“Apologetica” trădării

Moto:”Datorită bucuriei, frumuseţea vieţii ne intră în suflet. Datorită durerii, ne pătrunde în corp.”Simone Weil Una din cele mai dramatice scene din Biblie este aceea a trădării lui Iisus. Nu vreau să focalizez atenţia asupra lui Cristos, cu toate că El este Centrul, ci asupra lui Iuda. Iuda… la acest nume, gândurile noastre plăsmuiesc imagini horror. Doar numele.. şi avem impresia că ne referim la un drac, nu la un simplu om. Poate îl judecăm prea aspru. Ce este atât de zguduitor la actul trădării împlinit de Iuda?

Căci nu Iuda L-a răstignit pe Hristos. Nu, nu el. Nu Iuda a dat cu biciul. Nu Iuda L-a scuipat! Şi totuşi, aproape că îl urâm pe Iuda.

Atenţie, dragilor şi dragelor… păcatul lui Iuda este unul foarte subtil. Şi foarte lesne putem cădea în el.

Nu ştim motivaţiile lui Iuda aşa că nu îl putem judeca aspru. Nu-l putem chema la bară, să dea mărturie. Putem doar specula. Una, eu cred că Iuda a ţinut la Iisus. De ce afirm asta? Pentru că e imposibil să fii în preajma lui Iisus trei ani de zile, să vezi atâta bunătate şi să rămâi indiferent.

Şi totuşi, într-un moment de slăbiciune, Iuda a ales să facă ceva contra Prietenului său. Asta e definiţia pe care eu o dau trădării. A acţiona contra cuiva pe care îl iubeşti sau afirmi că îl iubeşti. Răul făcut duşmanului nu este trădare. Asta e drăcovenia faptului. Că unde este iubire, intervine căderea. Ruptura. Ca breşă urmată de întoarcerea de la cel pe care îl iubim şi abia apoi, actul concret – rezultatul logic al primelor două – trădarea.

Nu există nimic mai dureros ca cel ce te iubeşte să îţi întoarcă spatele, să te abandoneze. Asta e letal.

În Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt reliefează următorul aspect:”Da, au făcut ei ceva încă nefăcut. Au adus, e drept, în lume ceva nou: până acum, dacă voiai să pierzi un om, te adresai duşmanilor săi: soţiei de care a divorţat, prietenului de care s-a rupt, asociatului pe care l-a târât la tribunal; aportul noului, inovaţia cea mai de seamă, este că pentru a distruge un ins einu merg la certaţii, ci la prietenii lui, la nevastă, la copii, la ibovnice, la cei pe care-i iubeşte şi-n care şi-a pus omeneşte, prosteşte, încrederea şi setea de afecţiune.”[s.n.]

Numai că nu este inovaţie – nici un rău nu este original; şi trădarea lui Iuda implică acelaşi principiu… în cazul torţionarilor, principiul deja se aplica în masă

Dumitru Bordeianu în „Mărturisiri din mlaştina deznădejdii”, relatând maniera demascărilor de la Piteşti şi ilustrând tehnica lovirii persoanei pe care mai înainte, ante, o respectai, o iubeai, accentuează latura demonică a acestora:”Înainte ca Ţurcanu să plece din camera 2 parter, i-a cerut lui Prisăcaru şi celor din echipa lui să vină la camera 4 spital, unde au stat vreo două ore.

Când cei trei din comitetul de tortură, s-au întors în cameră, erau toţi schimbaţi la faţă. O furie demonică le stăpânea fiinţa. Ca stăpâniţi de delirul nebuniei, abia intraţi în cameră, au şi pus mâna pe ciomege, strigând la ceilalţi să iasă dintre paturi şi să se grupeze lângă uşă, aşezaţi pe două rânduri. Celor întinşi pe paturi le-au spus să stea pe loc, iar celorlalţi, dându-le câte un ciomag, le-au ordonat să se lovească unul pe altul până ce nu vor mai putea. Aceasta, desigur în urma ordinului primit de la Ţurcanu.

Eram atent să văd dacă mai era cineva care nu voia să lovească. Şi, spre surprinderea mea, afară de cei doi elevi, care nu-l bătuseră pe Comsa, mai erau vreo cinci, şase tineri, dintre care cunoşteam şi eu pe unul, care nu au acceptat să lovească. Prisăcaru le-a spus acestor tineri refractari să treacă lângă uşă, unde au fost atât de crunt bătuţi, că nu se mai puteau mişca.

Ceilalţi s-au bătut între ei până la sânge. Prisăcaru, după ce a considerat că era îndeajuns, a ordonat oprirea bătăii.

Spectacolul acesta ne-a cutremurat pe cei de pe ciment într-atât încât nu mai ştiam ce să cerdem. Cei 30 care se năpustiseră asupra noastră erau puşi acum să se omoare între ei. Doamne Sfinte, ce grozăvie!” Sau, ilustrând propria-i cădere, Bordeianu povesteşte:”Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini (nici atunci nu mi-am dat seama, nici altă dată nu mi-am amintit, ce am gândit şi judecat în acea clipă) l-am auzit pe Prisăcaru strigând:<<Loveşte-ţi mentorul, banditule, că te-a învăţat filosofie şi este un mare şef legionar.>>

La spusele lui Prisăcaru mi-am dat seama că Oprişan, Iosub şi cu mine ne găseam acolo datorită lui Lunguleac, care fusese adus special în camera 18 de la etajul 2, cu misiune.

Lunguleac s-a apropiat şi m-a izbit în faţă cu atâta putere, că din câteva lovituri m-a doborât la pământ. Apoi tot el mi-a pus ciomagul în mână, zicându-mi: <<Loveşte-ţi profesorul, banditule, că de nu te omor eu aici.>>

Ştiu că am lovit, dar nu din cauza ameninţării, ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind a mai raţiona. Că am lovit tare sau nu, nu mai are nici o importanţă, ci faptul că am lovit pe omul cel mai drag, de la care învăţasem atâtea. Am lovit omul pentru care aş fi fost capabil să merg la moarte. De aici a început căderea.”

Analizând, sesizez că deşi m-am ferit să acţionez contra ta (ce-a dea treia şi ultima treaptă a căderii), le-am accesat pe primele două: breşa, apoi, întoarcerea. Cred că, în cazul meu, întoarcerea cu faţa de la tine a constituit lovitura cea mai dureroasă. Un semn concludent al întoarcerii a fost faptul că nu m-am mai rugat pentru tine! Şi ce chin am simţit în lunile acelea când simţeam imboldul interior (vocea Duhului, nu?) să o fac…

–Roagă-te pentru…

–Nuu…

–Tamara, trebuie să te rogi pentru… are nevoie…

–Nu…

–Uite, dă-i smsul asta…

–Nu!!!!!!!

Vocea a insistat o perioadă, apoi a cedat. Asta pentru că Hristos e politicos.

Apropo, lepădarea de Hristos la Bordeainu a constituit-o faptul că nu s-a mai rugat (ce coincidenţă stranie!):”Când am fost întrebat de Zaharia dacă mai cred sau nu în Dumnezeu, pentru prima şi ultima dată în viaţa mea am avut o întunecare a minţii şi o rătăcire pe care nimeni nu o va putea înţelege, decât eu, cel care-am trăit-o. Cine mi-a întunecat puterea de judecată în acel moment? N-am putut discerne ce gânduri satanice mi-au întunecat conştiinţa şi mintea.

Dumnezeu a încercat atunci să-mi dea posibilitatea ca, prin această ultimă încercare, să-mi mărturisesc deschis şi fără frică credinţa în El. Eu nu i-am cerut însă ajutorul, ca să-mi lumineze mintea şi conştiinţa, şi atunci am oscilat să mărturisesc din toată inima.

Cei care îşi închipuie că în încercări excepţionale se poate face faţă numai cu puterile proprii, se înşeală şi se vor înşela până la sfârşitul lumii. Au doar n-a spus Iisus:<<Fără Mine nu veţi putea face nimic>>?

De aceea când nu am strigat şi nu am implorat ajutorul lui Dumnezeu, m-am prăbuşit. Şi prăbuşirea mea a fost mare. (…)

Atunci când m-a întrebat Zaharia, ce-i cu credinţa mea, un gând care nu era al meu şi nici de la Dumnezeu m-a stăpânit şi mi-a şoptit:<<Spune că nu te mai rogi lui Dumnezeu!>> Şi aşa am şi rostit, public, în camera 3 subsol:<<Nu mai fac rugăciunea, nu mă mai rog lui Dumnezeu!>> Şi din acel moment, nu mi-am mai făcut rugăciunea.”

Şi atunci s-a frânt conexiunea dintre noi. (Exista una. Nu poţi nega.) S-a rupt. Ireparabil. Irevocabil. (Sau cel puţin, aşa am crezut eu atunci.)

Eu nu m-am lepădat de Dumnezeu, ci de planul Lui. Dar oare nu este acelaşi lucru? (Dacă aş vrea să-mi caut justificări, aş găsi. Însă nu acesta e scopul meu. Asumarea e opţiunea mea.)

A fost un război spiritual. Cauzele din spatele acestui conflict nu le ştiu. De asemenea nu ştiu de ce era aşa important ca eu să mă rog pentru tine.

Cu toate acestea, Dumnezeu nu mi-a întors spatele. Dar m-a lăsat să simt pe propria-mi piele efectele răzvrătirii. Şi am băut întreaga cupă a amărăciunilor.

Nu vreau să îţi fie milă. Pe tărâmul acesta, al luptei spirituale, nu e loc de milă. Un brav războinic ştie asta.

“–Cred, Doamne, ajută necredinţei [neputinţei, n.n.] mele!”

–…

Odată cu renunţarea la rugăciune a venit şi o împietrire extraordinară, pe care poate doar eu o pot înţelege, căci am trăit-o.

Însă dacă Dumnezeu vrea să facă ceva, face! Misterios, dar în momente când nu mă gândeam la tine deloc, îmi apăreai în vise. Ca apoi, să apari în realitate, zicând aceleaşi lucruri. Sau având aceeaşi atitudine. Mi s-a întâmplat. [Cu o zi înainte să te întâlnesc ultima oară, te visasem. A fost ceva extrem de straniu. Nu ştiam că venisei… şi când te-am văzut a doua zi, mi s-au muiatpicioarele.] Să înţeleg că legătura încă persista? Contra mea?… Contra ta?…

Când am fost pe moarte… [Ce experienţă sufocantă a fost aceea! Traumatică! Parcă mi se golise mintea de gânduri.. nu mă mai puteam concentra la nimic. Şi atât de dureros era acest fapt!] Încercam să mă gândesc la mama, la ai mei.. dar nu reuşeam! Parcă nu mai înţelegeam ce înseamnă mama.. ce înseamnă tata.. sora.. nepoţeii… Nimic. Un imens gol. Şi era aşa iritantă senzaţia! Şi ce deznădejde mă apucase! Ştiam că mor! Acum mor! Gata, până aici mi-a fost! Şi sângele acela curgând… şi durerile provocate de ulcer şi intestine…

În acel moment de maximă suferinţă.. chipul tău mi-a apărut deodată în minte. Erai calm, mă priveai. Dar frumuseţea chipului era contaminată de un soi de tristeţe fără leac… Şi cu toate astea, imaginea ta mi-a făcut bine, atunci, pe patul de suferinţă. Şi acest fapt mi s-a părut debordând de stranietate…

Un alt fapt notabil. De când nu mă mai rugam pentru tine, parcă şi Duhul Sfânt se înstrăinase de mine. Mă simţeam goală şi uscată, fără a putea să identific cauza… Când m-am rugat prima oară pentru tine, (o, ce greu a fost acel moment!), Duhul Sfânt S-a coborât peste mine instantaneu. Cu o aşa putere!!!… M-a bucurat faptul, dar m-a şi întristat, pentru că nu am înţeles de ce se întâmplă toate astea.. ca şi cum raportarea mea la Dumnezeu e strâns corelată cu raportarea mea la tine!

Şi acum… nu reuşesc să te văd global. Misterele încă domnesc.

Frânturi de amintiri… sau…

Te pot percepe întreg doar în câte un verset ce îmi vorbea de tine, cu tine era impregnat.. “Cu Tine mă năpustesc asupra unei oşti înarmate, cu Dumnezeul meu sar peste un zid întărit!”; “Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu…”; “Cu Dumnezeu vom face mari isprăvi…”, etc.

Proza scrisa de Tamara Solomon

“Apologetica” trădării

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s