TREBUIE CRŞTINUL SĂ ŢINĂ SABATUL ?

Trebuie creştinul să ţină Sabatul?

de H. Laugt

Cuprins:

 Introducere

1. Învăţătura creştină cu privire la Sabat

1.1 Autoritatea Legii şi a Sabatului

1.2 Care este rolul Legii?

1.3 Poziţia creştină

1.4 Locul Sabatului în Lege

1.5 Creştinul şi Sabatul

2. Sabatul în Noul Testament

2.1 Sabatul în evanghelii

2.2 Sabatul în Faptele Apostolilor

2.3 Sabatul în epistole

3.Comparaţie între cea dintâi şi cea de a şaptea zi a săptămânii

3.1 Sâmbăta şi perioada Legii

3.2 Duminica şi perioada harului

 4. Răspunsuri la unele întrebări

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

 Introducere

O simplă citire a epistolelor Noului Testament arată că Sabatul nu ocupă un loc de întâietate în învăţătura creştină şi că nu este necesar ca cel credincios să se oprească prea mult asupra lui. Experienţa arată totuşi că cine a fost greşit învăţat cu privire la acest subiect are multe greutăţi ca să se elibereze de obligaţia de a ţine Sabatul. Şi chiar dacă nu-l ţine, păstrează deseori sentimentul neascultării de voia lui Dumnezeu. Domnul să binecuvânteze, pentru o persoană care s-ar afla în această situaţie, citirea acestor cuvinte scrise cu un spirit de înţelegere frăţească.

1. Învăţătura creştină cu privire la Sabat

Să ne amintim de autoritatea şi de scopul Legii, înainte de a arăta poziţia creştinului cu privire la Sabat. Cititorul va putea vedea că nu neglijăm nici o parte din Cuvântul lui Dumnezeu.

1.1 Autoritatea Legii şi a Sabatului

Legea a fost dată lui Israel la Sinai în modul cel mai solemn: „Au fost tunete, fulgere şi un nor gros pe munte; trâmbiţa răsuna cu putere şi tot poporul din tabără tremura… Tot Muntele Sinai fumega, pentru că domnul Se coborâse în foc pe el” (Exodul 19:16,18). Tot Vechiul Testament subliniază autoritatea Legii, căci ea a fost dată din slava lui Dumnezeu. Proorocii stăruie atât asupra părţii morale a Legii, cât şi asupra Sabatului, care este cea de-a patra poruncă. Noul Testament este tot aşa de clar cu privire la autoritatea Legii: „Cât timp nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de literă din Lege, până nu se vor împlini toate” (Matei 5:18). Şi autoritatea aceasta va fi în sfârşit pe deplin recunoscută atunci când Dumnezeu va judeca secretele inimilor: „Toţi cei care au păcătuit sub Lege, vor fi judecaţi după Lege” (Romani 2:12; vezi şi Ioan 5:45).

Se poate înţelege destul de bine că un creştin evlavios îşi poate pune întrebări cu privire la Lege şi la Sabat. Nu este cazul să-i spui că Legea s-a învechit sau s-a anulat. Pentru cine respectă Cuvântul, o astfel de explicaţie nu ar fi de ajuns: oare nu Dumnezeu este Cel care a dat Legea? Să vedem mai degrabă cu ce scop a fost ea dată şi pentru cine este ea folosită, adică cine urmează să o ţină.

1.2 Care este rolul Legii?

Legea a fost dată lui Israel şi ea promitea viaţa celui care ar împlini-o. Însă nici un om n-a putut-o împlini în mod desăvârşit, decât numai Domnul Isus. Totuşi Dumnezeu a îngăduit experienţa aceasta, ca să ne dovedească în adevăr că omul nu poate obţine viaţa prin eforturile lui, împlinind Legea. El a voit în felul acesta să ne aducă la singurul mijloc prin care putem fi mântuiţi: Isus Cristos. Legea este deci îndrumătorul nostru spre Cristos; ea este cea care ne face să cunoaştem păcatul (Galateni 3:24; Romani 3:20; 7:7 şi Galateni 3:19).

De altă parte, Scriptura ne spune că Legea este puterea păcatului (1 Corinteni 15:56). Păcatul îşi arată toată puterea în om, când este cazul de a călca o poruncă a Legii. De aceea Legea ajunge o slujbă de blestem şi de moarte (2 Corinteni 3:7,9; Galateni 3:13). Puneţi un om sub Lege; ea va deveni un blestem pentru el, pentru că el este incapabil s-o împlinească.

Dar atunci cum să scapi de blestemul acesta al Legii, recunoscând totuşi originea sa dumnezeiască şi autoritatea ei de neschimbat? Iată cum: creştinul nu mai este obligat faţă de Lege, pentru că el a murit faţă de Legea aceasta (Galateni 2:19), care rămâne totuşi valabilă veşnic în ea însăşi. Să vedem deci care este poziţia reală a celui credincios.

1.3 Poziţia creştină

Noul Testament ne învaţă că omul este cu totul rău (Romani 3:9,10) şi pierdut. Nu este decât o ieşire din situaţia lui nenorocită: moartea. Şi tocmai aşa s-au petrecut lucrurile cu cel credincios; el a murit, însă a murit împreună cu Cristos (Romani 6:5-11) şi prin urmare el este mort faţă de păcat (Romani 6:11) şi mort faţă de Lege (Romani 7:4 şi Galateni 2:19). El nu mai există deci în starea lui dintâi, nici ca un copil al lui Adam răspunzător potrivit conştiinţei lui, nici ca un copil al lui Israel, obligat în mod legal să se supună Legii. Viaţa lui, singura pe care el o recunoaşte ca a sa, este o viaţă de înviere. Pe de o parte, viaţa lui este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu (Coloseni 3:3); de altă parte, ea este însăşi viaţa lui Cristos arătată în el: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20).

Devenind creştin, omul moare în ce priveşte starea sa cea dintâi, iar obligaţia lui faţă de Lege este pentru totdeauna anulată (Romani 7:1-4). El este acum unit cu Cristos: singura lui regulă de purtare este să urmeze exemplul lui Dumnezeu, Dumnezeu într-un om, adică Isus Cristos (Efeseni 5:1,2). Regula aceasta de purtare se exprimă nu prin porunci bine conturate, cât mai ales prin principii: să umble în dragoste, în lumină, prin Duhul Sfânt…

O astfel de umblare este din punct de vedere moral mult mai ridicată decât cea pe care o impunea Legea. De exemplu Legea zice: „Să nu furi” (Exodul 20:15), în timp ce apostolul îndeamnă: „Cine fură să nu mai fure, ci mai degrabă să lucreze… ca să aibă ce să dea” (Efeseni 4:28). Harul nu numai că întotdeauna condamnă furtul, ci mai mult, încurajează să dai, potrivit dorinţei unei inimi făcută în stare să iubească, şi prin puterea Duhului Sfânt. Şi de aceea citim: „Cine iubeşte pe alţii a împlinit Legea” (Romani 13:8,10). În aceste condiţii şi pentru că orice creştin are o fire şi o putere care se situează mai presus de ceea ce cere Legea, de ce să nu ţină el în mod natural Sabatul, deşi face parte din Lege? Răspunsul la întrebarea aceasta – care a tulburat nu numai câţiva credincioşi sinceri – este că Sabatul are un loc deosebit în Lege.

1.4 Locul Sabatului în Lege

Sabatul are un loc foarte important în Lege. Dacă priveşti la rânduielile date de Moise, observi că Sabatul este legat de fiecare dintre ele; dacă priveşti la prooroci, constaţi acelaşi lucru: că ei stăruie, aproape toţi, asupra Sabatului (de exemplu Ieremia 17:19-27). În sfârşit, printre cele zece porunci date la Sinai, Sabatul are un loc deosebit, pentru că, împreună cu datoria de a-ţi cinsti părinţii, el are o parte pozitivă, cea de a-ţi aminti de odihna lui Dumnezeu cu ocazia creaţiei, în timp ce celelalte porunci sunt îndeosebi interziceri. Se înţelege prin urmare că israelitul evlavios îşi găsea plăcerea în a ţine Sabatul în cinste.

Sabatul are şi o altă trăsătură, care îl deosebeşte cu totul de celelalte porunci: el este în legătură numai cu autoritatea lui Dumnezeu. De ce trebuia ţinut Sabatul? Pentru că aşa a zis Domnul. Acesta era singurul motiv, în timp ce pentru celelalte porunci era şi un al doilea, în faptul că ele corespundeau limbajului conştiinţei.

Legea are două părţi:

– o parte morală care corespunde conştiinţei naturale a fiecărui om. Astfel, un păgân condus numai de conştiinţa lui putea să urmeze cea mai mare parte din poruncile Legii (Romani 2:14-15).

– o parte raţională care nu priveşte decât pe poporul Israel, poporul pământesc al lui Dumnezeu, căruia Legea i-a fost dată ca un legământ. Văzut sub aspectul acesta, Sabatul este porunca esenţială a Legii; el este în sine însuşi un legământ, un semn între Domnul şi poporul Său pământesc: „Să lucrezi şase zile; dar a şaptea zi este Sabatul de odihnă sfinţit pentru Domnul. Cine va face vreo lucrare în ziua Sabatului va fi pedepsit negreşit cu moartea. Fiii lui Israel să păzească Sabatul, ţinând Sabatul, ei şi urmaşii lor, ca un legământ necurmat. Acesta va fi între Mine şi fiii lui Israel un semn pentru totdeauna; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a fost înviorat” (Exod 31:15-17 şi Ezechiel 20.12). Semnul acesta corespunde dorinţei lui Dumnezeu de a asocia pe poporul Său pământesc odihnei Sale în creaţie.

În sensul acesta Sabatul este chiar anterior Legii (Exod 16:22-30), deşi este reluat de ea în cea de-a patra poruncă; el corespunde întocmai răscumpărării poporului Israel din robia Egiptului: „Domnul Dumnezeul tău te-a scos din ea (din ţara Egiptului) cu mână tare şi cu braţ întins; de aceea Domnul Dumnezeul tău ţi-a poruncit să ţii ziua de odihnă” (Deuteronom 5:15).

Dacă tăierea împrejur era semnul alegerii, în Avraam (Geneza 17:11), Sabatul era semnul legământului cu Domnul, care Şi-a sfinţit un popor care să se bucure de odihna Lui în cea dintâi creaţie (Exod 33:14). Pentru a fi într-adevăr un semn distinctiv, Sabatul trebuia să fie neutru în legătură cu conştiinţa.

1.5 Creştinul şi Sabatul

Legea mozaică, şi prin urmare a Sabatului, rămâne totdeauna îmbrăcată cu autoritate divină. Creştinul, deşi recunoaşte faptul acesta, nu-i mai este obligat. În adevăr, el este scăpat de blestemul Legii acesteia care era mai presus de puterea lui, pentru că el a murit împreună cu Cristos, pentru care trebuie să trăiască de acum înainte prin puterea Duhului Sfânt.

Viaţa aceasta de înviere împlineşte în mod spontan partea morală a Legii în armonie cu conştiinţa naturală. Şi dimpotrivă, ea nu are nimic a face cu partea de relaţii a Legii, care privea pe poporul Israel. Sabatul, semn al legământului şi al părtăşiei Domnului cu poporul Său pământesc, fără a fi în legătură cu conştiinţa, aparţine numai acestei a doua părţi a Legii. Creştinul este deci liber faţă de ea.

2. Sabatul în Noul Testament

Desfăşurarea ca doctrină prezentată până aici ar fi de ajuns pentru a elibera pe cel credincios care ar avea ezitări cu privire la Sabat. Să vedem totuşi cum a fost observat Sabatul de Domnul şi de Biserică la începutul ei. Sabatul este citat de 16 ori în Noul Testament; cea mai mare parte din menţionări se află în evanghelii şi în Faptele Apostolilor; o singură dată se menţionează în epistole, (în numărul acesta nu sunt cuprinse locurile în care cuvântul grecesc „sabbaton” înseamnă „săptămână”. Ele sunt în număr de 9: Matei 28:1; Marcu 16:2,9; Luca 18:12; 24:1; Ioan 20:1,19; Faptele Apostolilor 20:7; şi 1 Corinteni 16:2. Semnalăm de asemenea folosirea a doi termeni apropiaţi: „ziua dinaintea Sabatului” în Marcu 15:42 şi „odihnă ca de Sabat” în Evrei 4:9).

2.1 Sabatul în evanghelii

Născut „sub Lege” (Galateni 4:4), Domnul a fost circumcis în a opta zi şi a ţinut Sabatul, ca şi celelalte sărbători evreieşti. Totuşi, deşi ţinea Legea, Domnul arăta că un fel nou de relaţii cu Dumnezeu avea să fie stabilit. Astfel, în multe menţionări ale Sabatului în evanghelii, accentul este pus pe faptul că Domnul deranja gândul iudeilor cu privire la subiectul acesta. Dacă voia lui Dumnezeu ar fi fost ca şi noi să-l ţinem, nu s-ar fi întâmplat aşa. Domnul dă trei motive principale care îi permiteau să calce Sabatul:

* Mai întâi, El este „Domn al Sabatului” (Matei 12:1-8). Preoţii profanau Sabatul cu ocazia slujirii în templu, pentru că acesta din urmă avea întâietate faţă de Sabat. Cu atât mai mult acesta se şterge înaintea Persoanei Domnului, care este infinit mai mare decât templul. El poate să dispună de Sabat, pentru că El este Cel care l-a rânduit: El este Domnul Sabatului. Să luăm exemplul unei case în care stăpânul a interzis intrarea într-o anumită cameră. El însă poate intra acolo şi, desigur, el poate permite să intre şi celor care sunt cu el. Ucenicii, care erau una cu învăţătorul lor, nu erau vinovaţi cu privire la Sabat. Şi ştim că noi înşine suntem uniţi şi mai mult cu Domnul în toate lucrurile (Romani 8:14-17).

* Apoi Domnul precizează că Sabatul a fost făcut pentru om şi nu omul pentru Sabat (Marcu 2:23-28). Sabatul a fost dat pentru ca omul să se odihnească şi să se bucure de roadă muncii sale şi nu pentru ca omul să devină sclavul Sabatului. Şi aici, Isus, Fiul Omului, poate dispune de Sabat, având aceeaşi libertate faţă de porunci, cum a avut şi David atunci când era urmărit şi era în nevoie. Pe de altă parte, Domnul aduce omului păcătos o odihnă superioară celei de-a şaptea zi.

* În sfârşit, Domnul vorbeşte despre Sabat în legătură cu activitatea Tatălui: „Tatăl Meu lucrează până acum, şi Eu de asemenea lucrez” (Ioan 5:17). După cele şase zile ale creaţiei, Dumnezeu, văzând că tot ceea ce făcuse era foarte bine, putea să se odihnească (Geneza 2:2): totul era perfect, nu mai era nimic de făcut. Dar de când păcatul a intrat în lume, Dumnezeu nu Se mai poate odihni; El a început iar să lucreze, îndeosebi pe planul unei noi creaţii. Nu există odihnă într-o creaţie pătată (Mica 2:10). Fiul, trimisul Tatălui, lucrează la fel ca El, şi aceasta chiar şi în ziua Sabatului.

2.2 Sabatul în Faptele Apostolilor

Sabatul este citat de 9 ori în Faptele Apostolilor. Cea dintâi menţionare precizează o distanţă care corespundea drumului pe care iudeii aveau voie să-l facă, potrivit tradiţiei, într-o zi de Sabat (Faptele Apostolilor 1:12). Celelalte menţionări (Faptele Apostolilor 13:14,27,42,44; 15:21; 16:13; 17:2; 18:4) ne arată că Pavel şi însoţitorii săi foloseau ocazia dată de odihna săptămânală naţională a celei de-a şaptea zi pentru a se întâlni cu iudeii, fie în sinagogile lor, fie în locurile unde ei erau adunaţi.

Aceasta nu trebuie să ne surprindă, pentru că apostolul Pavel vestea Evanghelia mai întâi iudeilor şi, ca un slujitor plin de râvnă şi înţelept, el se adapta obiceiurilor iudaismului, pentru a prezenta lucrurile cu folos (1 Corinteni 9:20). Nu se poate deduce din locurile acestea că creştinii ar trebui să se adune în sinagogi şi în ziua de Sabat. Dimpotrivă, trebuie să notăm că ei duminica sărbătoreau cina (Faptele Apostolilor 20:7).

În sfârşit, în concluzia întâlnirii care a fost numită mai târziu de unii „consiliul de la Ierusalim”, apostolii, bătrânii şi fraţii au spus credincioşilor dintre neamuri că ei nu aveau de respectat nici o rânduială evreiască, nimic altceva decât să se ferească de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de animalele sugrumate şi de desfrânare (Faptele Apostolilor 15:28- 29).

 2.3 Sabatul în epistole

Cuvântul Sabat este folosit o singură dată în ansamblul epistolelor care stabilesc doctrina creştină. Aceasta ar trebui să fie de ajuns ca să arate că n-ar trebui să i se dea atâta importanţă. Mai mult, locul în care se află îndeamnă pe cel credincios să se despartă de formele legale şi îndeosebi de Sabat: „Deci nimeni să nu vă judece cu privire la mâncare sau la băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, sau lună nouă, sau Sabate, care sunt o umbră a lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Cristos” (Coloseni 2:16-17). Deci nu trebuie să se facă din Sabat sau din alte lucruri iudaice un subiect de discuţie sau de judecată între creştini. Lucrurile acestea trebuie să fie puse acum pe un plan secundar în valorile spirituale, căci ele erau numai umbra lucrurilor care aveau să vină. Să lăsăm deci umbrele pentru a ne alipi de realitate, adică de Cristos însuşi.

În epistola către Evrei găsim de asemenea expresia „odihnă ca de Sabat” (Evrei 4:9). Aşa cum se va explica mai departe, ea nu corespunde odihnei din cea de a şaptea zi, ci unei stări de odihnă încă de viitor pentru Israel şi o odihnă a credinţei pentru cel care este creştin.

3. Comparaţie între cea dintâi şi cea de-a şaptea zi a săptămânii

Împărţirea timpului în săptămâni de câte şapte zile nu rezultă din lucrarea lui Dumnezeu în creaţie. În adevăr, ea nu se sprijină pe nici un fenomen natural, spre deosebire de împărţirile în luni şi în ani.

Cea dintâi zi şi cea din urmă zi, duminica şi sâmbăta, au o valoare simbolică şi fiecare dintre ele caracterizează o anumită epocă dată în relaţiile lui Dumnezeu cu oamenii.

Din punct de vedere istoric, cea de-a şaptea zi a săptămânii a fost arătată mai întâi în însemnătatea ei.

3.1 Sâmbăta şi perioada Legii

Se pot arăta mai multe elemente specifice sâmbetei:

a) Ea este cea din urmă zi a săptămânii.

b) Ea este ziua la care se referă cea de-a patra poruncă a Legii.

c) Ea era pentru Israel ziua de odihnă de lucrările materiale (precizăm că acest cuvânt Sabat nu înseamnă „sâmbăta” sau „a şaptea zi,” ci „odihnă” şi că erau şi alte zile de Sabat în afara zilei a şaptea: Leviticul 23:30-32).

S-ar putea face o paralelă între aceste trei elemente şi trăsăturile caracteristice ale timpului Legii:

a) Într-un sistem legal, binecuvântarea este totdeauna văzută la sfârşitul unei perioade de efort, aşa cum odihna era la sfârşitul săptămânii de lucru.

b) Era o perioadă în care relaţiile lui Dumnezeu cu oamenii erau reglate prin porunci categorice, pentru împlinirea cărora omul nu găsea nici o putere în sine însuşi.

c) Era, în sfârşit, o epocă în care binecuvântarea consista înainte de toate într-o prosperitate materială. Viaţa era promisă celui care va împlini Legea (Leviticul 18:5, de exemplu), dar când se spunea despre viaţă, era vorba de relaţii fericite cu Dumnezeu în cadrul lucrurilor pământeşti. Era deci o părtăşie cu Dumnezeu Creatorul; Israel a avut şi va avea totdeauna o chemare pământească. Să notăm că în curând Dumnezeu va vorbi din nou despre binecuvântări pământeşti atunci când relaţiile cu Israel vor fi din nou stabilite pe baza sângelui lui Cristos: Sabatul îşi va găsi atunci din nou, în mod natural, locul său (Isaia 66:23 şi Ezechiel 46:3).

3.2 Duminica şi perioada harului

Duminica are, la rândul ei, anumite caractere:

a) Ea este un punct de plecare, cea dintâi zi a săptămânii.

b) Ea este ziua învierii Domnului Isus.

c) Ea este în sfârşit „cea de-a opta zi”, expresie care se găseşte în rânduielile levitice, adică o zi de reînnoire, o zi care nu face parte din ciclul primei creaţii, o zi în care Duhul lui Dumnezeu este răspândit (se vede în Lege expresia aceasta de-a opta zi în „a doua zi după Sabat”: Leviticul 23:11-16 şi Leviticul 9:1,23,24).

Paralela cu perioada harului ne dă mult de înţeles:

a) În perioada aceasta, viaţa este dată ca punct de plecare a oricărei manifestări creştine: „Dacă un om nu este născut din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3).

b) Când se spune ceva despre viaţă, este vorba de o viaţă de înviere, un lucru cu totul străin firii: „Dacă este cineva în Cristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi. Şi toate acestea sunt de la Dumnezeu” (2 Corinteni 5:17-18).

c) Perioada harului este caracterizată prin venirea Duhului Sfânt, într-o duminică, ziua Cincizecimii (Leviticul 23:16; Faptele Apostolilor 2:1). Pe de o parte cei credincioşi, „printr-un singur Duh au fost botezaţi într-un singur trup” (l Corinteni 12:13), ca popor ceresc al lui Dumnezeu; de altă parte, „puterile veacului viitor” care au avut loc, au anticipat acea mare zi, a opta zi pentru pământ, ziua mileniului.

Pentru că cea dintâi zi a săptămânii caracterizează de asemenea perioada harului, poţi să fii surprins că nu există vreo indicaţie precisă pentru respectarea zilei acesteia. De fapt, aceasta subliniază o altă deosebire dintre cea dintâi zi şi cea din urmă zi a săptămânii: duminica nu este în nici un caz „Sabatul creştin”, căci creştinul nu ţine zile, luni, timpuri şi ani (Galateni 4:10-11). Domnul nu Se impune faţă de cei răscumpăraţi ai Săi, El nu repetă care sunt dorinţele Sale; El ar vrea ca inimile noastre să fie atente la cea mai mică exprimare a voii Sale. Lucrul acesta este tot aşa de adevărat pentru felul în care îl adorăm pe Tatăl, ca şi pentru ziua în care ar fi potrivit să facem aceasta în adunare. Socotim deci ca un privilegiu şi nu ca o poruncă, de a ne putea strânge laolaltă ca adunare în fiecare duminică pentru adorare şi pentru sărbătorirea cinei.

Pentru a ne face să înţelegem gândul Său cu privire la subiectul acesta, Domnul a fost împreună cu ucenicii Săi în primele două duminici după învierea Sa (Ioan 20:19,26). Mai mult, cei dintâi creştini, duminica se adunau ca „să frângă pâinea” (Faptele Apostolilor 20:7 şi 1 Corinteni 10:16; 11:23), în amintirea lucrării Domnului Isus. În sfârşit, amintim că strângerile de bani pentru cei credincioşi în nevoie se făceau de asemenea în cea dintâi zi a săptămânii (1 Corinteni 16:2) şi că Domnul a ales tot ziua aceasta pentru a încredinţa ultimele Sale revelaţii ale Scripturii, apostolului Ioan („Duminica” vine de la „ziua Domnului”, în latineşte „dies dominica”; a se vedea de asemenea Apocalipsa 1:10).

În concluzie, cea dintâi zi a săptămânii, duminica, este într-adevăr „ziua Domnului”. Ea este pusă deoparte pentru creştinul care îşi aminteşte că, după ce a petrecut Sabatul în mormânt, Domnul a înviat biruitor, în cea dintâi zi a săptămânii. Faptul acesta atinge profund inima celui credincios şi multe cântece spun despre el:

„Biruitor al Satanei şi al lumii,

Fiul lui Dumnezeu iese din mormânt:

Unei nopţi adânci de groază

Urmează ziua cea mai frumoasă”.

4. Răspuns la unele întrebări

4.1 Geneza 2:3: „Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o”. Nu ne arată textul acesta că Sabatul este permanent valabil şi pentru toţi oamenii?

Versetul citat nu conţine nici o poruncă: Dumnezeu binecuvântează ziua a şaptea şi o sfinţeşte pentru El însuşi, poate într-un mod permanent, însă nimic nu se cere omului prin cuvintele acestea. De altfel Sabatul n-a fost cunoscut în timpul secolelor care s-au scurs înainte de Moise. Nu lipsesc amănuntele în legătură cu viaţa religioasă a patriarhilor: ni se spune despre altar, despre jertfă, despre zeciuială, despre sărbătoare, despre circumcizie, dar nici un cuvânt nu lasă să se presupună observarea Sabatului.

Sabatul a fost cunoscut prin Moise, numai după ce poporul fusese răscumpărat din Egipt, mai întâi cu ocazia strângerii manei (Exodul 16:23,29-30), apoi mai precis la Sinai, cu ocazia dării Legii (Exodul 20:1,2,8-11). Singura semnificaţie a Sabatului în legătură cu lucrarea lui Dumnezeu în creaţie a fost dată aşa cum precizează un verset din Neemia: „Te-ai coborât pe Muntele Sinai… Le-ai făcut cunoscut Sabatul Tău cel sfânt” (Neemia 9:13,14).

În concluzie, cu toată menţionarea celei de a şaptea zi chiar de la începutul Genezei, Sabatul nu a fost cunoscut înainte de Moise (Deuteronom 5:2,3) şi nu priveşte decât pe poporul lui Israel pentru care el constituie un semn al legământului, aşa cum s-a explicat deja.

4.2 Exodul 20.8: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti”. Făcând parte din cele zece porunci şi nu din Legea ceremonială, Sabatul nu trebuie să fie ţinut şi de creştini?

Cele zece porunci sunt într-adevăr deosebite de restul Legii, prin felul solemn în care ele au fost date (Exodul 19 şi 20), prin faptul că ele au fost scrise cu degetul lui Dumnezeu (Exodul 31:18) şi au fost aşezate în chivot (Deuteronom 10:5). Această situaţie deosebită era de folos poporului ca să se teamă de Dumnezeu (Exodul 20:20). Totuşi Dumnezeu n-a îngăduit ca tablele Legii să fie păstrate, probabil ca ele să nu devină un obiect de idolatrie, cum a fost cazul cu şarpele de aramă (2 Împăraţi 18:4).

După cărţile lui Moise, nu mai este o prezentare aparte cu privire la cele zece porunci în Cuvântul lui Dumnezeu.

În Noul Testament, Legea este văzută ca un tot, fără ca să se facă vreodată vreo referire la cele zece porunci. Dimpotrivă, Domnul Isus spune că cea mai mare dintre porunci este să iubeşti pe Domnul, apoi adaugă pe cea de-a doua, de a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22:36-39). Aceste două porunci nu fac parte din decalog. Cea de-a doua este de altfel prezentată ca rezumând mai multe din cele zece porunci (Romani 13:9).

Deşi se poate face deosebire între „porunci privitoare la închinare” (Evrei 9:1) şi învăţătura morală, este greşit să spui că s-ar putea distinge decalogul de restul Legii în Noul Testament. Construcţii ca „Dumnezeu a poruncit” sau „Moise a zis” sunt folosite aici fără să se facă vreo deosebire (Matei 15:4 şi Marcu 7:10,11; de comparat cele două versete paralele) şi deseori „Legea lui Moise” cuprinde în mod clar toată învăţătura dată de Dumnezeu în Pentateuh (Luca 24:44 şi Faptele Apostolilor 28:23).

Oricare ar fi locul Sabatului în Lege, să ne amintim că libertatea creştinului cu privire la Sabat nu vine de la faptul că Legea ar fi desfiinţată parţial sau total, ci de la faptul că creştinul este mort faţă de Lege (vezi paragraful 1.5).

4.3 Matei 24.20: „Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici în Sabat”. Aceste cuvinte ale Domnului nu dovedesc că Sabatul va fi ţinut în viitor?

Da, într-adevăr, dar este vorba de un timp încă în viitor. Poporul iudeu apostat va fi atunci adunat şi templul reclădit va fi pângărit de „urâciunea pustiirii”. În acea perioadă, Biserica va fi fost deja răpită (1 Tesaloniceni 4:15-18; Apocalipsa 3:10).

Poţi să gândeşti că Sabatul va fi atunci ţinut în Israel aşa cum este în prezent printre evrei şi că faptul acesta va constitui o piedică pentru cei care vor trebui să fugă şi cărora se adresează evanghelia după Matei.

Spunem din nou că Sabatul va fi ţinut în mod legal în timpul împărăţiei de o mie de ani (Isaia 66:23 şi Ezechiel 46:3). În adevăr, dorinţa neschimbată a lui Dumnezeu ca omul să intre în odihna Lui va fi realizată pe pământ, datorită lucrării de răscumpărare, în timpul Împărăţiei lui Cristos.

4.4 Evrei 4.9: „Rămâne deci o odihnă ca de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu”. Care este înţelesul versetului acestuia?

Ultima parte a capitolului 3 şi capitolul 4 din Evrei prezintă unele greutăţi în înţelegere. Din câte se pare, iată esenţialul raţionamentului scriitorului epistolei: Dumnezeu a răscumpărat un popor pentru ca el să se bucure de odihna lui pe pământ şi i-a dat, printre altele, Sabatul ca arvună a binecuvântării acesteia (Exodul 33:14 şi Neemia 9:14). Din cauza necredinţei sale, cea mai mare parte din popor a pierit în pustie şi nici cei pe care Iosua i-a dus în Canaan n-au intrat în odihna lui Dumnezeu, pentru că îndemnul de a intra în odihna aceasta a fost făcută prin David, mult timp după aceea: „Rămâne deci o odihnă ca de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu…” în capitolul acesta, locul odihnei nu este dat, dar ştim de altfel că pentru poporul pământesc al lui Dumnezeu, acesta va fi împărăţia de o mie de ani în Israel, în timp ce casa Tatălui este odihna aşteptată de Biserică. Dimpotrivă, condiţiile pentru a intra în odihnă sunt bine arătate: credinţa şi ascultarea. Prin credinţă intrăm chiar de pe acum în odihna conştiinţei; prin ascultarea de Domnul putem să participăm acum la lucrarea harului Său şi să ne pregătim să împărtăşim şi în viitor odihna dragostei Sale în cer, aşa cum Israel va face pe pământ (Ţefania 3:17). Odihna de Sabat din capitolul acesta nu este deci odihna săptămânală a zilei a şaptea, ci o stare de odihnă durabilă şi încă viitoare, în care nu se poate intra decât prin credinţă.

 4.5 Sabatul şi libertatea creştină: aceasta nu ne-ar permite să ţinem de bunăvoie Sabatul, fără ca să pierdem nimic din ceea ce ne aduce harul?

Desigur nu, pentru că libertatea creştină constă tocmai în a fi eliberaţi de jugul Legii, pentru a sluji lui Dumnezeu prin Duhul: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa stăpânit de ceva” (1 Corinteni 6:12). Întreaga epistolă către Galateni ne este dată ca să condamne cu o seriozitate extremă pe cei care amestecă harul cu Legea. Să cităm câteva versete: „Cristos ne-a eliberat ca să fim liberi. Rămâneţi deci tari şi nu vă supuneţi iarăşi sub jugul robiei!” (Galateni 5:1); „Am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu” (Galateni 2:19), ceea ce se subînţelege: „Am murit faţă de Sabat, pentru ca să trăiesc pentru Dumnezeu”; altfel n-aş putea trăi pentru Dumnezeu, n-aş putea să-L iubesc şi să-I slujesc în libertate.

Încă un citat din aceeaşi epistolă: „Şi mărturisesc iarăşi” spune apostolul Pavel „oricărui om circumcis că este dator să împlinească întreaga Lege” (Galateni 5:3). Pentru Sabat, am putea citi tot aşa de bine: „Mărturisesc iarăşi oricărui om care ţine Sabatul că este dator să împlinească întreaga Lege”. Şi Iacov adaugă: „Cine va păzi toată Legea, şi va greşi într-o singură poruncă, se face vinovat de toate” (Iacov 2:10). Ce angrenaj îngrozitor este să vrei să adaugi vreo poruncă legală evangheliei harului! Apostolul foloseşte expresiile cele mai tari pentru ca ochii copilaşilor lui, pentru care iarăşi simţea durerile naşterii (Galateni 4:19), să se deschidă. Ele să fie aşa şi pentru cititorii acestor rânduri.

Pentru apostol, amestecul Legii şi al harului este:

– „o evanghelie diferită”, dar care nu există (Galateni 1:6).

– a anula harul lui Dumnezeu şi însemnătatea morţii lui Cristos (Galateni 2:21).

– după ce am început prin Duhul, să sfârşim în firea păcătoasă (Galateni 3:3).

– să fi suferit în zadar pentru Domnul (Galateni 3:4).

– să fie sub blestem (Galateni 3:10).

– să fie supuşi sub jugul robiei (Galateni 5:1).

– să fie căzuţi din har (Galateni 5:4).

Epistola către Coloseni de asemenea tratează din plin problema aceasta care atinge baza relaţiilor noastre cu Dumnezeu.

Să cităm, drept concluzie, exemplul apostolului

Pavel când vorbeşte despre îndreptăţirea minunată pe care o avem numai în Cristos: „Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca gunoaie, ca să câştig pe Cristos şi să fiu găsit în El, nu având ca dreptate a mea, pe aceea a Legii, ci pe aceea care este prin credinţa în Cristos, dreptatea care vine de la Dumnezeu prin credinţă” (Filipeni 3:8,9).

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:   http://www.theophilos.3x.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s