RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA RAŢIUNII

Războiul împotriva raţiunii

În ultimii zeci de ani discernământului adevărat i s-a ridicat o oprelişte deosebită, fiindcă raţiunea a început să fie supusă atacului în interiorul Bisericii. Aşa cum Francis Schaeffer avertiza cu aproape treizeci de ani în urmă în cartea sa Dumnezeul ce există, biserica de astăzi urmează iraţionalul filozofiei seculare. Ca prin urmare, credinţa nesăbuită s-a răspândit în comunitatea evanghelică. Mulţi dispreţuiesc doctrina în favoarea experienţei personale. Alţii, spun că sunt dispuşi să desconsidere deosebirile biblice esenţiale pentru a realiza o unitate externă între toţi creştinii declaraţi. Creştinismul marcat de o credinţă inteligentă şi biblică pare să fie în declin chiar printre cei mai conservatori evanghelici.

ABANDONUL ADEVĂRULUI OBIECTIV

Biserica evanghelică a generaţiei noastre a devenit uluitor de tolerantă cu doctrinele aberante şi ideile bizare, dar ce-i mai grav, a devenit înspăimântător de Intolerantă faţă de învăţătura sănătoasă. Concepţia evanghelică populară a „adevărului” a devenit aproape în întregime, subiectivă. Adevărul este privit ca fiind fluid, întotdeauna relativ, niciodată absolut. A sugera că vreun criteriu obiectiv poate fi folosit pentru a distinge adevărul de eroare, înseamnă a fi extrem de demodat faţă de spiritul epocii. În unele cercuri, la Scriptură s-a renunţat ca fiind testul de încredere al adevărului. La urma urmei, Biblia poate fi interpretată în atât de multe feluri – cine poate spune care interpretare este corectă? În plus, mai sunt mulţi alţii care cred că adevăr există şi-n afara Bibliei.

Toată această relativitate a avut efecte dezastruoase asupra abilităţii obişnuite a creştinului de a deosebi adevărul de minciună, binele de rău. Cele mai clare şi limpezi învăţături ale Bibliei sunt acum puse la îndoială printre cei ce se auto-declară credincioşi în Biblie. Spre exemplu, unii creştini nu mai sunt deloc convinşi că homosexualitatea ar trebui clasată printre păcate. Alţii, susţin că agenda feministă este compatibilă cu Creştinsmul. Televiziunea „creştină”, radio-ul, revistele oferă o nefiresc de largă gamă de idei, de la cele doar capricioase la cele foarte periculoase, şi astfel creştinul de rând este jalnic de prost echipat pentru a sorta adevărul de minciuni.

Chiar faptul de a sugera că există o diferenţă între adevăr şi minciuni este privită de unii ca fiind o periculoasă dovadă de intoleranţă. Există o noţiune răspândită ce spune că orice dispută asupra doctrinei este inerent rea. Grija pentru ortodoxie este considerată ca fiind incompatibilă cu unitatea creştină. Doctrina în sine, este etichetată divizivă (adică, provocând dezbinarea), iar aceia care fac din doctrină o problemă sunt numiţi urâcioşi, altfel spus, lipsiţi de iubire creştină. Nimănui nu-i mai este permis să critice crezurile altuia, indiferent cât de nebiblice par să fie acele crezuri.

Un articol recent din Christianity Today exemplifică această tendinţă. Articolul care este intitulat, La vânătoare de erezii i-a profilat pe doi bine-cunoscuţi lideri creştini care au fost supuşi „unui atac necruţător din pricina unor scrieri controversate”. Unul dintre ei este un popular vorbitor, lector de universitate şi celebru autor. Acesta a scris o carte în care i-a încurajat pe homosexuali să lege relaţii stabile de convieţuire. Să locuiască împreună. El afirmă despre comunitatea evanghelică că, suferă de „homofobie”. Este convins că a locui împreună este pentru homosexuali singura alternativă la singurătate, ei fiind oameni care el crede că „sunt născuţi având o orientare homosexuală” diferită. Soţia acestui om a publicat un articol într-o revistă a homosexualilor în care „afirmă cu entuziasm” relaţiile sexuale monogame dintre homosexuali. Autorul şi vorbitorul cu pricina spune că se află într-un dezacord „foarte, foarte puternic” cu aprobarea de către soţia lui a relaţiilor sexuale între homosexuali, dar propria lui vedere pare să îngăduie homosexualilor să se angajeze în orice alte relaţii fizice cu excepţia actului sexual.

Celălalt lider creştin profilat în articolul din Christianity Today este o femeie care împreună cu soţul ei au apărut pe posturi naţionale de radio şi televiziune. Lucrarea lor nu reprezintă o ramură ciudată a unei secte deviante ci este chiar fieful recunoscut şi foarte respectat al curentului evanghelic. Ea, este de asemenea preşedinta uneia dintre cele mai mari organizaţii de studenţi creştini, din lume. Această femeie a scris o carte în care relatează nişte experienţe spirituale foarte neobişnuite. Această carte ea şi-a dedicat-oalter ego-ului ei bărbătesc (?!), o persoană imaginară numită „Episcopul Eddie”, ce o desfată în visele ei. Ea mai afirmă de asemenea că are viziuni ale „pruncului Hristos ce se află înăuntrul ei”. El este înfăţişat ca fiind un copil desculţ căruia îi curg balele, deformat, un „copil cretin”, îmbrăcat într-un tricou rupt având „capul complet chel şi strâmbat într-o parte”. Femeia aceasta a angajat-o pe o călugăriţă catolică pe postul de „director spiritual”, ajutând la interpretarea viselor şi fanteziilor ei. Cartea este un amestec de misticism, psihologie Jung-iană, experienţe afară-din-trup, idei ale feminismului, experienţe religioase subiective, la care se adaugă fanteziile romantice ale acestei femei, totul devenind un neobişnuit amalgam literar şi spiritual. Cartea este atât de bizară, încât vă spun sincer, este dăunător s-o citiţi. Lucrul demn de reţinut din articolul din Christianity Today este faptul că acesta nu a fost scris pentru a demasca ideiile aberante susţinute de aceşti doi evanghelici de seamă. Dimpotrivă, lucrul evidenţiat de editorii acestuia este faptul că aceste persoane erau supuse atacului din cauza vederilor pe care le au. În lumea curentului evanghelic modern, este acum îngăduit să se susţină cele mai nebiblice şi mai neconvenţionale doctrine, atâta vreme cât acorzi şi altora acelaşi privilegiu. Singurul lucru considerat astăzi tabu este intoleranţa acelora care îndrăznesc să arate erorile altora. În zilele noastre dacă cineva este suficient de îndrăzneţ încât să sugereze că ideile cuiva sunt nesănătoase sau nebiblice, este de îndată socotit certăreţ, diviziv, urâcios sau necreştin. Este voie să afirmi ce idei doreşti, dar nu este voie să critici vederile altui om, indiferent cât de desăvârşit nebiblice pot fi vederile acestuia.

Când toleranţa este mai preţuită mai presus decât adevărul, cauza adevărul va fi în suferinţă. Istoria Bisericii ne-o demonstrează. Doar atunci când poporul lui Dumnezeu s-a angajat într-o puternică defensivă a adevărului şi a doctrinei sănătoase, biserica a înflorit şi a prosperat. Reforma, Era puritană, Marile Treziri sunt toate exemple ale acestui fapt. Vremurile de declin din istoria Bisericii au fost întodeauna marcate de un accent necuvenit asupra toleranţei, atitudine care a condus inevitabil la nepăsare, la lumesc, la compromis doctrinal şi la o mare confuzie în biserică.

ÎN DERIVĂ PE MAREA SUBIECTIVISMULUI

Faptul că biserica îşi pierde punctul de reper în această eră, reprezintă un pericol mai mare ca oricând, deoarece în ultimii o sută de ani şi ceva, lumea s-a schimbat într-un mod foarte dramatic şi înspăimântător. Oamenii nu mai privesc adevărul cum au făcut-o mai demult. În realitate, trăim cu o filozofie dominantă care a devenit ostilă ideii de adevăr absolut.

De la începutul istoriei cunoscute şi până la sfârşitul secolului trecut, practic toată filozofia umană presupunea necesitatea adevărului absolut. Adevărul era în mod universal recunoscut ca fiind ceea ce era adevărat şi nu ceea ce este fals, ceea ce era drept şi nu eronat, ceea ce era corect şi nu incorect, ceea ce era moral şi nu imoral, ceea ce era just şi nu injust, ceea ce era bine şi nu rău. Virtualmente, toţi filozofii de la Plato încoace au presupus obiectivitatea adevărului. De fapt filozofia însăşi era o căutare a înţelegerii supreme a adevărului. O asemenea preocupare era considerată posibilă, chiar necesară, fiindcă adevărul era înţeles ca fiind acelaşi pentru fiecare om. Dar asta, desigur, nu însemna că toată lumea era de acord cu privire la care era acest adevăr. Dar, practic, toţi erau de acord că, oricare ar fi fost acest adevăr, el era adevărat pentru toată lumea.

Această atitudine s-a schimbat complet în secolul al XIX-lea odată cu naşterea existenţialismului. Existenţialismul sfidează o definire precisă, dar include conceptul care recunoaşte că adevărul suprem este subiectiv (adică, avându-şi sursa în mintea individului) şi nu obiectiv (adică, ceva care în realitatea există independent de indivizi). Existenţialismul elevează experienţa individuală şi alegerea personală a fiecăruia, minimalizând sau chiar eliminând standardurile absolute de adevăr, moralitate şi altele asemenea. Putem caracteriza exact existenţialismul ca fiind nimic altceva decât abandonul obiectivităţii. Existenţialismul este inerent anti-intelectual, iraţional.

Filozoful danez Soren Kierkegaard este cel ce a folosit prima oară termenul „existenţial”. Viaţa şi filozofia lui Kierkegaard a orbitat în jurul experienţelor pe care le-a avut cu Creştinismul. Ideile creştine şi terminologia biblică se întâlnesc des în multe din scrierile sale. El a scris mult despre credinţă şi fără îndoială că s-a considerat un creştin. Multe din ideile sale au început sub forma unei reacţii legitime împotriva formalismului învechit al Bisericii Luterane de stat din Danemarca. În mod îndreptăţit el s-a simţit ofensat de ritualismul steril al bisericii, indignat de faptul că oameni care nu aveau o dragoste pentru Dumnezeu, se numeau creştini doar fiindcă s-a întâmplat să se nască într-o naţiune „creştină”.

Însă în reacţia lui împotriva lipsei de viaţă a bisericii de stat, Kierkegaard a lansat o falsă antiteză. El a concluzionat că obiectivitatea şi adevărul sunt incompatibile. Pentru a contracara ritualismul fără viaţă şi formulele doctrinare moarte pe care le-a văzut în luteranismul danez, Kierkegaard a promovat o concepţie religioasă a purei pasiuni, complet subiectivistă. Credinţa, a sugerat el, înseamnă respingerea raţiunii şi elevarea sentimentului şi a experienţei personale. Kierkegaard este cel ce a lansat expresia de „salt în credinţă”. Pentru el, credinţa era o experienţă iraţională, mai presus de orice, o alegere personală. El a scris aceste cuvinte în jurnalul lui, pe data de 1 august 1835: „Ce contează este să găsesc un adevăr care să fie adevărat (valabil) pentru mine, să descopăr ideea pentru care eu să trăiesc şi să mor„. Este clar că Kierkegaard a respins din start şi a desconsiderat crezul că adevărul este obiectiv. Jurnalul lui continuă cu aceste cuvinte:

„La ce ar folosi descoperirea aşa-numitului adevăr obiectiv…Ce bine mi-ar face mie adevărul, dacă ar sta înaintea mea, gol şi rece, indiferent dacă l-aş fi recunoscut sau nu, şi producând în mine mai degrabă un cutremur de frică decât un sentiment de încredere?…Rămân ca şi un om care a închiriat o casă şi care şi-a strâns toată mobila şi lucrurile, dar care nu şi-a găsit încă iubita cu care să împărtăşească bucuriile şi necazurile vieţii…Această latură divină a omului, acestă acţiune lăuntrică, este cea care înseamnă totul şi nu o masă de informaţie (obiectivă)”.

După ce a repudiat obiectivitatea adevărului, Kierkegaard a început să tânjească după experienţa existenţială care credea că îi va aduce sentimentul de împlinire personală. Stătea pe marginea prăpastiei pregătindu-se să facă saltul său în credinţă. În cele din urmă, ideea pentru care a ales să trăiască şi să moară a fost Creştinismul, dar un fel de Creştinism marcat de un subiectivism deosebit.

Deşi Kierkegaard a fost un necunoscut în timpul vieţii sale, scrierile sale s-au păstrat şi au influenţat profund filozofia care a apărut ulterior. Ideea sa de „adevăr valabil pentru mine” s-a infiltrat în gândirea populară a vremii noastre şi a dat tonul respingerii radicale de către generaţia noastră a oricăror standarde obiective.

Kierkegaard a ştiut cum să-şi facă iraţionalismul său să pară profund. „Dumnezeu, nu există. El este etern” (sesizaţi subtilitatea? – n.tr.), scria el. De asemenea, el susţinea că Creştinismul este plin de „paradoxuri existenţiale”, pe care le-a considerat contradicţii reale, dovadă a iraţionalităţii adevărului.

Folosind exemplul sacrificării de către Avraam a fiului său Isaac (Geneza 22:1-19), Kierkegaard a sugerat că Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să încalce legea morală prin uciderea fiului său. De aceea, pentru el, dorinţa lui Avraam de a-şi „suspenda” covingerile etice pe care le avea, întruchipează saltul în credinţă pe care fiecare trebuie să-l facă. Kierkegaard a crezut că exemplul acesta demonstrează că, „omul (Avraam) este mai presus de legea universală (legea morală)”. Dezvoltând această concluzie filozoful danez oferă următoarea observaţie: „Avraam reprezintă credinţa… El acţionează în virtutea absurdului, căci tocmai în această virtute a absurdului el ca şi individ este mai presus de lege”. „Nu pot să-l înţeleg pe Avraam”, declară Kierkegaard, „deşi într-un fel nebunesc îl admir mai mult decât pe alţii”. Nu este greu de văzut cum o asemenea gândire plasează adevărul pe tărâmul subiectivităţii absolute, chiar ducându-l până la absurd sau demenţă. Totul devine relativ. Absoluturile se dematerializează, sunt neantizate. Sunt spulberate. Diferenţa dintre adevăr şi nonsens devine inutilă. Tot ceea ce contează este experienţa personală. Iar experienţa unei persoane este la fel de valabilă ca şi experienţa alteia, chiar dacă experienţa fiecăreia conduce la concepţii contradictorii adevărului. „Adevărul care este valabil (adevărat) pentru mine”, poate fi diferit de adevărul altuia. De fapt, deşi crezurile noastre pot fi complet contradictorii, totuşi „adevărul” altuia nu-l invalidează deloc pe „al meu”. Fiindcă „adevărul” este autentificat de experienţa personală, singura lui relevanţă (valoare) este pentru cel ce face saltul său în credinţă. Acesta este existenţialismul.

Existenţialismul s-a remarcat îndeosebi în filozofia seculară. Friedrich Nietzsche, spre exemplu, a respins şi el raţiunea şi a subliniat voinţa individului. Deşi probabil, Nietzsche nu a ştiut nimic de lucrările lui Kierkegaard, între ideiile acestora se găsesc paralele în punctele cheie. Cu toate acestea, spre deosebire de Kierkegaard, Nietzsche nu a făcut niciodată saltul în credinţa Creştină. În loc, el a concluzionat că Dumnezeu este mort. Se pare că adevărul care „era valabil” pentru el, s-a dovedit a fi opusul adevărului pe care l-a ales Kierkegaard. Dar epistemologia lor (deci, modul în care ei au ajuns la ideilor lor -n.tr.) a fost exact aceeaşi. Existenţialiştii de mai târziu, un Martin Heidegger sau Jean-Paul Sartre, au rafinat ideile lui Kierkegaard dar urmând în acelaşi timp ateismul lui Nietzsche. Heidegger şi Sartre, amândoi au crezut că raţiunea este inutilă iar viaţa fără sens. Aceste idei au avut o influenţă puternică asupra gândirii secolului XX. Lumea devenind tot mai atee, mai secularizată şi tot mai iraţională, nouă ne este de folos să înţelegem că este propulsată în aceste direcţii de puternicele influenţe existenţialiste descrise mai sus.

EXISTENŢIALISMUL INVADEAZĂ BISERICA

Să nu credeţi însă că influenţa existenţialismului se limitează doar la lumea seculară. Din clipa în care Kierkegaard a întreţesut ideile existenţialiste cu Creştinismul, teologia neo-ortodoxă a fost rezultatul inevitabil. Neo-ortodoxia este termenul folosit pentru a identifica o varietate existenţialistă a Creştinismului. Fiindcă aceasta neagă baza obiectivă esenţială a adevărului – adevărul absolut al Scripturii şi autoritatea ei – neo-ortodoxia trebuie înţeleasă ca fiind pseudo-creştină (n.tr. – care nu înseamnă „jumătate” creştină, ci conform grecescului „pseudo”, este falsă). Ea şi-a atins punctul culminant la mijlocul secolului XX, prin scrierile lui Karl Barth, Emil Brunner, Paul Tillich şi Reinhold Niebuhr. Aceşti oameni au reverberat limbajul şi mentalitatea lui Kierkegaard, vorbind despre întâietatea „autenticităţii personale” în timp ce minimalizează şi neagă semnificaţia adevărului obiectiv. Barth, părintele neo-ortodoxiei, şi-a recunoscut fără echivoc moştenirea primită de la Kierkegaard. Atitudinea faţă de Scriptură a neo-ortodoxiei este un întreg univers de sine stătător al filozofiei existenţialiste: Biblia nu reprezintă în mod obiectiv, Cuvântul lui Dumnezeu, ci ea devine Cuvântul lui Dumnezeu, în timp ce-mi vorbeşte mie. În neo-ortodoxie, se impune aceleaşi subiectivism asupra doctrinelor Creştinismului istoric. Se folosesc termeni familiari, dar redefiniţi sau afirmaţi într-un mod inteţionat vag, pentru a nu transmite un sens obiectiv al lor ci unul simbolic subiectiv. La urma urmei, orice „adevăr” pe care l-ar comunica nişte termeni teologici, acesta este unic pentru omul care are credinţă. Ceea ce Biblia spune, sau semnifică, devine neimportant. Ce înseamnă pentru mine şi ce-mi spune mie, contează. Toate acestea reprezintă ecoul inconfundabil al conceptului lui Kierkegaard de, „adevăr care este (adevărat) valabil pentru mine”. Astfel deşi, teologii neo-ortodocşi par să afirme crezuri tradiţionale, concepţiile lor religioase diferă radical de înţelegerea istorică a credinţei creştine. Negând obiectivitatea adevărului, aceştia transferă teologia pe tărâmul relativismului subiectiv. Neo-ortodoxia este teologia perfect potrivită pentru epoca în care trăim. Tocmai de aceea, este atât de ucigătoare.

Lucrarea lui Francis Schaeffer din 1968, The God Who Is There, include o sensibilă analiză a influenţei lui Kierkegaard asupra gândirii moderne şi teologiei moderne. Schaeffer a numit frontiera dintre raţionalism şi iraţionalism, „linia disperării”. Prin secolul al XIX-lea el a observat cum existenţialismul ducea gândirea seculară dincolo de linia disperării. Neo-ortodoxia religioasă n-a fost decât „întârziatul” răspuns al teologilor care se urcau în căruţa existenţialismului, urmând arta seculară, muzica şi cultura lumii: „Neo-ortodoxia nu a adus nici un răspuns nou. Ceea ce filozofia existenţialistă deja spusese în limbajul secular, era acum afirmat în termeni teologici… (odată cu apariţia neo-ortodoxiei) şi teologia cădea şi ea sub linia disperării”. Schaeffer a continuat să analizeze cum în cele din urmă neo-ortodoxia face loc misticismului extrem:

„Karl Barth a deschis uşa pentru saltul existenţialist în teologie…El a fost urmat de mulţi alţii, ca Reinhold, Niebuhr, Paul Tillich, Episcopul John Robinson, Alan Richardson şi de toţi ceilalţi noi teologi. S-ar putea ca ei să difere în detalii, dar impasul lor a rămas acelaşi – impasul omului modern care a renunţat (la raţiune). În ce-i priveşte pe teologi…noul lor sistem nu este deschis verificării; el trebuie pur şi simplu crezut”.

Aşa cum specifică Schaeffer, un asemenea sistem este lipsit de integritate. Cei ce-l adoptă nu pot trăi fără să sufere repercursiunile propriei lor lipse de logică. „În realitate, omul nu poate respinge complet raţiunea, oricât de mult l-ar îndemna sistemul său s-o facă, ci doar dacă suferă vreo formă de dezechilibru mintal”. În acest fel oamenii sunt forţaţi să coboare la un nivel şi mai inferior de disperare: „un nivel de misticism care nu conţine nimic”.

MISTICISMUL: IRAŢIONALISM DUS ÎN EXTREMĂ

Misticismul este ideea că realitatea spirituală se găseşte privind înspre interior, lăuntric. Misticismul se potriveşte perfect existenţialismului religios. Într-adevăr, reprezintă consecinţa lui inevitabilă. Misticul dispreţuieşte înţelegerea raţională şi caută în schimb adevărul prin intermediul sentimentelor, simţurilor, imaginaţiei, viziunilor, vocilor lăuntrice, iluminării private, şi alte mijloace pur subiective. Adevărul obiectiv devine practic zădarnic. Ca prin urmare, experienţele mistice se auto-autentifică, se confirmă singure, adică nu sunt supuse niciunei forme obiective de verificare. Ele sunt unice pentru persoana care le trăieşte. Devreme ce acestea nu se nasc în urma unui proces raţional şi nici nu depind de el, ele sunt invulnerabile vreunei infirmări aduse raţional.
Arthur L.Johnson scrie că:

„Experienţa îl convinge pe mistic într-un asemenea fel şi într-o asemenea măsură, încât pur şi simplu el nu-i poate pune la îndoială valoarea şi corectitudinea lucrurilor pe care le „spune”. …Sub forma ei cea mai crudă această poziţie spune că, a crede ceva face acel lucru să fie adevărat. Ideea este că realitatea fundamentală e pur mintală, ca prin urmare omul este în stare să creeze orice realitate doreşte. Astfel misticul prin experienţa lui îşi „crează” propriul lui adevăr. Într-o formă mai puţin extremă, concepţia pare să afirme existenţa unor „realităţi alternative”, una la fel de reală ca cealaltă, şi că acestea se „descoperă” misticului în experienţa lui. Orice formă ar lua, criteriul adevărului, devine din nou o experienţă în special particulară şi subiectivă ce nu oferă nici un fel de mijloc de verificare şi nici protecţie împotriva erorii. Cu toate acestea, ea este considerată de mistic, ca fiind mai presus de orice dubiu. Rezultatul practic al tuturor acestor lucruri este imposibilitatea de a mai discuta raţional cu un mistic convins. În general astfel de oameni nu mai pot fi abordaţi raţional”.

Misticismul este ca prin urmare, antitetic discernământului. Este o formă extremă a credinţei nesăbuite. Misticismul este oala mare în care neo-ortodoxia, mişcarea carismatică, evanghelicii anti-intelectuali şi chiar unele segmente ale Romano-Catolicismului, s-au amestecat. Din ea s-au născut mişcări ca, Cel de-al Treilea Val (Third Wave – o mişcare neo-carismatică care subliniază în mod excesiv semnele, minunile şi profeţiile personale), Reînnoirea (Renovare – din latină; o organizaţie care îmbină învăţături ale monasticismului, misticismului catolic străvechi, religiilor orientale şi ale altor tradiţii mistice), mişcarea războiului spiritual (care caută să angajeze puterile demonice în confruntare directă), şi mişcarea modernă a profeţiei (care-i încurajează pe credincioşi să caute revelaţie personală directă de la Dumnezeu, revelaţie care nu se găseşte în Biblie). Infuzia de misticism i-a făcut interesaţi pe evanghelici în concepte New Age, cum ar fi, controlul subliminal (subconştient – n.tr.) de gândire, vindecarea lăuntrică, comunicarea cu îngerii, canalizarea, analiza viselor, mărturisirea pozitivă şi o gamă variată de alte terapii şi practici care provin direct din ocultism şi din religiile orientale.

Imaginea evanghelicilor s-a modificat atât de mult în ultimii douăzeci de ani încât ceea ce astăzi se numeşte curent evanghelic al zilelor noastre a ajuns să semene mai mult cu neo-ortodoxia trecutului. De fapt, unele segmente ale curentului evanghelic contemporan sunt chiar mai subiective în interpretarea adevărului decât a fost vreodată neo-ortodoxia.

Se poate chiar afirma că evanghelicii nu au rezistat niciodată cu succes neo-ortodoxiei. Cu douăzeci de ani în urmă evanghelicii luau o poziţie eroică împotriva influenţelor neo-ortodoxiei asupra chestiunii ineranţei biblice (inerant – fără greşeală; n.tr.). Dar oricare ar fi fost victoria câştigată în acea bătălie, acum ea este sacrificată pe altarul misticismului. Misticismul consideră ineranţa bibică, lipsită de importanţă. La urma urmei, dacă adevărul suprem este subiectiv şi vine din lăuntrul nostru, atunci nu contează deloc dacă detaliile Scripturii sunt adevărate, sau nu. Dacă conţinutul credinţei nu reprezintă chestiunea esenţială, ce mai contează dacă Biblia are erori sau nu?

Cu alte cuvinte, neo-ortodoxia atacă inspiraţia obiectivă a Scripturii. Însă, misticismul evanghelic atacă acum, interpretarea obiectivă a Scripturii. Efectul practic este acelaşi. Prin acceptarea relativismului existenţial, evanghelicii pierd valorile pentru care au luptat atât de mult să le conserve. Dacă noi putem dobândi o călăuzire de valoare de la personajele ce apar în fanteziile noastre, de ce să ne mai deranjăm cu ceea ce Biblia spune? Dacă desconsiderăm sau chiar respingem verdictul biblic împotriva homosexualităţii, ce mai contează dacă problemele istorice şi reale descoperite în Biblie, sunt precise sau nu? Dacă profeţiile personale, viziunile, visele şi fiinţele îngereşti se află la dispoziţia noastră pentru a ne oferi călăuzire spirituală „a-la-minut”, „revelaţii proaspete”, cum sunt adesea numite, cui îi mai pasă dacă Scriptura este fără erori ca şi întreg sau în parte? Misticismul nulifică Scriptura, îndepărtându-i pe oameni de la Cuvântul sigur al lui Dumnezeu ca şi obiect unic al credinţei. Avertizând despre pericolul misticismului, Schaeffer a scris:

„Probabil putem cel mai bine să descriem acest concept al teologiei moderne spunând că este o credinţă în credinţă, în loc de a fi o credinţă îndreptată înspre un obiect care de fapt există… Omul modern nu mai poate vorbi despre obiectul credinţei sale, ci doar despre credinţa în sine. Astfel, el poate discuta existenţa credinţei sale şi „mărimea” ei împotriva raţionalului, însă asta este tot. Credinţa omului modern se îndreaptă spre interior… Credinţa este introvertită, deoarece nu are nici un obiect real… nu este în mod raţional deschisă nici unei discuţii. Aş îndrăzi că sugerez că această poziţie, înseamnă de fapt o mai mare disperare şi orbire decât chiar a oamenilor din zilele noastre care se sinucid.

Credinţa misticismului este o iluzie. „Adevărul care este valabil (deci, adevărat) pentru mine” este irelevant pentru altcineva fiindcă-i lipseşte orice bază obiectivă. În consecinţă şi în cele din urmă, credinţa existenţialismului este neputincioasă în a ridica pe cineva mai presus de nivelul disperării. Tot ce poate să facă este să caute mai multe experienţe şi să aibe mai multe sentimente. Mulţimile sunt prinse în capcana ciclului deznădăjduit al trăirii dintr-o experienţă în timp ce o caută, cu râvnă, pe următoarea. Asemenea oameni nu posedă nici un concept real al adevărului; ei cred, doar. O credinţă ca acestora este nesăbuită.

ÎNTRE TIMP, LA CELĂLALT CAPĂT AL SPECTRULUI…

Cu toate acestea, misticismul nu este singura formă de credinţă nesăbuită care ameninţă biserica contemporană. O nouă mişcare a început să câştige proporţii în ultima vreme. Evanghelicii îşi părăsesc ograda şi migrează înspre Ortodoxia Răsăriteană, Romano-Catolicism şi bisericile liturgice ale Protestantismului evoluat. Respingând neobositul subiectivism al Protestantismului existenţialist, aceştia caută o religie cu rădăcini istorice. Dezgustaţi de superficialitatea credulă care stăpâneşte mişcarea evanghelică, ei doresc o abordare mult mai autoritară. Poate sezisând pericolul unei religii care-i călăuzeşte lăuntric pe oameni, aceştia aleg în schimb o religie care pune accentul pe ceremoniile exterioare şi pe autoritatea ierarhică dogmatică. Am ascultat odată mărturia înregistrată a unuia dintre convertiţii la Romano-Catolicism, fost predicator protestant. El a spus că a absolvit cu cele mai bune calificative un cunoscut seminar protestant. A continuat să relateze ascultătorilor săi cât de profund anti-catolic era ca şi student, şi cât de dedicat doctrinei protestante Reformate (deşi, el însuşi a infirmat acest lucru recunoscând că deja a respins cruciala doctrina a îndreptăţirii prin credinţă). După colegiu, a început să citească scrieri romano-catolice şi astfel s-a trezit atras de teologia şi liturghia catolică. A descris împotrivirea pe care a arătat-o la început faţă de doctrinele purgatoriului, a fecioriei veşnice a Mariei, a transubstanţierii (transformării literare, la Cină, a pânii în trupul fizic al Domnului Isus şi a vinului, în sângele Său – n.tr.) şi rugăciunilor aduse Mariei şi sfinţilor. Toate aceste doctrine sunt cu uşurinţă infirmate de Biblie. Însă, acest om deşi a recunoscut că nu poate găsi nici o confirmare în Scripturi a rugăciunilor aduse Mariei, în ciuda acestui fapt, şi-a schimbat complet părerea asupra acestor chestiuni de îndată ce s-a rugat de încercare cu mătănii şi după ce primit un răspuns la o anume rugăciune a sa. Astfel a concluzionat el, că probabil Maria este cea care i-a răspuns rugăciunii sale şi atunci a început să se roage ei în mod regulat. În cele din urmă a decis că doar Biblia singură, nu constituie un etalon suficient pentru credincioşi, şi a decis să creadă în autoritatea papală şi tradiţia bisericii. Saltul în credinţă al acestui om poate nu se poate categorisi existenţial, dar cu toate acestea a fost un salt orb. El a ales extrema cealaltă a credinţei nesăbuite, felul de credinţă care face din tradiţia religioasă nebiblică, obiectul credinţei cuiva. Felul acesta de credinţă este nesăbuit pentru că subjugă Cuvântul scris, tradiţiei orale, autorităţii bisericeşti sau altui criteriu omenesc. Este o încredere naivă, lipsită de discernământ, într-o autoritate religioasă pământească – fie că-i vorba de papă, tradiţie, sau un auto-intitulat profet ca David Koresh, etc. – dar forţând Cuvântul lui Dumnezeu pe calapodul tradiţiei religioase, invalidându-l astfel şi făcându-l fără efect (vezi,Matei15:6).

Omul a cărui mărturie înregistrată am ascultat-o, este acum un apologet al Bisericii Romano-Catolice. El se adresează congregaţiilor catolice şi le spune cum să replice argumentelor biblice potrivnice Catolicismului. La sfârşitul casetei sale, descrie pe scurt poziţia catolică oficială faţă de Scriptură. El se grăbeşte să-i asigure pe ascultătorii săi că Biserica Romano-Catolică nu are nimic împotriva citirii Scripturii de către enoriaşii catolici. Chiar studiul biblic personal, este permis, afirmă el, dar apoi se grăbeşte să precizeze că nu trebuie să se exagereze: „un verset sau două pe zi, este suficient”.

Acest personaj, absolvent de seminar, ar trebui să fie în mod sigur conştient că un asemenea comentariu subminează grav importanţa Cuvântului scris al lui Dumnezeu. Nouă ni s-a poruncit să medităm asupra Scripturii, zi şi noapte (Iosua 1:8; Psalmul 1:2). Să-i îngăduim să ne umple inima în toată vremea (Deut.6:6-9). Să o studiem cu seriozitate şi s-o împărţim drept (2 Tim.2:15). Doar Biblia ne poate da înţelepciunea care duce la mântuire, şi apoi să ne echipeze pentru orice faptă bună (2 Tim.3:15-17).
Discernământul depinde de o cunoaştere a Scripturii. Cei ce se mulţumesc să asculte cu credulitate vocea unei autorităţi umane în loc de a asculta de Cuvântul lui Dumnezeu vorbindu-le, nu pot fi consideraţi înţelepţi. Credinţa acestora este o credinţă nesăbuită şi iraţională.

Am identificat extrema credinţei nesăbuite orientate spre interior ca însemnând misticism. Celălalt fel, însă, îl putem numi, tradiţie învăţată, deprinsă. În Isaia 29:13, avem caracterizarea pe care i-o face Dumnezeu: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine, nu este decât o învăţătură de datină omenească” (sublinierile aparţin autorului). Scriptura condamnă fără echivoc tradiţia învăţată. Ritualul religios sterp, formalismul sacerdotal, sau liturghia din carte, nu sunt totuna cu închinarea. Închinarea adevărată, asemenea credinţei, trebuie să angajeze mintea. Isus a spus că, „închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl” (Ioan 4:23).

Ai înţeles că tradiţia învăţată, sau poruncile omeneşti învăţate pe de rost ca datini omeneşti (în întreaga terminologie a lui Cornilescu! n.tr.), sunt eroarea pentru care Isus i-a condamnat pe farisei? El le-a spus:

„Făţarnicilor, bine a proorocit Isaia despre voi, după cum este scris: „Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar cu inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti”. Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu, şi ţineţi datina aşezată de oameni, precum: spălarea ulcioarelor şi a paharelor, şi faceţi multe alte lucruri de acestea”. El le-a mai zis: „Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră.” (Marcu 7:6-9)

Tradiţia învăţată nu se aseamănă misticismului, deoarece ea nu ocoleşte mintea, pe când misticismul o face. Pavel a spus despre Iudeii care erau atât de absorbiţi în tradiţiile lor religioase deşarte că, „…mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere: pentru că n-au cunoscut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi, şi nu s-au supus astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu. Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea”. (Romani 10:2-4)

Problema lor nu era lipsa zelului. Nu era lipsa de entuziasm, sau dezinteresul şi neglijenţa respectării ritualurilor religioase. Problema era faptul că zelul arătat de ei era o tradiţie învăţată, „dar fără pricepere – cunoaştere„. Ei nu aveau destul discernământ, de aceea credinţa lor era deficientă.

Pavel spune exact în ce constă ignoranţa lor. Ignoranţa lor se găsea în încercarea lor de a dobândi o neprihănire a lor proprie, în loc de a se supune neprihănirii lui Dumnezeu. Acest pasaj se găseşte la culminarea discuţiei doctrinare a lui Pavel din Romani. Este foarte clar, din context, că el vorbeşte despre doctrina îndreptăţirii prin credinţă. Acest subiect, el l-a expus pe larg începând de la capitolul 3. Acolo a spus că, „suntem socotiţi neprihăniţi (deci, îndreptăţiţi – n.tr.), fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus” (Rom.3:24), şi că, îndreptăţirea (justificarea noastră – n.tr.) este prin credinţă, fără faptele Legii” (3:28), iar „Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit” (4:6), pe cel ce crede. Dar, în loc de a căuta neprihănirea perfectă a lui Hristos, pe care Dumnezeu le-o socoteşte (atribuie – n.tr.) celor ce cred, Iudeii necredincioşi au decis să încerce să-şi găsească o neprihănire a lor dobândită prin fapte. La asta va duce întotdeauna tradiţia învăţată. Este o religie a faptelor. În acest fel, necredincioşii şi ritualiştii farisei, sunt o paralelă perfectă a Romano-Catolicismului, a Ortodoxiei Răsăritene precum şi a tuturor formelor de Protestantism încărcat de ritual. Toate, neagă îndreptăţirea prin credinţă.

Dacă fariseii sau urmaşii acestora ar fi folosit Scripturile ca şi etalon al adevărului, în locul tradiţiei rabinice, ar fi ştiut că Dumnezeu îi socoteşte neprihăniţi pe păcătoşi prin credinţă. De nenumărate ori Isus le-a spus, „N-aţi citit niciodată în Scripturi…? ” (Mat.21:42), „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (22:29), sau, „Tu eşti învăţătorul lui Israel, şi nu pricepi aceste lucruri?” (Ioan 3:10). Motivul pentru care în permanenţă El i-a ocărât, a fost ignoranţa lor faţă de Scripturi. Au pus tradiţia deprinsă prin repetare în locul Cuvântului scris al lui Dumnezeu (Matei 15:6) şi pentru asta au fost condamnaţi. Priviţi la felul în care Luca îi laudă pe cei din Berea pentru mintea (sau inima -n.tr.) lor înobilată: „Au primit Cuvântul (evanghelia Noului Testament, de la apostoli) cu toată râvna, şi cercetau Scripturile (cărţile Vechiului Testament) în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa” (Fapte 17:11). Ce i-a făcut pe cei din Berea să fie vrednici de laudă? Să se spună despre ei că, „aveau o inimă mai aleasă”? Dorinţa lor de a discerne. Ei au refuzat să accepte orbeşte învăţătura cuiva (fie şi pe cea a apostolilor), fără să aibe confirmarea clară a lui Dumnezeu.

Asta este ceea ce Dumnezeu ne cere… Discernământul spiritual este, cred, antidotul împotriva existenţialismului epocii noastre. Până ce creştinii nu-şi regăsesc voinţa de a testa totul cu etalonul Scripturii, de a respinge ce este fals şi de a păzi cu tărie ce este adevărat, biserica se va chinui şi va şchiopăta, iar mărturia pe care o aducem unei lumi în păcat, va fi ciuntită. Dar dacă biserica se va ridica şi va apăra adevărul Cuvântului lui Dumnezeu împotriva tuturor minciunilor acestei lumi rele, atunci vom putea vedea puterea adevărului de a-i face pe oameni liberi (Ioan 8:32).

(din, „RECKLESS FAITH – WHEN THE CHURCH LOSES ITS WILL TO DISCERN” – „CREDINŢA NESĂBUITĂ – CÂND BISERICA ÎŞI PIERDE VOINŢA DE A DISCERNE”, de John F.MacArthur Jr., capitolul 1, The War Against Reason, editată de, Crossway Books, a division of Good News Publishers, copyright 1994 – traducere, Teodor Macavei. Vedeţi de asemenea, materialul intitulatCREDINŢA NESĂBUITĂ!!)

ROBOAM

 http://www.roboam.com/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s