SUBTILA SEDUCERE A BISERICII

SUBTILA SEDUCERE A   BISERICII

de Alexander Seibel

 CUPRINS:

Cuvânt înainte

Introducere

1. Pasivitate – binecuvântare sau blestem?

2. Teoria identităţii

3. A urma pe Isus şi rugăciunea în mod activ sau pasiv

4. Biblia ne porunceşte: „Împotriviţi-vă!”

5. Cuvânt sau imagine

6. Pasivitatea în curentele religioase

7. Valul crescând al pasivităţii

8. Căderea pe spate

9. Pierderea controlului de sine

10. Punerea mâinilor într-un fel nebiblic

11. Paralele între Era Nouă şi mişcarea carismatică

12. Infiltrare crescândă

13. Experienţa peregrinării sufletului

14. Renaşterea misticismului

15. Slujbe de vindecare: îmbogăţire sau seducere?

16. O slujbă de vindecare populară

17. Vindecătorii spiritişti şi simptomele însoţitoare

18. Cum a fost redescoperită însărcinare de vindecare

19. Există vreo însărcinare biblică pentru a vindeca?

20. George Benett şi experienţele sale de vindecare

21. John Wimber şi „al treilea val” al Duhului Sfânt

22. Influenţa Agnes-ei Sanford

23. Vindecători prin minuni

24. Încurajează Biblia relatările despre minuni?

25. Orice vindecare este de la Dumnezeu?

26. Suflul amăgirii

27. Semne şi minuni

28. De ce depinde

Mai multe materiale pentru Theophilos   şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:   www.theophilos.3x.ro

CUVÂNT ÎNAINTE

Evenimentele iraţionale sunt în momentul de faţă într-o ascendentă de necrezut şi se răspândesc asemenea unei  epidemii. Aproape în acelaşi timp valul drogurilor atinge o dimensiune de proporţii incredibile. Paralel cu aceasta în  cercurile creştine se constata un nou entuziasm pentru evenimente „spiritiste” şi experienţe ameţitoare.  Aceste desfăşurări sunt ele oare numai întâmplătoare sau există nişte legături? Există probabil vreo legătură între  trecutul drogurilor şi evenimentele carismatice? Cum se poate clasifica ceea ce se răspândeşte prin mişcarea  New Age – Era nouă: val de pasivitate sau val de meditaţie?

Noi am ajuns într-un moment când oamenii sunt constrânşi tot mai mult a se lăsa cârmuiţi şi îndreptaţi către o  lume supranaturală. Este oare neapărat nevoie la cei credincioşi de Duhul Sfânt de fiecare dată? Autorul cărţii de  faţă arată aici ilegalităţi, cu care fiecare cititor critic va fi de acord.  Pe lângă o astfel de întoarcere consecventă spre supranatural, omenirea care devine din ce în ce mai bolnavă,  are nevoie tot mai mult de vindecare pentru trupul său propriu, pentru suflet, însă şi pentru vindecarea naturii şi  vindecare pentru globul pământesc, care este bolnav de moarte.

Dintre numeroşii oameni ai Erei noi care se ocupă cu terapeutica şi cu vindecarea prin minuni, în ultimii ani a ieşit  la lumina rampei o altă grupare care se pricepe la vindecarea supranaturală. Aceştia sunt vindecători creştini  religioşi carismatico-penticostali. Ei lucrează cu semne şi minuni şi doresc prin aceasta, nu numai să  însănătoşeze oameni în trup şi suflet, ci vor să călăuzească pe oamenii care caută ajutor şi spre mântuirea  veşnică a sufletului lor. Ei au în gură „Cuvântul lui Dumnezeu” şi îndeamnă publicul la pocăinţă şi întoarcere la  Dumnezeu, de la o viaţă păcătoasă la o credinţă în Isus Cristos.

Privite pe dinafară, fireşte că aceste fenomene de vindecare, abia se deosebesc de acelea ale vindecărilor de la  Era Nouă sau vindecătorilor spiritişti. Supranaturalul se prezintă asemănător în părţile principale atât aici cât şi  acolo.  Totuşi aceste semne şi minuni arată limpede spre o altă direcţie religioasă şi anume spre cea creştină. Ce putem  spune despre acest fel de vindecători? Se poate să te încrezi în ei cu bună ştiinţă. Ce fel de informaţii biblice se  pot alege de aici pentru ca să se judece lucrarea, acestor judecători spiritişti creştini? Această carte vrea să fie  sprijin tuturor acelora care întreabă şi sunt îndoielnici, şi care caută o orientare şi un ajutor.   Ulrich Skambraks

 INTRODUCERE

Cartea prezentă este rezultatul mai multor prelucrări despre întrebările actuale. În special temele de vindecare şi  slujba de vindecare au o tot mai mare putere de atracţie şi desfăşoară o anumită dinamică specifică. Pe lângă  aceasta se observă tot mai mult o nesiguranţă crescândă a credincioşilor faţă de aceste accentuări. Este oare  aceasta expresia unei mai mari puteri sau poate fi vorba chiar de o subtilă seducere?

Chiar şi fenomenul de cădere înapoi din adunările carismatice nelinişteşte comunitatea şi pune probleme. Din  această cauză am fost rugat mereu să iau atitudine.  Aici zace problema unor recapitulări şi al unei prelucrări a diferitelor subiecte din acest domeniu. O recapitulare în  mod special asupra capitolului despre slujbele de vindecare şi chiar despărţită de expunerile anterioare care să  poată fi citită.  Dorinţa şi rugăciunea mea este ca această carte să înlesnească cititorului judecarea actualelor curente în mod  biblic. Acest lucru să ne dea curajul ca să luăm din nou sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu.    Alexander Seibel

 CAPITOLUL I PASIVITATE – BINECUVÂNTARE SAU BLESTEM?

„Transă” a devenit în zilele noastre un cuvânt la modă. Astfel s-a văzut la marginea „Sommer-ni” din Berlin săli  întregi de dormit cu femei în „transă”. Sub starea de hipnoză se vrea ca din adâncul sufletului feminin să se  mediteze asupra „catastrofei care ne stă înainte”.

„Meditaţia” a devenit de asemenea un cuvânt la modă. Acest lucru este recomandat într-o terapie (metoda de  vindecare a unei boli) creştinească de grijă sufletească (pentru suflet) a societăţii „Meditaţia Zen”şi „Experienţă  personală meditativă”.

„Ocupaţia cu visurile” şi „tălmăcirea visurilor” au devenit tot atât de actuale, ca şi jocurile grupo-dinamice,  antrenamentul autogen, exerciţii de respiraţie, etc. Pe un val al acceptării şi cu tot mai mult entuziasm,  avându-se în vedere conflictele sufleteşti care cresc mereu, se îmbrăţişează tot mai multe metode care au ca  rădăcină în ele caracterul de pasivitate, şi se speră ca prin ele sa se găsească vindecare într-o vreme de  nesiguranţă.

Este necesar de amintit acest lucru, deoarece astfel de metode au pătruns foarte puternic în biserici, în  bisericile libere, şi pe care mulţi credincioşi le acceptă fără critică. Chiar şi meditaţia Yoga pare unor credincioşi  cheia unui echilibru sufletesc. Se aminteşte plângerea lui Dumnezeu în proorocul Ieremia: „Căci poporul Meu a  săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin  apă” (Ieremia 2:13).

Se poate să rămâi neutru faţă de astfel de metode? Oare nu s-ar părea în primul rând ca ele să fie privite ca  pozitive, deoarece unii prin ele au dovedit că au experimentat uşurări subiective? Câte feţe strălucitoare visează  marile avantaje ale meditaţiei în transă. Oare nu se pot extrage de aici câteva lucruri de folos pentru creştini, şi  cele mai bune sa se recomande credincioşilor într-un cadru creştinesc? Sau poate aici să existe primejdii legate  de acest lucru?

Pentru a lămuri mai îndeaproape, trebuie să pătrundem în natura pasivităţii. Păreri în legătură cu acest fenomen  ne procură probabil rezultatele cercetărilor oamenilor de ştiinţă erudiţi ai lumii. În legătură cu cercetările asupra  creierului, numele lui Wilder Penfield şi Sir John Eccles, au obţinut un renume mondial. Eccles este deţinător al  premiului Nobel şi probabil cea mai mare capacitate pe acest tărâm. În prezentarea cărţii sale „Eul creierului” se  poate acum recunoaşte cât de falsă este teoria identităţii a materialiştilor.

CAPITOLUL 2  TEORIA IDENTITĂŢII

Ce vrea să se exprime acum prin această teorie? Chipul materialist al lumii, care în zilele noastre este infiltrat în  diferite faţete şi îmbrăcăminţi în imaginea oamenilor, nu admite existenţa unei realităţi nevăzute sau a unei  personalităţi nevăzute de sine stătătoare pe care o putem denumi suflet sau duh.

Personalitatea omului după această teorie ar fi numai totalul descărcării foarte complicate şi de natură  electrochimică a creierului. Creierul este prin urmare identic cu persoana mea. Fără creier nu există persoană şi  dacă creierul moare, după această teorie se stinge şi personalitatea omului.

Cei doi savanţi erudiţi au recunoscut însă că această părere nu corespunde realităţii. Rezultatul cercetării lor, au  adus la cunoştinţă că creierul nostru se poate compara mai mult cu o maşină suprasofisticată, care însă nu se  poate conduce singură ci este servită de o parte nevăzută.  La acest volum mare de servire este vorba întrucâtva de o persoană nevăzută. Sir Eccles o numeşte „eul însuşi”.

Aceşti doi cercetători au recunoscut – lucrul acesta vrem să fie bine formulat – că creierul singur nu poate  gândi. Ceea ce gândeşte este o dimensiune a fiinţei nevăzute care, ca o instanţă superioară, se serveşte de  creier ca de o maşină. Creierul, în mare spus, este asemănător cu un pian. Hotărâtor nu este aşadar – după cum  arată comparaţia aceasta- pianul însuşi, ci acela care îl deserveşte, adică acela care cântă pe el. „Eul” nostru  gândeşte cu ajutorul creierului, aşa cum un programator conlucrează cu computerul său.

Deci, putem deduce următorul lucru: nu numai duhul meu poate să se servească de maşinăria complicată a  creierului, ci şi un alt duh pur şi simplu străin. Nici natura nu tolerează aici de fapt vreo sferă neutră. Dacă omul  singur refuză să întrebuinţeze creierul său, adică se transpune într-o stare de pasivitate, atunci cineva străin,  alt duh, se va servi de acest organ.  Cu primul fapt se înlănţuie fenomenul gândurilor de constrângere şi de blestemare, hulire, defăimare. Acest duh  este mult mai răspândit în zilele noastre, decât se crede general.

Oamenii nutresc gânduri, imagini, inspiraţii împotriva voinţei lor, literalmente impuse cu sila. Creştini care s-au la  Dumnezeu din starea de drogaţi, pot să istorisească despre acest lucru, cum la început ei erau chinuiţi de  presiuni, de închipuiri nedorite, ca şi de sclipiri de imagini din trecut. David Hunt a formulat acest lucru în felul  următor:  Sir John Eccles, deţinător al premiului Nobel şi cunoscut în lumea întreagă, a caracterizat creierul ca fiind o  maşină pe care şi un duh poate să o deservească. În mod normal personalitatea mea este „duhul” care se  serveşte de creierul meu. Dacă însă eu cedez în deplină cunoştinţă, adică predau de bună voie controlul unei  puteri pe care un spiritist sau un iniţiator în meditaţie o numeşte putere cosmică sau „medium”, atunci nimic nu  împiedică acest „duh” nou ca să mânuiască creierul meu şi să suscite prin aceasta evenimente care par foarte   însă nu sunt posibile.

 CAPITOLUL 3  A URMA PE ISUS ŞI RUGĂCIUNEA ÎN MOD ACTIV SAU  PASIV

Un misionar care a lucrat câtva timp în India, mi-a istorisit mie personal: dacă cineva merge în India la o  ghicitoare, ea spune în primul rând: „Goleşte-ţi mintea!”. Astăzi se aude tot mai adesea despre guru, învăţături  meditative, terapeuţi (călugări evrei din Egipt în primul veac după Cristos), grupe care se ocupă cu dinamica şi  alte propuneri ca: „Deschide-te”, „Lasă-te să cazi”, „Goleşte-te, afundă-te”, „Lasă-te să aluneci”, etc. În afară  de acestea hipnotizorul sau spiritistul cere să te predai pur şi simplu în mod pasiv unei alte voinţe sau duh. Acest  lucru îl spune orice hipnotizor, că el nu poate să reuşească nimic, dacă cineva în mod voit i se împotriveşte în  mod activ.

A urma pe Isus şi rugăciunea sunt tocmai opusul absolut al propunerilor mai sus amintite. În Biblie ni se spune:  Luptaţi, cereţi, căutaţi, bateţi, urmăriţi, împotriviţi-vă, fugiţi, apropiaţi-vă de Dumnezeu, deci opusul pasivităţii  este vegheaţi sau fiţi treji.

Aceste două fapte de bază trebuie aici în mod special să fie puse faţă în faţă. Duhul Sfânt luminează mintea şi  activează voinţa noastră, duhul înşelător însă întrerupe mintea şi acţionează – după cât de diferită este  infiltraţia – în mod puternic constrângerea. Duhul Sfânt te face veghetor, duhul înşelător te face pasiv.  Duhul Sfânt influenţează inima omului (Romani 5:5), duhul care rătăceşte se foloseşte de trupul omului (de firea  veche).

Duhul Sfânt acţionează controlul de sine. În Galateni 5:22 sunt enumerate roadele Duhului, între care este  amintita şi roada „enkrateia” adică înfrânarea poftelor, care poate să fie redată cu alte cuvinte şi prin controlul  de sine. Duhul înşelător caută el să aibă controlul direct, Duhul Sfânt însă lucrează în aşa fel ca eu să fiu capabil  să mânuiesc tot mai bine această maşinărie, ca să pot gândi tot mai lămurit, însă El niciodată nu va face direct  întreruperea. Acest lucru ar ţine de domeniul constrângerii. Dumnezeu însă respectă orânduirea Sa în creaţie şi  S-a mărginit aici pentru că El Îşi iubeşte creaţia Sa şi nu vrea să-l manipuleze pe om.

Unele exemple lămurite trebuie să demonstreze aceste ilegalităţi. În cartea „Relaţii cu lumea spiritelor” spiritistul  Greber sub titlul „Instruirea mediumului” scrie următoarele:  „El începe cu o rugăciune scurtă, face o lectură din Sfânta Scriptură şi cugetă asupra celor citite. După aceea,  cum s-a arătat mai înainte, el ţine mâna sa în care are un creion deasupra unei coli de hârtie şi stă liniştit în  aşteptare, fără nici o încordare spirituală. Dacă este constrâns la a scrie pe hârtie gânduri, care îi sunt inspirate  cu mare precizie, atunci el le scrie. Dacă mâna lui este pusă în mişcare printr-o putere străină atunci el  cedează”.

CAPITOLUL 4  BIBLIA NE PORUNCEŞTE: „ÎMPOTRIVIŢI-VĂ!”

Un tânăr mi-a istorisit despre evoluţia sa personală, adică drumul rătăcit pe care l-a parcurs înainte de a-L găsi  pe Isus. În timpul acesta el practica meditaţia „Zen” (secta budistă de meditaţie răspândită în Japonia).  Deodată, spunea el, şi-a pierdut controlul asupra mâinilor şi picioarelor. Pierderea controlului de sine este o  caracteristică clasică a duhurilor înşelătoare, presupunând bineînţeles, că nu există nici o cauză fiziologică.

Friedrich Nietsche care se socotea unic inspirat spunea: „Eu nu am putut alege niciodată, adică să fac o  alegere”.  În legătură cu acest citat a fost raportat probabil un citat din cartea „Tineri în transă”. Transă numim o stare în  care omul nu mai are control deplin asupra lui însuşi. Pentru a cădea în transă este îndeajuns privirea fixă într-un  glob de sticlă umplut cu apă, sau contemplarea concentrată a unui cerc alb de cretă pe o podea neagră. Nu  este în nici un caz neapărat necesară pentru aceasta prezenţa unui hipnotizor. Efectul autosugestiei sau al  autohipnozei este în general cunoscut.

Într-o repetare constantă a unor silabe sau a unor cuvinte se obţin rezultate asemănătoare. Aceasta este  tehnica TM (Mantra) sau „Chanteus” a aparţinătorilor lui Krishna. Prin această monotonie cu cântul Hare Krishna  trebuie să fie repetat zilnic de 1728 ori.  Se ajunge la o golire a minţii. Puterea străină cuprinde atunci pe om, care astfel i-a oferit condiţia cerută.  Victima ajunge în transă, admiraţie vie sau extaz, se acţionează ca ameţit şi se pierde destul de des controlul de  sine. Şi cuvântul entuziasm îşi are aici, în anumite cazuri, nu pe nedrept, rădăcina sa.

CAPITOLUL 5  CUVÂNT SAU IMAGINE

Şi oamenii credincioşi pot ajunge la astfel de efecte printr-o meditaţie evlavioasă camuflată. O golire pasivă  poate să se producă şi printr-o privire fixă necurmată la o luminare sau asupra unui obiect de meditaţie. Chiar şi  în misticism, lucrul acesta este predominant. Şi repetarea continuă a unor silabe sau cuvinte ca de exemplu:  „aleluia” poate să producă asemenea fenomene. Aceste explicaţii nu trebuie să ne facă să credem că nu mai  avem voie să stăm liniştiţi înaintea lui Dumnezeu ci trebuie să ţinem la timpul nostru liniştit, însă nu cu o minte  pasivă şi goală. Să ne amintim aici numai de Psalmul 1 sau Iosua 1:8, unde este amintit cum trebuie să cugetăm  la Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l învăţăm pe dinafară, lucru care înseamnă tocmai contrariul faptului de a sta cu  mintea inactivă.

Adevărurile duhovniceşti însă sunt procurate prin minte şi nu prin simţiri. Cine aude Cuvântul lui Dumnezeu şi-l  înţelege aduce multă roadă (Matei 13:23). „Cine are urechi de auzit să audă”, spune Domnul Isus de multe ori.  Nu se spune „Cine are ochi să vadă”. De aceea Sfânta Scriptura învaţă şi despre înnoirea minţii (Romani 12:2) şi  despre o cercetare intelectuală (Efeseni 5:10). Înţelegerea ce însemnează voia lui Dumnezeu (Efeseni 5:17)  indica o recunoaştere a ceea ce s-a auzit şi care este alimentată din Cuvântul lui Dumnezeu citit.

Acelaşi cuvânt grecesc „synioni” se găseşte şi pe lângă locul arătat deja în Matei 13:23 şi în Luca 24:45. Textual  se spune acolo despre Isus: „El le-a deschis mintea, ca sa înţeleagă Scripturile („synienai”). Însemnează o  înţelegere cu inima aşa cum scrie în Matei 13:15, chiar dacă şi în cazul acesta este formulat negativ.

În final, acest lucru este un rezultat al citirii Bibliei şi al ascultării faţă de pretenţiile Sfintelor Scripturi. Atunci  Dumnezeu deschide şi astăzi prin Duhul Sfânt înţelegerea pentru Cuvântul Său. „Căci cuvintele pe care vi le-am  spus Eu sunt duh şi viaţă (Ioan 6:63) spune Domnul Isus.

Imaginile oferite ochilor alimentează primordial firea veche iar consumul de imagini exagerat impresionează sfera  sentimentală a „eului propriu” şi acţionează în consecinţă ca atare: emoţionare, pasivitate şi o crescândă raţiune  spre duşmănie. Tocmai în ceea ce priveşte mintea, noi ar trebui ca st fim desăvârşiţi (oameni mari – maturi) (1  Corinteni 14:20), căci aşa ne învaţă Cuvântul.  Privitor la desfăşurarea din ultimele zile (din zilele din urmă) Biblia ne spune despre „…oameni stricaţi la minte şi  osândiţi în ce priveşte credinţa” (2 Timotei 3:8).

Această ostilă dezvoltare a raţiunii se reliefează toi mai mult. Înainte se mai spunea încă: „Strâng Cuvântul Tău  în inima mea ca să nu păcătuiesc împotriva Ta” (Psalmul 119:11). Astăzi se spune acest lucru lărgit: „Eu mă rog  mult, în special în limbi, ca să nu păcătuiesc”. Acest lucru ilustrează foarte clar deplasarea de la raţiune la  iraţionalism, în final de la cuvânt la imagine. Noi trăim astăzi într-un secol unde literatura este depăşită. Mai  înainte agentul cel mai mare al puterii era cuvântul, astăzi televiziunea şi video-ul au ajuns să arate imaginea  evenimentelor. Înainte se spunea: „Aşa este scris”, astăzi se aude însă tot mai mult: “Eu am trăit”.  Prin aceasta nu trebuie să se creadă că trăirile, experienţele ar fi în principiu rele sau că ele ar trebui să fie  negate.

Oricine Îl urmează pe Isus cu credincioşie va face experienţe cu Domnul său. Dar credinţa noastră nu se  întemeiază pe experienţe sau simţuri ci pe Cuvântul lui Dumnezeu şi pe realităţi. Totuşi nu întotdeauna simţurile  sunt de depreciat şi în principiu negative. Ceea ce se poate totuşi vedea astăzi, este o tot mai mare dislocare a  accentuării centrelor de greutate. Suntem tot mai mult orientaţi spre experienţe şi simţuri şi tot mai puţin spre  Cuvânt. Însă şi Duhul Sfânt poate să lucreze în noi în mod indubitabil sentimente. Totuşi, invers, sentimentele şi  o atmosferă emoţională nu va putea provoca lucrarea Duhului Sfânt.

De asemenea aceste realizări, nu trebuie să trezească impresia că mintea ar fi ultima instanţă a omului pentru  acceptarea adevărurilor duhovniceşti. Inima omului este aceea, adică adevărata şi lăuntrica sa personalitate,  căreia şi mintea îi este subordonată. Totuşi paşii de ascultare duhovnicească trebuie să treacă prin filtrul minţii  reînnoite prin care personalitatea omului se va respecta. O ocolire sau o întrerupere a minţii înseamnă însă a nu  ţine seama de personalitatea proprie, adică de voinţa omului. Acest lucru este străin de Duhul Sfânt.

CAPITOLUL 6  PASIVITATEA ÎN CURENTELE RELIGIOASE

Legitimitatea pasivităţii este preferată în cercurile penticostale şi carismatice. Dacă se spune acest lucru aşa de  direct, nu trebuie ca prin aceasta să cadă o judecată asupra situaţiei de copil al lui Dumnezeu. Chiar şi copiii  adevăraţi ai lui Dumnezeu pot primi un duh înşelător şi să fie manipulaţi aşa cum ni se arată în 2 Corinteni 11:4.  Şi un copil al lui Dumnezeu poate să devină pasiv. Petru nu are în vedere pe necredincioşi atunci când pronunţă  avertismentul: „Fiţi treji şi vegheaţi, căci potrivnicul nostru diavolul dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută  pe cine să înghită” (1 Petru 5:8).

În aceste cercuri se socoteşte însă în mod obişnuit că Duhul Sfânt trebuie să se folosească de un „medium” şi să  vorbească direct din ei. De aceea toate aceste curente încep – şi lucrul acesta se poate constata în fapt global  – la prezicere prin a se spune: „Aşa vorbeşte Domnul” sau chiar cu o directă a pretinsului Duh Sfânt către cei  prezenţi.

Aşa s-a întâmplat la începutul mişcării clasice a penticostalismului în 1906 la Los Angeles. Aşa s-a petrecut şi se  petrece şi la mişcarea carismatică, care a avut începutul ei în 1960, aşa a avut loc şi la pornirea mişcării  catolico-carismatice care s-a întâmplat în 1967.  Această expresie: “Aşa vorbeşte Domnul”, nu se găseşte fireşte nicăieri în Noul Testament. Este vorba numai  doar de un fel de exprimare din Vechiul Testament.

Epistolele apostolului Pavel, Ioan sau Petru, sunt Cuvântul lui Dumnezeu şi ele nu încep cu această introducere:  „Aşa vorbeşte Domnul”. În final inspiraţia este o taină, totuşi se poate recunoaşte cum se desfăşoară  personalitatea scriitorului. Duhul Sfânt se uneşte într-un fel armonios cu omul, însă nu scoate din priză  personalitatea sa şi nici nu o ocoleşte, nici nu o întrebuinţează într-un fel direct ca „medium”. În legătură cu  aceasta noi amintim un citat al lui Watchman Nee: „Creştinul trebuie să înţeleagă în mod lămurit că toate  manifestările sale trebuie să fie rezultatul gândirii sale proprii. Orice cuvânt care ocoleşte procesul de gândire  este formulat de duhuri rele”.

De această idee – de a fi deci în cel mai direct sens un instrument al Duhului Sfânt – la aceste mişcări este  legată foarte adesea puternica însărcinare de misiune deplin conştientă, care adeseori se exteriorizează printr-o  stare completă de neconvingere.

Demn de remarcat este probabil şi faptul că aceste fenomene se găsesc deja şi în „montanism” la acea pornire  fanatica spirituală din sec. al II-lea după Cristos.  Un frigian cu numele Montanus a fost luat în stăpânire de „duhul” şi a propovăduit împreuna cu două femei,  Prisca (căreia i-a apărui Isus sub înfăţişarea unei femei în haină strălucitoare) şi Maximilla, în stare de extaz, în  care conştiinţa lor a fost scoasă din uz – cuvintele paracletului (apărătorului). Împotriva acestei forme proprii de  manifestare au protestat alţi creştini: această propovăduire în extaz nu a rezultat dintr-o a treia persoană ca  aceea a proorocilor din Biblie, ci a fost vorbirea directă a duhului însuşi care s-a folosit direct de gura proorocului  ca instrument.

Gerhard Maier scrie în comentariul său biblic referitor la Matei 24:5 în legătură cu amăgirea prin cristoşi falşi  următoarele: „Nu este exclus că printre aceştia se pot găsi şi inspiraţii în urma cărora membrii comunităţii se  ridică în picioare în stilul „Eu” şi ei par să transmită mai departe cuvinte ale lui Cristos”.

Semnul de întrebare al acestor manifestări provine de la faptul că nu rareori se aduc chiar critici la adresa lui  Dumnezeu. El ar fi vorbit chiar direct şi deci prin aceasta se construieşte hula împotriva Duhului Sfânt. Totuşi  aceste convingeri sunt rezultatul inevitabil al falsei antropologii (ştiinţa care se ocupă cu originea omului) şi  pneumatologiei care stau la baza acestor curente spirituale excitate.

Aceste declaraţii foarte grave ar trebui dovedite, în parte cel puţin, cu ajutorul unor citate ale oamenilor-cheie.  Baratt, care este socotit ca părintele mişcării penticostale europene, căci prin el a venit focul penticostal de la  Los Angeles spre Europa, relatează în cuvinte proprii despre botezul său cu Duhul Sfânt după cum urmează:  „Puterea veni aşa deodată şi în mod puternic, încât eu am căzut la pământ şi pentru scurt timp eu am început să  vorbesc în limbi fără să mă mai pot opri… Mi se părea că o mână de fier zăcea pe maxilarul meu. Atât maxilarul  cât şi limba mi-au fost mişcate de această putere nevăzută”.

Foarte lămurit se manifestă aici legile controlului direct printr-o altă putere.  Despre începutul mişcării clasice a penticostalismului scrie G. H. Lang, cum o femeie la o astfel de adunare de  trezire a păşit în „transă „spre pian. Soţul ei ştiind bine că soţia lui nu ştia să cânte la pian, închise dinadins  capacul pianului. Ea a deschis totuşi capacul acestuia şi a început să cânte minunat. Ce se întâmplase? Maşina  biologică a acestei femei era în serviciul unui astfel de duh ca unealtă pentru a deservi acest instrument muzical.  Femeia era aici ca „medium” în sensul cel mai direct.

Arnold Bitlinger, care este socotit într-un anumit sens părintele mişcării carismatice pe tărâmul german, scrie în  cartea sa „Glossalia” următoarele: „Mulţi creştini au experimentat că în sinea lor ei se roagă necurmat chiar şi  atunci când ei tac, sau când cu gândurile lor ei sunt la lucru”.

De această falsă concepţie asupra lucrării Duhului Sfânt se leagă faptul că aparţinătorii acestor curente cred că  potrivit cu 1 Corinteni 14, Duhul Sfânt se roagă direct în ei sau prin ei în diferite forme. Totuşi trebuie să se  spună asupra acestui lucru că Duhul Sfânt nu apare de loc în întreg capitolul 14 din 1 Corinteni.

Apostolul Pavel spune lămurit: “ Căci atunci când vorbesc în limbi, atunci se roagă duhul meu (1 Corinteni  14:14). Traducerea „Die Gute Nachricht” (Vestea Bună) din nenorocire traduce aici deja greşit, atunci când  spune în acest loc: “Atunci când el se roagă în astfel de limbi, Duhul Sfânt se roagă prin el”. Astfel dar, între  duhul omului şi Duhul Sfânt este o atât de mare deosebire, ca aceea dintre om şi Dumnezeu aşa că într-adevăr  nu este un lucru secundar să se confunde duhurile.

De la Serviciul de informare „Cercul de lucru al publiciştilor creştini” referitor la tema vorbirea în limbi se spune:  „Acest lucru este uneori aşa descris ca şi când maxilarul şi limba ar deveni independente şi s-ar sustrage de la  controlul minţii”. Unul care vorbeşte în limbi spune: “Nu mintea mea este aceea care formulează cuvintele, mi se  pare ca şi cum eu aş sta în observaţie lângă mine şi m-aş auzi personal”.  Duhul Sfânt acţionează în aşa fel ca eu însumi să mă rog în mod activ, să chem pe Dumnezeu, etc. Duhul lui  Dumnezeu nu vrea să sprijine pasivitatea sau chiar lenea.

Un tânăr, care înainte de întoarcerea sa la Dumnezeu era foarte încurcat în „Antrenarea autogenă” spunea cum  sună una din propoziţiile cheie a acestei tehnici: „Eu respir fără voia mea”. Acest lucru nu trebuie să se înţeleagă  aşa ca şi când controlul respiraţiei nu ar avea voie să ne cârmuiască, căci în somn noi suntem trupeşte pasivi,  însă literalmente respirăm. Aici este vorba mai mult de o exercitare a unei comportări pasive – temeinice, care să  conducă la pasivitate.

Kathryn Kuhlman, care în adevăr nu era o figură oarecare în scena carismatică, declară ea însăşi: „Tu eşti atunci  sub o astfel de ungere încât urechile tale literalmente aud – căci el predică prin gura ta… El a vorbit cu ajutorul  buzelor mele şi urechile mele au auzit, şi eu am ştiut că nu era K. Kuhlman”.

La aceşti „unşi cu Duhul” se observă mereu fenomene tipice ale medium-ului şi spiritismului. Tot aşa şi la Paul  Toasporn se arată iarăşi clasicele simptome ale scrisului automat. Aşa relatează el cu cuvintele sale proprii  despre primirea de solii prin punerea mâinilor lui Steve Lightle: „După o noapte cu furtună, eu m-am deşteptat şi  am simţit ca o poruncă de a scrie ceva. Aşternerea aceasta pe hârtie, la care nu mi-a fost îngăduit să fac vreo  reflecţie, sau să am vreun amestec cu gânduri ale mele proprii, s-a întâmplat într-o iuţeală zorită şi într-un  răstimp de circa 12-15 minute. Împotriva conţinutului unuia dintre capitole şi împotriva unei noţiuni eu am vrut să  mă împotrivesc, însă eu nu aveam altceva de făcut decât să scriu şi eu ştiam exact ceea ce trebuia scris”.

Coreeanul Yonggi Cho, pastorul celei mai mari biserici din lume – din punct de vedere al creşterii adunării, unul din  cei mai cu succes propovăduitor care a trăit vreodată – relatează despre botezul său cu Duhul Sfânt: „Deodată  s-a lacul lumină în cameră. Valuri ca un fum năvăleau înăuntru. Eu am fost cuprins de o veneraţie profundă. Am  crezut că-mi era casa cuprinsă de flăcări şi am încercat să chem ajutor, dar nu am putut scoate nici măcar un  sunet din gâtlejul meu. Disperat m-am uitat în jur şi am văzut două picioare lângă mine. M-am uitai în sus şi am  văzut o haină albă. Apoi am văzut un chip ca un soare puternic din care ţâşneau raze de lumină. Eu încă totuşi  nu ştiam cine era, până când am văzut cununa de spini. Ea străpunsese tâmplele Sale şi sângele curgea în jos.  Acum eu am ştiut că era Domnul Isus Cristos. Dragostea Lui părea că se reflectă asupra mea… O bucurie  minunată venea dinlăuntrul meu. Limba şi buzele mele au început să vorbească. Eu am încercat să mă opresc,  însă se părea că o altă persoană o controla şi acea persoană voia să se manifeste în mod violent. Eu nu am ştiut  ce era, însă am constatat că cu cât vorbeam mai mult cu atât mă simţeam mai bine”.

Despre mistica franţuzoaică Doamna Guyon, Kurt Hutten relatează că în autobiografia ei scria următoarele: „Eu  nu scriu din duhul meu, ci prin duhul meu interior. Când am pus mâna pe peniţă eu nu am ştiut nici un cuvânt  măcar despre ceea ce eu aveam să scriu şi nici după aceea nu am ştiut ce scrisesem. Curgea în valuri din lumina  internă asemenea unui izvor din adânc, însă nu trecea prin capul meu. Iuţeala cu care scriam era atât de mare,  încât mâna mi s-a umflai şi mi s-a înţepenit total… Eu am scris zi şi noapte neîntrerupt, încât mâna mea nu  putea ţine pasul cu duhul care dicta”.

Gottfried Mayerhofer, succesorul renumitului „medium” al scrisului Iakob Lorber, zugrăveşte într-o scrisoare felul  de primire al soliilor sale: „Eu sunt întotdeauna complet pasiv la astfel de comunicări şi foarte rar ştiu despre ce  este vorba…”

Dr. Toaspern este acum unul din cei mai influenţi oameni din mişcarea carismatică din fosta RDG. Yonggi Cho  este reprezentant al învăţăturilor extremiste penticostale şi chiar are o influenţă mondială în creştinătatea  evanghelică.

Este un fapt că în aceste porniri carismatice de desţelenire, fenomenele spiritismului camuflat evlavios sunt de  recunoscut. Din această cauză nu este admisibil ca faţă de aceste curente noi, să avem o atitudine neutră, aşa  cum este recomandată astăzi din nenorocire tot mai mult în comunităţi şi în locurile de răspundere ca fiind ultima  concluzie înţeleaptă.  Acest lucru corespunde mai mult duhului pluralist al vremii, care în avântul politicii de relaxare spirituală  îmbrăţişează înainte de toate noţiunea de toleranţă.

CAPITOLUL 7  VALUL CRESCÂND AL PASIVITĂŢII

Poale că devine evident pentru ce Domnul Isus începe întotdeauna vorbirile Sale în ceea ce priveşte venirea Sa  cu prevenirea asupra pericolului de amăgire şi pe noi ne avertizează în mod special să fim treji. În ultimele cinci  versete ale capitolului 13 din Evanghelia după Marcu, ni se aminteşte acest lucru chiar de patru ori. Un adevărat  val al pasivităţii se revarsă asupra generaţiei noastre şi asupra culturii noastre.

Yoga, antrenarea autogenă, dinamica grupurilor T.M., metode asiatice de meditaţie (legate de acestea şi religiile  înalte ale hinduismului), multe lucruri de la televiziune, drogurile, mişcarea Era Nouă, muzica „Beat” şi „Rock” în  special în urma unei anumite intensităţi sonore, se bazează sau conduc spre pasivitate.  Motivul este întotdeauna acelaşi. Omul refuză să facă ceva (să respire, să scrie, să se roage, etc) şi se predă  prin aceasta unei puteri străine, pe care el o socoteşte binevoitoare sau dumnezeiască dar care în realitate este  demonică.

Datorită pasivităţii, care creşte în intensitate, această putere poate să cuprindă şi să controleze pe om tot mai  mult. Respectivul cade uneori la pământ „ca mort” sau se odihneşte „în duh” aşa cum este zugrăvită spre  exemplu căderea la pământ a celor prezenţi de către Kim Kollins.

CAPITOLUL 8  CĂDEREA PE SPATE

S-a constatat că din cei care iau parte la aşa numitele „adunări de trezire” carismatice, unii cad la pământ şi  este interesant de remarcat ca numărul covârşitor al lor, nu cad în faţă, ci tot mai mult pe spate. Există oare  exemple biblice pentru aceasta, sau cum trebuie să judecăm acest lucru în lumina Sfintelor Scripturi?  Ni se spune mereu în Cuvântul lui Dumnezeu că oamenii care au o adâncă veneraţie faţă de Dumnezeul cel viu cad cu faţa la pământ înaintea Lui: Avraam (Geneza 17:3), Moise şi Aaron (Numeri 14:5), Iosua (Iosua 7:10),  Petru (Matei 17:6), samariteanul (Luca 17:16) şi mulţi alţii. Despre închinarea înaintea scaunului de domnie al lui  Dumnezeu, se spune de două ori în mod lămurit cum s-a căzut cu faţa la pământ

1 Corinteni 14 este tot mereu citat ca dovada pentru serviciile divine carismatice. Chiar acest capitol ne  vorbeşte însă despre acest lucru, că cel convins de Duhul Sfânt va cădea cu faţa la pământ (vers. 25)  De aici este de remarcat că acei care sunt în aceste curente şi care se bazează pe Epistola către Corinteni, în  anumite privinţe manifestă tocmai contrariul. Oamenii cad pe spate şi trebuie să fie sprijiniţi de alţii pentru a fi  păziţi de nenorociri. Pentru astfel de slujbe (de a ajuta pe cei care cad pe spate) nu există exemple în Biblie. Şi  nu citim nicăieri în Biblie că atunci când Domnul Isus a vindecat sau a atins pe bolnavi, ucenicii s-ar fi amestecat  prin mulţimea ascultătorilor ca să sprijinească pe cei bolnavi.

Există oare indicaţii în Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la căderea pe spate? Locurile din Biblie care relatează  despre acest lucru arată că la astfel de întâmplări este vorba de o judecată a lui Dumnezeu. Atunci când marele  preot Eli a aflat vestea că chivotul lui Dumnezeu a fost luat de filisteni, el a căzut pe spate de pe scaun şi a  murit (1 Samuel 4:18). Dumnezeu vestise acest lucru mai dinainte ca judecată (1 Samuel 2:34 şi 3:11).

În Isaia 28:7 Dumnezeu vorbeşte despre judecata asupra proorocilor mincinoşi. Versetul 13 spune în final: “…ca  mergând să cadă pe spate şi să se zdrobească, să dea în laţ şi să fie prinşi”. Acest lucru este cu atât mai demn  de remarcat cu cât însuşi apostolul Pavel citează versetele de mai sus (1 Corinteni 14:11,12,21)  O interpretare alegorică poate fi permisă şi la Geneza 49:17: “ căci la muşcătura şarpelui, călăreţul cade pe  spate”.

Diavolul, ca cel care imită pe Dumnezeu, lucrează adeseori tocmai contrariul Duhului Sfânt. Este bine cunoscut  că în cluburile satanice oamenii zac pe spate ca altare vii (femeile în special).  Acest lucru însemnează descoperirea goliciunii înaintea lui Dumnezeu. Din această cauză în Vechiul Testament  altarele nu trebuiau făcute cu trepte: „Să nu te sui la altarul Meu pe, trepte, ca sa nu li se descopere goliciunea  înaintea lui” (Exod 20:26).

Omul care se aruncă cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu îşi acoperă goliciunea sa. Cine însă zace pe spate,  o descoperă.  Este duhul potrivnicului lui Dumnezeu care dezgoleşte (Apocalipsa 16:15) aşa că niciodată căderea pe spate nu  poate fi o lucrare a Duhului Sfânt.

De asemenea se ştie din istoria misiunilor cum oamenii prin acţiunea duhurilor cădeau pe spate. Astfel în cartea  „Martirii Chinei” se povesteşte cum chinezii care au luat parte la răscoala boxerilor se supuneau unui anumit  ritual. Cel ce dorea să fie iniţiat trebuia să se aşeze într-un anumit cerc, să se înconvoaie şi să recite formule de  jurământ atât de mult până când duhul chemat venea şi punea stăpânire pe el, după care el cădea întins pe  spate. El cădea în transă şi se deştepta din această stare numai când maestrul de ceremonie atingea fruntea  sa.

Şi din religiile păgâne se cunosc asemenea fenomene.  Astfel rabi Maharaj scrie în cartea sa „Moartea unui Guru” în interpretarea lui Shakti Pat: „Atingerea lui Guru, de  obicei a mâinii sale drepte de fruntea celui care se roagă, indică că are o acţiune supranaturală… Prin oferirea lui  Shakti Pat, guru devine un canal al forţei primare, al puterii cosmice care sta la baza întregului univers. Acţiunea  supranaturală a lui Shakti Pat, prin atingerea lui Guru, poate să- arunce la pământ pe cel care se închină sau el  poate să perceapă o lumină strălucitoare şi o iluminare lăuntrică sau o altă experienţă mistică sau psihică.

Karl Guido Rey, relatează în cartea sa „Experienţe cu Dumnezeu în procedură rapidă” cum „messmeriştii” în  experienţele lor hipnotice îi lăsau pe ucenici i lor să cadă pe spate. Ei caracterizau acest lucru ca „două  experienţe de atragere magnetică”.

Făcând abstracţie de aceasta, acolo unde oamenii cad la pământ din motive fizice, pentru că sunt slabi sau  devin neputincioşi, ceea ce aici nu este cazul, trebuie să fie clar că aici nu este cazul de un fenomen neutru.  Este vorba despre acţiuni ale unei puteri spirituale transcedentale (care este deasupra unei lumi reale). Biblia  însă nu clasifică fenomenele supranaturale în mod neutru ci le numeşte sau dumnezeieşti sau demonice. De aici  este şi porunca Domnului Isus către ucenici ca să cerceteze duhurile.

Uneori, din partea carismaticilor este citată ca dovadă biblică Ioan 18:6: „Când le-a zis Isus: „Eu sunt!” ei s-au  dat înapoi şi au căzut jos la pământ”. De fapt nu este scris lămurit că ar fi căzut pe spate, totuşi acest lucru nu  se poate exclude în totalitate.

Şi John Wimber, cel mai cunoscut vindecător al Americii din acel timp, se bazează şi el pe acest loc din Biblie.  Însă mai întâi ar trebui să observăm că între Domnul Isus şi un om, chiar dacă el este un creştin înflăcărat,  există o deosebire însemnată. Chiar numai din simpla legătură logică a textului se poate recunoaşte că în Ioan  18, oamenii de care era vorba nu erau oameni care căutau mai multă înarmare duhovnicească sau predare  pentru Isus, ci în principiu erau duşmanii Lui de moarte. Ei vroiau să-L prindă pentru ca să-L omoare. Ca atare  aici în cel mai bun caz poate fi vorba numai de o judecată, care corespunde cu cele spuse mai sus.

La Reinhard Bonnke, predicatorul german penticostal se manifestă într-o măsură mai mare astfel de acţionări de  putere pentru căderea pe spate cu apariţii însoţitoare identice cu starea de transă. Redăm două exemple dintre  multe altele:  „Eu nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, în timp ce stăteam în faţă. Tot ceea ce-mi pot aminti, este că m-a  străbătut un val de putere din cap până în picioare. Probabil am căzut la pământ, deoarece m-am deşteptat  acolo după multă vreme”.

Sau: „Aici era de exemplu o ţigancă foarte grasă care se târa cu ajutorul cârjelor. Eu m-am rugat cu ea şi  puterea lui Dumnezeu a trântit-o la pământ”.  Câte unul din cei care iau parte la astfel de adunări poate să se scoale din nou atunci când este atins de  îngrijitorul de suflete. Acest lucru aminteşte de cuvintele de judecată din Ieremia 25:27, unde stă scris astfel:  “…beţi, îmbătaţi-vă şi vărsaţi şi cădeţi fără să vă mai ridicaţi la vederea săbiei pe care o voi trimite în mijlocul  vostru”.  Această „odihnă în Duhul” este foarte des însoţită de vorbirea în limbi. Isaia 29:4 caracterizează duhul care  acţionează în realitate aici prin: „Vei fi doborât la pământ şi de acolo vei vorbi şi din ţărână ţi se vor auzi  vorbele. Glasul tău va ieşi din pământ ca al unei năluci şi din ţărână îţi vei şopti vorbele”.

CAPITOLUL 9  PIERDEREA CONTROLULUI DE SINE

Pe un tărâm asemănător se află şi experienţa lui Demos Sacharian, întemeietorul „Asociaţiei oamenilor de afaceri  ai deplinei Evanghelii”. Atunci când el a fost botezat cu duhul, el a fost în final întins la pământ: „Eu am căzut şi  am zăcut acolo cu totul neputincios, fără a mă putea ridica şi a merge la culcare”.  Aici puterea străină îşi exercită direct dreptul la dominaţie. Duhul Sfânt însă acţionează controlul de sine. Chiar în  capitolul în care este vorba despre darurile Duhului Sfânt, acest lucru este lămurit în mod evident: „Duhurile  proorocilor sunt supuse proorocilor” (1 Corinteni 14:32). În cazul de mai sus se întâmplă tocmai contrariul, căci  omul îşi pierde controlul de sine. De aici derivă şi cuvântul important „posedat” (stăpânit) când cineva străin  pune stăpânire pe mine şi mă controlează. Nu mai poţi executa singur ceea ce vrei.

În Efeseni 5:18 unde noi citim: „Fiţi plini de Duh” suntem avertizaţi să evităm beţia („Nu vă îmbătaţi de vin, căci  aceasta este destrăbălare”). John Stott aminteşte referitor la acest lucru următoarele:  Cuvântul grecesc „asotia” descrie de fapt o stare în care o persoană nu se mai poate „salva” sau nu se mai  poate controla. Deoarece în fapt beţia lucrează la pierderea controlului de sine din această cauză apostolul  Pavel scrie astfel pentru a se putea evita acest lucru. Este de remarcat faptul că tocmai starea contrară, adică  de a fi umplut cu Duhul Sfânt, are ca urmare situaţia că astfel nu se poate pierde nicidecum controlul de sine.  Este clar că în aceste mişcări tu te predai unui duh şi slujeşti o putere care stă împotriva Duhului lui Dumnezeu.  Pavel arată acest lucru ca semn de recunoaştere al duhului străin care lucrează în păgânătate, şi că oamenii cad  jos atraşi de către o putere şi că ei nu mai pot exercita asupra lor nici un control de sine (1 Corinteni 12:2):  „Când eraţi păgâni ştiţi că vă duceaţi la idolii cei muţi după cum eraţi călăuziţi” (atraşi şi smulşi – trad. Darby).

Cu privire la faptul de a fi umplut cu Duhul Sfânt, la carismatici se manifestă simptome care dezvăluie tocmai  contrariul în ceea ce priveşte lucrarea Duhului Sfânt. Din posibila mulţime a actelor doveditoare, două din ele  sunt amintite. În America în timpul acestor curente, perechea influentă Charles şi Francy Hunter scrie în cartea  „Cum se vindecă bolnavii”, următoarele: „Nu am crezut ochilor mei. Din vârfurile degetelor lui Charles (soţul) au  izbucnit flăcări albăstrii de circa 10 cm. Când Charles a alergat jos ca să pună mâinile peste ei, puterea lui  Dumnezeu era atât de mare încât aceştia au căzut la pământ în valuri (în mod obişnuit pe spate). După ce el a  trecut prin faţa auditoriului său, până cam pe la jumătate, el a ridicat mâinile ca să atingă pe unii din ei şi atunci  imediat au căzut jos circa treizeci-patruzeci de inşi aşa deodată, datorită acestei puteri. Era o bombă a Duhului  Sfânt! Charles şi-a făcut loc prin mulţime şi oamenii au căzut jos peste tot de jur împrejur”.  Fenomene identice, unde oamenii în mod abrupt îşi pierd controlul de sine se întâmplă şi la adunările cu John  Wimber. El redă pe o casetă povestea adunării sale din Yorba Linda, California. Textual el relatează despre  pretinsa venire a Duhului Sfânt:

„Duhul Sfânt a căzut peste noi… eu am mers spre o femeie pentru a mă ruga pentru ea, dar ea zbură de acolo…  bam! Ea fugi spre perete, sări peste o canapea şi peste o masă şi o lampă şi ricoşă în colţ… Ea avusese dureri  de ceafă, pentru care ceruse să mă rog. Un altul căzu spre mine şi mă lovi în piept şi începu sa vorbească în  limbi ca o mitralieră. Eu m-am gândit atunci: ce s-a întâmplat aici? Acest lucru este extraordinar! În momentul  când ei m-au atins au căzut amândoi la pământ şi eu am avut un astfel de sentiment, ca şi când cineva nevăzut  ar fi prezent: Dumnezeu!… Am plecat acasă şi m-am simţit ca beat… I-am spus soţiei mele: „Eu cred că se  întâmplă ceva cu noi” şi de abia am spus acest lucru că am şi căzut jos pe podea!. ..O fetiţă a căzut atât de  tare încât eu am crezut: „Ah nu, ea moare”. În căderea ei se lovise cu capul de un scaun, de o masa şi de  podea… Bam! Bam! Bam. În cazul acesta noi avem nevoie de oameni care să-i prindă pe cei ce cad în felul  acesta”.

CAPITOLUL 10  PUNEREA MÂINILOR ÎNTR-UN FEL NEBIBLIC

Foarte adesea aceste fenomene apar în legătură cu punerea prea repede a mâinilor. Această pripită punere a  mâinilor este un semn practic de recunoaştere în toate aceste curente fanatice. Aceasta nu înseamnă însă că  trebuie sau că ar trebui să refuzăm a face punerea mâinilor. Despre acest lucru ni se relatează în Sfânta  Scriptură, însă singurul loc din Noul Testament care leagă punerea mâinilor cu o poruncă, nu este o încurajare ci  mai degrabă o avertizare. În 1 Timotei 5:22, apostolul Pavel atrage atenţia să nu se facă nimănui punerea  mâinilor cu grabă. Pavel dă şi cauza pentru care să nu se pună mâinile cu grabă: „…ca să nu te faci părtaş  păcatelor altora şi ca să te păstrezi curat pe tine însuţi”. De fapt se pare că scopul principal este pentru numirea  de prezbiteri; totuşi în sens general se lasă să se deducă şi o indicaţie generală.

Există un fapt dureros: cei care posedă duhuri înşelătoare în general pun mâinile cu grabă. Duhul Sfânt în mod  normal nu se transmite mai departe prin punerea mâinilor de către oameni, pentru că El este Dumnezeu, şi  Dumnezeu după cum se ştie nu se lasă să fie slujit de mâini omeneşti (Faptele Apostolilor 17:25). Duhul Sfânt Îl  dă doar Dumnezeu (Faptele Apostolilor 5:32). Apostolul Pavel compară chiar şi punerea sau învăţătura că Duhul  Sfânt s-ar putea primi şi altfel decât prin credinţă respectiv ascultare, cu facerea de farmece, respectiv  vrăjitoria (Galateni 3:1-2).

În cazul punerii mâinilor în mod arbitrar oamenii voiesc în final să dispună de Dumnezeu. Aceasta este însă  activitatea magiei, răspândirea tot mai mult a gândirii magice, chiar sub o mască a evlaviei, aparţinând în mod  dureros fenomenelor zilelor noastre şi mişcării Era Nouă. Cât de actuală a devenii mişcarea Era Nouă chiar şi în  anumite sfere ale creştinătăţii, încercăm să arătăm în următoarele rânduri.

CAPITOLUL 11  PARALELE ÎNTRE ERA NOUĂ ŞI MIŞCAREA  CARISMATICĂ

Oare între două astfel de curente aparent diametral opuse, poate să existe în fapt vreo înrudire duhovnicească?  Se pot trage oare în realitate paralele între ele? Astfel de întrebări sunt îndreptăţite.  Cu ajutorul unor exemple am vrea să arătăm că totuşi există în parte asemănări uluitoare între ele. Acest lucru  nu se referă însă numai asupra accentuării paralelelor în ceea ce priveşte pretinsa revărsare a Duhului Sfânt. În  timp ce din partea creştina proorocia lui Ioel este adusă ca o explicaţie pentru lămurirea capacităţilor  supranaturale din ce în ce mai crescânde care se manifestă la cei credincioşi, ucenicii mişcării Era Nouă se refera  la aşa numita revărsare a duhului vărsătorului (în Zodiac). Aceasta ar produce după cum se pretinde o  dezvoltare a credinţei, care înarmează oamenii cu puteri ezoterice (înţeleasă numai de cei iniţiaţi în această  învăţătură) în ceea ce priveşte darurile. Surprinzător este şi faptul ca amândouă curentele pun accentul foarte  mult pe vindecare.

Ca de exemplu prezicerea lui David Wilkerson, cu referire la proorocia lui Ioel, se interpretează aproape ca o  anticipare „ţesută creştineşte” a programului Era Nouă spre o iluminare spirituală.

Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, mai spune el, noi putem admite că va exista numai un timp limitat (poate numai  puţine săptămâni sau luni) în care va fi posibil ca orice om să facă o experienţă nemaipomenită cu Duhul Sfânt:  fie mahomedan, iudeu, politicieni, conducători şi dictatori… fie criminali de după gratii, fie femeie de stradă, etc.

David Wilkerson a spus sau a scris şi multe lucruri bune şi juste şi de trezire. Însă aici el s-a dat de gol în mod  vădit şi limitat prin falsa înţelegere a proorociei lui Ioel şi prin inspiraţii amăgitoare. A doua revărsare a Duhului din  vremurile din urmă, este un eveniment făgăduit pentru rămăşiţa lui Israel (Isaia 5:1-5; Ezechiel 39:28-29;  Zaharia 12:10) şi nu pentru Biserică peste care Duhul Sfânt s-a revărsat deja la început şi din belşug (Tit 3:6).

O asemănare de duhuri este recunoscută şi la procedeele pentru primirea acestei pretinse puteri dumnezeieşti  năzuite. Mişcarea Era Nouă este în mod special marcată de pasivitate şi de „călătoriile prin vis” dinlăuntrul  omului.

Într-un prospect al „Programului de dezvoltare al conştiinţei” unde este elogiat acest program, se arată de  exemplu cum se poate ajunge la o astfel de iluminare: producerea unui gol de gândire este un caz ideal. Cu cât  te relaxezi mai mult şi tolerezi cu atât mai bine şi mai plastic va deveni imaginea spirituală. Astfel de îndrumări  sunt efectul consecvent al creşterii valului de pasivitate.

Pe un domeniu asemănător propunerilor susţinătorului mişcării Era Nouă se situează şi îndrumarea predicatorului  penticostal Dornfeld atunci când el sub titlul „A primi Duhul Sfânt” declară: „Deschide numai gura ta, aşa cum un  animal mic, flămând îşi deschide gura, apoi inspiră şi expiră atât de adânc cât poţi cu gura larg deschisă. Să faci  lucrul acesta atâta timp până când vei simţi prezenţa lui Dumnezeu”.

Tot pe acelaşi domeniu spiritual al mişcării Era Nouă sunt şi următoarele versuri ale mult cititului autor Ulrich  Schäffer:  „Dumnezeu este puterea de atracţie a pământului, este aerul, atingerea a două gânduri în mine: credeţi aceasta  şi eu îl voi urma”.

Dan Basham, un învăţător principal al tineretului unei misiuni, recomandă într-un seminar, că pentru a se putea  primi vorbirea în limbi şi botezul Duhului, trebuie ţinut seama de următoarele: „Totul este gata” – acesta este  primul pas, apoi inspiră Duhul Sfânt şi crede că El a venit în tine… După ce eu am făcut rugăciunea pentru voi –  spune el mai departe – şi voi aţi deschis gura şi aţi inspirat Duh Sfânt, eu vă voi spune să-L lăsaţi să se  exteriorizeze”.

Dumnezeu devine o putere impersonală care se primeşte prin inspiraţie sau alte proceduri meditative. Această  putere este concepută destul de des trupeşte, sub formă de energie. Uneori ai impresia că este legată de un  izvor de energie electrică. Adeseori se relatează de asemenea cum străbate ca o senzaţie de căldură prin tot  corpul.

Tatăl mişcării carismatice, Denis Bennett după primirea botezului cu Duhul Sfânt scrie următoarele despre soţia  sa:  „Nu!” răspunse ea. „Însă ceva specific se întâmplă. Eu dormeam adânc atunci când tu ai venit acasă; însă atunci  când ai pus mâna pe mânerul uşii, a străbătut prin casă un asemenea curent de putere, căci altfel nu-l pot numi  – şi acesta m-a trezit”. Fenomene asemănătoare cunoaşte deja şi amintitul evanghelist tămăduitor care  fascinează, John Wimber. El scrie textual: „Mâinile mele mă furnică de obicei şi sunt calde şi simt ceva ca un  curent electric ieşind din ele, atunci când eu rostesc o vorbă poruncitoare. Aceasta mă determină să înţeleg că  senzaţiile de furnicare sau de căldură sunt o ungere a Duhului Sfânt pentru mine ca să tămăduiesc”.

Mai evidente devin aceste fenomene în următoarea întâmplare: Ana Watson este soţia renumitului carismatic  englez David Watson, care nu de mult a murit de cancer. Cu toată proorocia lui John Wimber, că el se va  vindeca de tumoarea sa, el a murit de boala aceasta îngrozitoare. Ana Watson relatează despre timpul când au  fost împreună cu John Wimber. Odată, spre exemplu când au ieşit dintr-un restaurant, unde fusesem cu John,  Carol (soţia lui Wimber) şi câţiva alţii, mâinile mele au început să tremure. John le lua şi le aşeză asupra lui David  cu cuvintele că ar fi pagubă ca toată puterea să fie risipită. Această tremurare ţinea uneori o bună bucată de  timp.

Oare aceasta să fie acţiunea Duhului Sfânt, care după cum se ştie este o persoană şi nu o putere impersonală  care acţionează?  Aici este vorba mai degrabă de o „Akku-Baterie” spirituală care în mod diferit şi puternic, vădit necontrolabil, lasă  să se scurgă o energie continuă, care pe lângă aceasta mai poate fi şi risipită?  O astfel de imagine a lui Dumnezeu corespunde mai mult reprezentărilor religioase a hinduşilor şi şamanilor şi se potriveşte „fără cusătura secolului nostru în care ocultismul creşte mereu”.  De aceea nu trebuie să fim surprinşi că mişcarea Era Nouă este atentă la fenomenele carismatice. De exemplu  revista „Noul Veac” sub titlul „Vindecare miraculoasă înaintea altarului” prezintă o relatare entuziastă despre  slujba dumnezeiască de vindecare a pastorului Kopfermann. În mod semnificativ este vorba despre punerea  mâinilor pentru vindecare. Ceea ce trebuie să se ştie în continuare de către membrii acestui grup, este că din  mâini emană căldură, o căldură binefăcătoare.

Revista tipărită în spirit teozofic (teozofie = ştiinţa care susţine reîncarnarea sufletului) „Der Templer” relatează  foarte amănunţit pe prima pagina sub titlul „Vindecare spiritistă” despre serviciul divin carismatic de la marea  biserica Sf. Petru următoarele: „Isus Cristos a dat porunca să vindecăm, ceea ce El a îndeplinit trebuie să  îndeplinim şi noi. Aplauze.”  Kopfermann: „Dumnezeu trece printre rânduri şi El vă va atinge. Mâna trebuie pusă pe locul acela care cere  vindecarea. Atât cât este posibil”.

Theodore Roszah, un specialist lumesc şi reprezentant al mişcării Era Nouă enumeră în cartea sa „Animalul  nedesăvârşit” ce este de adăugat după părerea sa la acest curent. Acolo printre altele se spune: „Noua credinţă  a penticostalilor este în adunările carismatice înlăuntrul bisericilor mari”.

Mai lămurit Bach şi Molter, ca şi critici ai Erei Noi stabilesc următoarele: „Cine are astăzi probleme pe care el  însuşi nu le poate rezolva, nu mai merge la un preot ci la un psiholog sau la una din multele grupări care fac  experienţe proprii. În zilele noastre se remarcă în prim plan chiar o nouă dimensiune intensificată: Yoga,  Meditaţia Zen, Mişcarea penticostală sau carismatică, ocultismul, spiritismul, transcendentalismul, astrologia sau  metempsihoză (peregrinarea sufletului)”.

Bineînţeles că carismaticii vor fi percepuţi de către oamenii de la Era Nouă. Nu orice aparţinător al curentelor  penticostale sau neopenticostale este de acord cu excesele existente în rândurile proprii. Cu toate acestea  fenomenele sunt în mod surprinzător asemănătoare.

Aşa scrie de exemplu Arnold Bittlinger, prin care a venit mişcarea carismatică în Germania, într-un articol având  tema: „Vindecarea bolnavilor acţionată de duhul, în Biblie şi astăzi” precum şi altele după cum urmează: „Darul  vindecării care zace în noi trebuie deprins şi desfăşurat mai departe precum şi alte daruri care trebuiesc deprinse  şi antrenate”.  Acest lucru însă aminteşte într-o paralelă uimitoare de programul de dezvoltare al conştiinţei ucenicilor mişcării  Era Nouă, unde de asemenea se învaţă că darurile şi puterile (chiar şi cele supranaturale) se află într-o stare de  aţipire de sine şi că ele trebuiesc să fie dezvoltate.

Şi la cazurile amintite mai sus în legătură cu slujba de vindecare a lui John Wimber şi Wolfram Kopfermann,  căldura amintită, respectiv senzaţia de căldură, nu reprezintă o reacţie fizică a Duhului Sfânt, aşa cum se caută  a se explica în mod liniştitor. Făcând abstracţie de faptul că nu se găseşte acest lucru în Biblie, aparţinătorii  mişcării Era Nouă cunosc prea bine aceste fenomene şi văd în ele o activitate pozitivă a puterilor cosmice a  energiei vindecătoare, respectiv a vibraţiilor dumnezeieşti, care în mod obişnuit se percep fiziceşte.

Una din cele mai noi cărţi ale lui John Wimber se numeşte chiar „Al treilea val al Duhului Sfânt”. Şi mişcarea Era  Nouă vorbeşte în zilele noastre despre un al treilea val, care după părerea lor se răspândeşte în jur.   De fapt nu este nici o exagerare, chiar având în vedere pe mulţi oameni cheie ai acestor mişcări, dacă se  caracterizează aceste curente ca o fanatizare a creştinismului prin mişcarea Era Nouă.  Acest lucru culminează chiar prin faptul că teozofii, care au ca întemeietoare a acestei teorii pe doamna  Blavatschy, şi care poate fi socotită ca o mamă spirituală a mişcării Era Nouă, într-o apreciere a mişcării  carismatice, teozofii se exprimă într-o laudă extremă!

„Atitudinea la rugăciune, harul şi minunea produsă a fost şi este încă mereu magie conştientă sau inconştientă…  Experienţa mea este că mişcarea de înnoire carismatică de astăzi este un pas din partea părtăşiei creştine spre  ideal”, aşa cum a arătat doamna Elena P. Blavatschy. Pe deasupra ei pun în faţă un Dumnezeu personal, dar şi  acest lucru este extins pe un Duh Sfânt care poate fi considerat ca impersonal.

CAPITOLUL 12  INFILTRARE CRESCÂNDĂ

Rădăcina influenţei întunerecului se extinde din nefericire prin păcate grele. Ocultismul, drogurile, depravarea  sexuală, permit un tot mai mare atac asupra persoanei în cauză. Valuri de acest fel au izbit din nenorocire  generaţia noastră. Prin aceasta s-a făcut posibil tot mai mult ca să se exercite o putere seducătoare care  influenţează în mod direct. Ea acţionează şi asupra stării nervilor victimei sale. După unele fericite experienţe însoţite de viziuni frumoase sau audiţii, urmează destul de des o prăbuşire de nervi sau o dezechilibrare  spirituală. Pe de altă parte se poate observa cum duhul de extaz sfârşeşte în carne (fire). După unele faze  euforice şi supraspirituale care sunt însoţite de aparente inspiraţii şi vedenii evlavioase, urmează adeseori  adultere sau devieri mai rele ale firii evlavioase.

În legătură cu aceasta se aminteşte de o scrisoare a lui Yung Stilling, care din cauza actualităţii ei trebuie să fie  amintită aici, cu toate că ea este veche de aproape 200 de ani. Ea scria despre conducătorul celor care pe  vremea aceea erau „inspiraţi” şi anume despre predicatorul Rock următoarele: „Eu am citit scrisorile lui Rock şi  sunt convins din toată inima că el a crezut acest lucru în mod loial şi cinstit. Însă dragă frate, Duhul Sfânt nu se  foloseşte de leşinuri, convulsii şi de pierdere de conştiinţă atunci când el vrea să lase să se vestească mărturii  oamenilor. Eu am cunoscut multe persoane, femei şi bărbaţi care au primit astfel de convulsii şi apoi au intrat  într-o stare când au rostit cele mai minunate şi mai sfinte adevăruri biblice, ba chiar au şi prezis lucruri viitoare  care s-au şi împlinit în mod exact, însă treptat lucrurile s-au sfârşit în mod jalnic şi adeseori în mod ruşinos şi  atunci s-a dovedit că a fost un duh înşelător care s-a transformat într-un înger de lumină”.

În tot cazul, duhul străin poate fi în stare să folosească creierul câştigat ca un instrument, şi să audă vorbind  vocile victimelor lor, ca să aibă vedenii etc. Acest lucru ia proporţii într-uri mod uluitor şi în literatura creştină.  Viziuni, descoperiri cereşti, apariţii de îngeri şi a lui Isus şi lucruri asemănătoare se ivesc tot mai frecvent.  Acţiunea liberă a lui Dumnezeu, nu trebuie însă restrânsă. Este sigur că El poate ca în cazuri speciale să cheme  în mod perceptibil, însă astfel de evenimente constituie numai o excepţie şi nu regula.  Izvorul ocult este însă uneori prea evident. Doreen Irvine, pe vremuri regina vrăjitoarelor negre, s-a întors la  Dumnezeu şi experimentează botezul cu Duhul Sfânt şi vorbirea în limbi. Mike Warnke, mai înainte agent şi preot  al lui Satan, se întoarce la Dumnezeu şi experimentează de asemenea botezul sau cu Duhul Sfânt. Merlin  Carothers, care avea relaţii în cercuri spiritiste, mai târziu are viziuni cum Isus îngenunchează înaintea lui şi este  cârmuit în mod continuu spre arătări şi voci. Susom Atkins, fosta mireasă a lui Charles Manson, care altădată era  încurcată în cele mai rele păcate oculte, se întoarce la Dumnezeu şi Isus iese înaintea ei în cea mai luminoasă  aparenţă.

Dan Basham pe care l-am amintit deja, scrie în cartea sa „Izbăveşte-ne de cel rău”, cum el fiind încă elev la  şcoala biblică, şi pe când vorbea în limbi, frecventa fără să bănuiască şedinţele spiritiste. Practicile amintite de el  mai sus pentru primirea botezului cu Duhul Sfânt, amintesc corespunzător, mai degrabă de spiritismul camuflat  sub o formă evlavioasă sau pe acela al Erei Noi în ceea ce priveşte învăţăturile Bibliei.

Este timpul ca şi credincioşii să recunoască în sfârşit, ce fel de ilegitimitate se întâmplă de fapt aici şi pentru ce  carismaticii au astfel de „rezultate” sub entuziasmul maniei otrăvitoare, pentru ce oamenii cu un trecut de  drogaţi sau de ocultism se regăsesc atât de repede în cercurile carismatice, pentru ce aceste curente în ţările  din lumea a treia şi înainte de toate în citadela spiritismului, America de Sud, prezintă o astfel de creştere  fenomenală.

Chiar epistola către corinteni, care a fost scrisă din cauza lipsei de creştere a adunării, arată foarte lămurit  ilegitimitatea amestecului. Cele două izvoare sunt desfrâul adică curvia şi închinarea la idoli. Astfel apostolul  Pavel îi avertizează pe aceşti credincioşi pentru că ei erau încurcaţi în acestea şi pentru ca să se depărteze de  destrăbălare şi de închinarea la idoli (1 Corinteni 6:18; 10:14).  Din cauza acestui amestec, corintenii puneau un accent special asupra vorbirii în limbi. Apostolul Pavel respinge  totuşi acest lucru în expunerea sa din 1 Corinteni 14 în mod sistematic. Astăzi noi avem un val de pornografie şi  ocultism şi corespunzător acestui lucru astăzi au revenit stările „corintene”.

Această foarte înaltă formă a amestecului împotrivitor faţă de Dumnezeu, se găseşte în 1 Corinteni 5:5. Carnea  (firea veche) acestor credincioşi este în ghearele lui Satan, şi totuşi Duhul prin pocăinţă este proprietatea  Domnului. Dintr-un anumit punct de vedere, epistola aceasta este epistola standard a amestecului, care în mod  alegoric este amintită sub formă de aluat care va dospi totul (1 Corinteni 5:6).

Astfel ca nu putem decât să fim de acord cu editorul „The Trumpet Sounds for Britain” David E. Gardner când el  constata:  „Eu am ajuns la concluzia că şi un alt duh trebuie să fie la lucru în mişcarea carismatică, duh care în concluzie nu  este Duhul lui Isus, chiar şi când Duhul Sfânt colaborează acolo”.  Evenimentul pătrunzător pentru acest duh fals (rătăcit) este în mod frecvent, experienţa vorbirii în limbi, care  este comparată cu darul biblic, dar care din nefericire pare să fie o imitaţie a ispititorului. Foarte mult îi revine  acestui eveniment funcţiunea de treaptă ca să condiţioneze pe cei credincioşi pentru inspiraţii din lumea  iraţională şi prin această lipsă a controlului de sine, care este legal de vorbirea în limbi şi care este în mod uluitor  de natural, admisă de reprezentanţii acestor curente. Astfel lămureşte Wolfram Kopfermann într-un curs pentru  vindecarea prin puterea duhului: „Darurile transraţionale nu sunt întipărite de către voinţă şi raţiune. Glossolalia  este totodată şi un dar care creşte. Treapta este trecerea de la o încăpere la alta. Prin aceasta păşim într-o  ţară unde trebuie sa părăsim terenul controlului propriu al gândurilor noastre. Din această cauză acest dar este  atât de important pentru marea majoritate a creştinilor. Dacă au trecut peste acest prag atunci ei pot mai uşor  să se roage şi pentru alte daruri de acelaşi tip, transraţional. De aceea este just ca aceste daruri în mişcarea  carismatică să fie atât de apreciate”.

Starea de necunoştinţă a multora din ziua de astăzi este destul de tristă, şi o cunoaştere a ilegitimităţii unui  posibil amestec ca şi al fenomenului pasivităţii, ar putea descoperi unele legături şi să dea o înţelegere oarecare  pentru a împiedica seducerea.

CAPITOLUL 13   EXPERIENŢA PEREGRINĂRII SUFLETULUI

Încă de o şi mai mare influenţă din partea întunerecului poate fi această putere străină care este în stare să  scoată afară din trup chiar şi sufletul omului, adică sinea lui însuşi sau „eul său”, maşina biologică a omului. Acest  lucru este numit „peregrinajul sufletului”. Este un cunoscut fenomen al ocultismului şi spiritismului. Cartea morţilor  a tibetanilor este plină de astfel de comunicări. Cei care practică Yoga cred şi ei că pot să ducă la îndeplinire  acest lucru, şi pe aceeaşi treaptă sunt şl evenimentele de moarte, care prin Elisabeth Kribler Ross şi Raymond  Moody au căpătat o publicitate mondială.

Raymond Moody aude întotdeauna o voce pe care el o socoteşte dumnezeiască. La ce vrea să conducă această  permanentă auzire de voce, cred că s-a putut vedea prin această comparare cu cele de mai sus. Obişnuinţa şi  ultima auzire a unei voci este socotită în spiritism ca un duh de control. Kribler Ross a experimentat de mai multe  ori peregrinări ale sufletului şi poate să relateze despre cel puţin trei duhuri care-l controlează. De fapt el a  trecut prin tot felul de fenomene oculte.

Şi C.G. Jung a avut un astfel de eveniment de moarte. Acest lucru nu trebuie să ne surprindă neapărat,  deoarece el a fost un spiritist activ care a admis în mod deschis că şi-a extras psihologia şi învăţătura sa  arhetipă din literatura spiritistă. El avea de asemenea un duh de control (Philemon) şi a scris prefaţa la „Cartea  morţilor” tibetană, care desigur corespundea învăţăturilor sale spiritiste prin înrudire spirituală.

Astfel de oameni relatează în orice caz, cum ei se aşează singuri sau se văd zăcând şi au impresia că plutesc  undeva în spaţiu despărţiţi de trupul lor. Este de menţionai acest lucru pentru că aceste fenomene şi-au făcut  intrarea şi în literatura creştină.  Din nou carismaticii sunt în primul rând aceia care încadrează aceste fenomene oculte intense ca acţionări  dumnezeieşti ale Duhului Sfânt.

Astfel a experimentat şi Demos Sakarian această peregrinare a sufletului: „Şi atunci viziunea trecuse. Am  observat cum m-am întors pe pământ. Sub mine era Aowney din California. Acolo era casa noastră. M-am putut  vedea îngenunchind”.

Acum este vorba despre „Oamenii de afaceri ai deplinei Evanghelii”, a căror întemeiere se bazează pe viziunea de  mai sus şi care nu sunt un fenomen marginal, ci sunt grupa pe care se sprijineşte mişcarea carismatică, şi care a  popularizat-o aşa ca nici o alta. Şi acţiunea olimpică universală a lui Volkhard Spilzers care a apărui cu totul  altfel, atunci când el socoteşte că a văzut-o în pretinsa viziune dumnezeiască, nu ar fi fost posibilă fără mâna,  influenţa şi puterea financiară a acestei grupe.

Şi Roland Buch, căruia i se datoreşte apariţia în editura „Leuchter” („Luminătorul”) a cărţii „întâlniri cu îngeri” se  vede pe sine după întoarcerea sa de la sala Tronului lui Dumnezeu şezând aplecat peste masa de scris.  În cartea lui Bilquis Sheikh, citim despre experienţe asemănătoare şi Kathrin Kuhlman poate relata acest lucru.

CAPITOLUL 14  RENAŞTEREA MISTICISMULUI

În acest domeniu al seducerii în legătură cu valul pasivităţii, aparţine şi reînvierea misticismului. El chiar prin  definiţia lui este idealul teren de cultură al pasivităţii. La baza lui stă cuvântul grecesc „myein” care înseamnă „a  închide” sau „a încuia” în special ochii şi gura. Se alunecă astfel într-o linişte pasivă şi devii astfel condiţionat de  experienţe supranaturale.

Friso Melzer recomanda în legătură cu acestea: „În astfel de exerciţii raţiunea şi voinţa sunt scoase din  funcţiune: cel care exersează acest lucru este gata de a primi şi îngădui să i se întâmple orice”.  Acestea sunt pe de altă parte legile clasice ale pasivităţii. Astfel de victime sub un veşmânt religios primesc  uneori o plinătate de inspiraţie cerească şi visuri fără să-şi dea seama că prin aceste metode ei şi-au lăsat  instrumentul lor trupesc (creierul) în slujba puterilor satanice.

Mulţi din marii „sfinţi” ai bisericii catolice au fost de fapt „medii” induse în eroare date în slujba unei puteri străine  şi care aveau simptomele (în mod vremelnic) de „posedaţi”. Astfel Tereza de Avila suferea în continuu de vâjiitul  urechilor şi ameţelii, şi timp de două decenii, ea abia putea să mănânce. Atacuri de inimă şi dureri o duceau  aproape de moarte. Caterina de Siena, a experimentat într-o peregrinare a sufletului o conducere prin rai, iad şi  purgatoriu. Multe din învăţăturile bisericii catolice ca de exemplu: purgatoriul sau joia verde se bazează pe astfel  de viziuni prin „mediu”. Catolicismul este străbătut de spiritism evlavios (rugăciuni pentru morţi, purgatoriu) şi  misticism, iar corespunzător acestui lucru aceste puteri capătă în timpurile noastre din urmă o popularitatea cu  totul nouă.

Curentul fundamental mistic al duhului de extaz se poate lega nemijlocit de dogmele catolice, aşa cum mişcarea  carismatică catolică demonstrează acest lucru în mod remarcabil. În cartea lui, Siegfried Grosmann „Der  Aufbruch” se spune între altele:  „La toţi noi am găsit o mare dragoste pentru euharistie (sfântă grijanie) şi unii, băieţi şi fete ne-au spus că ei au  regăsit dragostea către „Maica Domnului”, că adeseori ei se roagă cu mătănii. La întrebarea mea, pentru ce în  „prayer meeting” este vorba atât de rar despre Maria, ei au răspuns că acest lucru se datorează creştinilor  necatolici care s-au rugat împreună cu ei.  Învăţătura sacramentelor mistice ale catolicismului merge paralel cu evenimentele carismatice.  Experienţa arată că mulţi creştini pe baza experienţelor lor carismatice capătă o tot mai adâncă aplicare spre  sacramente, în special spre euharistie.

Mai remarcabilă este următoarea relatare din cartea „Zen” – „O cale pentru creştini”, unde autorul relatează  următoarele evenimente: „…alţii s-au rugat: pentru rugăciune şi punerea mâinilor, alţii pentru botezul cu Duhul.  Sfânt. Eu am obţinut botezul cu Duhul Sfânt… Eu cred că sacramentele pot avea aceeaşi acţiune…  Întotdeauna am recunoscut în mişcarea penticostală între Zeu Satori şi „pocăinţa creştină” sau „metanoia”. Pe  această temelie a experienţei este posibil ca toţi oamenii să fie conduşi spre experienţa comună cu Dumnezeu a  bisericii universale.

Meditaţia la imagini, în special la icoanele bisericii răsăritene, sunt trambulina ideală pentru pasivitate şi pentru  puterea seducătoare legată de aceasta. Se cere însă să te laşi în voia acestor imagini şi potrivit cu acest lucru  chiar şi în biserica ortodoxă orientală, viziunile şi experienţele. cu voci devin fenomenul corespunzător pentru  viaţa religioasă a sfinţilor. Existenţa mănăstirilor îşi are obârşia în această înţelegere mistică sincretică (amestec  de teorii diferite contradictorii) a unei despărţiri prea des pasivă. Cea mai extremistă formă este „sfântul care stă  pe un stâlp”.

Nu numai existenţa mănăstirilor ci şi multe comunităţi (nu toate) îşi au rădăcina într-o evlavie mistică şi pasivă.  Astfel Roger Schatz, care este cunoscut pentru ecumenismul sau sincretic, ca întemeietor al ordinului „Von  Taize”, susţine următoarele: „Pentru a nu rămâne pe loc în uscăciunea tăcerii, ar trebui să urmărim ca tăcerea să  deschidă căi spre posibilităţi necunoscut creatoare. În profunzimea personalităţii omeneşti, în subconştient,  Cristos se roagă cu mult mai mult decât noi ne putem închipui. Comparativ cu incomensurabilitatea acestor  rugăciuni ascunse a lui Cristos în noi, rugăciunile articulate de noi reprezintă numai o mică parte. În realitate  rugăciunea se îndeplineşte înainte de toate într-o mare tăcere”.

Totuşi reforma nu a început cu faptul că un om a mers la mănăstire, aşa cum evlavia mistică de astăzi dă de  înţeles, ci prin aceea că un om a ieşit din mănăstire şi a opus tuturor aceste experienţe subiective, autoritatea  Cuvântului lui Dumnezeu „Numai Scriptura singură”.

CAPITOLUL 15  SLUJBE DE VINDECARE: ÎMBOGĂŢIRE SAU SEDUCERE?

Astăzi suntem tot mai mult confruntaţi cu pretenţia că avem numai jumătate şi nu deplina Evanghelie, pentru că  nu vindecam şi bolnavii. După spusele lor ar trebui ca propovăduirea Evangheliei să cuprindă şi însărcinarea de  vindecare. „Propovăduiţi şi vindecaţi” ar trebui să sune porunca biblică de misiune. Dumnezeu ar trebui să  însoţească propovăduirea Cuvântului Său cu acţionări de putere supranaturală, semne şi minuni. Corul vocilor  care cere acest lucru şi care mai înainte se auzea slab, creşte astăzi tot mai mult şi a ajuns până acolo că nu se  mai poate trece cu vederea.

De la bun început trebuie să se spună lămurit că în nici un caz nu trebuie să existe impresia că Dumnezeu nu ar  mai putea vindeca şi astăzi. Trebuie să recunoaştem însă că trupul nostru în această eră încă nu este izbăvit  (Romani 8:23). Acest lucru se va petrece numai odată cu desăvârşirea bisericii (1 Corinteni 15:51-55). De aceea  este de neconceput să susţii (aşa cum pretind declaraţiile dogmatice penticostale) că jertfa de la cruce a  Domnului Isus Cristos, ar include în ea şi vindecarea de bolile noastre. Cu toate acestea Dumnezeul cel viu,  vindecă şi astăzi însă când şi unde El vrea. Eu însumi am cunoştinţă de vindecări – chiar de cancer – în cadrul  îndrumărilor date în Iacov 5:14-16.

CAPITOLUL 16  O SLUJBĂ DE VINDECARE POPULARĂ

Totuşi în zilele noastre se impune din ce în ce mai mult o slujbă de vindecare de un fel cu totul deosebit.  Evanghelişti vindecători ca John Wimber, Reinhard Brounke, Wolfram Kopfermann, Yougg şi alţii pretind că va  creşte din ce în ce mai mult numărul creştinilor de acest fel.

John Wimber este un om simpatic şi activ, care are o expresie fascinantă şi care cu siguranţă are în vedere  numai binele adunării. Cu toate acestea o entuziasmare puternică a maselor şi motive nobile nu ne scutesc de  obligaţia de a cerceta duhurile. Astfel Domnul Isus nu arată în nici un fel, că s-ar produce vreo stingere a  Duhului, prin faptul că credincioşii din Efes au cercetat duhurile acelor care spuneau că sunt apostoli şi nu erau  (Apocalipsa 2:2). Dimpotrivă ei au fost lăudaţi pentru aceasta.

Cum s-a întâmplat la John Wimber întoarcerea spre mişcarea carismatică, la omul care astăzi probabil, contribuie  cel mai mult la răspândirea slujbelor de vindecare în creştinătatea din vest? Despre evoluţia lui s-au putut citi  printre altele într-o revistă engleză următoarele: „Înainte de a fi atât de avansat ca să poată împărtăşi vederile  soţiei sale (soţia lui s-a deschis pentru mişcarea carismatică înaintea lui), aceasta vroia să ştie dacă el avea  darul vindecării. Într-o noapte pe când el dormea, ea luă mâna lui în mâna ei, o puse pe umărul ei reumatic şi se  rugă: „Doamne acum fă lucrul acesta!”. Un val de căldură străbătu deodată umărul ei şi John se deşteptă având  mâna sa fierbinte şi pulsând”.

Ce se poate reţine de la acest mod de vindecare? Acest lucru aminteşte mai degrabă de contactele prin „medii”  şi anume ale vrăjitoriei „simpatia”, decât de o minune de vindecare biblică. Personalitatea lui Wimber, respectiv  voinţa sa, este iară îndoiala ocolită. El fiind în somn, a devenit „medium” pentru o putere spirituală care l-a  întrebuinţat şi l-a folosit ca un canal. Adevărurile duhovniceşti însă devin cunoscute prin raţiune şi nu sunt  transmise prin simţ. A ocoli sau a scoate din priză raţiunea, înseamnă a nu ţine seamă de personalitatea, adică  de voinţa omul. După cum s-a spus deja, acest lucru este complet străin Duhului Sfânt.

CAPITOLUL 17  VINDECĂTORII SPIRITIŞTI ŞI SIMPTOMELE  ÎNSOŢITOARE

Simţirea căldurii este şi ea un vechi şi cunoscut fenomen însoţitor al vindecătorilor spiritişti, respectiv al  vindecărilor spiritiste. Acest lucru trebuie dovedit prin unele citate.

Harry Eduard, cel mai renumit vindecător spiritist din Anglia, explica cum spiritele oamenilor morţi acţionau prin  mâinile sale. La întrebarea cum el şi pacientul percep evenimentul de vindecare, el a răspuns: „Înainte de toate  căldură, acolo unde se pune mâna. Atât cel care vindecă cât şi pacientul simt acest lucru. Trebuie ca la  aceasta să se producă o trecere de energie”.

Despre vindecătorul spiritist Starczewski, care lucra în Germania, se spunea într-un jurnal: „El nu vindecă bolile  personal ci ca „mediu” cu ajutorul unei puteri de radiere cosmică, a unei călduri înmănuncheate care curge prin  mâinile sale, ca „mediu” al spiritelor din cealaltă lume, spune el”.

Paul ucenic, autor de specialitate a unor teme ezoterice şi de vindecare spiritistă, scria sub titlul: „Puterea  vindecătoare a mâinilor” următoarele: „La tratarea directă, vindecătorul va trebui să-şi dea osteneala să-şi  întrebuinţeze mâinile ca cea mai puternică armă a sa în luptă… Cei mai mulţi vindecători simt puterea în braţe şi  în mâini, şi ei mai ştiu că puterea nu vine din ei înşişi, însă cu toate acestea ei acţionează cu ajutorul mâinilor  lor. La acest eveniment al punerii mâinilor, bolnavul simte în cele mai multe cazuri o căldură care strabate  ţesuturile şi oasele şi care conduc de regulă în curând la dispariţia durerilor. Bolnavul crede că mâinile  vindecătorului ar fi calde, însă lucrul acesta nu este adevărat, el simte numai pur şi simplu puterea”.

Mereu se accentuează că aceste puteri de vindecare ar fi un dar dumnezeiesc pentru binele omenirii. De această  convingere se leagă adeseori o angajare dezinteresată.  Se poate pune în mod îndreptăţit întrebarea: ce are de a face acest „mediu” vădit cu „vindecătorii creştini?”

În primul rând surprinde faptul ca după cum se arată din unele exemple ale evangheliştilor vindecători ca şi a  conducătorilor carismatici: aceste simptome (căldură, etc) sunt uluitor de asemănătoare. Totuşi oare aceste  lucruri ne îndreptăţesc să ajungem la astfel de concluzii?

CAPITOLUL 18  CUM A FOST REDESCOPERITĂ ÎNSĂRCINAREA DE  VINDECARE

La aceasta trebuie să schiţăm pe scurt, fără pretenţie la desăvârşire, prin care oameni-cheie ai pretinsei  însărcinări de a vindeca a fost redescoperită această însărcinare şi prin care a fost propovăduită în adunări.  Tema vindecării a fost întotdeauna un domeniu al mişcării penticostale şi carismatice de mai târziu. Totuşi cum a  ajuns ea să pătrundă în bisericile de bază şi în bisericile libere? Căci realitatea este că tematica vindecării abia în ultimele decenii sau în chiar ultimii ani şi-a câştigat actualitatea.

Nu se citeşte despre nici unul din misionarii veacului precedent, nici despre oameni ca Bartholomeus Ziegenbalg  sau William Carey, care încă mai înainte să se fi încumetat ca pe lângă propovăduire să fi practicat şi slujba de  vindecare. Astfel David Livingstone scrie într-o scrisoare: „Practica mea este aici extraordinar de mare. În  prezent am pacienţi care au venit aici de la mai mult de 200 km depărtare ca să fie trataţi. Multe cazuri foarte  grele au fost aduse în faţa mea şi uneori carul meu era pur şi simplu asediat de orbi, şchiopi şi paralizaţi. Ce  rezultat imens ar fi obţinut, dacă unul din cei şaptezeci de ucenici ar fi fost aici, pentru ca printr-un singur  cuvânt să-i fi vindecat pe toţi! De altfel ei sunt pacienţi minunaţi. Aici nu există vaiete. La operaţie stau chiar şi  femeile nemişcate”.

Chiar la porunca aceasta de trimitere în lume a celor doisprezece, respectiv a celor şaptezeci de ucenici, se  referă astăzi tot mai mult această însărcinare de vindecare, pentru o legitimare conform Bibliei.

David Livingstone, unul din cei mai binecuvântaţi misionari, nu ştia nimic despre această putere deplină de  vindecare. Oare acest slujitor mai vechi al lui Dumnezeu nu avea deplina Evanghelie?

Tot atât de vrednic de amintit, din punct de vedere istoric este şi ceea ce Roland Brown a scris în legătură cu  aceasta în anul 1924 în biografia sa: „Dumnezeu este bun, Isus este minunat”  „Eu mi-am imaginat cât de minunat ar fi dacă am putea atinge pe cineva şi Domnul să-l vindece. Fireşte că până  acum eu nu am auzit de astfel de vindecări în timpul nostru. Nici în predici această temă nu a apărut şi eu nu am  citit nici o carte despre acest lucru şi nici nu am văzut măcar vreun articol în vreo revistă. În mine trăia marea  dorinţă ca ceea ce s-a întâmplat la începutul creştinismului, să se mai întâmple şi astăzi”.

Roland Brown trăia pe atunci în Chicago. Parţial mai existau încă efecte ulterioare marii treziri din timpul lui D.L.  Moody, care a lucrat acolo atât de binecuvântat. Este oare posibil ca creştinătatea de atunci să fi lăsat pur şi  simplu deoparte un aşa pretins esenţial aspect al propovăduirii?  Care au fost însă atunci oamenii-cheie pentru redescoperirea acestui dar absent de multă vreme?

Cameron Peddie, un preot scoţian al bisericii anglicane şi-a numit cartea în mod semnificativ „Darul uitat”, în  carte el tratează vindecarea bolnavilor ca o însărcinare biblică permanentă. El scrie în observaţiile sale despre  „puteri vindecătoare”: „Acela care execută tratamentul este totdeauna conştient de faptul că puterea trece prin  el (dacă el este intern destul de receptiv) şi pacientul simte o căldură ciudată sau un val de răceală. Căldura  care se naşte în locul bolnav este uneori atât de puternică încât pacientul exclamă: „Ah, dar arde prea tare!”

Din ce izvor îşi primeşte acum Cameron darul şi însărcinarea sa? Influenţa spiritistă este foarte evidentă. El  mărturiseşte că în anul 1942 a mers la un „mediu”: „Treptat trăsăturile feţei ei păreau că se schimbă şi iau o  înfăţişare orientală. Ea se găsea într-o stare de „transă”… Noi aveam senzaţia că suntem în prezenţa unui  înger… desigur nu în a unui diavol. Ea a pus mâinile deasupra soţiei mele… Medium-urile spiritiste vindecau în  numele şi în puterea duhurilor confidente, care nu erau neapărat rele, însă nu aveau trup”.

Chemarea sa la a face din nou cunoscută bisericii însărcinarea de vindecare s-a petrecut în felul următor: „Eu  i-am spus lui Dumnezeu: ‚Tată, eu sunt încă tot în întunerec. Cum pot da fraţilor mei mai departe însărcinarea de  vindecare aşa cum trebuie? Când voi intra în dormitorul meu, voi deschide Biblia. Te rog lasă ca primele cuvinte  pe care le voi vedea, să fie o solie care să îmi dea porunca’. Eu am arătat cu degetul spre un verset şi vroiam  chiar să-l citesc când Biblia s-a răsfoit de la sine trei foi una după alta aşa ca şi când ar fi fost mişcate de către  o mână nevăzută”.

Această chemare pentru însărcinarea de vindecare este dincolo de orice îndoială o cârmuire de „medium”, o  lucrare a duhurilor înşelătoare. Potrivit cu 1 Timotei 4:1, ele vor acţiona în mod foarte activ, la sfârşitul zilelor în  mod special.

CAPITOLUL 19  EXISTĂ VREO ÎNSĂRCINARE BIBLICĂ PENTRU A  VINDECA?

Ca dovadă biblică pentru însărcinarea de a vindeca, se citează pasaje din evanghelii şi anume Matei 10:5 şi Luca  10:9. Acest lucru a fost însă înainte de Golgota şi era în mod foarte vădit privitor la Israel în deosebi Matei  10:5-6. În porunca pentru misiune din Matei 28 unde în opoziţie cu Matei 10, se spune în mod lămurit a se merge  acum la toate neamurile însărcinarea de vindecare dimpotrivă nu este amintită.

Hotărârea luată pentru biserică nu se găseşte în mod primordial în cărţile istoriei sau în evanghelii (cuvântul  biserică este amintit numai de trei ori în cele patru evanghelii). De la Romani până la epistola lui Iuda nu este  poruncii nici măcar o singură dată ca credincioşii să vindece bolnavii.

De ce oare la propovăduirea Evangheliei – chiar şi în Faptele Apostolilor – se oferă ascultătorilor întotdeauna  numai iertarea păcatelor şi nu se vorbeşte niciodată despre vindecarea bolilor? Nu ar fi putut oare de exemplu  Petru în casa lui Corneliu să spună: „Despre acest lucru vorbesc toţi proorocii, că prin Numele Lui toţi aceia care  cred în El vor primi iertarea păcatelor” (Faptele Apostolilor 10:43) şi apoi în sensul acesta să continue să  primească vindecarea de bolile lor?  Oare apostolii să fi uitat să amintească o atât de importantă parte componentă a poruncii de propovăduire?

În special prima epistolă a lui Ioan, arată scopul venirii Domnului nostru Isus Cristos, aminteşte avertismentul de  a ne păzi de înşelare şi porunceşte să se cerceteze duhurile. Aceasta epistolă arată criteriile biblice pentru cei  credincioşi. Acolo deci unde se aminteşte scopul venirii Domnului (1 Ioan 3:5,8) stă această afirmaţie  întotdeauna în legătură cu păcatul. Nici măcar o singură dată nu scrie că Isus ar fi apărut pentru a vindeca  bolnavii. În aceasta consta iubirea: nu că noi am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit şi a trimis pe Fiul Său ca  jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre (1 Ioan 4:10). Ar fi o ciudată omitere dacă s-ar crede că trebuie pur  şi simplu înţeles că biserica trebuie să vindece.

CAPITOLUL 20  GEORGE BENETT ŞI EXPERIENŢELE SALE DE  VINDECARE

Şi George Benett, preot al bisericii anglicane „HighChurch” propovăduieşte însărcinarea de a vindeca cu referire  la acelaşi loc din Biblie. Pe coperta cărţii sale se spune în mod semnificativ: „De vindecări avem nevoie cu toţii.  În zilele noastre biserica descoperă din nou însărcinarea de a vindeca”.  Aceasta nu este aşadar ceva ce să se fi practicat de veacuri în istoria bisericii sau chiar de la începuturile ei, ci  este ceva ce s-a impus cu timpul.

Înainte de toate, părerile pe care George Benett le susţine în cartea sa, sunt un amestec de idei despre slujba  de vindecare şi învăţătura bisericească despre sacramente. Concludent este mai ales pasajul din cartea sa, unde  el explică cum se pot detecta bolile, adică cum se poate stabili focarul unei boli, cu mâinile. Textual el spune: „O  altă percepere poate să fie şi capacitatea ca prin intuiţie sau atingerea locurilor bolnave din trupul unui bolnav,  să poţi da de urma bolilor. Uneori cel care practică vindecarea simte în vârful degetelor că locurile care trebuie  vindecate sunt fierbinţi sau se simt „moarte”. Vindecătorul ştie atunci involuntar cât timp trebuie să-şi ţină  mâinile pe aceasta parte bolnavă a corpului. Uneori mâinile sale vibrează, atunci când energiile creatoare ale lui  Dumnezeu le străbat. Mai târziu, spune cel suferind, probabil că a simţit un val de căldură sau ceva ca un curent  electric care a trecut prin el. O astfel de întâmplare ca atare nu are nici o însemnătate; ea este numai o formă  de exteriorizare a acţiunii adevăratei puteri din interior, cu toate că ea poate deveni neliniştitoare atunci când  apare pentru prima dată”. Acestea sunt din nou simptomele neîndoielnice ale „medium-ismului” şi nu lucrări ale  Duhului Sfânt. În mod interesant, explică George Benett felul cum trebuie îndeplinit acest „dar”de a simţi bolile cu  mâinile noastre ca să poată avea efect: „Vindecătorul simte că prin această putere el este transpus într-o cu  totul altă lume, minunată, care nu se poate explica lămurit. El poate fi uneori speriat şi să devină nesigur… De  asemenea mai constată că el însuşi devine vulnerabil faţă de rănirile din viaţa sa şi faţă de atacurile celui rău”.  Astfel de mărturii personale ne arată clar urmările.

CAPITOLUL 21   JOHN WIMBER  ŞI „AL TREILEA VAL” AL DUHULUI  SFÂNT

Această percepere a unei călduri, respectiv a unei fierbinţeli, este surprinzător de des amintită în cartea  publicată de John Wimber şi anume: „Al treilea val al Duhului Sfânt”. Astfel scrie soţia sa Carol despre pretinsa  venire a Duhului Sfânt: „Dar eu am ştiut că Dumnezeu venise la noi. Eu eram atât de fericită pentru că mă  rugasem atât de mult pentru puterea lui Dumnezeu. Eu mi-am închipuit-o puţin altfel, însă Dumnezeu ne-a dat  puterea Sa astfel: „M-am ridicat am mers încolo şi încoace şi mi-am ţinut mâinile în apropierea oamenilor care  zăceau la pământ. Eu puteam simţi puterea care ieşea din trupurile lor şi era aşa ceva ca o fierbinţeală sau  electricitate”.

În legătură cu aceasta este demn de remarcat că şi catolicii care pretind că au fost vindecaţi de Maria, „regina  cerului”, şi ei experimentează aceleaşi simptome însoţitoare. Un olog care fusese vindecat la „Lourdes” (Franţa)  istoriseşte cum el a simţit în tot trupul o puternică fierbinţeala. După aceea el s-a putut scula din scaunul său pe  roţi.

Nu este oare surprinzător faptul că John Wimber în cartea sa „Evanghelia împuternicită” aminteşte chiar de  „Lourdes” într-un sens pozitiv? După spusele sale Lourdes trebuie să fie un loc unde se experimentează minuni  semnificative din partea lui Dumnezeu.  În aceeaşi carte, cel mai cunoscut evanghelist al Americii declară: „Uneori am dureri în diferite părţi ale trupului.  Acest lucru îmi arată ce boli vrea Dumnezeu să vindec la alţii”.

Nici pentru acest lucru nu există paralele biblice, totuşi astfel de fenomene ale vindecătorilor spiritişti ne sunt  cunoscute. De la credinţa într-un Dumnezeu personal al Bibliei, se observă din ce în ce mai mult apariţia unei  influenţe nepersonale de putere care se exteriorizează în primul rând în mod fizic. În cartea „Al treilea val al  Duhului Sfânt” care de altfel expune o adevărată mină de astfel de fenomene, soţia sa relatează următoarele:  „John s-a plimbat prin cameră şi s-a rugat pentru noi. Din mâinile sale radia o putere incredibilă. Când el atingea  oamenii, aceştia cădeau pur şi simplu jos. Pentru John era ca şi cum din mâinile lui curgea o putere spirituală, la  fel ca şi electricitatea. Era pentru prima data că John simţea de fapt cum puterea ieşea din el”.

După cum este expus mai sus, acest duh care din nefericire este privii ca pretins Duh Sfânt, nu ţine seamă de  personalitate, respectiv de controlul de sine al omului. Astfel Carol istoriseşte despre soţul ei imediat după  aceasta, următoarele:  „John merse spre frigider pentru că voia să bea un pahar cu lapte. În timp ce îşi turna laptele în pahar el spuse:  ‚Eu cred că atunci când înveţi Cuvântul lui Dumnezeu, atunci când Duhul Sfânt…’ John nu şi-a mai putut  continua gândurile. Când a spus ‚Duhul Sfânt’ i s-au înmuiat picioarele şi abia a mai putut să se ţină de masă.  Laptele s-a împrăştiat peste tot. El se uita surprins şi râzând spre mine spuse: ‚Eu cred că noi vom mai trăi unele  lucruri, Carol!’”.

Redăm încă un exemplu de astfel de fenomene în aceeaşi carte.  Terry Virgo, un predicator penticostal din Anglia, scrie despre o întâlnire de rugăciune în sudul Africii:  „În timp ce noi ne rugam pentru ei, căzu aşa deodată cu putere Duhul Sfânt. Unii dintre ei sub puterea lui  Dumnezeu au căzut la pământ şi unii au începui să tremure. Un tânăr a fost azvârlit cu putere la pământ şi se  zvârcolea încolo şi încoace. El se zbătea ca un peşte pe uscat. Era de necrezut că tocmai el singur să-şi  provoace zvârcolirile corporale. Din seara aceea viaţa sa a căpătat o nouă strălucire”. În acest exemplu vedem  cum o altă putere îl controlează pe om.

Cum mijloceşte acum John pentru darul vindecării?  Noi am văzut, respectiv am amintit deja cum această putere se manifestă primordial în domeniul  sufletesc-trupesc. Să lăsăm ca din această carte mult citată, cineva să vorbească şi anume pe acela care,  literalmente, a experimentat acest lucru în propriul său trup.

Sub titlul vrednic de luat în seamă: „De acest lucru se poate râde”, neozeelandezul Murray Robertson ne  zugrăveşte înarmarea sa pentru slujba de vindecare în felul următor:  „Toţi aceia pe care Domnul îi cheamă în slujba de vindecare, vor observa în trupul lor o reacţie”, a spus mai  departe John Wimber. „Când ei observă acest lucru atunci ei să vină în faţă şi ne vom ruga pentru ei… Atunci  mâna mea dreaptă a început să tremure foarte tare, aşa ca şi când ar vrea să oprească un burghiu cu aer  comprimat… De aceea eu m-am dus în faţă. Pentru toţi care au venit în faţă s-a făcut rugăciune… În mine a  izbucnit atunci un râs, dar pentru că acest lucru era cu totul nepotrivit pentru acel moment, m-am stăpânit.  „Duhul va veni în valuri”spune John, „fiecare nou val va cuprinde mai mulţi oameni decât celălalt val”. În primele  rânduri unii oameni începură să râdă… Aceia care râseră deveniră liniştiţi, afară de mine. Eu personal nu mă  puteam opri. În fine eu n-am mai putut sta pe picioare! Am căzut la început înainte apoi înapoi şi în sfârşit  zăceam la pământ şi nu mai puteam de râs. Între timp am fost înconjurat de oameni, care se uitau la mine, căci  le-am oferit o posibilitate de distracţie!… Am râs timp de circa 45 minute. Când în sfârşit m-am oprit, a venit la  mine un coleg, un foarte bun prieten care mi-a pus mâinile pe cap şi a spus: „Doamne, dă-i şi mai mult din acest  lucru”. Şi eu a trebuit să mai râd încă timp de 45 minute. Atunci l-am rugat să nu se mai roage pentru mine căci  mă dureau coastele de atâta râs”.

Brite H. E. Alexander, întemeietorul „Acţiunii Biblice”, scria încă cu câteva decenii înainte despre fenomenele  spiritismului creştin, în mod lămurit, tocmai pentru a nu exista posibilitatea de exagerare:  „Nu ai avut tu încă niciodată senzaţii fizice, sufleteşti de extaz şi emoţii sufleteşti? Te-a cuprins vreodată un  tremur neobişnuit? Ai fost aruncat la pământ şi ai rămas pe genunchi sau te-ai târât tu de jur împrejur crezând  că stai sub înrâurirea Duhului Sfânt? Să fii încredinţat că în această clipă Satan a pus stăpânire pe trupul tău,  total sau parţial şi că prin aceasta tu ai devenii un „medium” al duhului „îngerului de lumină”… Îţi închipui tu că  aceia care te avertizează de această îngrozitoare primejdie, păcătuiesc împotriva Duhului Sfânt, prin aceea că ei  s-ar împotrivi lucrării lui Dumnezeu?  Viaţa ta stă în directă legătură cu lumea duhurilor demonice şi aceasta în numele lui Dumnezeu!”

Profesorul Peter Wagner a fost acela care l-a chemat pe John Wimber pentru o conferinţă la „Fuller Theological  Seminary” California. După partea teoretică s-a desfăşurat imediat şi cea practica, adică slujba de vindecare.  Influenţa lui John Wimber a câştigat prin aceasta o mai mare platformă. Astfel a luat parte la aceste cursuri şi  renumitul psihiatru creştin DR. John White, autorul multor cărţi influente. Din nefericire şi el dovedeşte prea puţin  din darul de deosebire a duhurilor, atunci când relatează în sens pozitiv despre vindecarea picioarelor rănile ale  unui student: „Tânărul îşi ridicase faţa, ea strălucea puţin de transpiraţie. Pleoapele îi zvâcneau. După un timp  capul şi braţele au început să-i tremure, la început încet, apoi tot mai tare. În curând tot trupul a început să-i  tremure atât de tare încât se părea că-şi va pierde echilibrul şi va cădea la pământ. Cârja sa căzu cu zgomot la  pământ şi doi studenţi alergară spre el să îl aşeze cu grijă pe podea, unde el începu să tremure tot mai tare…  Între timp piciorul drept al tânărului bătea în toate părţile şi apoi a dat unei serviete o lovitură puternică încât  aceasta a alunecat jos. Eu m-am îngrijorat pentru că piciorul stâng (pe care din greşeală l-am socotit rănit) era  îndoit sub celălalt picior şi palpita în mod sălbatic. I-am rugat pe studenţii care stăteau mai aproape de tânăr să  scoată cu grijă piciorul de sub celălalt. Când ei au încercat să facă acest lucru, se părea că şi ei au fost cuprinşi  de tremur, astfel că n-au mai putut să-mi satisfacă rugămintea. După cinci sau şapte minute totul a încetat”.  Între timp şi profesorul Peter Wagner, amintit mai înainte, a primit darul Duhului Sfânt iar botezul cu Duhul Sfânt  l-a primit la Yonggi Cho.

Mai sus amintitul Peter Wagner, este profesor pentru creşterea adunării la Seminarul Teologic „Fuller School of  World Mission” din PasadenaCalifornia. Lucrările sale privitoare la creşterea adunării sunt atât de numeroase şi  de influente încât i s-a dat deja numele de „Mister Church Growth” (Domnul creştere de adunare). Influenţa lui  Peter Wagner în mişcarea evanghelică mondială nu poate fi apreciată destul de mult. În contribuţia sa la cartea  „Al treilea val al Duhului Sfânt” a lui John Wimber, se pot citi lucruri mai degrabă curioase cum ar fi faptul că el  este în mod special ţinta atacurilor lui Satan. „Domnul m-a făcut să ştiu sigur că pe lista neagră a lui Satan eu  aş sta destul de sus. În ianuarie 1983, după o convorbire spirituală cu John Wimber, a fost frântă puterea unui  duh rău, care de ani de zile mi-a provocat dureri de cap, ce mă chinuiau cumplit. În martie Diavolul a încercat să  omoare trăgându-mi de sub picioare o scară, de la o înălţime de 3 m de unde am căzut lovindu-mă cu capul  de beton”.

Imediat după aceea au urmat agresiuni pretinse ale duhurilor şi alte forme deosebite: „Această întâmplare a  deşteptat în noi presupunerea că duşmanul a trimis în casa noastră duhuri rele. Lucrul acesta s-a dovedit mai  târziu când soţia mea a văzut în fapt un astfel de duh în dormitorul nostru” . Acest om încearcă acum datorită marii sale influenţe, să introducă în mod sistematic principiile slujbei de  vindecare şi al creşterii adunării – cu semne şi minuni – în acele cercuri care nu au fost încă atinse de mişcarea  carismatică. Ultima sa carte „How to have a healing ministry without making your church sick” (Regal 1988),  tratează iarăşi tema despre „Slujba de vindecare” şi cum aceasta poate fi transpusă în practică de către  adunare. Ediţia germană poartă titlul „Desţelenirea sănătoasă”.

Într-o publicaţie recentă, Peter Wagner tratează tema „Territorial spirit and word missions” unde analizează în  mod special activitatea demonică în legătură cu răspândirea Evangheliei. Acest articol conţine unele lucruri  corecte şi demne de a fi luate în considerare. Fireşte însă se găsesc şi o mulţime de relatări şi întâmplări ciudate.  Astfel el istoriseşte despre o sud-americancă cu numele de Rita Cabezas, a cărei slujbă constă în aceea de a  studia numele şi icoana lui Satan. Nu vreau să descriu metodele ei, numai vreau să amintesc că totul a început  prin practicile şi psihologia ei vastă şi de eliberare, iar mai târziu s-a desfăşurat până la primirea de cuvinte  despre cunoştinţă şi descoperire. Ea a descoperit că direct sub Satan în lumea largă stau şase stăpâniri cu  numele Damian, Asmodeo, Menguelesh, Arios, Beelzebub şi Hosferasteus. Sub fiecare există şase regenţe pentru  fiecare ţară”.

Apoi sunt enumerate şi cele şase nume care sunt corespunzătoare Statelor Unite ale Americii după cum  urmează: Ralphes, Anorilho, Manchester, Apolion, Deviltook şi unul care nu este numit.  Aici vrea să se exprime în mod public că s-au recunoscut adâncimile lui Satan (Apocalipsa 2:24).

Evident devine însă evlaviosul spiritism după următoarea relatare pe care o face Wagner în legătură cu  fascinantul „Triunghi al Bermudelor” pe care îl acceptă: „Kenneth McAll a petrecut mulţi ani ca medic misionar în  China şi care s-a întors după aceea în Anglia ca psihiatru consultant. În China a început o slujbă de eliberare şi  s-a angajat prin cercetări vaste şi publicare la această temă. În 1972, el şi soţia sa au călătorit cu vaporul prin  Triunghiul Bermudelor. Multe vapoare şi avioane au dispărut acolo fără urmă însă ei credeau că lor nu li se poate  întâmpla aşa ceva. Totuşi o furtună puternică s-a abătut asupra lor din care ei au fost însă salvaţi. Prin  cercetările sale McAll a descoperit că în Triunghiul Bermudelor, vânzători de sclavi au aruncat peste bord circa 2  milioane de sclavi, care erau bolnavi sau prea slabi pentru a fi vânduţi, iar apoi ei şi-au însuşit banii de asigurare.  El avea impresia că Dumnezeu l-a îndrumat să întreprindă ceva. McAll a adunat mai mulţi episcopi anglicani,  preoţi şi alţi oameni din Anglia ca să ţină o sărbătoare jubiliară euharistică în 1977. O alta s-a serbat la scurt  timp după aceea chiar pe insula Bermude. Intenţia declarată a fost de a se obţine eliberarea tuturor acelora care  inoportun şi-au găsit sfârşitul în Triunghiul Bermudelor. Ca rezultat s-a ridicai blestemul de pe acesta. McAll  relatează în 1982, că din momentul slujbei jubiliare până acum 5 ani, nu s-ar mai fi întâmplat nici o catastrofă  neclarificabilă în Triunghiul Bermudelor”.

Între timp Wagner a primit nu numai carisma vindecărilor ci şi darul special pentru a putea prelungi picioare  scurte. Botezul său cu duh l-a obţinut de la Yonggi Cho, despre care se relatează în „Dictionary of the  Penticostal and Charismatic Movements” şi că la pocăinţa sa Domnul Isus i-a apărut ca pompier.  Yonggi Cho este coreean şi pastorul celei mai mari biserici din lume. Cartea sa „A patra dimensiune” este însă mai  mult – aşa cum o prezintă în mod impresionant Dave Hunt – o apologetică (sistem de apărare neîntemeiată a unei  doctrine) a ocultismului respectiv prezentată sub o formă evlavioasă ţesută creştineşte. Astfel revistă engleză  „Sword & Trowel” a scris un întreg articol despre tehnicile de vindecare ale lui Yonggi Cho sub titlul: „Vindecarea  ocultă clădeşte cea mai mare biserică a lumii”.

CAPITOLUL 22  INFLUENŢA AGNES-EI SANFORD

Agnes Sanford este privită ca figura cheie pentru reintroducerea slujbelor de vindecare în grupările principale ale  creştinătăţii americane. Probabil că nu există nici o femeie în secolul acesta, care să fi exercitat o atât de mare  influenţă asupra creştinătăţii de astăzi din America, aşa ca această învăţătoare şi autoare a mai multor cărţi de  succes. Ea este hotărâtoarea pregătitoare de drum pentru răspândirea „darului uitat”.

Francis Mac Nutt, un pater catolic, a fost şi el iniţiat prin Agnes Sanford spre aceasta slujbă de vindecare. El a  fost unul din cei din dintâi catolici care s-a angajat în înnoirea carismatică, şi unul dintre cei dintâi care a  practicat rugăciunea pentru vindecare în grupuri de rugăciune. Referitor la aceasta, el scrie următoarele:  „Aceste şcoli au fost înfiinţate de către pastorul Ted Sanford şi de soţia sa Agnes, pentru ca să convingă pe  conducătorii spirituali că slujba de vindecare trebuie să facă parte din normala însărcinare a oricărui păstor. Cu  toate că soţul ei a murit de câţiva ani, doamna Sanford a condus mai departe lucrarea de pregătire şi ea este  probabil mai mult decât oricare altul răspunzătoare pentru reînnoirea acestei slujbe de vindecare în marile  congregaţii ale Americii”.  În cartea ei despre darurile de vindecare ale Duhului ea scrie următoarele:  „Vorbirea în limbi, această putere care zace în subconştientul tuturor oamenilor, este deşteptată astfel ca  legătura subconştientă poate fi preluată de subconştientul unui alt om, care trăieşte undeva pe acest pământ  sau de cineva care a trăit mai înainte sau care va trăi în viitor…”

Într-o altă lucrare însemnată „Lumina vindecătoare” încurcătura spirituală şi evlavioasa legătură cu duhurile  morţilor este şi mai vădită.  „Şi duhurile celor drepţi făcuţi desăvârşiţi, pentru care probabil noi ne-am rugat atunci când ei se găseau încă pe  pământ sunt prezente… (Evrei 12:23) şi lucrează prin noi, căci podurile care sunt clădite de duh către duh  dăinuiesc peste prăpastia morţii… În rugăciunea pentru venirea sa şi „conlucrarea cu ceilalţi sfinţi” noi  experimentăm un curent de putere. Mulţi dintre noi îl simt ca pe un adevărat curent al deplinei vieţi care  pătrunde în interiorul corpului şi încă prin coloana vertebrală. El este atât de puternic încât noi suntem siliţi să  stăm drept şi să respirăm uşor şi liniştit. Pentru un scurt timp probabil nici să nu vorbim… această plinătate  trebuie transmisă mai departe.”

Cum se obţin metodele de vindecare ale acestei femei se poate citi iarăşi din cartea „Al treilea val al Duhului  Sfânt”.  Mike Tlynn, preot al unei biserici episcopale din California scrie în legătura cu Agnes Sanford următoarele: „Au  existat multe lucruri care m-au neliniştit şi am hotărât s-o caut pe Agnes Sanford… Agnes care stătea înapoia  scaunului meu, a spus că ea totuşi se va ruga pentru mine. Ea m-a înştiinţat că în timpul rugăciunii va tremura.  Eu nu trebuie să mă deranjez de acest lucru. Mi-a pus mâinile pe cap şi un timp a fost liniştită”.

După aceea preotul a practicat vizualităţile tipice, unde Isus al cuvântului a fost înlocuit cu Isus al înfăţişării  adică al apariţiei. O femeie, care a venit la el cu greutăţi şi probleme pentru a fi ajutată, a fost vindecată în  modul următor: „Eu m-am deprins să-mi înfăţişez prezenţa lui Isus ca imagine. Peste tot unde eram, putem să-L  văd pe Isus pe Tronul Sau. Aşa-L priveam eu pe Isus. El s-a ridicat de pe tronul Sau a îngenuncheat lângă acea  femeie şi-a pus mâna dreaptă pe umărul ei, a apucat cu mâna stângă inima ei şi a scos ceva afară, care părea  ca o masă neagră gelatinoasă. Aceasta masă a pus-o El în inima Sa unde s-a zbârcit până s-a topit. Apoi şi-a  pus mâna din nou în inima Sa şi-a scos de acolo o masă albă pe care a pus-o cu grijă în inima femeii în locul  unde fusese masa neagră. În fine Isus s-a întors spre mine şi mi-a zis: „Fă acest lucru”.

În timpul anilor următori m-am rugat în acelaşi fel pentru sute de oameni şi-am învăţat pe mulţi acest fel de  rugăciune”.  Această metodă a „vindecării interne”, respectiv a vizualizării, adică convingerea că prin arătarea chipului  Domnului Isus devine părtaş la puterile Sale dumnezeieşti, a căpătat prin Agnes Sanford o răspândire peste  măsura de mare. David Hunt în cartea sa „Amăgirea creştinătăţii” expune cum această tehnică de vizualizare  este cunoscută în lumea păgână şi în special la „şamani” care mijlocesc un direct şi rapid acces în lumea  duhurilor. Lăsând la o parte faptul că este de necrezut că Domnul cel Prea Înalt înaintea căruia va trebui să se  plece orice genunchi, se va coborî de pe tronul Său să îngenuncheze lângă o femeie. Aceasta metodă a  vizualizării o recomandă şi Richard Forster în cartea sa mult citită „A sărbători succesiunea”. În mod  exemplificativ se cere a se închipui cum îţi poţi părăsi trupul şi să dispari tot mai adânc în spaţiul cosmic până  când în final te opreşti în prezenţa caldă a veşnicului Creator. Richard însă aparţine mulţilor admiratori ai lui  Agnes Sanford. El scrie: „Agnes Sanford şi iubitul meu prieten, preotul Bill Waswig mi-au ajutat foarte mult să  înţeleg mai bine însemnătatea fanteziei în mijlocire”.

În cartea „A sărbători succesiunea” se găsesc şi pasaje foarte vrednice de recomandat, dar în schimb se  constată în parte o tragică varietate faţă de curentele şi personajele care au distrus şi prigonit biserica lui  Dumnezeu. Astfel el recomanda exerciţiile lui Ignaţiu de Loyola, întemeietorul ordinului iezuiţilor şi îndrăzneşte  chiar să afirme: „Subţirea carte a lui Ignaţiu despre exerciţiile de meditaţie cu accentuarea imaginaţiei a avut o  influenţă pozitivă de necrezut în veacul al XVI-lea”.  În acest veac însă datorită lui Ignaţiu de Loyola şi a iezuiţilor săi, a început contrareforma, în urma căreia mii de  urmaşi ai lui Isus au fost omorâţi.

În tot cazul prin influenţa peste măsura de mare de „medium” a lui Agnes Sanford, aproape toate cercurile  carismatice care propagau vindecarea, au fost afectate. Ea era o iubită şi frecventa vorbitoare la CampFarthest  Out, al cărei director internaţional era Roland Brown, amintit mai înainte. Şi Larry Christenson datorează  imboldurile sale penticostale în esenţa cărţii „Lumină vindecătoare” după cum recunoaşte în prefaţa cărţii la  ediţia în limba germană.

Arnold Bitllinger împreună cu Larry Christenson, părintele mişcării carismatice pe pământul german publică în  scrierea sa „Şi ei se roagă în alte limbi” un articol de Agnes sub titlul „Experienţe de vorbire în limbi”. Publicările lui  Bitllinger valorează ca standarde pentru această mişcare.

În testul despre daruri de Christian Schwarz sub numele de „Carisma” se citează expunerea despre vorbirea în  limbi a lui Agnes Sanford ca o autoritate în sprijinul existenţei acestui dar. Acesta este însă numai unul din cele  câteva exemple ale acestui text, unde trebuie să se pună cel mai mare semn de întrebare privitor la darul  deosebit şi strategiei acestuia în vederea creşterii adunării.

Vindecarea trupească o recomandă şi Morton Kelsey care este strâns legat de Agnes. Una din lucrarea sa de  căpetenie poarta titlul „Vindecare şi creştinism”. Kesley admite că metoda sa a rezultat din studierea lui C. G.  Jung. Însa scrierea ştiinţifică a lui Jung a început prin şedinţele de spiritism cu verişoara lui Helly Preiswerk.  Kesley recomandă chiar şi contactul cu cei care au murit.  „Datorită intervenţiei lui Jung pentru imaginaţia activă şi comunicarea sa cu cei morţi, care în realitate trăiesc  mai departe, am putut să obţin reîntâlnirea cu mama mea (moartă)… totul mi-a părut foarte natural”.

Ce este atunci de înţeles despre darul de deosebire a duhurilor al lui John Wimber, când pe tejghelele lui sunt  oferite spre vânzare lucrările lui Agnes şi cele ale lui Kelsey? Da, el elogiază chiar şi lucrarea „Lumina  vindecătoare” care este o lucrare cât se poate de adânc mediumistică, prezentându-se în cartea de curând  apărută „Slujba practică de vindecare” ca fiind a unui clasic al veacului nostru în domeniul vindecării  dumnezeieşti.  De altfel şi Arnold Bittlinger în sus numită publicaţie cu titlul „Glossolalia” şi-a însuşit psihologia lui Kelsey în mod  pozitiv.

În şcoala lui C. G. Jung „Glossolalia” este explicată ca o limbă care vine din inconştienţă colectivă. Aşa scrie de  exemplu ucenicul lui Jung, profesorul Morton Kelsey: “ La Glossolalia se întâmplă o adevărată conştientizare de  conţinuturi care vin din cele mai adânci straturi ale inconştienţei colective”.

Bitllinger spune mai departe: „După această părere, vorbirea în limbi ar fi o expresie a inconştienţei colective  care leagă întreaga omenire unii de alţi”. Aceasta a fost şi impresia mea când pentru prima dată am întâlnit  fenomenul vorbirii în limbi. Prin aceasta ar putea fi explicat şi fenomenul „xenoglossia”.

C. G. Jung şi-a dedus însă învăţătura sa de la inconştienţa colectivă cu prototipul legat de aceasta cum s-a  amintit mai sus şi anume din literatura spiritistă. Influenţa nu fără importanţă a lui Jung după toate pozitivele  menţionări ale conducători lor noii mişcări penticostale (neopenticostale), care numai surprinde în nici un fel,  îngăduie din partea carismatismului ca să se admită în mod deschis: Jung joaca un rol însemnat la mulţi din responsabilii carismatismului înnoit.

Aducerea aminte a faptului că prin Bittlinger mişcare carismatică a prins rădăcini în Germania, face să se pună  din nou întrebarea despre ce duh este vorba la această mişcare, dacă aici fără a sta mult pe gânduri sunt atrase  persoane cu autoritate care în mod public s-au ocupat activ cu spiritismul.

Această amestecare cu curente nebiblice devine şi mai lămurită printr-o publicaţie recentă a lui Arnold Bittlinger.  Pentru a mijloci o impresie despre rolul cheie şi învăţătura care se leagă de această persoană aş dori să  menţionez încă două citate. Kopfermann scrie astfel: „Scrierea proprie a comunităţii evanghelice pentru reînnoire  este cuprinsă în geneza ei. Indicaţiile în acest sens sunt până acum unele publicaţii ale lui Bittlinger înainte de  toate pe tărâmul general al carismelor în mod special şi asupra temei rugăciunii în limbi, care au valabilitate de  lucrări standard. Mai ales lui Bittlinger îi revine meritul de a fi reflectat astfel şi de a fi prezentat teologic  problemele mişcării carismatice, încât ele au putut fi însuşite de către mulţi ascultători critici germani, respectivi  cititori”.

Privitor la fenomenul de vorbire în limbi Bittlinger declară: „Glossolalia este în mod frecvent fenomenul prin care  oamenii au acces la dimensiunile carismatismului… În rugăciunea privată glossolaţia joacă în sânul mişcării  carismatice un rol însemnat. Milioane de creştini printre care mulţi păstori, preoţi şi episcopi, prin glassolaţie au  găsit acces spre o rugăciune curgătoare, fără ca să practice acest dar într-o slujba dumnezeiască publică. Deci  în al doilea rând poate să se spună: „Fără glassolaţie nu ar exista nici o înnoire carismatică”.

Acum aş vrea să citez din publicaţia amintită mai sus. Bittlinger se ocupă cu tema integrării altor tradiţii  religioase în creştinătatea din vest. Articolul original este editat de sfatul bisericesc şi a apărut în englezeşte  purtând titlul de „Integrating Other Religious Traditions into Western Christianity”:  „În legătură cu cercetările mele în domeniul înnoirii carismatice a spiritualităţii ecumenice şi a psihologiei adânci,  am ajuns treptat în legătură cu experienţe şi practici necreştine. Începând din 1962, am întreprins cercetări  asupra înnoirii carismatice. Eu eram un membru din echipa internă de dialog între biserica romano-catolică şi  mişcarea de reînnoire penticostală carismatică. Eu am fost şi consultant activ pentru înnoirea carismatică la biserica universală.

În cursul cercetărilor mele eu am început să mă interesez de bisericile africane aparţinătoare, unde am găsit un  amestec armonios de tradiţii africane şi elemente creştineşti. Când am descoperit că multe din elementele  carismatice ale acestor biserici îşi aveau rădăcinile în tradiţiile creştine mai vechi, am început să caut după  elemente carismatice în alte religii. Eu am descoperit că înainte de toate carisma vindecărilor şi a profeţiilor în  astfel de religii era uneori mai convingătoare decât în mişcarea de înnoire carismatică. În şamanism am găsit  paralele fascinante la serviciul pentru Isus pe care eu le-am recunoscut întotdeauna ca un „arhetip” al şamanilor,  în special privitor la vindecare eu am fost impresionat de totalitatea de acces la vindecare pe care l-am găsit  printre indieni. Acest lucru m-a ajutat să încurajez spre un astfel de acces la slujbele noastre creştine de  vindecare.

Privitor la proorocie am fost impresionat de experienţele din hinduism. Unii din proorocii noştri europeni, au  descoperit şi dezvoltat darul lor profetic sub influenţa lui „guru” cel indian. Şi alte experienţe carismatice au  uneori corespondentul lor pătrunzător în alte tradiţii religioase (de exemplu: a te ruga în duh – în Raja Yoga).  Eu sunt convins despre faptul că mişcarea de reînnoire carismatică va deveni mai însemnată – în special pentru  misiunea bisericii – dacă ia în serios şi darurile carismatice de la celelalte religii.

În 1966 eu am conlucrat în serviciul unei academii ecumenice, care este legată şi cu o comunitate ecumenică. O  problemă de căpetenie a acestui serviciu era să desfăşoare o spiritualitate ecumenică, însă noi eram interesaţi şi  de spiritualitatea altor religii. Astfel spre exemplu, am avut o conferinţă asupra temei însemnătăţii lui Avraam, ca  o rădăcina în iudaism, creştinism şi islamism, precum şi o conferinţă despre spiritualitatea africană, indiană şi  iudaică cu referinţele acestor tradiţii. Am avut o altă conferinţă despre chinezescul Yi jing (Cartea schimbărilor),  tibetanicul Bardo Thödol (Cartea morţilor şi tibetanilor).

Însă problema noastră de căpetenie este să ne întoarcem la propria noastră tradiţie celtică şi germanică şi să o  reînsufleţim pentru a o putea integra în credinţa noastră creştină”.  Acum fără îndoială că majoritatea carismaticilor se vor distanţa de astfel de afirmaţii. Şi Kopfermann respinge  acest sincretism (amestec de teorii) în mod hotărât.

Cu toate acestea desfăşurarea lui Bittlinger este aproape un exemplu de paradă pentru manifestarea duhurilor  înşelătoare ale acestor curente şi pentru deschiderea legată de aceasta spre izvoare întotdeauna străine de  Biblie. Mai întâi experienţele carismatice în lagărul evanghelic sunt îmbrăcate într-o aparenţă care pare  credincioasă Bibliei. Apoi se descoperă deodată elemente spirituale îmbogăţite în biserica catolică, apoi în  liturghia ortodoxă şi în final se găsesc asemănări şi în alte religii şi culte păgâne. Apoi începuturile carismatice   conduc la dialogul ecumenic şi în final înapoi la biserica catolică şi în urmă de tot în păgânism.

CAPITOLUL 23  VINDECĂTORI PRIN MINUNI

Şi Oral Roberts propovăduieşte foarte hotărât însărcinarea de vindecare. Încă de decenii el ţine campaniile sale  de vindecare. Prin metodele sale de a scoate din buzunarele oamenilor bani de cheltuială, el s-a arătat fireşte  mai mult ca un lup în piele de oaie decât ca un umil slujitor al lui Cristos.  Astfel el a expediat basmale de rugăciune şi chiar „apă sfinţită” care aplicată în mod corect trebuia să vindece  tot felul de boli.

Lui William Branham i-a apărut un înger, care după spusele sale venea din prezenţa lui Dumnezeu şi care i-a  comunicat că el are darul de a vindeca. El tăgăduia Trinitatea şi credea că Cuvântul lui Dumnezeu ne-ar fi dat în  trei feluri: prin zodiac, prin piramidele egiptene şi prin Sfânta Scriptură. Branham era unul dintre categoricii  apărători ai vindecării necesare şi a transmiterii duhului prin punerea mâinilor. El avea putere de vindecare de  necrezut şi simţea adeseori călduri în mâini, atunci când atingea locul bolnav. Prin puternicele sale capacităţi  oculte, el putea să recunoască bolile şi păcatele chiar şi la oameni pe care nu-i cunoştea. Făcea aceasta prin  inspiraţie „medium-ală”, mişcarea, care de cele mai multe ori îi punea la dispoziţie baza organizatorică, erau  oameni de afaceri ai deplinei Evanghelii.

Când Branham a murit, Demos Sakarian scria: „Reverendul Branham a făcut adeseori afirmaţia că singura  comunitate de care aparţinea era aceea „Oameni de afaceri ai deplinei Evanghelii”. Trebuie remarcat că această  comunitate a avut o enormă influenţă financiară că şi organizatorică în răspândirea mişcării carismatice şi încă o  mai are şi azi.  Desigur că ar trebui citate şi alte exemple concludente, dar fără excepţie în toate dai de acelaşi tipar de bază.

Oare prin aceste învăţături şi practicări de slujbe de vindecare nu revenim la nişte izvoare care sunt cât se  poate de periculoase? După Apocalipsa 13:3 o minune de vindecare va fi odată în gura întregii lumi; Supraomul  Anticrist, va fi vindecat de o rană de moarte de care toată lumea se va mira. O privire în literatura lumii, vădeşte  că tema de vindecare, în special în cadrul Erei Noi, este tema care stăpâneşte. Vrăjitoarele folosesc în seminarile  lor de la sine înţeles teme ca intuiţie, proorocie, vindecare intelectuală şi spirituală. Oare nu se întâmplă aici o  escatologie (doctrină privind soarta omului după moarte), o conducere spre o manifestare supranaturala a  viitorului amăgitor (Apocalipsa 13:13-14) şi anume atât în domeniul lumesc cât şi în cel creştinesc? Noi trăim  chiar în zilele noastre, o adevărată revărsare a spiritismului. Ziarul „Die Welt”, vorbeşte despre cum Satan  materializează viaţa sufletească a acestei generaţii, împărăţia morţilor îşi face intrarea cu putere.

Astfel a explicat Wimber într-o solie către membrii bisericii sale, de curând: „Vor apare oameni care au văzut pe  Domnul Isus Cristos şi care vor face semnele şi minunile unui apostol. Noi nu am mai avut oameni de felul acesta  din primul secol. Totuşi, dacă Dumnezeu a întrebuinţai acest lucru la început, de ce să nu facă acest lucru şi la  sfârşit? Mai departe va exista o nouă înţelegere a supranaturalului. Apariţii de îngeri vor fi ceva obişnuit în  adunări şi chiar Domnul Însuşi va apare în săptămânile, lunile sau anii următori. Vindecările vor deveni atât de  obişnuite, încât şi copiii vor fi în stare să le facă pe temei obişnuit… chiar şi învieri din morţi vor deveni un bun  general…. Apoi veţi vedea evanghelişti care vindecă, care vor ridica mâinile lor sus şi din ele va ţâşni lumină.  Dacă aceasta lumină va întâlni pe cineva care este bolnav, acela va fi vindecat imediat. Veţi vedea mâini şi alte  membre amputate crescând la loc dacă lumina din mâinile lor le va întâlni.”

Unii din cei care au luat parte la congresele lui Wimber şi Bonake, relatează despre experienţe psihice puternice  ca: odihnă în duh, stări fermecătoare, simţământ nemaiauzit de fericire, râsete şi plânsete în duh, etc. Este oare  „Al treilea val” al lui Wimber şi apariţiile însoţitoare ale altor evanghelişti vindecători, ceva nou? Acestor  susţinători ai „evanghelizărilor Power” nu trebuie să li se sustragă pe nedrept nici un pasaj despre seducerea  spirituală care este publicată în „War on the Saints”. Sub tematica cum poate un duh fals să se manifeste în  timpul unei propovăduiri şi chiar şi printre copiii lui Dumnezeu, autorii Evan Roberts şi Jessie Penn-Lewis relatează  în parte anticiparea uluitoare a evenimentelor actuale. Majoritatea celor prezenţi nici nu doresc să recunoască  amestecurile strecurate acolo. Unii cad pe jos, fără puterea de a suporta mai departe emoţia încordată. Alţii  sunt aruncaţi încolo şi încoace de către o putere supranaturală iar alţii încep să strige extatic. Vorbitorul  părăseşte amvonul şi trece mai departe pe lângă un tânăr, care este conştient de o stare de extaz, ce mult timp  nu-l părăseşte. Mulţi râd într-un torent de fericire. Alţii au primii într-adevăr ajutor şi binecuvântări duhovniceşti  prin expunerea Cuvântului lui Dumnezeu şi prin acţiunea netulburată a Duhului Sfânt, înainte de a se atinge acest  punct culminant. Din acest motiv ei iau următoarele apariţii ciudate, venind de la Dumnezeu. Ei nu pot face  deosebirea între cele două curente cu totul diferite venite prin acelaşi canal. Dacă se îndoiesc de degenerare  atunci ei se tem ca să lupte împotriva convingerii lor interne, care le spune că începutul a fost de la Dumnezeu.  Alţii ştiu bine că judecata lor duhovnicească trebuie să respingă manifestările menţionate, însă din cauza  binecuvântărilor (avantajelor) primite ei înăbuşe reflectarea lor asupra acestui lucru şi spun: „Noi nu putem  înţelege de fapt aceste apariţii fizice. Însă nu este necesar să înţelegi tot ce face Dumnezeu. Noi ştim numai că  propovăduirea adevărului a fost de la Dumnezeu şi că a corespuns nevoilor noastre. Nimeni nu poate pune la  îndoială sinceritatea şi motivele curate ale vorbitorului… de aceea cu toate că noi nu înţelegem restul şi admitem  că ne îndepărtează, totuşi totul trebuie să fie de la Dumnezeu”. Această rază de lumină luminează starea de  amestec în care spre exemplu a ajuns Biserica de la trezirea din Wales, căci aproape fără excepţie în fiecare ţară  unde a început o viaţă nouă după scurt timp a fost amestecat un duh amăgitor cu cel adevărat. Şi tot aşa  aproape fără excepţie a fost primit falsul împreună cu veritabilul pentru că cei credincioşi nu au avut cunoştinţă  despre posibilitatea unor astfel de influenţe care concurau.

Nu se cunoaşte nici o religie, oricât ar fi ea de falsă care să nu aibă în oferta ei vindecarea în vreo formă  oarecare.  Pe drept cuvânt se plânge Peter May: „Accentuarea care se pune astăzi pe vindecări acţionează nevrotic.  Exteriorizarea, ceea ce se vede şi este temporar sunt împinse înainte ca punct central, în timp ce interiorul,  nevăzutul şi veşnicul sunt neglijate. Prin aceasta vom fi abătuţi de la valoarea pozitivă a suferinţei… Se ajunge  acolo, că acela care umblă cu semne şi minuni, şi care împinge înainte ceea ce este imediat şi spectacular, acela  neglijează îngrijirea bolnavilor cronici. Această unilateralitate lasă să parvină o falsă aşteptare privitor la  sănătate şi existenţa mântuirii, şi sapă la rădăcina siguranţei mântuirii acelora care nu sunt vindecaţi. Cu privire  la sănătatea duhovnicească a bisericii aceste fapte sunt de o importanţă considerabilă”.

CAPITOLUL 24  ÎNCURAJEAZĂ BIBLIA RELATĂRILE DESPRE MINUNI?

În Biblie ni se spune cum cineva din locuinţa morţilor voia să facă misiune. Intenţiile sale erau curate şi socotite  bune. Este vorba despre omul bogat care este amintit în Luca 16:19-31. El doreşte ca un mort, anume Lazăr, să  învie pentru a-i avertiza pe cei cinci fraţi ai săi. De o astfel de minune oamenii nu se vor mai îndoi şi se vor  pocăi. El a primit răspunsul: Au pe Moise şi pe prooroci, să asculte de ei”.

Dar acest lucru nu era destul de clar pentru omul bogat şi din locuinţa morţilor a venit cuvântul „Nu, ci dacă va  învia cineva din morţi, atunci se vor pocăi”.  Altfel spus: „Biblia este bună, însă cuvântul nu ajunge. Noi avem nevoie de semne, minuni, vindecări, viziuni,  învieri din morţi, etc, şi numai atunci se va întâmpla ceva pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Atunci va fi o creştere  a adunării uluitoare, atunci oamenii vor crede şi se vor pocăi”.

Aceasta era o propunere venită de jos din „locuinţa morţilor”. Şi deoarece această „locuinţă a morţilor” (împărăţia  lui Satan) se măreşte din nenorocire în zilele din urmă din ce în ce mai mult (Apocalipsa 6:8) paralel cu aceasta  cresc şi propunerile şi chemările spre semne mari şi fapte foarte mari. Se dovedeşte prin aceasta că s-a băut  dintr-un izvor străin.

Cameron Peddie, amintit mai înainte, scria deja despre situaţia de atunci (din timpul războiului) din Anglia: „Dacă  preoţii noştri ar şti câţi oameni din biserica lor caută „medii” spiritiste, şi cum de la ele aşteaptă să împlinească  slujba de vindecare, ar rămâne uluiţi”.

Cine se mai miră că în Anglia aproape toate cercurile evanghelice sunt pătrunse de mişcarea carismatică? Acolo  abia mai există acea frică a relaţiilor dintre grupe. În această privinţă din nefericire trebuie să se constate că  vindecătorii spiritişti înregistrează, atât în lume cât şi în interiorul adunărilor, sub o evlavie camuflată, mari  succese.

Bogatul trebuie în orice caz să ia cunoştinţă că nu o minune îl convinge pe om, ci numai Cuvântul lui Dumnezeu:  „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi” (Luca 16:31).

CAPITOLUL 25  ORICE VINDECARE ESTE DE LA DUMNEZEU?

Walter Hollenweger a fost deschizătorul de drum hotărâtor pentru mişcarea penticostală şi carismatică. Cartea  sa „Creştinătatea entuziastă” a contribuit în mod vădit la recunoaşterea acestor curente ca fiind total  bisericeşti. El nici nu mai ascunde sub aparenţe false această conturată stare de lucruri privind înrudirea  spirituală dintre vindecătorii spiritişti şi evangheliştii care vindecă. În referatul său despre vindecare, la  conferinţa de cercetare a mişcării penticostale şi carismatice profesorul Hollenweger declară foarte deschis:  „Orice vindecare vine de la Dumnezeu”. Hollenweger a accentuat că el nu a vrut să facă nici o deosebire de bază  între darul vindecării de la „vindecătorii din lumea a treia şi cel al darului de vindecare creştinesc. Hotărâtor ar fi  contextul în care este practicat darul”.

Şi într-un alt domeniu se arată această înrudire spirituală. Se obişnuieşte în adunările de vindecare cu John  Wimber, Wolfram Hopfermann sau alţii, să se pună mâinile pe locurile bolnave atât cât atingerea este posibilă. În  Biblie nu se găseşte nici un model şi nici chiar în slujba ucenicilor lui Isus, respectiv la apostolii Săi. Totuşi unul  dintre primii, dacă nu chiar primul, care a indicat ca pacienţilor să li se pună mâinile pe locul bolnav şi prin  contemplarea prietenoasă a bolnavului să i se transmită puterea de viaţă, a fost Frenz Mesmer. El este însă şi  întemeietorul aşa numitului „magnetism animalic” şi deschizătorul de drum al spiritismului.

O gândire magică cere întotdeauna un punct de atingere în special în contact direct cu locul bolnav. Prin acest  contact vizibil se aşteaptă o acţiune sau o pătrundere ca un curent al puterii vindecătoare. Nu este vorba de o  umblare prin credinţă ci prin vedere şi pipăire.

Kenneth Hagin, conducătorul care vindeca prin minuni, al mişcării populare „Faith Movement” din America,  mişcare care creşte mereu, spune într-un mod foarte deschis: „Eu pun mâinile la îndrumarea Capului Bisericii, Isus  Cristos şi în ascultare faţa de legea atingerii şi transmiterii. Contactul mâinilor mele transmite puterea de  vindecare a lui Dumnezeu. Ea este aici… Ea vă va vindeca pe toţi dacă o veţi îmbina cu credinţa”.

Tot aşa o formulează şi John Wimber, respectiv soţia sa Carol: „Noi nu recunoscusem că ceea ce Dumnezeu dă  cuiva pentru el personal prin punerea mâinilor, poate fi transmis şi altora”.

Aici mijlocitorul este şi un mijlocitor magic, chiar dacă nu prea adesea, spre liniştirea sufletelor credule, ei spun  că nu pot vindeca ei ci numai singur Isus. Acest lucru nu schimbă nimic, deoarece de fapt acesta este  „medium-ul” unui duh înşelător care vindecă prin el şi care are nevoie de acea atingere.

Învăţătura lui Kenneth Hagin este deosebit de rea deoarece ea susţine că Isus nu a murit numai fizic ci şi  spiritual. După răstignirea Sa, El s-ar fi prăbuşit fără putere în iad şi că acolo timp de trei zile şi trei nopţi a fost  chinuit de diavolul şi probabil aşa a făcut mântuirea noastră. Această afirmaţie a condus chiar la dezbinări  considerabile şi controverse puternice în rândul mişcării carismatice din ultimii ani.

CAPITOLUL 26  SUFLUL AMĂGIRII

Oare din susnumitele fapte nu reiese în mod aproape inevitabil concluzia, că aceste semne şi minuni cad tocmai  în timpul amăgirilor vestite pentru vremurile din urma? (2 Tesaloniceni 2:9). Că aceste amăgiri vor fi în mod  deosebit eficace în ultimele zile, iar lucrul acesta ni l-a povestit Noul Testament (Matei 24:11-28)?

Într-un mod remarcabil expune Gerhard Maier în comentariul asupra capitolului 24 din Matei. „Surprinde faptul că  Isus pune păzirea de amăgire chiar la început. Amăgirea este pentru adunare mai periculoasă decât prigonirea,  căci prigonirea uneşte adunarea, pe când amăgirea o dezbină. Prigonirea lasă să iasă la iveală ce este veritabil,  amăgirea lasă să triumfe ce este fals…  Însă ce era cel mai grozav lucru în acele timpuri? Suferinţele fizice? Nu! Catastrofele şi războaiele? Nu! Prigoana?  Nu! Versetele 23-27 ne dau răspunsul: Amăgirea… Din aceasta se înţelege cât de necesară este lupta împotriva  învăţăturii eretice”.

Acest lucru ne aminteşte de înştiinţarea pe care o citim în Epistola lui Iuda; noi trebuie să luptăm pentru credinţa  care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.  Astfel aş vrea să repet cuvântul de înştiinţare al lui Wilhelm Busch, pe care l-a spus în legătură cu efectuarea de  minuni ale evanghelistului vindecător, germanul Hermann Leiss: „Diavolul se poate preface într-un înger de  lumină”, aşa cum ne spune Biblia. Se poate deci întâmpla ca o mişcare să slăvească numele lui Isus şi să aibă  totuşi un duh „străin” un foc „străin” (Levitic cap. 10)…

Minunile nu dovedesc nimic, căci după Apocalipsa 13:13 şi duhul din locuinţa morţilor face minuni.. Nu! Cu acest  duh noi nu vrem să avem de-a face!… Inima noastră strigă după trezire, însă nu pe acest drum al vechii sau noii  mişcări lansate de penticostalism. Nu! Pe acest drum, nu!”

CAPITOLUL 27  SEMNE ŞI MINUNI

În concluzie trebuie să mai adăugăm următoarele: la manifestările de azi pentru semne şi minuni, în general se  face referire la cartea Faptele Apostolilor. Se susţine că dacă Dumnezeu este acelaşi, ieri şi azi şi în veci, atunci  se va arăta şi în zilele noastre această putere supranaturală.

Desigur că Dumnezeul Cel Viu şi Atotputernic poate să facă şi să intervină în mod supranatural, dar numai cum  găseşte El cu cale. Totuşi în primul rând este de constatat că în textele unde este vorba de revenirea lui Isus,  aceste noţiuni de „semne şi minuni” nu sunt amintite nici neutru nici măcar pozitiv ci numai în legătură cu  amăgirea. Că Domnul nostru este acelaşi în toate timpurile, nu este nici o îndoială, însă acest lucru nu înseamnă  pe departe că El lucrează exact în acelaşi mod şi în zilele noastre (Evrei 1:1).

Noi credem Sfânta Scriptură pe cuvânt şi anume că Dumnezeu a făcut minunile Bibliei. Totuşi se poate stabili că  în decursul istoriei harului au existat numai anumite perioade în care semnele dumnezeieşti şi minunile au avut o  însărcinare specială, adică au apărut mai frecvent. În timpul Bisericii primare de exemplu, este valabil Evrei  2:3-4: „Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care după ce a fost vestită  întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei care au auzit-o. În timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne,  puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa”.  Este cunoscut că Domnul a întărit mărturia în mod obişnuit pe doi sau trei martori şi în versetele 3 şi 4 avem cei  trei martori ai Noului Legământ.

Primul martor este Domnul Isus, „a fost vestită întâi de Domnul”. Apoi urmează apostolii care prin văz şi auz au  confirmat mărturia Cuvântului, căci este scris: „Ne-a fost adeverită de cei care au auzit-o”. Ca al treilea martor  este amintit Dumnezeu Însuşi care a întărit Cuvântul Sau prin semne şi minuni. De ce să mai lucreze Dumnezeu şi  astăzi aşa, după ce mărturia a fost pe deplin făcută’? Dacă cercetam aceste versete mai îndeaproape, atunci  vom constata că predicatul propoziţiei principale este la pasiv şi stă în „aoristul” (aspect momentan al unei  acţiuni trecute) indicativului. Deci aici este în mod lămurit o formă a trecutului. Scriitorul Epistolei către Evrei  vorbeşte prin aceasta la vremea lui, deja în trecut. Versetul 4 stă atunci în forma prezentului, acesta însă este  un genitiv absolut, aşadar este coordonat şi subordonat temporar predicatului propoziţiei principale. Forma de  trecut în aceste versete ale Epistolei către Evrei ne da o lămurire, că Dumnezeu în timpul lui Isus şi la începutul  timpului Bisericii a lucrat şi a acţionat prin semne. Dacă de exemplu, ne amintim de felul lui Dumnezeu de a  judeca pe Anania şi Safira (Faptele Apostolilor 5), atunci este clar că în ziua de astăzi aceasta nu este formă  normală de pedepsire a păcatului la cei credincioşi de către Dumnezeu!

Versetele din Marcu 16:17-20, care se citează adeseori de către curentele rătăcite sau alte grupe sectare  (mormoni, Ştiinţa Creştină) arată de asemenea spre timp, desigur în caracteristica semnelor lor cu aplicaţie la  Evrei 2:3-4.

Noi trebuie acum să avem în vedere următoarele: Exact acele idei din Evrei 2:4, adică semne, minuni, şi fapte de  putere care se găsesc numai în cinci locuri din Biblie ca expresie comună, le găsim din nou în 2 Tesaloniceni 2:9,  însă în altă ordine. Acolo vor fi descrise după cum este deja explicat, revenirea lui Isus şi evenimentele care vor  precede în mod nemijlocit această revenire. Aşadar vor apare încă odată aceste semne, minuni şi fapte de  putere care erau prezente la începutul Bisericii, însă cu alte semne premergătoare. Şi aici mişcarea carismatică  împlineşte într-un anumit sens Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă nu s-ar fi auzit niciodată despre astfel de curente,  ar trebui ca numai pe baza proorociilor biblice să admitem că exact aşa ceva va veni şi va trebui să se  răspândească. Totuşi, de data aceasta izvorul nu este din Dumnezeu ci aşa cum se spune fără echivoc, aşa cum  scrie 2 Tesaloniceni 2:9, din partea lui Satan. Acest lucru ni-l arată în mod destul de lămurit şi istoria mişcărilor  penticostale şi carismatice. Dacă la prima vedere se încearcă probabil, în sens pozitiv, să se refere la  evenimentele Bisericii primare şi se folosesc chiar aceleaşi concepţii, totuşi se ascunde ceva cu totul diferit în  spatele acestui lucru. Dacă duhovnicii treji privesc în culisele acestora, atunci ei vor afla în mod obişnuit un izvor  ocult. Noi am expus deja cum acest lucru indică un teren fertil şi bun pentru tendinţa spre semne şi minuni şi  carisme speciale.

Afirmaţia din Evrei 2:3.4 ar putea lămuri de ce paragraf ele din Biblie care se ocupă de timpul dinaintea revenirii  lui Isus (care în unele privinţe corespunde zilelor noastre) menţionează noţiunile de semne şi minuni, după cum  s-a amintit numai în legătură cu seducerea.

Locul amintit mai sus din 2 Tesaloniceni 2:9-10 sau Matei 24:24 „…Ei vor face semne şi minuni mari până acolo  încât dacă ar fi cu putinţă să înşele chiar şi pe cei aleşi” sau Apocalipsa 13:44 „…şi amăgea pe locuitorii  pământului prin semnele…”.

Pornind de la aceste pasaje biblice, cercurile carismatice deduc mereu alte pasaje „întortocheate” din Biblie şi  anume Faptele Apostolilor 2:17-18. Ele sunt prezentate într-o lumină nouă ca pretinse împliniri în ziua de azi a  pasajelor din Ioel sau Marcu 16:17,18. Aici este vorba despre începutul timpului Bisericii. Pentru sfârşitul timpului  de har însă, după cum este expus mai sus, rezultă o cu totul altă imagine.

Într-un mod interesant îşi însuşeşte aceste versete din Epistola către Evrei şi cunoscutul învăţător biblic şi  foarte mult umblatul misionar Michael Griffith. În legătură cu darul de vindecare el scrie: „Noi ar trebui să  observăm că locul recomandat din Evrei 2:4 dă să se înţeleagă că semne, minuni şi fapte de putere şi daruri sunt  o atestare specială a mărturiilor apostolice pentru cuvintele Domnului Isus despre care apostolul Pavel le explică  corintenilor că această calitate de apostol a fost dovedită în afara lor cu toată răbdarea prin senine, minuni şi  puteri. Un puternic argument se poate deduce de aici în special atunci când minunile şi seninele se aduc ca  dovadă în legătură cu slujirea apostolilor din vremea de început. Este vorba de afirmaţia că darul acesta a  încetat să existe. Se pare că Luca în mod intenţionat a ales exemple ca să adeverească slujbele apostolice atât  lui Petru cât şi ale lui Pavel. Desigur în Sfânta Scriptura lucrarea de acţionare prin minuni din Vechiul  Testament este concentrată în mod vădit pe anumite perioade ale istoriei ca un tot, cum ar fi de exemplu ieşirea  din Egipt şi timpul în care a trăit Ilie şi Elisei. De asemenea se poate argumenta că noi ne putem aştepta ca  slujirea Domnului Isus şi certificarea mărturiei apostolilor să poată să mai aibă o astfel de perioadă. Noi am  înregistrat şi o rarefiere relativă a minunilor la apostoli, cum ar fi învieri din morţi, lipsind complet vindecarea  leprei şi a orbirii (făcând abstracţie de orbirea temporară a lui Pavel). Totuşi în timp ce pe de o parte noi  recunoaştem relativa lipsă a minunilor, ar trebui pe de altă parte să ne rezervăm şi pentru posibilitatea  existenţei  unor astfel de minuni şi astăzi, în special probabil în primitivele situaţii de pionierat, acolo unde  necesitatea certificării mărturiei apostolice ar fi necesară… Eu trebuie totuşi să relatez că am cunoscut misionari  în ţinuturi deosebit de grele şi aspre, care în mod special se rugaseră pentru darul de a face minuni. Mie nu-mi  este cunoscut nici un caz de ascultare a acestor rugăciuni.

Acest lucru explică şi faptul pentru ce la o verificare mai atentă a unor astfel de cazuri care s-au pretins,  însănătoşiţi cu ocazia unei campanii de vindecare, au experimental mari decepţii?

Astfel se relatează despre următoarea întâmplare care a fost cercetată: „După o campanie de vindecare a lui  Prince Vanconner, au fost proclamate 350 de cazuri de vindecaţi. Diferiţi creştini s-au întrunit laolaltă ca să  cerceteze adevărul acestei afirmaţii. Rezultatele au fost: 39 cazuri au murit în timp de şase luni de boala de care  se pretinde că au fost vindecaţi, 5 cazuri au devenit bolnavi psihic, 301 cazuri după şase luni au revenit la  vechea boală (chiar ei au mărturisit sincer acest lucru), despre cinci s-a relatat că au fost într-adevăr vindecaţi,  totuşi au suferit neplăceri psihomatice trebuind să li se administreze tratament adecvat.

După aceasta s-a făcut următoarea comparaţie:

Minuni biblice – întotdeauna eficiente – nici o recidivă – vindecare aproape imediată – învieri din morţi- nici o dependenţă de tehnica psihologică văzută

Minuni moderne – de obicei ineficiente – recidive recunoscute, mărturisite – de obicei nu deodată, foarte adesea treptat – nici o înviere – tot felul de boli  – de obicei neplăceri, (supărări) psihomatice – dependenţă surprinzătoare de tehnica psihologică

CAPITOLUL 28   DE CE DEPINDE

Multor creştini treji şi multor adunări li se aduce astăzi reproşul: „Vouă vă lipseşte împuternicirea, vă lipseşte puterea, la voi nu este totuşi aşa cum ar trebui să fie după Biblie!”

Dacă vrem să fim sinceri, atunci în faţa acestui reproş noi trebuie să ne aplecăm. Oricine care ar spune despre el  că totul este în ordine, ar trebui să se socotească făţarnic. Însă alternativa pentru a primi o adevărata viaţă de  credinţă, nu este metoda rapidă de punere a mâinilor, primirea rapidă a unei „a două binecuvântări” prin atingere  sau botezul cu Duhul Sfânt, să ai evenimente senzaţionale în viaţă, carisme şi experienţe fanteziste. Toate  acestea duc în final la înălţarea de sine. Calea biblică de a ajunge la mai multe roade ale Duhului este alta. Numai  o sigură dată scrie în Biblie faptul că Tatăl aleargă, că Creatorul aleargă cu paşi mari în întâmpinarea creaţiunii  Sale şi anume în istoria fiului pierdut. Aici avem cazul când cineva avea parte de binecuvântare, de belşug şi de  harul lui Dumnezeu cu viteza vântului.

Pastorul Busch a pus odată întrebarea: „Cui i-a alergat Tatăl în întâmpinare? Oamenilor mari ai acestei lumi, sau  celor evlavioşi, sau credincioşilor din biserici? Privitor la tema noastră ar trebui să lărgim întrebarea: „..sau  oamenilor care năzuiesc spre mai multe daruri ale Duhului, spre botezul cu Duhul Sfânt sau care vor mai multe  experienţe?” Nu! Ci Tatăl aleargă în întâmpinarea celui păcătos care cere iertare: „Tată, am păcătuit împotriva  cerului şi împotriva Ta” (Luca 15:21). Dacă noi păşim în felul acesta înaintea Domnului nostru, atunci primim în  grabă harul; binecuvântarea, plinătatea şi puterea lui Dumnezeu.

Acesta este drumul spre inima lui Dumnezeu, drumul spre mai multă putere duhovnicească: pocăinţa! În scrisorile  către biserici sunt prezentate stări foarte demne de plâns. Este posibil ca în viaţa de credinţă să existe în  realitate şi paşi înapoi, însă nici unei Biserici nu-i reproşează Domnul Isus că nu ar fi primit botezul cu Duhul Sfânt  sau chiar faptul că ar avea prea puţine daruri. Totuşi El spune de cinci ori: Pocăieşte-te!

Să dea Domnul să primim har să mergem zilnic pe drumul crucii, pe drumul zdrobirii noastre şi al ascultării, ca din  acestea să primim mereu harul, binecuvântarea şi puterea lui Dumnezeu, ca în aceste zile din urmă să putem  birui şi în toată curăţia să ducem o viaţă care să-I facă cinste lui Dumnezeu şi să lase în urmă binecuvântări.

Mai multe materiale pentru Theophilos   şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:   http://www.theophilos.3x.ro

Un gând despre &8222;SUBTILA SEDUCERE A BISERICII&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s