Lumina lumii Christian Briem

  

A doua imagine, pe care Domnul o foloseşte, este despre „lumina lumii“. Este o afirmaţie uimitoare a Domnului: în timpul absenţei Sale, ucenicii Lui ar fi şi lumina lumii, pe lângă sarea pământului.

Voi sunteţi lumina lumii; o cetate aşezată pe vârful unui munte nu poate fi ascunsă; nici nu se aprinde o lumină şi se pune sub baniţă, ci în sfeşnic, şi luminează pentru toţi cei care sunt în casă“ (Matei 5:14,15 ).

far pe malul marii in noapte

Ce înseamnă „lumină“?

Aşa cum în primul simbol despre „sarea pământului“ este cuprins gândul despre dreptate, aşa simbolul al doilea vorbeşte despre har. Aceste două gânduri sau principii stau la baza fericirilor de la începutul capitolului. În versetele 3-6 vedem însuşiri care sunt caracterizate prin dreptate. În versetele 7-9 ne sunt prezentate însuşiri care stau în legătură cu harul. Chiar dacă Domnul Isus vorbeşte în continuare despre prigoniri, care vor veni peste ucenicii Săi, El numeşte mai întâi pe cei persecutaţi pentru dreptate (versetul 10) şi apoi pe aceia care prin har vor fi făcuţi capabili să îndure prigoniri şi batjocuri din cauza Lui (versetele 11, 12).

Sarea şi lumina se deosebesc esenţial una de alta. Cu toate acestea, ele au ceva comun: ambele vorbesc despre o mărturie pentru Dumnezeu. Şi deoarece stricăciunea şi întunericul în sens spiritual merg totdeauna împreună, Domnul Isus arată în această pildă responsabilitatea dublă a ucenicilor Săi, dar şi nevoia dublă a oamenilor.

Sarea lucrează împotriva stricăciunii, lumina alungă întunericul. În această privinţă, ambele au un gând comun. Sunt unele locuri din Scriptură care descoperă răul moral din lumea aceasta (de exemplu 1. Ioan 5:19 ; Galateni 5:19-21 ; Romani 1:23-32 ; 2. Timotei 3:1-5 ). Sarea lucrează împotriva acestui rău moral. Alte locuri arată mai mult nepriceperea, orbirea spirituală şi nebunia oamenilor (de exemplu 2. Corinteni 4:4; Efeseni 4:18 ; 2. Tesaloniceni 2:10 ; Matei 24:11 ). Ca să le alunge, Dumnezeu în harul Său lasă lumina să strălucească.

Lumina“ vorbeşte despre ceea ce Dumnezeu revelează despre Sine şi despre gândurile Sale. Şi în Vechiul Testament era deja o oarecare lumină de la Dumnezeu şi cu privire la El. Sfeşnicul de aur răspândea în Israel simbolic lumina Sa în Locul Sfânt al lui Dumnezeu (Exod 27:20 ), şi oamenii credincioşi ai lui Dumnezeu se bucurau de lumina care venea de la Dumnezeu şi Cuvântul Său (Psalm 4:6; 27:1; 36:9; 43:3; 97:11; 112:4; 118:27; 119:105; Proverbe 6:23 ). Dar poporul Israel ca întreg a eşuat ca purtător al mărturiei lui Dumnezeu înaintea lumii. Ei înşişi nu au preţuit lumina dăruită lor şi nici măcar nu s-au gândit să răspândească lumina în afară. Străinii, care au venit dintre naţiuni la Israel, cu greu au putut recunoaşte existenţa luminii acolo. Solomon a constituit o excepţie strălucită în istoria lui Israel, care în rest era obscură. Când împărăteasa din Seba din ţara îndepărtată l-a vizitat, el a înţeles că „cei care intră trebuie să vadă lumina“ (a se compara cu Luca 11:33 ). Ei i s-a tăiat răsuflarea când „a văzut toată înţelepciunea lui Solomon“ ( 10 ). În timpul Noului Testament, iudeii se lăudau, dimpotrivă, că sunt o „călăuză a orbilor“ şi „lumină celor în întuneric“ (Romani 2:19 ), însă lipsea realitatea, ei erau iudei numai în afară (versetele 28, 29).

Când Fiul lui Dumnezeu a fost aici pe pământ, El a fost lumina lumii (Ioan 9:5 ), a fost lumina adevărată (Ioan 1:9 ). El putea spune: „Eu am venit ca lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric“ (Ioan 12:46 ). El a revelat în chip desăvârşit cine şi ce este Dumnezeu. În El ca Om pe pământ, noi putem realmente să găsim adevărul cu privire la orice şi la toate. Este un subiect binecuvântat, care conduce la adorare preocupându-ne cu El. Însă cu toate că Hristos era şi este revelarea deplină a lui Dumnezeu, „Chipul lui Dumnezeu cel nevăzut“ (Ioan 1:18 ; Coloseni 1:15 ), oamenii au urât lumina, deoarece faptele lor erau rele şi ei nu voiau să le vadă date pe faţă (Ioan 3:19,20 ). Ştim că ei nu au avut odihnă, până când nu au adus la tăcere acest glas care atenţiona.

Acum, Hristos spune ucenicilor Săi: „Voi sunteţi lumina lumii.“ După ce El a fost lepădat şi a plecat în cer, El a rânduit pe ai Săi să răspândească lumina divină printre oameni în locul Lui. Cu toate că ei înşişi odinioară erau „întuneric“, ei sunt acum „lumină în Domnul“ şi prin aceasta făcuţi capabili să umble ca nişte „copii ai luminii“ (Efeseni 5:8 ). În Epistola către Filipeni, ei sunt comparaţi cu „luminători“, care strălucesc în mijlocul unei generaţii strâmbe şi pervertite, „ţinând sus Cuvântul vieţii“ (Filipeni 2:15,16 ). Astfel, lumina, pe care ei o reflectă, nu este lumina lor proprie; ei o primesc în totalitate de la Hristos, Domnul lor glorificat acolo sus.

Acesta este marele har din timpul actual: că lumina încă mai străluceşte înaintea altora şi pentru alţii. Ea poate fi o lumină de indicare a direcţiei sau o lumină de atenţionare – ea străluceşte spre binele oamenilor. În această privinţă, acţiunea şi caracterul luminii depăşeşte cu mult acţiunea şi caracterul „sării“. „Sarea“ nu poate revela toate, ea nu poate remedia o stare stricată. Însă lumina lui Dumnezeu le poate face pe amândouă. Lumina revelaţiei lui Dumnezeu nu numai dă pe faţă răul, nu, ea aduce şi harul şi îndurarea lui Dumnezeu în ceea ce în sine însuşi nu este decât numai întuneric. Ea luminează întunericul sufletului şi duce la strălucirea cunoaşterii gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos (2. Corinteni 4:6 ). Nu este acesta un gând măreţ, un gând încurajator pentru noi, că Dumnezeu vrea să folosească pe ai Săi astăzi, ca ei să răspândească în lumea întunericului gândurile Sale cu privire la Hristos? Ce aducător de fericire este să afli că, cu toate eforturile lui satan de a stinge lumina, „întunericul se împrăştie şi lumina cea adevărată deja străluceşte“ (1. Ioan 2:8 )! Şi aici, nu Hristos este lumina adevărată; nu, ai Săi sunt lumina adevărată, deoarece ei posedă viaţa Lui şi o reflectă.

Două imagini

Domnul foloseşte două imagini în pilda aceasta: aceea a unei cetăţi aşezate pe un munte şi a unei lămpi aprinse în casă. Una vorbeşte despre lumina în afară şi cealaltă vorbeşte despre lumina dinăuntru.

În cadrul imaginii unei cetăţi „aşezate pe vârful unui munte“, care din cauza aceasta nu poate fi ascunsă, trebuie să ne gândim în primul rând la o cetate din Orient clădită din pietre albe de calcar, care în Antichitate era deseori pe un deal şi care în lumina orbitoare a soarelui se vedea cu casele, zidurile şi turnurile ei. Ea se putea vedea bine şi noaptea prin numeroasele lămpi aprinse în casele ei.

Deci, ucenicii Domnului se aseamănă cu o astfel de cetate: prin mărturia lor despre Domnul şi Stăpânul lor, ei răspândesc lumina spirituală, pe care ei înşişi au primit-o mai înainte. Această lumină este accesibilă tuturor oamenilor, ea este destinată tuturor, este pentru „lume“, nu numai pentru domeniul limitat al „pământului“. Adevăraţii ucenici ai Domnului nu pot rămâne ascunşi în lume. Aceasta este starea normală. În general, nu ne putem da seama câtă lumină a răspândit creştinismul în lume. Este mai mult decât numai urme – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru aceasta! – ea este prezentă chiar şi astăzi, într-un timp în care valorile creştine sunt degradate tot mai mult. Cuvintele Domnului nu şi-au pierdut valabilitatea. Aceasta ne încurajează.

Însă Domnul Isus trece apoi la imaginea următoare. Evident, El vedea mai dinainte pericolul că prin necredincioşia omenească lumina ar putea să fie acoperită. Aşa cum sarea putea să-şi piardă puterea, tot aşa influenţa luminii putea fi împiedicată. În ambele cazuri ar fi nefolositoare scopului intenţionat.

Fără îndoială, în domeniul natural, oamenii nu pun lampa aprinsă sub o baniţă sau sub un pat (Marcu 4:21 ; Luca 8:16 ). Lumina trebuie în cele din urmă să fie folositoare tuturor celor din casă. Oamenii nu trăiesc cu plăcere în întuneric. Când se face întuneric, ei aprind lumina. Nu este numai incomod, ci şi periculos să stai în întuneric şi să te mişti în întuneric. De aceea ei preţuiesc şi sursele de lumină artificială, chiar dacă lumina lor este redusă, aşa cum era în Antichitate. Nu, ei nu vor acoperi cu un vas o lampă aprinsă (Luca 8:16 ), nici nu o vor pune într-un loc ascuns (Luca 11:33 ), ci mai degrabă o vor pune pe suportul de lampă, pentru ca „cei care intră să vadă lumina“.

Însă în domeniul spiritual, ei acţionează deseori cu totul altfel. Lumina spirituală nu este nicidecum la fel de preţuită ca lumina naturală. De aceea există pericolul ca prin activităţi prea mari şi sete de câştig (baniţa) sau prin înclinarea spre comoditate (patul) sau într-un alt fel (vas), lumina primită să fie înăbuşită. Ştim că tocmai aceasta a avut loc în creştinătate. Da, există temere de această lumină, că ea va da pe faţă eşecul propriu şi toată goliciunea sistemului.

Casa“ simbolizează evident un domeniu interior, care ne-a fost încredinţat nouă creştinilor. Este voia lui Dumnezeu, ca în acest domeniu lumina Sa să lumineze scena. Luca ne arată în Evanghelia sa, că Domnul Isus a folosit de două ori imaginea despre lampa aprinsă, în contexte diferite. De două ori, el citează şi cuvintele Domnului: „ …pentru ca cei care intră să vadă lumina“.

Am amintit deja: când împărăteasa din Seba a venit la Solomon, ca să audă înţelepciunea lui, atunci ea a văzut ceva din lumina şi ordinea lui Dumnezeu în casa Sa. Cum este la noi? Când vin străini în casa noastră sau în strângerile noastre laolaltă, vor fi ei atunci impresionaţi de lumina care domină acolo? Când se vine din afară în „casa“ creştinătăţii, probabil nu se mai vede mult din lumina pe care Dumnezeu a dăruit-o la început. Dar Domnul să ne ajute, să avem grijă ca în domeniul în care noi încă mai putem exercita influenţă, lumina divină să aibă conducerea! Cei care vor intra, o vor vedea (a se compara şi cu 1. Corinteni 14:24, 25 ). Şi în ceea ce priveşte pe aceia „care sunt în casă“: lampa îi luminează, în lumina ei se pot mişca în siguranţă. Ce binecuvântare nespus de mare este, când înainte de toate casele credincioşilor sunt călăuzite de lumina gândurilor şi revelaţiilor divine, şi nu prin înţelepciunea omenească sau chiar prin bunul-plac sau prin hazard!

Dar „baniţa“ şi „patul“ sunt şi pentru noi în orice timp un pericol, pe care ar trebui să nu-l subapreciem. Dacă cedăm unei înclinaţii sau alteia, treptat vom pierde lumina.

Fapte bune

Mântuitorul încheie pilda rezumând învăţătura ei în solicitarea următoare:

Astfel să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă lucrările voastre cele bune şi să-L glorifice pe Tatăl vostru care este în ceruri“ (Matei 5:16 ).

Lumina, pe care El ne-a dat-o, trebuie să lumineze înaintea oamenilor. Posedarea „cunoaşterii gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos“ este premisa şi totodată obligaţia pentru aceasta. Trebuie însă, fără îndoială, să avem în vedere că lumina îşi face lucrarea şi în ascuns, acolo unde oamenii nu o văd, ci unde numai Dumnezeu, Tatăl nostru, o sesizează – El, Cel care „vede în ascuns“ (Matei 6:6 ). Însă aici avem aspectul exterior.

Noi nu trebuie să lăsăm faptele noastre bune să lumineze înaintea oamenilor, ci lumina noastră. Primul aspect ar devia accentul spre latura falsă şi ar conduce numai la glorificarea omului. Noi nu trebuie să căutăm să dăm la iveală fapte bune, ci importanţa cea mai mare trebuie s-o acordăm mărturiei pentru Domnul nostru. Dacă Dumnezeu ni S-a făcut cunoscut în Fiul Său, El doreşte de asemenea ca noi să-L mărturisim înaintea lumii prin cuvânt şi faptă. Facem noi aceasta? Pentru aceasta nu trebuie să aşteptăm momente mari, deosebite. Viaţa zilnică oferă mii de ocazii să arătăm oamenilor ce înseamnă Domnul Isus pentru noi. O viaţă de părtăşie cu El va fi bogată şi în fapte bune, care apoi vor fi văzute de oameni.

Ce vrea Domnul să spună prin „fapte bune“? Se gândeşte El în privinţa aceasta la ceea ce oamenii lumii înţeleg prin fapte bune, de exemplu fapte ale dragostei pentru aproapele? Dacă ar fi aşa, atunci El i-ar aşeza pe ai Săi pe acelaşi teren cu necredincioşii şi ceea ce este „bun“ ar fi făcut dependent de evaluarea făcută de aceştia. Dacă ei fac acte de binefacere – şi pentru aceasta oameni nobili şi religioşi sunt în stare şi gata să facă -, atunci o fac, deoarece ei consideră că este „bine“ s-o facă. Însă în ochii lui Dumnezeu este bun numai ceea ce corespunde voii Sale şi este făcut din ascultare de El. Numai Dumnezeu face binele, fără să asculte, tocmai pentru că El este Dumnezeu, pentru că El este Suveranul. Într-un sens asemănător a spus Domnul odată tânărului bogat: „Nimeni nu este bun, decât Unul singur, Dumnezeu“ (Marcu 10:18 ).

Nu, nu faptele dragostei pentru aproapele în sine sunt ceea ce Domnul aşteaptă de la ucenicii Săi, ci El caută ceva mai mare: fapte ale credinţei, care rezultă din părtăşia cu El şi care sunt făcute în puterea Duhului Sfânt. Prin „fapte bune“ putem înţelege tot ce în viaţa noastră reflectă voia şi intenţia lui Dumnezeu. Cât de apropiaţi de El trebuie să fim noi atunci, ca să putem face aceasta! Şi ce câmp larg de acţiune ni se deschide aici în situaţiile normale ale vieţii noastre!

Rezultatul unei mărturii credincioase şi ale unei umblări pline de dăruire va fi, că Dumnezeu va fi glorificat, şi nu omul. Oamenii nu vor izbucni în strigăte de admiraţie pentru credincioşi, pentru ceea ce ei văd în credincioşi. Totul se va îndrepta mai degrabă spre Acela de la care a venit: spre Tatăl nostru care este în ceruri. Tot ce este bun şi orice dar desăvârşit coboară de sus la noi, de la Tatăl luminilor (Iacov 1:17), şi totul trebuie să se reîntoarcă cu mulţumire şi adorare spre El, Izvorul. Acesta este felul de a fi al lui Dumnezeu, şi numai acesta este demn de El.

http://comori.org/noul-testament/matei/lumina-lumii/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s