Dragoste și adevăr Louis Chaudier

Matei 22:34-40 ; Levitic 19:14-18

Orice om, în starea lui naturală, este egoist; fiecare se gândeşte la el şi numai la el. Omul cel vechi, natural, este un egoist; aşa este şi nu poate să fie altfel. Iată un punct pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl clarifică. Dacă ar fi fost cineva în stare să-L iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele său, pentru acela Hristos n-ar fi murit. Tot ceea ce face omul natural, face pentru el. Chiar dacă face cu o foarte mare demonstraţie de filantropie, „eu” îşi găseşte partea lui.

Tot astfel, există şi „eu colectiv“: duhul trupului, duhul de familie, un duh de clan religios (se iubește pe sine şi iubeşte pe cei din clanul său). Acest egoism este denunţat în Cuvântul lui Dumnezeu şi confirmat de toată istoria profană.

Nu este vorba să căutăm un om care iubeşte cum iubeşte Dumnezeu; nici n-am găsi unul; nu este nici un echivoc asupra acestui punct: nu există om care să iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele său; ar însemna să  ștergem acest verset: „Nu este niciun om drept, niciunul măcar“ (Romani 3:10 ).

Din punct, de vedere natural unii oameni sunt mai amabili decât alţii; se găsesc caractere amabile şi caractere mai puţin binevoitoare. Însă experienţa arată că de foarte multe ori, o persoană având în mod natural un caracter amabil îl iubeşte mai puțin pe fratele său decât un altul. Situaţia omului este totalmente disperată. Prin urmare, unde să găseşti dragostea? La izvorul ei, în inima lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ne cere nouă dragoste, El o dă.

El ne-a dăruit o fire care iubeşte: întâi Îl iubește pe Dumnezeu şi apoi pe fratele. Dacă aceste două puncte sunt recunoscute, că nu este dragoste în om, ci numai egoism, şi că Dumnezeu dă o fire capabilă să-L iubească pe Dumnezeu şi pe cel care este născut din Dumnezeu, consecinţa practică este foarte clară.

Cuvântul ne îndeamnă să-l arătăm pe omul cel nou! Să iubim cu dragostea omului cel nou, adică fără egoism, gândind numai la Dumnezeu! iar atunci când se nasc dificultăţi, să arătăm aspectele practice ale acestei iubiri faţă de fiecare om!

Să luăm exemplu de la Domnul din evanghelii! Cuvintele Domnului Isus Hristos sunt infinit de variate, dar toate sunt dictate de dragoste, fără nicio excepție de la această regulă. Domnul nu a procedat într-un mod uniform față de toți cei cu care a venit în legătură. Dragostea care este în El Îl făcea să Se poarte diferit, după felul persoanelor cu care avea de-a face, și chiar cu aceeaşi persoană. În Matei 16:17 îi spune lui Petru: „Ferice de tine, Simon, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta ci Tatăl Meu, care este în ceruri“; şi îndată după aceea: „Înapoia Mea, Satan“. În amândouă aceste cazuri vorbea dragostea. Cuvântul ne învaţă din belşug momente diferite în care se manifestă dragostea.

Să ne oprim puţin asupra versetului: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. Cineva poate spune: dar Dumnezeu a dat această poruncă înainte de creştinism. EI conta deci că ar fi cineva care ar iubi pe aproapele lui ca pe sine însuși iar pe El L-ar iubi „din toată inima”. Nu! Dumnezeu nu avea nevoie de o experienţă pentru a deschide inima omului; dar a deschis inima omului înaintea oamenilor pentru a arăta că „nimeni nu-L iubește pe Dumnezeu din toată inima” – se poate încerca aceasta – „şi pe aproapele Său din toată inima lui“. Acela care-I iubeşte pe aproapele ca pe sine însuși şi pe Dumnezeu din toată inima a împlinit legea (Romani 13:8 ).

Dar nu este nimeni care să facă acest lucru în afară de omul cel nou; acesta a împlinit legea şi chiar mai mult decât legea, pentru că cel credincios este capabil să-L iubească pe aproapele său mai mult decât pe sine însuși. Ioan, apostolul iubirii, spune că trebuie să ne dăm viața pentru frați; trebuie să-i iubim pe fraţii noştri mai mult decât pe noi înșine. Legea nu cerea atât. În prima epistolă a lui Ioan, dragostea nu este niciodată despărţită de adevăr. Dumnezeu este dragoste, Dumnezeu este lumină; este Fiinţa divină în esență ei, nu în atributele ei.

În Levitic 19 se arată ce înseamnă să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuţi: „Să nu faci nedreptate la judecată” (Levitic 19:15 ); „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, dar să nu te încarci cu un păcat din pricina lui“ (Levitic 19:17 ).

Dumnezeu să ne ajute să nu avem niciun gând rău faţă de nici unul din fraţii noştri! Nimeni n-ar fi îndrăznit să gândească, atunci când Domnul a zis: „Înapoia Mea, Satan”, că ar fi avut în inimă altceva decât dragoste. Şi El vrea ca atitudinile şi cuvintele noastre izvorâte din dragoste să nu se traducă numai prin îmbrăţișări. În Levitic 19 , dovada faptului că-l iubim pe aproapele ca pe noi înșine este nu numai că nu facem nedreptate sau că nu facem diferenţă între aproapele sărac şi aproapele bogat, ci şi că nu suportăm nedreptate în el. Dacă-I iubesc pe fratele meu ca pe mine însumi, n-aş dori să fie apăsat cu ceva pe care nu l-aş vrea pentru mine. Dacă nu doresc pentru mine ceea ce văd în fratele meu, atunci nu pot decât să sufăr şi să mă rog pentru el.

Dumnezeu să ne ajute să privim aceste lucruri de aproape. Nimic nu este mai instructiv în această privinţă ca viaţa Domnului Isus dezvăluită în evanghelii; nimic nu ne vorbeşte aşa de mult despre dragoste. Totuşi, în Matei 23 este cel mai teribil loc din Scriptură: „Vai de voi farisei, vai de voi!

Nu este, poate, alt capitol – în afara celor care vorbesc despre judecată – mai solemn decât această judecată morală pronunţată de Acela care este dragoste. Avea Domnul ură când vorbea aşa? Deloc! Dar noi vom avea vreun resentiment când ne vom ocupa de fratele nostru ca să-i spălăm picioarele? Să ne păzească Dumnezeu! Dar dragostea nu va lăsa nicio durere, nicio pată, nicio rană de care să nu se ocupe în vreun fel sau altul. Dacă o mamă îşi găseşte copilul într-o stare respingătoare, dragostea trece peste aceasta şi se ocupă de el.

Secretul pentru a „urmări dragostea“ (1. Corinteni 14:1 ) este foarte simplu: să trăim în comuniune cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos. Pe de altă parte, dragostea şi comuniunea sunt două lucruri foarte diferite, dar deseori confundate. Noi îi iubim pe copiii lui Dumnezeu împrăştiaţi în toate mediile creştine. Putem să-i iubim ca pe fraţii pe care-i întâlnim de mai multe ori pe săptămână? În totul! Când frângem pâinea, ne gândim la singurul trup al lui Hristos, Ia toţi credincioşii iubiţi de Domnul Isus, cum şi suntem. Dar avem noi practic aceeaşi comuniune cu ei? Nu! Aici este diferenţa. Se confundă cu prea multă uşurinţă comuniunea cu dragostea.

Fratele meu din alt mediu creştin îmi spune: De ce nu mergem împreună? Dacă-l iubesc cu adevărat, îi voi răspunde: „Să ascultăm ce ne spune Tatăl nostru; nu eşti pe un drum de ascultare faţă de ce ne spune Tatăl nostru“. Dacă îi punem pe prietenii credincioşi deasupra lui Dumnezeu, înseamnă că nu este ceva în ordine în inima noastră şi atunci nu avem dragostea după Dumnezeu. Dragostea după Dumnezeu dă celor care pot avea mai multă lumină grija de a le arăta altora gândul Tatălui, care trasează drumul copiilor Lui iubiţi.

Dumnezeu să ne ajute să bem din izvorul dragostei care este în inima Tatălui!

http://comori.org/viata-de-credinta/dragoste-si-adevar/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s