a fost obiceiul, şi nu numai în vremea noastrã, ca viciile sã rãzboiascã cu virtuþile. Deci Pythagoras, împreunã cu alţi, a fost omorât prin ardere; Heraclitus şi Democritus au fost alungaţi, unul din oraşul Efesenilor, celãlalt din Abdera, pentru cã a fost acuzat cã ar fi nebun; şi Atenienii l-au condamnat la moarte pe Socrate. Dar dupã cum ei nu au fãcut nici rãu virtuţii, datoritã opiniei mulţimii, la fel calomniile nediscriminatoare ale unor persoane nu aruncã nici o umbrã asupra noastrã în ceea ce priveşte corectitudinea vieţii, pentru cã cu Dumnezeu noi rãmânem cu o reputaţie bunã. Cu toate acestea, eu voi rãspunde şi la aceste acuzaţii, cu toate cã eu sunt sigur cã din ceea ce deja s-a spus eu mi-am clarificat poziţia faţã de voi. Pentru cã aşa cum voi întreceţi toţi oamenii în inteligenţã, ştiţi cã acei a cãror viaţã este direcţionatã înspre Dumnezeu ca domn al ei, aşa încât fiecare dintre noi sã poatã fi fãrã vinã şi fãrã reproş înaintea Lui, nu vor accepta nici mãcar gândul celui mai neînsemnat pãcat. Pentru cã dacã am crede cã am putea trãi numai viaţa prezentã, atunci am putea fi suspectaţi cã am pãcãtuit, fiind înrobiţi de carne şi sânge, sau prea stãpâniţi de câştig sau dorinþe carnale; dar atâta vreme cât ştim cã Dumnezeu este martor la tot ceea ce gândim şi ce spunem atât ziua cât şi noaptea, şi cã El, fiind El Însuşi luminã, vede toate lucrurile din inima noastrã, suntem convinşi cã atunci când plecãm din viaþa aceasta vom trãi o altã viaţã, mai bunã decât cea prezentã, şi cereascã, nu pãmânteascã (pentru cã va trebui sã locuim aproape de Dumnezeu şi cu Dumnezeu, eliberaţi de orice schimbare sau suferinţã în suflet, nu ca trup, chiar dacã vom avea trup, ci ca spiritele cereşti), sau, cãzând împreunã cu ceilalţi, vom trãi o viaţã mai rea în foc; deoarece Dumnezeu nu ne-a fãcut ca pe o oaie sau o vitã pentru ardere, un simplu produs, ca sã pierim şi sã fim anihilaţi. Pe baza acestor lucruri nu credem cã este potrivit ca noi sã vrem sã facem rãul, şi astfel sã ne dãm pe noi înşine în mâna marelui Judecãtor pentru a fi pedepsiţi.

CAPITOLUL XXXII Moralitatea înaltã a creştinilor

Cu toate acestea, nu este nimic de mirat în faptul cã ei trebuie sã inventeze basme ca cele care le spun despre proprii lor dumnezei, sau incidente din a cãror trãire ei fac mistere. Dar, dacã ei au înţeles sã condamne relaţiile sexuale neruşinate şi promiscuitatea, erau datori sã urascã pe Zeus, care i-a fãcut un copil mamei sale Rhea şi fiicei sale Koré, şi şi-a luat de nevastã propria sa sorã, sau pe Orpheus, inventatorul acestor basme, care l-a fãcut pe Zeus mult mai nesfânt şi demn de dispreţ decât Thyestes însuşi; pentru cã cel din urmã şi-a necinstit fiica în îndeplinirea unui oracol şi atunci când a dorit sã obţinã împãrãţia şi s-a rãzbunat. Dar noi suntem atât de departe de practicarea relaţiilor promiscuioase, încât, între noi, nu este legitim sã tolerãm nici privirea pofticioasã. „Pentru cã” a zis El ”vã spun cã oricine se uitã la o femeie, ca s-o pofteascã, a şi preacurvit cu ea în inima lui.” Atunci, cei la care le este interzis sã se uite la orice altceva decât la acele lucruri pentru care Dumnezeu a fãcut ochii, care au fost intenţionaţi sã fie o luminã pentru noi, şi pentru care o privire pofticioasã este adulter, ochii fiind fãcuţi pentru alte scopuri, şi cãrora li se va cere socotealã chiar şi pentru gândurile lor, cum poate cineva sã se îndoiascã cã asemenea persoane practicã stãpânire de sine? Dar rãspunderea noastrã nu este faţã de o lege umanã, care poate fi evitatã de omul rãu (la început v-am dovedit aceasta, suverani domni, cã doctrina noastrã este din învãţãtura lui Dumnezeu), dar noi avem o lege care mãsoarã corectitudinea consistenţei prin a-i tratat pe semenii noştri ca pe noi înşine. În aceastã idee, conform vremurilor, noi recunoaştem pe unii ca fii şi fiice, pe alţii îi privim ca fraţi şi surori, şi celor mai înaintaţi în vârstã noi le dãm onoarea care se cuvine taţilor şi mamelor. Atunci, spre binele celor la care aplicãm nunele de frate şi sorã, şi alte denumiri ale relaţiilor, exercitãm cea mai mare grijã ca trupurile lor sã rãmânã nepângãrite şi neprihãnite; pentru cã Logosul ne spune din nou: „Dacã cineva sãrutã a doua oarã pentru cã aceasta i-a fãcut plãcere, [el pãcãtuieşte];” adãugând, „Prin urmare, sãrutul, sau mai degrabã salutul, trebuie sã fie dat cu multã grijã, pentru cã, dacã existã în acesta un amestec cu gânduri nelegiuite, acela ne exclude din viaţa eternã.”

CAPITOLUL XXXIII Castitatea creştinilor cu privire la cãsãtorie

Prin urmare, având nãdejdea vieţii veşnice, noi dispreţuim lucrurile acestei vieţi, chiar şi plãcerile sufletului, fiecare dintre noi apreciindu-şi soţia cu care s-a cãsãtorit dupã legile stabilite de noi, şi aceasta numai cu scopul de a avea copii. Pentru cã aşa cum semãnãtorul atunci când aruncã sãmânţa pe pãmânt aşteaptã recolta, nesemãnând mai mult pe acesta, la fel, şi la noi procreerea copiilor este mãsura toleranţei noastre faţã de pofte. Ba mai mult, veţi gãsi printre noi, atât bãrbaţi cât şi femei, îmbãtrnind necãsãtoriţi, cu dorinţa de a trãi într-o comuniune mai apropiatã cu Dumnezeu. Dar dacã a rãmâne fecioarã şi eunuc te aduce mai aproape de Dumnezeu, în timp ce tolerarea gândurilor şi dorinţelor carnale ne îndepãrteazã de El, şi în acest caz evitãm gândurile, cu atât mai mult noi respingem faptele. Pentru cã noi acordãm toatã atenþia noastrã; nu studiului cuvintelor, ci prezentãrii şi învãţãrii faptelor, – cã o persoanã trebuie sã rãmânã aşa cum s-a nãscut, sau sã fie mulţumit cu o cãsãtorie; pentru cã o a doua cãsãtorie este numai un adulter amãgitor. El a spus „cã oricine îşi va lãsa nevasta… şi cine va lua de nevastã pe cea lãsatã de bãrbat, preacurveşte;” în acest fel nepermiţând unui bãrbat s-o alunge pe cea a cãrui virginitate a fost curmatã, nici sã se cãsãtoreascã din nou. Pentru cã cel care se lipseşte pe sine de prima sa soţie, chiar dacã ea ar fi moartã, este un adulter mascat, opunându-se mâinii lui Dumnezeu, pentru cã la început Dumnezeu a fãcut un bãrbat şi o femeie, şi dizolvând cea mai strictã unire dintre douã trupuri, întemeiatã pentru relaţia sexualã a rasei.

CAPITOLUL XXXIV   Marea diferenţã dintre creştini şi acuzatorii lor în ceea ce priveşte moralitatea

Dar cu toate cã acesta este caracterul nostru (Oh! de ce aş vorbi despre lucruri care nu se potrivesc a fi spuse?), lucrurile care se spun despre noi sunt un exemplu al proverbului, „Adultera mustrã pe cel necãsãtorit”. Pentru cã cei care au înfiinţat o piaţã pentru adulter şi au aşezat în ea, pentru tineri, surse infame pentru tot felul de plãceri. – care nu se abţin nici chiar de la bãrbaţi, bãrbaţi cu bãrbaţi comiþând monstruozitãţi şocante, siluind toate trupurile cele mai nobile şi cele mai graţioase în toate felurile, în felul acesta dezonorând opera desãvârşitã a lui Dumnezeu (pentru cã frumuseţea pe pãmânt nu s-a fãcut prin sine, ci a fost trimisã la noi prin mâna şi voia lui Dumnezeu), – zic eu, cã aceşti oameni ne învinuiesc pe noi chiar de lucrurile pe care ei le recunosc în ei înşişi, şi le atribuie dumnezeilor lor, lãudându-se cu ele ca fapte nobile, şi vrednice de dumnezei. Aceţti adulteri şi homosexuali defaimã pe fameni şi pe cei cãsãtoriţi o singurã datã (în timp ce ei înşişi trãiesc ca peştii; pentru cã înghit cu lãcomie orice le iese în cale, şi cel tare îl vâneazã pe cel slab: şi, de fapt, fac aceasta pentru a-şi desfãta trupul uman, pentru a sãvârşi violenţa prin încãlcarea chiar a legilor pe care voi şi strãmoşii voştri, le-au legiferat cu o deosebitã grijã faţã de ceea ce este frumos şi drept), aşa încât nici chiar guvernatorii provinciilor, trimişi de voi, nu sunt suficienţi pentru a auzi plângerile împotriva acelora, pentru care nu este nici mãcar legitim ca atunci când sunt loviţi sã nu se expunã la mai multe lovituri, nici atunci când sunt defãimaţi sã nu binecuvânteze: pentru cã nu ajunge sã fii drept (şi dreptate înseamnã a întoarce loviturã pentru loviturã), dar este datoria noastrã sã fim buni şi rãbdãtori cu rãul.

CAPITOLUL XXXV Creştinii condamnã şi dispreţuiesc orice cruzime

Prin urmare, în timp ce așa este caracterul nostru, care om cu o minte sãnãtoasã va afirma cã noi suntem ucigași? Pentru cã noi nu putem mânca trup uman dacã nu am ucis pe cineva. Prin urmare învinuirea anterioarã fiind falsã, dacã cineva vrea sã îi întrebe, cu privire la a doua, dacã ei au vãzut ceea ce pretind, nici unul dintre ei nu vor fi atât de sincer încât sã spunã cã el a vãzut. Deși noi avem sclavi, unii mai mulți și alți mai puțini, de care noi nu ne putem ascunde; dar cu toate acestea, nici unul dintre ei nu s-a gãsit sã inventeze asemenea lucruri împotriva noastrã. Pentru cã ei știu cã noi nu putem accepta nici mãcar sã vedem un om dat la moarte, chiar dacã pe drept; care dintre ei ne-ar putea acuza de crimã și canibalism? Cine nu recunoaște cã printre lucrurile care stârnesc cel mai mare interes sunt luptele gladiatorilor și cu fiarele sãlbatice, în mod special cele care sunt oferite de voi? Dar noi, socotind cã a vedea un om dat la moarte este aproape același lucru cu a-l ucide, am abjurat asemenea spectacole. Deci, când noi nici nu ne uitãm la aceste lucruri, ca nu cumva sã ne facem vinovați sau sã ne pângãrim, am putea noi oare sã dãm oamenii la moarte? și atunci când zicem cã acele femei care folosesc droguri pentru a face un avort fac o crimã, și vor da socotealã înaintea lui Dumnezeu pentru avort, pe baza cãrui principiu a-m putea noi comite crimã? Pentru cã nu se poate ca aceleiași persoanã, care privește chiar și fetusul din uter ca o ființã creatã, și deci ca un obiect al griji lui Dumnezeu, când l-a adus la viațã, sã-l ucidã sau sã abandoneze un copil, pentru cã cei care îl abandoneazã sunt considerați ca ucigãtori de copii; sau pe de altã parte, atunci când a fost deja crescut sã-l distrugã. Dar în toate lucrurile noi suntem mereu la fel și aceeași, supunându-ne rațiunii și nu trecând peste ea.

CAPITOLUL XXXVI Susținerea doctrinei învierii pe baza practicilor creștinilor

Apoi, cine este cel care crezând într-o înviere, se va transforma pe sine într-un mormânt pentru trupurile care vor învia din nou? Pentru cã nu se poate ca aceeași persoanã care crede cã trupurile noastre vor învia din nou, sã le mãnânce ca și cum nu ar învia; și sã creadã cã pãmântul va da înapoi trupurile pãstrate în el, dar cã, nu se va cere înapoi, de la aceia în care a fost înmormântat un om. Dimpotrivã, este rezonabil sã presupunem, cã cei care cred cã nu vor da socotealã pentru viața lor prezentã, petrecutã rãu sau bine, și cã nu existã înviere, ci socotesc cã sufletul piere odatã cu trupul, fiind ca și cum acesta ar fi stins în el, nu se vor abține de la nici o faptã îndrãzneațã; dar cât îi privește pe cei care sunt convinși cã nimic nu va scãpa privirii lui Dumnezeu, ci chiar și trupul care a slujit impulsurilor iraționale ale sufletului, și dorințelor lui, va fi pedepsit împreunã cu acesta, nu este potrivit sã comitã nici cel mai mic pãcat. Dar dacã cuiva i se pare un nonsens total faptul cã trupul care s-a ruinat, a fost descompus, s-a redus la nimic, va fi reconstruit, noi cu siguranțã, sub nici un motiv, nu putem fi acuzați de rãutate de ce cei care nu cred, ci numai de nebuni; pentru cã prin opiniile cu care noi ne înșelãm pe noi, noi nu prejudiciem pe nimeni altcineva. Dar, credinþa cã trupurile vor învia din nou, nu este numai noastrã, ci cã și mulți filozofi au aceeași pãrere, nu este locul potrivit pentru a o arãta chiar acum, ca nu cumva sã se creadã despre noi cã introducem teme care sunt irelevante pentru subiectul în discuție, fie prin vorbirea despre lucruri inteligente și sensibile, și respectiv natura acestora, fie prin discuția cã imamterialul este mai vechi decât materialul, și cã inteligibilul precede sensibilul, cu toate cã noi am fost familiarizați mai întâi cu cel din urmã, pentru cã materialul este fãcut din imaterial, prin combinarea cu acesta a inteligibilului, și cã sensibilul este fãcut din inteligibil; pentru cã, conform lui Pythagora și Plato, când are loc dezintegrarea trupurilor nimic nu poate împiedica ca ele sã fie sã fie reconstruite din nou din chiar acele elemente din care au fost construite la început. Dar hai sã lãsãm pe altã datã discursul despre înviere.

CAPITOLUL XXXVII Apelul de a fi judecați corect

Și acum voi, care sunteþi desãvârșiți în toate lucrurile, prin naturã și prin educație, moderați și binevoitori, demni de domnia voastrã, acum cã am înlãturat câteva acuzații, și am dovedit cã noi suntem pioși, și buni, și cumpãtați în spirit, plecați-vã capetele regale în semn de aprobare. Pentru cã cine meritã mai mult sã primeascã lucrurile pe care le cer, decât acei care, ca și noi, se roagã pentru guvernarea voastrã, ca voi sã puteți, așa cum este cel mai echitabil, sã primiți împãrãția, fiu de la tatã, și ca imperiul vostru sã aibã parte de progres și lãrgire, toți oamenii sã ajungã supuși sub sceptrul vostru. Acest lucru este și spre avantajul nostru, pentru ca noi sã putem duce o viațã pașnicã și liniștitã, și ca noi înșine sã putem realiza cu bucurie tot ceea ce ne este poruncit.

Mai multe materiale pentru Theophilos gãsiți pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s