Am înţeles sfârşitul lor – Psalmul 73

 din revista „Mesagerul evanghelic”

lonely walk

 

Psalmul 73 poate fi numit „Psalmul invidiei“. Îl vedem aici pe Asaf „fiind invidios pe cei aroganţi“.

La început ni se dă – aşa cum deseori se face în psalmi – concluzia la care a ajuns psalmistul după experienţele descrise. Această concluzie este o minunată certitudine: „În adevăr, Dumnezeu este bun faţă de cei cu inima curată“ (vers. 1). Până la versetul 18 se întrezăreşte descurajarea psalmistului: o tristă experienţă pe care au trăit-o mulţi dintre noi.

Dumnezeu este totdeauna gata să-i susţină pe ai Săi în momentele  dificile. Braţele Lui eterne stau dedesubtul nostru (Deut 33:27 ). În ce ne priveşte, să ne aducem aminte şi să nu punem niciodată dificultăţile între noi şi Domnul. Ci să-L punem pe El între noi şi dificultăţile noastre.

A fost un timp când Asaf cânta în timpul nopţii (Psalmul 77:6 ). Apoi, când a început să judece la starea omenirii şi, voind să găsească soluţii la probleme cu logica lui omenească, a fost cuprins de descurajare şi de îndoială.

Ca şi noi astăzi, el asista cu uimire la prosperitatea celor răi. Cei mândri, violenţi, nedrepţi, aveau succes în lume, se îmbogăţeau şi erau puternici! (vers. 4-10). Şi el, omul lui Dumnezeu, „era lovit toată ziua şi pedepsit în fiecare dimineaţă” (versetul 14).

Şi astăzi sunt unii care spun: „cum este posibil ca Dumnezeu să vadă totul? Şi, dacă vede, de ce nu intervine?“ Credinciosul ar putea şi el să conchidă: „Este deci inutil să-L slujeşti pe Dumnezeu, să fii cinstit şi serios. Nu poţi prin aceasta decât să pierzi“.

Asaf era pe punctul de a aluneca (versetul 2) pentru că el urma propriile lui gânduri. În spatele oricărei căderi este întotdeauna un gând care nu se potriveşte cu gândul lui Dumnezeu. El ne-a dat gândul lui Hristos (1. Corinteni 2:16 ) şi noi nu putem să fim în armonie cu acesta dacă avem în noi gândurile lumii. Asaf nu a căzut, dar aceasta a fost datorită îndurării lui Dumnezeu.

Dacă am zis: „Mi-alunecă piciorul”, bunătatea Ta, Doamne, m-a susţinut. În mulţimea gândurilor dinăuntrul meu, mângâierile Tale au făcut plăcere sufletului meu” (Psalmul 94:18-19 ).

Dacă raţionăm voind să aplicăm evenimentelor logica omenească, vor exista pentru noi mistere în ce priveşte voia lui Dumnezeu. „A fost o muncă grea …”, spune Asaf, „când m-am gândit să înţeleg aceasta“ (vers. 16).

De ce nu judecă Dumnezeu răul? De ce permite atâtea suferinţe printre credincioşi? Desigur, noi nu suntem încă în împărăţia milenară când răul va fi judecat în fiecare dimineaţă. Solomon a remarcat faptul că „sentinţa împotriva faptelor rele nu se execută imediat” (Eclesiastul 8:11 ).

Dacă sufletul nostru nu poate să primească felul de a lucra al lui Dumnezeu, credinţa poate găsi raţiuni bune în tot ce face El. Asaf a intrat în locaşul sfânt al lui Dumnezeu (vers. 17) adică a regăsit comuniunea cu Dumnezeu şi gândurile lui au fost înnoite la lumina Lui: iar noi trebuie să procedăm la fel.

 „Fiţi transformaţi prin înnoirea minţii voastre … “ ( 12 .2).

Şi efesenii care învăţaseră să fie înnoiţi în duhul minţii lor erau sfătuiţi „să nu mai umble cum umblă naţiunile în deşertăciunea gândurilor lor“ (Efeseni 4:17-23 ). Astfel, în comuniune cu Domnul, noi înţelegem harul Său. Dacă judecăm în termeni de justiţie, ceea ce face Dumnezeu este de neînţeles; dar când pătrundem în domeniul harului, totul se luminează. Dumnezeu este răbdător faţă de păcătoşi. „El vrea ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă“ (2. Petru 3:9 ).

Încă din zilele lui Noe răbdarea lui Dumnezeu aştepta (1. Petru 3:20 ). Tot timpul istoriei omului pe pământ a fost timpul de răbdare a lui Dumnezeu (Romani 3:25 ). „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă“ (Fapte 17:30 ) le spune apostolul Pavel filosofilor din Atena. Dacă înţelegem aceasta, vom şti să-l mulţumim lui Dumnezeu pentru răbdarea Lui şi să punem în practică cuvintele lui Elihu adresate lui lov: „Nu suspina după noapte, care ia popoarele din locul lor” (lov 36:20).

Să nu dorim pedeapsa lui Dumnezeu asupra păcătoşilor; să lucrăm mai curând animaţi de un duh de har pentru mântuirea lor. Când era în culmea descurajării, Asaf a avut bunul simţ să „nu vorbească“ despre ideile lui şi să nu-şi divulge gândurile confuze (vers. 15). Dacă ar fi făcut aceasta, ar fi fost necredincios Dumnezeului Său.

Este o mare învăţătură pentru noi; să nu spunem tot ce ne vine în gând, ci numai lucrurile care zidesc şi care primesc pecetea aprobatoare a Domnului: „Niciun cuvânt stricat să nu iasă din gura noastră, ci dacă este vreunul bun, pentru zidire, după cum este nevoie, ca să dea har celor care aud“ (Efeseni 4:29 ).

Gândurile lui Asaf – care traversa o mare criză spirituală – dacă ar fi fost exprimate, ar fi putut fi un obstacol şi un motiv de indignare pentru mulţi alţi credincioşi. În locul sfânt deci, Asaf a înţeles „sfârşitul“ celor răi (vers. 17). El n-a avut răspunsul complet la problemele lui: Dumnezeu nu i-a spus pentru ce prosperă cei răi, dar i-a revelat căile viitoare ale dreptăţii Sale cu privire la ei. Şi aceasta i-a adus pacea.

Pacea cu privire la Dumnezeu căruia Îi adresase implicit acuzaţii, pacea cu privire la alţii care îi excitau sentimente de invidie şi iritaţie. Şi totodată pacea cu privire la el personal, pentru că mai înainte şi-a reproşat – într-un anumit fel – că „şi-a spălat mâinile în nevinovăţie“.

Astfel, în locul sfânt vede rezolvată criza lui. Cine cunoaşte nopţile de insomnie pe care le petrecuse în rugăciuni şi lacrimi? Câte raţionamente se învolburaseră în mintea lui! Cei din lume îi dăduseră dreptate; logica omenească îi justificase decepţia. Dar Asaf căuta gândul lui Dumnezeu. Şi, cum spune apostolul: „ … pentru că nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii …” (1. Corinteni 1:25 ).

Este foarte important pentru un credincios să ia în consideraţie sfârşitul tuturor lucrurilor. Avraam considera „sfârşitul“ atunci când, spre deosebire de Lot, el a ales muntele arid în locul câmpiilor udate ale Sodomei. În timp ce traversa deşertul, poporul Israel nu înţelegea că scopul lui Dumnezeu era nu numai să-l smerească şi să-l încerce, dar şi să-i facă bine la sfârşit (Deuteronom 8:16 ).

Multe secole mai târziu, Dumnezeu a trebuit să certe sever Ierusalimul prin gura profetului Ieremia: „Ierusalimul a păcătuit grav, a devenit ca un lucru necurat … Nu se gândea la sfârşitul său“. Şi profetul Isaia adresează o acuzaţie Babilonului, în termeni asemănători: „Tu ziceai: în veci voi fi împărăteasă! şi nu te-ai gândit, nici mai visat că lucrul acesta are să se sfârşească” (Isaia 47:7 ).

Cât de puţine greşeli am face noi dacă am şti să ţinem seama totdeauna de sfârşitul fiecăreia dintre faptele sau deciziile noastre!

Ca să poată intra în locul Sfânt, preotul sacrificator trecea prin altarul de aramă unde erau oferite sacrificiile (ilustrarea jertfei ispăşitoare a Domnului Isus Hristos). El se spăla apoi în apa curată din baia de aramă, înfăţişând Cuvântul lui Dumnezeu care sfinţeşte. Numai în aceste condiţii îi era permis accesul în locul sfânt, scăldat în lumina candelabrului (imaginea lucrării Duhului Sfânt) care ne face să-L înţelegem pe Hristos şi tot gândul lui Dumnezeu (1. Corinteni 1 – 16 ). Noi trebuie să urmăm acelaşi drum pentru a găsi o deplină comuniune cu Tatăl; este un drum de credinţă şi de sfinţire în care Domnul nu va înceta să ne conducă şi să ne susţină.

Asaf a ieşit din descurajare; L-a înţeles pe Dumnezeu şi gândurile lui s-au schimbat. Comportamentul lui n-a mai fost cel dinainte. În acreala lui nu vorbea decât despre el însuşi. „Eu eram invidios“; „Eu eram lovit“: „.Eu eram eu Tine ca o fiară“… Dar acum, Dumnezeu este Acela care îi domină gândurile: „Eu sunt întotdeauna cu tine“: „Tu mă vei conduce prin sfatul Tău“. „Pe cine am cu în ceruri? Şi pe pământ n-am avut plăcere decât în Tine“. „Cei care sunt departe de Tine vor pieri“. Acum el este gata să istorisească lucrările lui Dumnezeu celor răi, pe care mai înainte îi invidia (vers. 28). Doreşte să rămână totdeauna cu El şi să nu mai piardă comuniunea Lui, singurul mijloc pentru a nu mai cădea. El vrea să se apropie de Dumnezeu şi să-şi pună în El încrederea ca să răspundă tuturor atacurilor vrăjmaşului (vers. 28). Acei „de ce?“ au dispărut. Dumnezeu este acum „Tot“ al lui, în cer şi pe  pământ.

Se poate ca inima şi carnea noastră să fie consumate (vers. 26), dar putem spune ca şi Asaf: „Dumnezeu este stânca inimii mele şi partea mea pentru totdeauna“. „Dumnezeu este moştenire nestricăcioasă, păstrată în ceruri pentru noi“ (1. Petru 1:4 ).

Şi privirea noastră este fixată la Isus asupra bunurilor noastre cereşti şi eterne. Lucrurile acestui pământ – care îi privesc pe alţii sau care ne privesc personal – vor căpăta o cu totul altă dimensiune.

În loc să ne cufundăm în frământare, ele vor fi un stimulent pentru a creşte în credinţă, spre lauda Domnului şi pentru a da mărturie despre El.

http://comori.org/vechiul-testament/psalmii/psalmul-73/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s