PAȘTELE ÎN PRESA ULTIMULUI SECOL

Paştele în presa ultimului secol: De la fenomen astronomic la sărbătoare a nemuririi

Mădălina Cerban | 12.04.2015 |

0 Comentarii

FOTO: mediafax.ro    +ZOOM
Paştele în presa ultimului secol: De la fenomen astronomic la sărbătoare a nemuririi

Galerie foto (1)

Minunile întâmplate la răstignirea lui Iisus Hristos au avut diverse semnificaţii în ultimul secol, fiind privite în presa din România atât ca fenomen astronomic (o eclipsă totală de Soare), dar mai ales ca „sărbătoare a nemuririi”. Treptat, s-a ajuns însă la „Paştele spectacol”, cel din prezent.

În general, Paştele a fost considerat de către presa vremii, de-a lungul ultimului veac, sărbătoarea cea mai mare a românilor. Motivul a fost unul destul de evident: „Dacă Hristos n-a înviat, credinţa noastră e zadarnică”.

Însă Paştele nu a scăpat nici de stereotipii, nici de perspectivele insolite, nici de ironii şi nici de influenţele socialiste. Astfel, în ultimii o sută de ani, toate semnificaţiile Paştelui şi-au găsit loc pe larg în presa românească, dovedind că nu s-au schimbat foarte multe lucruri în prezent, faţă de 1912, în privinţa modului în care este văzută această importantă sărbătoare a creştinătăţii.

– Răstignirea ca fenomen astronomic: în ziua când Iisus Hristos a fost crucificat, Soarele s-a întunecat, iar pământul s-a cutremurat

Cotidianul Universul a dedicat, duminică, 25 martie 1912, o ediţie sărbătorii de Paşte, pe prima pagină a acestui ziar fiind publicat un desen reprezentativ în care li se ura cititorilor „Sărbători Fericite!”.

Însă tot pe prima pagină a publicaţiei apărea materialul „Minunile întâmplate la răstignirea lui Isus Christos”, care încerca să prezinte dintr-o perspectivă ştiinţifică momentul crucificării Mântuitorului şi să explice acest moment printr-o eclipsă totală de Soare.

„Biblia ne spune că în ziua când a fost Isus Christos crucificat s’au întâmplat câteva minuni: soarele s’a întunecat, iar pământul s’a cutremurat. Se pare că cel puţin în ce priveşte întunecarea soarelui, acest lucru e adevărat. Cercetări, ce e drept, s’au făcut mai târziu. Astfel, Tertullian, la începutul veacului al treilea şi Lucian, martirul din Nicomidia, care a murit în anul 312, au făcut cercetări şi au găsit prin arhivele de pe atunci, că în adevăr a fost o mare întunecime când cu răstignirea Mântuitorului. La început se credea că e vorba de o eclipsă totală de soare. Făcându-se cercetări însă, s’a văzut că a fost o eclipsă de soare prin acele părţi, dar la 24 Noembrie după Christos (…) S’a renunţat deci la această explicare (…) S’a arătat apoi că ziua crucificărei, 3 Aprilie anul 33, coincidea cu luna plină. În acea seară a fost o eclipsă de lună dovedesc calculele; dar iarăşi se găseşte că pentru Ierusalim, eclipsa nu mai avea însemnătate, deoarece cu un sfert de oră înainte de a fi văzută din această localitate, luna eşise din umbra pământului. Afară de aceasta, e vorba de o întunecare în timpul zilei, iar nu în timpul nopţii. Astfel, fenomenul în chestiune nu poate fi explicat uşor (…) În ce priveşte cutremurul, e foarte probabil să se fi întâmplat. După cum se ştie, sunt anumite regiuni ale globului, care suferă de cutremure mai mult de cât altele (…) Astfel, nu e de mirare ca în ziua de 3 Aprilie, anul 33, să fi fost un cutremur de pământ la Ierusalim. Bine înţeles, sunt încă mulţi cari cred că semnele acelea au fost supranaturale, ceea ce ar desluşi chestiunea fără multă greutate pentru cei credincioşi”, mai explica ziarul Universul în ediţia dedicată Paştelui din 1912.

– Paştele – simbolul credinţei desăvârşite, al încrederii neprihănite, al înălţării omeneşti, al Învierii

Multe publicaţii au preferat să acorde în ediţiile lor dedicate sărbătorii de Paşte spaţii ample perspectivei creştine.

Reprezentativă în acest sens este poezia „Golgotha”, de Leontin Iliescu, publicată pe prima pagină a ziarului Universul în ediţia dedicată Paştelui din 1912: „Pe crucea morţii păcătoase/ L-au răstignit între tâlhari/ Şi crucea de atunci rămase/ Un far prin timpii seculari. (…) El blând stă pironit în cue/ Privirea-i doar se’nalţă trist/ Pe când la cer un suflet sue/ Ca o vedenie de-artist/ Iar vrajba râde’n hohotire/ Şi râde un Olimp în ea/ Nepăsător că azi în fire/ S’aprinde lumii-o nouă stea/ Şi râde ura’n ochii lumii/ E parcă râsul lui Satan/ Ce-ar vrea acum pieirea lumii/ În al păcatelor noian./ (…) O noapte neagră de păcate/ Se varsă’n miezul zilii-atunci/ Şi parcă ea din slăvi străbate/ Mânată de cereşti porunci./ (…) Iar soarele apune’n haos/ Şi viaţa’ntreagă-i un infern/ E-o sete adâncă de repaos/ Şi parcă nopţi de sus se cern./ (…) Golgotha arde’n feerie/ De limbi de foc ce cad de sus…/ O lume moare, alta’nvie/ Pe chipul blândului Iisus”.

În schimb, ziarul Acţiunea, în ediţia dedicată Paştelui din 22 martie 1915, publica pe prima pagină un desen cu Iisus Hristos înălţându-se la cer şi un articol intitulat „Învierea”.

„În toată lumea creştină, se sărbătoreşte astăzi Simbolul credinţii desăvârşite, al încrederii neprihănite, al înnălţării omeneşti, al Învierii. Blîndul şi nevinovatul Cristos s’a născut ca cel mai de pe urmă şi neînsemnat om. A propovăduit lumină adevărată din lumină adevărată: pacea între popoare, iubirea sinceră între oameni, dragostea nemărginită între fraţi, preţuirea adâncă a celor cereşti, dispreţul desăvârşit a celor lumeşti – trecătoare, ridicarea omului păcătos până la Dumnezeul adevărat (..) Înviază Cristos, ca să deschidă ochii minţii luminoase păcătoşilor, să îndrumeze gândul celor aleşi, să ridice înviorându-i pe cei căzuţi nunumăratelor ispite. Vai şi în ce stare de necredinţă creştinească, de decădere sufletească şi de inferioritate omenească ne găseşte Învierea blândului Isus!”.

– Paştele – sărbătoarea când „salutul popular se suspendă” şi îi ia locul „un salut extraordinar şi ca formă şi ca înţeles: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!”

„În ciclul anului e un interval primăvăratic – între Paşti şi înălţarea Domnului, – când formula obişnuită a salutului popular se suspendă şi locul ei îl ia un salut extraordinar şi ca formă şi ca înţeles: – Hristos a înviat! – Adevărat a înviat! Dela leagănul lui până azi poporul românesc se salută astfel în intervalul acesta de patruzeci de zile. E un timp de intensă muncă agricolă şi totuşi peste tot şi peste toate pluteşte o atmosferă de amplă şi măreaţă sărbătoare cu răsfrângeri de imponderabil aur împărătesc în ochi şi pe obrazurile luminate. Extraordinară ca fenomen istoric, minunea Învierii impune anual un ritm nou vieţii zilnice şi sfarmă până şi formula mecanică a salutului. Cine a trăit rural înţelege mai lesne şi acel flux lăuntric al psihologiei populare care creşte fascinată de sfântul eveniment ca apele mării sub atracţia lunii. Învierea Domnului e sărbătoarea cea mai mare a poporului românesc. Întreaga lui viaţă religioasă e polarizată în jurul ei. Prin ea, însăşi existenţa lui pământească îşi găseşte cheea înţelesului. «Dacă Hristos n’a înviat, credinţa noastră e zadarnică». Şi zadarnică viaţa însăşi care ne-ar apărea atunci osândită iremediabil în cercul fatal al vremelniciei terestre. Învierea Domnului, ca fapt istoric, e puntea de aur aruncată peste haosul dintre ordinea naturală şi ordinea supranaturală. Haosul acesta e moartea biruită de Hristos”, le explica ziarul Curentul, în ediţia dedicată Paştelui din 15 aprilie 1928, cititorilor săi, alături de alte materiale dedicate „Sărbătorii nemuririi”, între care şi „Am ars un sfânt” şi „Reprezentarea Patimilor şi a învierii în vechia artă creştină”.

– Sărbătoarea Învierii, între „Christos va învia!” şi „La Paştele Calului!” şi perspectiva ateistă: „Crist nu va învia niciodată, fiindcă nu a existat!”.

Adevărul, în ediţia dedicată sărbătorii pascale din 10 aprilie 1916, le oferea, pe prima pagină, o perspectivă hilară cititorilor săi, la rubrica „La Paştele Calului!”: „Cristos va învia! a spus primul ministru, închizând sesiunea Corpurilor legiuitoare. Cristos va învia! Dar când? Anul acesta, la anul, peste doi, trei, zece ani? De aproape două mii de ani creştinătatea aşteaptă învierea lui Cristos. În fiecare an, îşi zice, că poate la anul! Şi aşa, din an în an, aşteptăm noi învierea lui Crist, pînă cînd ne-am plictisit, şi pînă cînd o nouă doctrină, acea ateistă, a ajuns să creadă că Crist nu va învia niciodată, fiindcă nu a existat!”.

Totuşi, Adevărul din 10 aprilie 1916 nu abandona întru totul perspectiva creştină, însă privită prin ochii ostaşilor neamului, şi publica pe prima pagină textul: „Atunci când clopotele bisericilor vor suna vesele vestind drept-credincioşilor, că Mîntuitorul a înviat din morţi, atunci când tot creştinul va spune după datină «Cristos a înviat», noi ostaşii neamului românesc, să plecăm capul şi să ridicăm o rugăciune către fiul omului”.

– Paştele „Ca altădată…” şi spovedania ca „un moment de completă sinceritate”

Ziarul Curentul scria în numărul dedicat sărbătorii pascale din 16 aprilie 1944 despre Paştele „Ca altădată…”, publicând pe prima pagină o imagine mare, color, cu Iisus Hristos pe cruce şi urarea „Christos a Înviat!”.”Sunt în viaţa unui om, clipe când acesta simte nevoia să se spovedească, să-şi împărtăşească durerile, bucuriile sau nedumeririle. Clipe fugare desigur, ce trebuiesc prinse’n zbor ca un fluture (…) Momentul de spovedanie este un moment de completă sinceritate: o lepădare de sine cu care muritorii nu sunt obişnuiţi, căci ei socotesc şi astăzi, mai ales astăzi, că o tăinuire înţeleaptă reprezintă o chezăşie de putere individuală, o garanţie de stabilitate a binelui”.

– Paştele – sărbătoare dedicată femeilor, care sunt îndemnate să „profite de zilele de repos”, să economisească, dar să nu îşi neglijeze îndatoririle gastronomice şi să facă un „Tort cu cremă”

„Vreţi să profitaţi cu adevărat de zilele vacanţei, atunci acordaţi puţină atenţie propriei dvs. persoane. Nu sunt suficiente cele câteva minute de gimnastică pe care le faceţi sau fardul care-l daţi pe faţă, pentru a vă menţine în formă. Încercaţi să aplicaţi tratamentul de mai jos, veţi fi uimite de rezultatul său: Epiderma: Amintiţi-vă că un ten nu e frumos, decât dacă are prospeţime, dacă respiră. Iar pentru ca pielea să poată respira, e mai întâi nevoie s’o curăţaţi, de celule moarte, care acoperă porii şi în plus, şi dau şi o culoare urâtă. Întrebuinţaţi în fiecare zi o cremă de demachiat. Curăţaţi pielea seara şi dimineaţa, cu o emulsie grasă, sau un corp gras, animal sau vegetal. Odată pe săptămână deprindeţi-vă să faceţi o baie de aburi feţei”, erau sfătuite doamnele, cu ocazia sărbătorii pascale din 16 aprilie 1944, în ziarul Curentul.

Însă, pentru că sărbătorile implică şi cheltuială, femeile erau învăţate şi să economisească banii: „Utilizaţi tot ceiace rămâne în tuburile cu roş de buze. Pentru a profita de resturile ascunse în baza tubului, folosiţi-vă de pensulă”.

Dar ce ar fi sărbătorile de Paşte dacă gospodinele nu ar face şi o prăjitură? Fapt pentru care Curentul din ediţia de Paşte din 1944 oferea şi o reţetă pentru realizarea unui delicios „Tort cu cremă”: „Puneţi pe planşetă 125 de gr. făină şi faceţi la mijloc un loc în care puneţi o linguriţă de zahară, un praf de sare, o lingură de apă rece, 60 gr. de unt (puţin muiat cu o lingură de lemn) şi un ou întreg. Frământaţi totul bine, întinzând cu mâna, odată, de două ori aluatul pe planşetă. Adunaţi tot într’o minge şi lăsaţi la rece două ore. Întindeţi o foaie groasă cam de jumătate cm. Tăiaţi-o rotund şi ceva mai mare decât forma în care o veţi coace. Ungeţi forma cu unt şi aşezaţi în ea foaia cu marginile în sus. Cu vârful unui cuţit faceţi în aluat 4-5 înţepături. Faceţi o cremă, frecând într’o strachină 125 gr. zahăr cu două ouă întregi şi două gălbenuşuri, până se albesc. Amestecaţi apoi cu două linguri de făină cernută (linguri nu prea pline) şi subţiaţi totul cu patru decilitri de lapte. Adăogaţi apoi o lingură de unt topit (fără să fie fierbinte), o lingură de apă de flori şi un praf de sare. Turnaţi crema în forma îmbrăcată în aluat, aşa pentru a mai rămâne loc până la marginea de sus a aluatului şi daţi la copt la un foc puternic. Cam după trei sferturi de oră prăjitura e gata. Nu scoateţi imediat din formă, ci lăsaţi-o să se răcească”.

– Paştele caritabil – tradiţionala „inimă bună” a românului se evidenţiază mai ales în preajma sărbătorilor

Paştele a reprezentat mereu un prilej pentru oameni de a-şi arăta generozitatea. Acum, dar şi în 1944, era valabil acest principiu, după cum ne relevă ediţia de Paşte a ziarului Curentul din 16 aprilie, în care cetăţenii erau îndemnaţi să fie buni cu prilejul acestei sărbători. În acest sens, era dat exemplul Societăţii „Avântul Ţării”, care a împărţit daruri săracilor.

„Tradiţionala ‘inimă bună’ a românului, mai ales, în preajma sărbătorilor se evidenţiază”, scria Curentul din 16 aprilie 1944, care preciza că peste încrâncenarea vremurilor „picătura aceasta de balsam alinător” poate aduce în inimile numeroşilor nevoiaşi „încrederea în dragoste şi grija frăţească a aproapelui”. „Darurile – făină, zahăr şi ouă – au mers în căminurile triste să îndulcească sărbătorile unor oameni necăjiţi, să aducă un licăr de lumină în ochii înlăcrămaţi ai unor copii fără bucurii”, potrivit aceleiaşi publicaţii.

– Paştele socialist, al „muncitorului redus la ultimul grad de sărăcie, istovit de puteri şi energie”.

Libertatea (ziar de informaţie şi luptă socialistă), în numărul de Paşti de duminică, 6 mai 1945, publica pe prima pagină câteva versuri şi o imagine cu Iisus Hristos. „Au pogorât de pe cruce, crucificatele mulţimi: Sclavii, şerbii, pălmaşii,/ Cei care au dezgropat diamantul şi au îmblânzit fierul (…) Drumul Golgotei: drumul celor mulţi (…) Învierea! Învierea celor mulţi şi trudiţi./ Învierea gloatelor flămânde de lumină şi pâine./ Învierea celor jertfiţi/ Pentru viaţa mai dreaptă, de mâine./ Porni-vor de-acuma noroadele, către însorite limanuri (…)”.

Totuşi, cititorul era informat că „muncitorul redus la ultimul grad de sărăcie, istovit de puteri şi energie, abrutizat de mizerie, e un foarte prost agent al transformării sociale”. „Prin ridicarea stării materiale şi morale a muncitorului i se ridică totodată puterea de împotrivire, de revoltă morală în contra nedreptei alcătuiri sociale, i se ridică conştiinţa de clasă”.

– Paştele, „îmvăţătura creştină” şi „poticnelile unora dintre slujitorii ei”

„Cred că este o greşeală – să judecăm îmvăţătura creştină, după poticnelile unora dintre slujitorii ei, căci nimeni nu poate judeca pe Iisus după trădătorul de Iuda sau după oricare altul. Din toate acestea rezultă că urgenta îndatorire a Bisericei creştine este de a se întoarce la făgaşul arătat de Iisus, debarasîndu-se de toate metehnele omeneşti şi să faciliteze prin desfiinţarea barierelor confesionale, federalizarea statelor naţionale, lăsând chestiunile doctrinare pe seama specialiştilor teologi, dând omenirei armonia bazată pe morala universală şi eternă a Mântuitorului (…) Creştinismul trebuie să meargă mână în mână cu socialismul pentru realizarea fericirii umane”, se spunea într-un material intitulat „Socialism şi creştinism”, din ziarul Libertatea (ziar de informaţie şi luptă socialistă), în numărul de Paşti din 1945.

– Paştele şi perspectiva istorică, în care oamenii au căpătat conştiinţa din ce în ce mai clară că sentimentul iubirii e iluzoriu, fără porunca muncii, a luptei neîntrerupte pentru învingerea durerilor şi suferinţelor

„Zilele acestea de primăvară readuc – prin răgazul lor şi printr’o veche tradiţie – în amintirea oamenilor un fenomen petrecut acum aproape două mii de ani. Ştiinţa, filosofia, ca şi istoria însăşi – cu multiplele ei necesităţi de cercetare – l-au examinat, l-au interpretat, prezentându-l sub diverse forme, dealungul vremii. Fără îndoială că astăzi ceeace numim «perspectiva istoriei» nu lipseşte şi cercetătorul poate desprinde sensul real pe care-l proectează imaginea lui Iisus”, scria Adevărul de sâmbătă, 8 aprilie 1950, pe prima pagină, într-un editorial dedicat sărbătorii de Paşti.

„Frământările sociale s’au rostogolit de atunci dealungul Istoriei, care au alăturat esenţei ideale a imaginii lui Isus, simbolului învierii, cursul unei lungi şi anevoioase experienţe. Oamenii au căpătat conştiinţa din ce în ce mai clară că sentimentul iubirii e iluzoriu în efectele lui, fără porunca muncii, a luptei neîntrerupte pentru învingerea durerilor şi suferinţelor. Această luptă e astăzi mai mult ca oricând legată de ideea păcii, de sforţarea continuă pentru pace, care a fost întotdeauna simbolul cel mai înalt şi cu cele mai întinse rezonanţe în sufletele popoarelor, – al acestei sărbători”, li se mai transmitea cititorilor.

– „Paştele de altădată”, reluat după perioada comunistă, în care „zeci de Învieri” au fost ucise „în silite reuniuni tovărăşeşti”, şi „Paştele spectacol”

„Am scris de milioane de ori Dumnezeu cu d mic, lui Moş Crăciun i-am zis Moş Gerilă, zeci de Învieri am ucis în silite reuniuni tovărăşeşti, am botezat copiii hoţeşte, ne-am cununat pe ascuns, i-am lăsat să ne dărîme bisericile şi să ne strice sufletul… dar, de-acum, gata! De-acum vom aşeza legea noastră creştinească în locul cuvenit, iar oamenii, nestingheriţi, îşi vor relua viaţa religioasă. Dar oare şi-o vor relua oare?… Prima capcană va miza pe setea noastră de confort. Ne chinuim de cinci decenii, sîntem dornici de relaxare (…) A doua capacană va miza pe snobism, pe fascinaţia pe care o exercită modelele străine. Vom fi invadaţi de iepuraşi şi puişori din alte zări, odată cu ciocolata va reveni oul festiv de ciocolată (…) O altă capcană, lansată chiar din anul acesta, este «Paştele spectacol». Adică, nu mai «ţinem Paştele», îl privim ca la cinematograf….”, se spunea într-un material publicat în România Liberă, în numărul de joi, 12 aprilie 1990.

– Soluţia pentru recuperarea Paştelui creştin: trecutul şi obiceiurile sale

„Pînă vom începe să căutăm soluţii, poate că nu este lipsit de interes să aruncăm o privire spre trecut, ca să ştim ce-am pierdut… Pentru toată lumea postul era post. Să mănînci de dulce însemna să te faci de rîs… Duminicile, la biserică, desigur: candela aprinsă în fiecare zi; purtări creştineşti, gesturi miloase, înaintea Paştelui tot omul se străduia să intre în voie lui Dumnezeu, Apoi venea Săptămâna Patimilor. Lunea era sărbătoare, deşi nu se făcea ceva anume. Marţi se lucra mai puţin. Miercurea deloc, căci se apropia momentul când Hristos urma să fie răstignit. În Săptămâna Mare credincioşii râdeau mai puţin (…) Ipocrizie? Nu, decenţă şi respect faţă de timpul sacru cînd moare Hristos. În Joia Mare se roşeau ouăle, se încondeiau. Doamnele române scriau ouăle cu flori de aur, notează del Chiaro. Se porneau cozonacii, se frămîntau pîini (…) Oamenii se spovedeau, se pregăteau pentru marea împărtăşanie (…) Vineri femeile mergeau la cimitir să aprindă candele pentru morţi. Pe urmă se duceau la biserică să ia aghiazmă (…) Apoi seara era slujba de prohod, ocolirea bisericii (…) Sîmbătă se coceau fripturile, stufatul, puiul umplut cu stafide, baclavalele… Văruită cu o săptămînă în urmă, casa mirosea a curat, miros de Paşti. Cu o lumînare în mînă, oamenii se duceau la biserică unde ascultau toată slujba şi, cînd ieşea preotul cu Lumina, izbucnea din pieptul tuturor: ‘Hristos a înviat din morţi, Cu moartea pre moarte călcînd…'”, se mai spunea în materialul ziarului România Liberă.

Sursă: Mediafax

Anunțuri

Un gând despre &8222;PAȘTELE ÎN PRESA ULTIMULUI SECOL&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s