SUBTILA SEDUCERE A BISERICII

SUBTILA SEDUCERE A   BISERICII

de Alexander Seibel

 CUPRINS:

Cuvânt înainte

Introducere

1. Pasivitate – binecuvântare sau blestem?

2. Teoria identităţii

3. A urma pe Isus şi rugăciunea în mod activ sau pasiv

4. Biblia ne porunceşte: „Împotriviţi-vă!”

5. Cuvânt sau imagine

6. Pasivitatea în curentele religioase

7. Valul crescând al pasivităţii

8. Căderea pe spate

9. Pierderea controlului de sine

10. Punerea mâinilor într-un fel nebiblic

11. Paralele între Era Nouă şi mişcarea carismatică

12. Infiltrare crescândă

13. Experienţa peregrinării sufletului

14. Renaşterea misticismului

15. Slujbe de vindecare: îmbogăţire sau seducere?

16. O slujbă de vindecare populară

17. Vindecătorii spiritişti şi simptomele însoţitoare

18. Cum a fost redescoperită însărcinare de vindecare

19. Există vreo însărcinare biblică pentru a vindeca?

20. George Benett şi experienţele sale de vindecare

21. John Wimber şi „al treilea val” al Duhului Sfânt

22. Influenţa Agnes-ei Sanford

23. Vindecători prin minuni

24. Încurajează Biblia relatările despre minuni?

25. Orice vindecare este de la Dumnezeu?

26. Suflul amăgirii

27. Semne şi minuni

28. De ce depinde

Mai multe materiale pentru Theophilos   şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:   www.theophilos.3x.ro

CUVÂNT ÎNAINTE

Evenimentele iraţionale sunt în momentul de faţă într-o ascendentă de necrezut şi se răspândesc asemenea unei  epidemii. Aproape în acelaşi timp valul drogurilor atinge o dimensiune de proporţii incredibile. Paralel cu aceasta în  cercurile creştine se constata un nou entuziasm pentru evenimente „spiritiste” şi experienţe ameţitoare.  Aceste desfăşurări sunt ele oare numai întâmplătoare sau există nişte legături? Există probabil vreo legătură între  trecutul drogurilor şi evenimentele carismatice? Cum se poate clasifica ceea ce se răspândeşte prin mişcarea  New Age – Era nouă: val de pasivitate sau val de meditaţie?

Noi am ajuns într-un moment când oamenii sunt constrânşi tot mai mult a se lăsa cârmuiţi şi îndreptaţi către o  lume supranaturală. Este oare neapărat nevoie la cei credincioşi de Duhul Sfânt de fiecare dată? Autorul cărţii de  faţă arată aici ilegalităţi, cu care fiecare cititor critic va fi de acord.  Pe lângă o astfel de întoarcere consecventă spre supranatural, omenirea care devine din ce în ce mai bolnavă,  are nevoie tot mai mult de vindecare pentru trupul său propriu, pentru suflet, însă şi pentru vindecarea naturii şi  vindecare pentru globul pământesc, care este bolnav de moarte.

Dintre numeroşii oameni ai Erei noi care se ocupă cu terapeutica şi cu vindecarea prin minuni, în ultimii ani a ieşit  la lumina rampei o altă grupare care se pricepe la vindecarea supranaturală. Aceştia sunt vindecători creştini  religioşi carismatico-penticostali. Ei lucrează cu semne şi minuni şi doresc prin aceasta, nu numai să  însănătoşeze oameni în trup şi suflet, ci vor să călăuzească pe oamenii care caută ajutor şi spre mântuirea  veşnică a sufletului lor. Ei au în gură „Cuvântul lui Dumnezeu” şi îndeamnă publicul la pocăinţă şi întoarcere la  Dumnezeu, de la o viaţă păcătoasă la o credinţă în Isus Cristos.

Privite pe dinafară, fireşte că aceste fenomene de vindecare, abia se deosebesc de acelea ale vindecărilor de la  Era Nouă sau vindecătorilor spiritişti. Supranaturalul se prezintă asemănător în părţile principale atât aici cât şi  acolo.  Totuşi aceste semne şi minuni arată limpede spre o altă direcţie religioasă şi anume spre cea creştină. Ce putem  spune despre acest fel de vindecători? Se poate să te încrezi în ei cu bună ştiinţă. Ce fel de informaţii biblice se  pot alege de aici pentru ca să se judece lucrarea, acestor judecători spiritişti creştini? Această carte vrea să fie  sprijin tuturor acelora care întreabă şi sunt îndoielnici, şi care caută o orientare şi un ajutor.   Ulrich Skambraks

 INTRODUCERE

Cartea prezentă este rezultatul mai multor prelucrări despre întrebările actuale. În special temele de vindecare şi  slujba de vindecare au o tot mai mare putere de atracţie şi desfăşoară o anumită dinamică specifică. Pe lângă  aceasta se observă tot mai mult o nesiguranţă crescândă a credincioşilor faţă de aceste accentuări. Este oare  aceasta expresia unei mai mari puteri sau poate fi vorba chiar de o subtilă seducere?

Chiar şi fenomenul de cădere înapoi din adunările carismatice nelinişteşte comunitatea şi pune probleme. Din  această cauză am fost rugat mereu să iau atitudine.  Aici zace problema unor recapitulări şi al unei prelucrări a diferitelor subiecte din acest domeniu. O recapitulare în  mod special asupra capitolului despre slujbele de vindecare şi chiar despărţită de expunerile anterioare care să  poată fi citită.  Dorinţa şi rugăciunea mea este ca această carte să înlesnească cititorului judecarea actualelor curente în mod  biblic. Acest lucru să ne dea curajul ca să luăm din nou sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu.    Alexander Seibel

 CAPITOLUL I PASIVITATE – BINECUVÂNTARE SAU BLESTEM?

„Transă” a devenit în zilele noastre un cuvânt la modă. Astfel s-a văzut la marginea „Sommer-ni” din Berlin săli  întregi de dormit cu femei în „transă”. Sub starea de hipnoză se vrea ca din adâncul sufletului feminin să se  mediteze asupra „catastrofei care ne stă înainte”.

„Meditaţia” a devenit de asemenea un cuvânt la modă. Acest lucru este recomandat într-o terapie (metoda de  vindecare a unei boli) creştinească de grijă sufletească (pentru suflet) a societăţii „Meditaţia Zen”şi „Experienţă  personală meditativă”.

„Ocupaţia cu visurile” şi „tălmăcirea visurilor” au devenit tot atât de actuale, ca şi jocurile grupo-dinamice,  antrenamentul autogen, exerciţii de respiraţie, etc. Pe un val al acceptării şi cu tot mai mult entuziasm,  avându-se în vedere conflictele sufleteşti care cresc mereu, se îmbrăţişează tot mai multe metode care au ca  rădăcină în ele caracterul de pasivitate, şi se speră ca prin ele sa se găsească vindecare într-o vreme de  nesiguranţă.

Este necesar de amintit acest lucru, deoarece astfel de metode au pătruns foarte puternic în biserici, în  bisericile libere, şi pe care mulţi credincioşi le acceptă fără critică. Chiar şi meditaţia Yoga pare unor credincioşi  cheia unui echilibru sufletesc. Se aminteşte plângerea lui Dumnezeu în proorocul Ieremia: „Căci poporul Meu a  săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin  apă” (Ieremia 2:13).

Se poate să rămâi neutru faţă de astfel de metode? Oare nu s-ar părea în primul rând ca ele să fie privite ca  pozitive, deoarece unii prin ele au dovedit că au experimentat uşurări subiective? Câte feţe strălucitoare visează  marile avantaje ale meditaţiei în transă. Oare nu se pot extrage de aici câteva lucruri de folos pentru creştini, şi  cele mai bune sa se recomande credincioşilor într-un cadru creştinesc? Sau poate aici să existe primejdii legate  de acest lucru?

Pentru a lămuri mai îndeaproape, trebuie să pătrundem în natura pasivităţii. Păreri în legătură cu acest fenomen  ne procură probabil rezultatele cercetărilor oamenilor de ştiinţă erudiţi ai lumii. În legătură cu cercetările asupra  creierului, numele lui Wilder Penfield şi Sir John Eccles, au obţinut un renume mondial. Eccles este deţinător al  premiului Nobel şi probabil cea mai mare capacitate pe acest tărâm. În prezentarea cărţii sale „Eul creierului” se  poate acum recunoaşte cât de falsă este teoria identităţii a materialiştilor.

CAPITOLUL 2  TEORIA IDENTITĂŢII

Ce vrea să se exprime acum prin această teorie? Chipul materialist al lumii, care în zilele noastre este infiltrat în  diferite faţete şi îmbrăcăminţi în imaginea oamenilor, nu admite existenţa unei realităţi nevăzute sau a unei  personalităţi nevăzute de sine stătătoare pe care o putem denumi suflet sau duh.

Personalitatea omului după această teorie ar fi numai totalul descărcării foarte complicate şi de natură  electrochimică a creierului. Creierul este prin urmare identic cu persoana mea. Fără creier nu există persoană şi  dacă creierul moare, după această teorie se stinge şi personalitatea omului.

Cei doi savanţi erudiţi au recunoscut însă că această părere nu corespunde realităţii. Rezultatul cercetării lor, au  adus la cunoştinţă că creierul nostru se poate compara mai mult cu o maşină suprasofisticată, care însă nu se  poate conduce singură ci este servită de o parte nevăzută.  La acest volum mare de servire este vorba întrucâtva de o persoană nevăzută. Sir Eccles o numeşte „eul însuşi”.

Aceşti doi cercetători au recunoscut – lucrul acesta vrem să fie bine formulat – că creierul singur nu poate  gândi. Ceea ce gândeşte este o dimensiune a fiinţei nevăzute care, ca o instanţă superioară, se serveşte de  creier ca de o maşină. Creierul, în mare spus, este asemănător cu un pian. Hotărâtor nu este aşadar – după cum  arată comparaţia aceasta- pianul însuşi, ci acela care îl deserveşte, adică acela care cântă pe el. „Eul” nostru  gândeşte cu ajutorul creierului, aşa cum un programator conlucrează cu computerul său.

Deci, putem deduce următorul lucru: nu numai duhul meu poate să se servească de maşinăria complicată a  creierului, ci şi un alt duh pur şi simplu străin. Nici natura nu tolerează aici de fapt vreo sferă neutră. Dacă omul  singur refuză să întrebuinţeze creierul său, adică se transpune într-o stare de pasivitate, atunci cineva străin,  alt duh, se va servi de acest organ.  Cu primul fapt se înlănţuie fenomenul gândurilor de constrângere şi de blestemare, hulire, defăimare. Acest duh  este mult mai răspândit în zilele noastre, decât se crede general.

Oamenii nutresc gânduri, imagini, inspiraţii împotriva voinţei lor, literalmente impuse cu sila. Creştini care s-au la  Dumnezeu din starea de drogaţi, pot să istorisească despre acest lucru, cum la început ei erau chinuiţi de  presiuni, de închipuiri nedorite, ca şi de sclipiri de imagini din trecut. David Hunt a formulat acest lucru în felul  următor:  Sir John Eccles, deţinător al premiului Nobel şi cunoscut în lumea întreagă, a caracterizat creierul ca fiind o  maşină pe care şi un duh poate să o deservească. În mod normal personalitatea mea este „duhul” care se  serveşte de creierul meu. Dacă însă eu cedez în deplină cunoştinţă, adică predau de bună voie controlul unei  puteri pe care un spiritist sau un iniţiator în meditaţie o numeşte putere cosmică sau „medium”, atunci nimic nu  împiedică acest „duh” nou ca să mânuiască creierul meu şi să suscite prin aceasta evenimente care par foarte   însă nu sunt posibile.

 CAPITOLUL 3  A URMA PE ISUS ŞI RUGĂCIUNEA ÎN MOD ACTIV SAU  PASIV

Un misionar care a lucrat câtva timp în India, mi-a istorisit mie personal: dacă cineva merge în India la o  ghicitoare, ea spune în primul rând: „Goleşte-ţi mintea!”. Astăzi se aude tot mai adesea despre guru, învăţături  meditative, terapeuţi (călugări evrei din Egipt în primul veac după Cristos), grupe care se ocupă cu dinamica şi  alte propuneri ca: „Deschide-te”, „Lasă-te să cazi”, „Goleşte-te, afundă-te”, „Lasă-te să aluneci”, etc. În afară  de acestea hipnotizorul sau spiritistul cere să te predai pur şi simplu în mod pasiv unei alte voinţe sau duh. Acest  lucru îl spune orice hipnotizor, că el nu poate să reuşească nimic, dacă cineva în mod voit i se împotriveşte în  mod activ.

A urma pe Isus şi rugăciunea sunt tocmai opusul absolut al propunerilor mai sus amintite. În Biblie ni se spune:  Luptaţi, cereţi, căutaţi, bateţi, urmăriţi, împotriviţi-vă, fugiţi, apropiaţi-vă de Dumnezeu, deci opusul pasivităţii  este vegheaţi sau fiţi treji.

Aceste două fapte de bază trebuie aici în mod special să fie puse faţă în faţă. Duhul Sfânt luminează mintea şi  activează voinţa noastră, duhul înşelător însă întrerupe mintea şi acţionează – după cât de diferită este  infiltraţia – în mod puternic constrângerea. Duhul Sfânt te face veghetor, duhul înşelător te face pasiv.  Duhul Sfânt influenţează inima omului (Romani 5:5), duhul care rătăceşte se foloseşte de trupul omului (de firea  veche).

Duhul Sfânt acţionează controlul de sine. În Galateni 5:22 sunt enumerate roadele Duhului, între care este  amintita şi roada „enkrateia” adică înfrânarea poftelor, care poate să fie redată cu alte cuvinte şi prin controlul  de sine. Duhul înşelător caută el să aibă controlul direct, Duhul Sfânt însă lucrează în aşa fel ca eu să fiu capabil  să mânuiesc tot mai bine această maşinărie, ca să pot gândi tot mai lămurit, însă El niciodată nu va face direct  întreruperea. Acest lucru ar ţine de domeniul constrângerii. Dumnezeu însă respectă orânduirea Sa în creaţie şi  S-a mărginit aici pentru că El Îşi iubeşte creaţia Sa şi nu vrea să-l manipuleze pe om.

Unele exemple lămurite trebuie să demonstreze aceste ilegalităţi. În cartea „Relaţii cu lumea spiritelor” spiritistul  Greber sub titlul „Instruirea mediumului” scrie următoarele:  „El începe cu o rugăciune scurtă, face o lectură din Sfânta Scriptură şi cugetă asupra celor citite. După aceea,  cum s-a arătat mai înainte, el ţine mâna sa în care are un creion deasupra unei coli de hârtie şi stă liniştit în  aşteptare, fără nici o încordare spirituală. Dacă este constrâns la a scrie pe hârtie gânduri, care îi sunt inspirate  cu mare precizie, atunci el le scrie. Dacă mâna lui este pusă în mişcare printr-o putere străină atunci el  cedează”.

CAPITOLUL 4  BIBLIA NE PORUNCEŞTE: „ÎMPOTRIVIŢI-VĂ!”

Un tânăr mi-a istorisit despre evoluţia sa personală, adică drumul rătăcit pe care l-a parcurs înainte de a-L găsi  pe Isus. În timpul acesta el practica meditaţia „Zen” (secta budistă de meditaţie răspândită în Japonia).  Deodată, spunea el, şi-a pierdut controlul asupra mâinilor şi picioarelor. Pierderea controlului de sine este o  caracteristică clasică a duhurilor înşelătoare, presupunând bineînţeles, că nu există nici o cauză fiziologică.

Friedrich Nietsche care se socotea unic inspirat spunea: „Eu nu am putut alege niciodată, adică să fac o  alegere”.  În legătură cu acest citat a fost raportat probabil un citat din cartea „Tineri în transă”. Transă numim o stare în  care omul nu mai are control deplin asupra lui însuşi. Pentru a cădea în transă este îndeajuns privirea fixă într-un  glob de sticlă umplut cu apă, sau contemplarea concentrată a unui cerc alb de cretă pe o podea neagră. Nu  este în nici un caz neapărat necesară pentru aceasta prezenţa unui hipnotizor. Efectul autosugestiei sau al  autohipnozei este în general cunoscut.

Într-o repetare constantă a unor silabe sau a unor cuvinte se obţin rezultate asemănătoare. Aceasta este  tehnica TM (Mantra) sau „Chanteus” a aparţinătorilor lui Krishna. Prin această monotonie cu cântul Hare Krishna  trebuie să fie repetat zilnic de 1728 ori.  Se ajunge la o golire a minţii. Puterea străină cuprinde atunci pe om, care astfel i-a oferit condiţia cerută.  Victima ajunge în transă, admiraţie vie sau extaz, se acţionează ca ameţit şi se pierde destul de des controlul de  sine. Şi cuvântul entuziasm îşi are aici, în anumite cazuri, nu pe nedrept, rădăcina sa.

CAPITOLUL 5  CUVÂNT SAU IMAGINE

Şi oamenii credincioşi pot ajunge la astfel de efecte printr-o meditaţie evlavioasă camuflată. O golire pasivă  poate să se producă şi printr-o privire fixă necurmată la o luminare sau asupra unui obiect de meditaţie. Chiar şi  în misticism, lucrul acesta este predominant. Şi repetarea continuă a unor silabe sau cuvinte ca de exemplu:  „aleluia” poate să producă asemenea fenomene. Aceste explicaţii nu trebuie să ne facă să credem că nu mai  avem voie să stăm liniştiţi înaintea lui Dumnezeu ci trebuie să ţinem la timpul nostru liniştit, însă nu cu o minte  pasivă şi goală. Să ne amintim aici numai de Psalmul 1 sau Iosua 1:8, unde este amintit cum trebuie să cugetăm  la Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l învăţăm pe dinafară, lucru care înseamnă tocmai contrariul faptului de a sta cu  mintea inactivă.

Adevărurile duhovniceşti însă sunt procurate prin minte şi nu prin simţiri. Cine aude Cuvântul lui Dumnezeu şi-l  înţelege aduce multă roadă (Matei 13:23). „Cine are urechi de auzit să audă”, spune Domnul Isus de multe ori.  Nu se spune „Cine are ochi să vadă”. De aceea Sfânta Scriptura învaţă şi despre înnoirea minţii (Romani 12:2) şi  despre o cercetare intelectuală (Efeseni 5:10). Înţelegerea ce însemnează voia lui Dumnezeu (Efeseni 5:17)  indica o recunoaştere a ceea ce s-a auzit şi care este alimentată din Cuvântul lui Dumnezeu citit.

Acelaşi cuvânt grecesc „synioni” se găseşte şi pe lângă locul arătat deja în Matei 13:23 şi în Luca 24:45. Textual  se spune acolo despre Isus: „El le-a deschis mintea, ca sa înţeleagă Scripturile („synienai”). Însemnează o  înţelegere cu inima aşa cum scrie în Matei 13:15, chiar dacă şi în cazul acesta este formulat negativ.

În final, acest lucru este un rezultat al citirii Bibliei şi al ascultării faţă de pretenţiile Sfintelor Scripturi. Atunci  Dumnezeu deschide şi astăzi prin Duhul Sfânt înţelegerea pentru Cuvântul Său. „Căci cuvintele pe care vi le-am  spus Eu sunt duh şi viaţă (Ioan 6:63) spune Domnul Isus.

Imaginile oferite ochilor alimentează primordial firea veche iar consumul de imagini exagerat impresionează sfera  sentimentală a „eului propriu” şi acţionează în consecinţă ca atare: emoţionare, pasivitate şi o crescândă raţiune  spre duşmănie. Tocmai în ceea ce priveşte mintea, noi ar trebui ca st fim desăvârşiţi (oameni mari – maturi) (1  Corinteni 14:20), căci aşa ne învaţă Cuvântul.  Privitor la desfăşurarea din ultimele zile (din zilele din urmă) Biblia ne spune despre „…oameni stricaţi la minte şi  osândiţi în ce priveşte credinţa” (2 Timotei 3:8).

Această ostilă dezvoltare a raţiunii se reliefează toi mai mult. Înainte se mai spunea încă: „Strâng Cuvântul Tău  în inima mea ca să nu păcătuiesc împotriva Ta” (Psalmul 119:11). Astăzi se spune acest lucru lărgit: „Eu mă rog  mult, în special în limbi, ca să nu păcătuiesc”. Acest lucru ilustrează foarte clar deplasarea de la raţiune la  iraţionalism, în final de la cuvânt la imagine. Noi trăim astăzi într-un secol unde literatura este depăşită. Mai  înainte agentul cel mai mare al puterii era cuvântul, astăzi televiziunea şi video-ul au ajuns să arate imaginea  evenimentelor. Înainte se spunea: „Aşa este scris”, astăzi se aude însă tot mai mult: “Eu am trăit”.  Prin aceasta nu trebuie să se creadă că trăirile, experienţele ar fi în principiu rele sau că ele ar trebui să fie  negate.

Oricine Îl urmează pe Isus cu credincioşie va face experienţe cu Domnul său. Dar credinţa noastră nu se  întemeiază pe experienţe sau simţuri ci pe Cuvântul lui Dumnezeu şi pe realităţi. Totuşi nu întotdeauna simţurile  sunt de depreciat şi în principiu negative. Ceea ce se poate totuşi vedea astăzi, este o tot mai mare dislocare a  accentuării centrelor de greutate. Suntem tot mai mult orientaţi spre experienţe şi simţuri şi tot mai puţin spre  Cuvânt. Însă şi Duhul Sfânt poate să lucreze în noi în mod indubitabil sentimente. Totuşi, invers, sentimentele şi  o atmosferă emoţională nu va putea provoca lucrarea Duhului Sfânt.

De asemenea aceste realizări, nu trebuie să trezească impresia că mintea ar fi ultima instanţă a omului pentru  acceptarea adevărurilor duhovniceşti. Inima omului este aceea, adică adevărata şi lăuntrica sa personalitate,  căreia şi mintea îi este subordonată. Totuşi paşii de ascultare duhovnicească trebuie să treacă prin filtrul minţii  reînnoite prin care personalitatea omului se va respecta. O ocolire sau o întrerupere a minţii înseamnă însă a nu  ţine seama de personalitatea proprie, adică de voinţa omului. Acest lucru este străin de Duhul Sfânt.

CAPITOLUL 6  PASIVITATEA ÎN CURENTELE RELIGIOASE

Legitimitatea pasivităţii este preferată în cercurile penticostale şi carismatice. Dacă se spune acest lucru aşa de  direct, nu trebuie ca prin aceasta să cadă o judecată asupra situaţiei de copil al lui Dumnezeu. Chiar şi copiii  adevăraţi ai lui Dumnezeu pot primi un duh înşelător şi să fie manipulaţi aşa cum ni se arată în 2 Corinteni 11:4.  Şi un copil al lui Dumnezeu poate să devină pasiv. Petru nu are în vedere pe necredincioşi atunci când pronunţă  avertismentul: „Fiţi treji şi vegheaţi, căci potrivnicul nostru diavolul dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută  pe cine să înghită” (1 Petru 5:8).

În aceste cercuri se socoteşte însă în mod obişnuit că Duhul Sfânt trebuie să se folosească de un „medium” şi să  vorbească direct din ei. De aceea toate aceste curente încep – şi lucrul acesta se poate constata în fapt global  – la prezicere prin a se spune: „Aşa vorbeşte Domnul” sau chiar cu o directă a pretinsului Duh Sfânt către cei  prezenţi.

Aşa s-a întâmplat la începutul mişcării clasice a penticostalismului în 1906 la Los Angeles. Aşa s-a petrecut şi se  petrece şi la mişcarea carismatică, care a avut începutul ei în 1960, aşa a avut loc şi la pornirea mişcării  catolico-carismatice care s-a întâmplat în 1967.  Această expresie: “Aşa vorbeşte Domnul”, nu se găseşte fireşte nicăieri în Noul Testament. Este vorba numai  doar de un fel de exprimare din Vechiul Testament.

Epistolele apostolului Pavel, Ioan sau Petru, sunt Cuvântul lui Dumnezeu şi ele nu încep cu această introducere:  „Aşa vorbeşte Domnul”. În final inspiraţia este o taină, totuşi se poate recunoaşte cum se desfăşoară  personalitatea scriitorului. Duhul Sfânt se uneşte într-un fel armonios cu omul, însă nu scoate din priză  personalitatea sa şi nici nu o ocoleşte, nici nu o întrebuinţează într-un fel direct ca „medium”. În legătură cu  aceasta noi amintim un citat al lui Watchman Nee: „Creştinul trebuie să înţeleagă în mod lămurit că toate  manifestările sale trebuie să fie rezultatul gândirii sale proprii. Orice cuvânt care ocoleşte procesul de gândire  este formulat de duhuri rele”.

De această idee – de a fi deci în cel mai direct sens un instrument al Duhului Sfânt – la aceste mişcări este  legată foarte adesea puternica însărcinare de misiune deplin conştientă, care adeseori se exteriorizează printr-o  stare completă de neconvingere.

Demn de remarcat este probabil şi faptul că aceste fenomene se găsesc deja şi în „montanism” la acea pornire  fanatica spirituală din sec. al II-lea după Cristos.  Un frigian cu numele Montanus a fost luat în stăpânire de „duhul” şi a propovăduit împreuna cu două femei,  Prisca (căreia i-a apărui Isus sub înfăţişarea unei femei în haină strălucitoare) şi Maximilla, în stare de extaz, în  care conştiinţa lor a fost scoasă din uz – cuvintele paracletului (apărătorului). Împotriva acestei forme proprii de  manifestare au protestat alţi creştini: această propovăduire în extaz nu a rezultat dintr-o a treia persoană ca  aceea a proorocilor din Biblie, ci a fost vorbirea directă a duhului însuşi care s-a folosit direct de gura proorocului  ca instrument.

Gerhard Maier scrie în comentariul său biblic referitor la Matei 24:5 în legătură cu amăgirea prin cristoşi falşi  următoarele: „Nu este exclus că printre aceştia se pot găsi şi inspiraţii în urma cărora membrii comunităţii se  ridică în picioare în stilul „Eu” şi ei par să transmită mai departe cuvinte ale lui Cristos”.

Semnul de întrebare al acestor manifestări provine de la faptul că nu rareori se aduc chiar critici la adresa lui  Dumnezeu. El ar fi vorbit chiar direct şi deci prin aceasta se construieşte hula împotriva Duhului Sfânt. Totuşi  aceste convingeri sunt rezultatul inevitabil al falsei antropologii (ştiinţa care se ocupă cu originea omului) şi  pneumatologiei care stau la baza acestor curente spirituale excitate.

Aceste declaraţii foarte grave ar trebui dovedite, în parte cel puţin, cu ajutorul unor citate ale oamenilor-cheie.  Baratt, care este socotit ca părintele mişcării penticostale europene, căci prin el a venit focul penticostal de la  Los Angeles spre Europa, relatează în cuvinte proprii despre botezul său cu Duhul Sfânt după cum urmează:  „Puterea veni aşa deodată şi în mod puternic, încât eu am căzut la pământ şi pentru scurt timp eu am început să  vorbesc în limbi fără să mă mai pot opri… Mi se părea că o mână de fier zăcea pe maxilarul meu. Atât maxilarul  cât şi limba mi-au fost mişcate de această putere nevăzută”.

Foarte lămurit se manifestă aici legile controlului direct printr-o altă putere.  Despre începutul mişcării clasice a penticostalismului scrie G. H. Lang, cum o femeie la o astfel de adunare de  trezire a păşit în „transă „spre pian. Soţul ei ştiind bine că soţia lui nu ştia să cânte la pian, închise dinadins  capacul pianului. Ea a deschis totuşi capacul acestuia şi a început să cânte minunat. Ce se întâmplase? Maşina  biologică a acestei femei era în serviciul unui astfel de duh ca unealtă pentru a deservi acest instrument muzical.  Femeia era aici ca „medium” în sensul cel mai direct.

Arnold Bitlinger, care este socotit într-un anumit sens părintele mişcării carismatice pe tărâmul german, scrie în  cartea sa „Glossalia” următoarele: „Mulţi creştini au experimentat că în sinea lor ei se roagă necurmat chiar şi  atunci când ei tac, sau când cu gândurile lor ei sunt la lucru”.

De această falsă concepţie asupra lucrării Duhului Sfânt se leagă faptul că aparţinătorii acestor curente cred că  potrivit cu 1 Corinteni 14, Duhul Sfânt se roagă direct în ei sau prin ei în diferite forme. Totuşi trebuie să se  spună asupra acestui lucru că Duhul Sfânt nu apare de loc în întreg capitolul 14 din 1 Corinteni.

Apostolul Pavel spune lămurit: “ Căci atunci când vorbesc în limbi, atunci se roagă duhul meu (1 Corinteni  14:14). Traducerea „Die Gute Nachricht” (Vestea Bună) din nenorocire traduce aici deja greşit, atunci când  spune în acest loc: “Atunci când el se roagă în astfel de limbi, Duhul Sfânt se roagă prin el”. Astfel dar, între  duhul omului şi Duhul Sfânt este o atât de mare deosebire, ca aceea dintre om şi Dumnezeu aşa că într-adevăr  nu este un lucru secundar să se confunde duhurile.

De la Serviciul de informare „Cercul de lucru al publiciştilor creştini” referitor la tema vorbirea în limbi se spune:  „Acest lucru este uneori aşa descris ca şi când maxilarul şi limba ar deveni independente şi s-ar sustrage de la  controlul minţii”. Unul care vorbeşte în limbi spune: “Nu mintea mea este aceea care formulează cuvintele, mi se  pare ca şi cum eu aş sta în observaţie lângă mine şi m-aş auzi personal”.  Duhul Sfânt acţionează în aşa fel ca eu însumi să mă rog în mod activ, să chem pe Dumnezeu, etc. Duhul lui  Dumnezeu nu vrea să sprijine pasivitatea sau chiar lenea.

Un tânăr, care înainte de întoarcerea sa la Dumnezeu era foarte încurcat în „Antrenarea autogenă” spunea cum  sună una din propoziţiile cheie a acestei tehnici: „Eu respir fără voia mea”. Acest lucru nu trebuie să se înţeleagă  aşa ca şi când controlul respiraţiei nu ar avea voie să ne cârmuiască, căci în somn noi suntem trupeşte pasivi,  însă literalmente respirăm. Aici este vorba mai mult de o exercitare a unei comportări pasive – temeinice, care să  conducă la pasivitate.

Kathryn Kuhlman, care în adevăr nu era o figură oarecare în scena carismatică, declară ea însăşi: „Tu eşti atunci  sub o astfel de ungere încât urechile tale literalmente aud – căci el predică prin gura ta… El a vorbit cu ajutorul  buzelor mele şi urechile mele au auzit, şi eu am ştiut că nu era K. Kuhlman”.

La aceşti „unşi cu Duhul” se observă mereu fenomene tipice ale medium-ului şi spiritismului. Tot aşa şi la Paul  Toasporn se arată iarăşi clasicele simptome ale scrisului automat. Aşa relatează el cu cuvintele sale proprii  despre primirea de solii prin punerea mâinilor lui Steve Lightle: „După o noapte cu furtună, eu m-am deşteptat şi  am simţit ca o poruncă de a scrie ceva. Aşternerea aceasta pe hârtie, la care nu mi-a fost îngăduit să fac vreo  reflecţie, sau să am vreun amestec cu gânduri ale mele proprii, s-a întâmplat într-o iuţeală zorită şi într-un  răstimp de circa 12-15 minute. Împotriva conţinutului unuia dintre capitole şi împotriva unei noţiuni eu am vrut să  mă împotrivesc, însă eu nu aveam altceva de făcut decât să scriu şi eu ştiam exact ceea ce trebuia scris”.

Coreeanul Yonggi Cho, pastorul celei mai mari biserici din lume – din punct de vedere al creşterii adunării, unul din  cei mai cu succes propovăduitor care a trăit vreodată – relatează despre botezul său cu Duhul Sfânt: „Deodată  s-a lacul lumină în cameră. Valuri ca un fum năvăleau înăuntru. Eu am fost cuprins de o veneraţie profundă. Am  crezut că-mi era casa cuprinsă de flăcări şi am încercat să chem ajutor, dar nu am putut scoate nici măcar un  sunet din gâtlejul meu. Disperat m-am uitat în jur şi am văzut două picioare lângă mine. M-am uitai în sus şi am  văzut o haină albă. Apoi am văzut un chip ca un soare puternic din care ţâşneau raze de lumină. Eu încă totuşi  nu ştiam cine era, până când am văzut cununa de spini. Ea străpunsese tâmplele Sale şi sângele curgea în jos.  Acum eu am ştiut că era Domnul Isus Cristos. Dragostea Lui părea că se reflectă asupra mea… O bucurie  minunată venea dinlăuntrul meu. Limba şi buzele mele au început să vorbească. Eu am încercat să mă opresc,  însă se părea că o altă persoană o controla şi acea persoană voia să se manifeste în mod violent. Eu nu am ştiut  ce era, însă am constatat că cu cât vorbeam mai mult cu atât mă simţeam mai bine”.

Despre mistica franţuzoaică Doamna Guyon, Kurt Hutten relatează că în autobiografia ei scria următoarele: „Eu  nu scriu din duhul meu, ci prin duhul meu interior. Când am pus mâna pe peniţă eu nu am ştiut nici un cuvânt  măcar despre ceea ce eu aveam să scriu şi nici după aceea nu am ştiut ce scrisesem. Curgea în valuri din lumina  internă asemenea unui izvor din adânc, însă nu trecea prin capul meu. Iuţeala cu care scriam era atât de mare,  încât mâna mi s-a umflai şi mi s-a înţepenit total… Eu am scris zi şi noapte neîntrerupt, încât mâna mea nu  putea ţine pasul cu duhul care dicta”.

Gottfried Mayerhofer, succesorul renumitului „medium” al scrisului Iakob Lorber, zugrăveşte într-o scrisoare felul  de primire al soliilor sale: „Eu sunt întotdeauna complet pasiv la astfel de comunicări şi foarte rar ştiu despre ce  este vorba…”

Dr. Toaspern este acum unul din cei mai influenţi oameni din mişcarea carismatică din fosta RDG. Yonggi Cho  este reprezentant al învăţăturilor extremiste penticostale şi chiar are o influenţă mondială în creştinătatea  evanghelică.

Este un fapt că în aceste porniri carismatice de desţelenire, fenomenele spiritismului camuflat evlavios sunt de  recunoscut. Din această cauză nu este admisibil ca faţă de aceste curente noi, să avem o atitudine neutră, aşa  cum este recomandată astăzi din nenorocire tot mai mult în comunităţi şi în locurile de răspundere ca fiind ultima  concluzie înţeleaptă.  Acest lucru corespunde mai mult duhului pluralist al vremii, care în avântul politicii de relaxare spirituală  îmbrăţişează înainte de toate noţiunea de toleranţă.

CAPITOLUL 7  VALUL CRESCÂND AL PASIVITĂŢII

Poale că devine evident pentru ce Domnul Isus începe întotdeauna vorbirile Sale în ceea ce priveşte venirea Sa  cu prevenirea asupra pericolului de amăgire şi pe noi ne avertizează în mod special să fim treji. În ultimele cinci  versete ale capitolului 13 din Evanghelia după Marcu, ni se aminteşte acest lucru chiar de patru ori. Un adevărat  val al pasivităţii se revarsă asupra generaţiei noastre şi asupra culturii noastre.

Yoga, antrenarea autogenă, dinamica grupurilor T.M., metode asiatice de meditaţie (legate de acestea şi religiile  înalte ale hinduismului), multe lucruri de la televiziune, drogurile, mişcarea Era Nouă, muzica „Beat” şi „Rock” în  special în urma unei anumite intensităţi sonore, se bazează sau conduc spre pasivitate.  Motivul este întotdeauna acelaşi. Omul refuză să facă ceva (să respire, să scrie, să se roage, etc) şi se predă  prin aceasta unei puteri străine, pe care el o socoteşte binevoitoare sau dumnezeiască dar care în realitate este  demonică.

Datorită pasivităţii, care creşte în intensitate, această putere poate să cuprindă şi să controleze pe om tot mai  mult. Respectivul cade uneori la pământ „ca mort” sau se odihneşte „în duh” aşa cum este zugrăvită spre  exemplu căderea la pământ a celor prezenţi de către Kim Kollins.

CAPITOLUL 8  CĂDEREA PE SPATE

S-a constatat că din cei care iau parte la aşa numitele „adunări de trezire” carismatice, unii cad la pământ şi  este interesant de remarcat ca numărul covârşitor al lor, nu cad în faţă, ci tot mai mult pe spate. Există oare  exemple biblice pentru aceasta, sau cum trebuie să judecăm acest lucru în lumina Sfintelor Scripturi?  Ni se spune mereu în Cuvântul lui Dumnezeu că oamenii care au o adâncă veneraţie faţă de Dumnezeul cel viu cad cu faţa la pământ înaintea Lui: Avraam (Geneza 17:3), Moise şi Aaron (Numeri 14:5), Iosua (Iosua 7:10),  Petru (Matei 17:6), samariteanul (Luca 17:16) şi mulţi alţii. Despre închinarea înaintea scaunului de domnie al lui  Dumnezeu, se spune de două ori în mod lămurit cum s-a căzut cu faţa la pământ

1 Corinteni 14 este tot mereu citat ca dovada pentru serviciile divine carismatice. Chiar acest capitol ne  vorbeşte însă despre acest lucru, că cel convins de Duhul Sfânt va cădea cu faţa la pământ (vers. 25)  De aici este de remarcat că acei care sunt în aceste curente şi care se bazează pe Epistola către Corinteni, în  anumite privinţe manifestă tocmai contrariul. Oamenii cad pe spate şi trebuie să fie sprijiniţi de alţii pentru a fi  păziţi de nenorociri. Pentru astfel de slujbe (de a ajuta pe cei care cad pe spate) nu există exemple în Biblie. Şi  nu citim nicăieri în Biblie că atunci când Domnul Isus a vindecat sau a atins pe bolnavi, ucenicii s-ar fi amestecat  prin mulţimea ascultătorilor ca să sprijinească pe cei bolnavi.

Există oare indicaţii în Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la căderea pe spate? Locurile din Biblie care relatează  despre acest lucru arată că la astfel de întâmplări este vorba de o judecată a lui Dumnezeu. Atunci când marele  preot Eli a aflat vestea că chivotul lui Dumnezeu a fost luat de filisteni, el a căzut pe spate de pe scaun şi a  murit (1 Samuel 4:18). Dumnezeu vestise acest lucru mai dinainte ca judecată (1 Samuel 2:34 şi 3:11).

În Isaia 28:7 Dumnezeu vorbeşte despre judecata asupra proorocilor mincinoşi. Versetul 13 spune în final: “…ca  mergând să cadă pe spate şi să se zdrobească, să dea în laţ şi să fie prinşi”. Acest lucru este cu atât mai demn  de remarcat cu cât însuşi apostolul Pavel citează versetele de mai sus (1 Corinteni 14:11,12,21)  O interpretare alegorică poate fi permisă şi la Geneza 49:17: “ căci la muşcătura şarpelui, călăreţul cade pe  spate”.

Diavolul, ca cel care imită pe Dumnezeu, lucrează adeseori tocmai contrariul Duhului Sfânt. Este bine cunoscut  că în cluburile satanice oamenii zac pe spate ca altare vii (femeile în special).  Acest lucru însemnează descoperirea goliciunii înaintea lui Dumnezeu. Din această cauză în Vechiul Testament  altarele nu trebuiau făcute cu trepte: „Să nu te sui la altarul Meu pe, trepte, ca sa nu li se descopere goliciunea  înaintea lui” (Exod 20:26).

Omul care se aruncă cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu îşi acoperă goliciunea sa. Cine însă zace pe spate,  o descoperă.  Este duhul potrivnicului lui Dumnezeu care dezgoleşte (Apocalipsa 16:15) aşa că niciodată căderea pe spate nu  poate fi o lucrare a Duhului Sfânt.

De asemenea se ştie din istoria misiunilor cum oamenii prin acţiunea duhurilor cădeau pe spate. Astfel în cartea  „Martirii Chinei” se povesteşte cum chinezii care au luat parte la răscoala boxerilor se supuneau unui anumit  ritual. Cel ce dorea să fie iniţiat trebuia să se aşeze într-un anumit cerc, să se înconvoaie şi să recite formule de  jurământ atât de mult până când duhul chemat venea şi punea stăpânire pe el, după care el cădea întins pe  spate. El cădea în transă şi se deştepta din această stare numai când maestrul de ceremonie atingea fruntea  sa.

Şi din religiile păgâne se cunosc asemenea fenomene.  Astfel rabi Maharaj scrie în cartea sa „Moartea unui Guru” în interpretarea lui Shakti Pat: „Atingerea lui Guru, de  obicei a mâinii sale drepte de fruntea celui care se roagă, indică că are o acţiune supranaturală… Prin oferirea lui  Shakti Pat, guru devine un canal al forţei primare, al puterii cosmice care sta la baza întregului univers. Acţiunea  supranaturală a lui Shakti Pat, prin atingerea lui Guru, poate să- arunce la pământ pe cel care se închină sau el  poate să perceapă o lumină strălucitoare şi o iluminare lăuntrică sau o altă experienţă mistică sau psihică.

Karl Guido Rey, relatează în cartea sa „Experienţe cu Dumnezeu în procedură rapidă” cum „messmeriştii” în  experienţele lor hipnotice îi lăsau pe ucenici i lor să cadă pe spate. Ei caracterizau acest lucru ca „două  experienţe de atragere magnetică”.

Făcând abstracţie de aceasta, acolo unde oamenii cad la pământ din motive fizice, pentru că sunt slabi sau  devin neputincioşi, ceea ce aici nu este cazul, trebuie să fie clar că aici nu este cazul de un fenomen neutru.  Este vorba despre acţiuni ale unei puteri spirituale transcedentale (care este deasupra unei lumi reale). Biblia  însă nu clasifică fenomenele supranaturale în mod neutru ci le numeşte sau dumnezeieşti sau demonice. De aici  este şi porunca Domnului Isus către ucenici ca să cerceteze duhurile.

Uneori, din partea carismaticilor este citată ca dovadă biblică Ioan 18:6: „Când le-a zis Isus: „Eu sunt!” ei s-au  dat înapoi şi au căzut jos la pământ”. De fapt nu este scris lămurit că ar fi căzut pe spate, totuşi acest lucru nu  se poate exclude în totalitate.

Şi John Wimber, cel mai cunoscut vindecător al Americii din acel timp, se bazează şi el pe acest loc din Biblie.  Însă mai întâi ar trebui să observăm că între Domnul Isus şi un om, chiar dacă el este un creştin înflăcărat,  există o deosebire însemnată. Chiar numai din simpla legătură logică a textului se poate recunoaşte că în Ioan  18, oamenii de care era vorba nu erau oameni care căutau mai multă înarmare duhovnicească sau predare  pentru Isus, ci în principiu erau duşmanii Lui de moarte. Ei vroiau să-L prindă pentru ca să-L omoare. Ca atare  aici în cel mai bun caz poate fi vorba numai de o judecată, care corespunde cu cele spuse mai sus.

La Reinhard Bonnke, predicatorul german penticostal se manifestă într-o măsură mai mare astfel de acţionări de  putere pentru căderea pe spate cu apariţii însoţitoare identice cu starea de transă. Redăm două exemple dintre  multe altele:  „Eu nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, în timp ce stăteam în faţă. Tot ceea ce-mi pot aminti, este că m-a  străbătut un val de putere din cap până în picioare. Probabil am căzut la pământ, deoarece m-am deşteptat  acolo după multă vreme”.

Sau: „Aici era de exemplu o ţigancă foarte grasă care se târa cu ajutorul cârjelor. Eu m-am rugat cu ea şi  puterea lui Dumnezeu a trântit-o la pământ”.  Câte unul din cei care iau parte la astfel de adunări poate să se scoale din nou atunci când este atins de  îngrijitorul de suflete. Acest lucru aminteşte de cuvintele de judecată din Ieremia 25:27, unde stă scris astfel:  “…beţi, îmbătaţi-vă şi vărsaţi şi cădeţi fără să vă mai ridicaţi la vederea săbiei pe care o voi trimite în mijlocul  vostru”.  Această „odihnă în Duhul” este foarte des însoţită de vorbirea în limbi. Isaia 29:4 caracterizează duhul care  acţionează î