Ne mor copiii dar nu ne trezim    

E vâlvă mare cu jocul morții la adolescenți. E și normal să fie, mor copii și considerăm asta nedrept, considerăm că cineva ne face o nedreptate, că atentează la copiii noștri și ni-i strică. E firesc să ne îngrijorăm dar nu ajunge asta, trebuie să ne documentăm și să gândim cum putem să evităm să se întâmple drame la noi în casă, în biserică, în școală, în sat, oraș sau țară. Dacă doar ne îngrijorăm, dacă doar „șeruim” până la delir pe rețele sociale nu rezolvăm nimic, poate doar popularizăm conceptul și acționăm în favoarea jocului morții. E nevoie de luciditate și acțiune.

Întrebarea care mă frământă este: de ce sunt ispitiți așa de mult copiii de moarte astăzi, poate mai mult decât îi ispitește viața?

Avem copii triști, foarte triști, deprimați și apăsați. Sunt inteligenți, capabili, știu limbi străine, iau ore suplimentare pe câte domenii găsim dar lipsesc din viață, nu mai au contact cu ea. Excelează la învățătură dar habar nu au să se mai joace. Pot chiar munci eficient dar se simt vinovați să se odihnească sau să lenevească. Cine i-a transformat așa? Cine le-a furat originalitatea, copilăria, creativitatea, spontaneitatea? Cine i-a făcut așa de robotizați și lipsiți de plăcerea de a trăi?

Iată întrebări care ar fi cazul să ne frământe pentru că răspunsul îl găsim măcar parțial. Dacă vom găsi răspunsuri vom putea și să acționăm cumva, dacă vrem. Și acțiunea presupune mai mult decât rugăciunea „Doamne dă să-l prindă pe nebunul și satanistul acela care a început acest joc.”

Primii vinovați suntem noi, părinții lor, cei care am fost chemați să îi aducem la viață, cei prin care Dumnezeu a îngăduit să vină la ființă. Cei care în 24 martie vom merge la Marșul pentru viață. Noi care credem greșit că a le asigura condiții materiale pentru viață e cea mai mare menire a noastră, care credem că e bine să îi dăm la zeci de opționale „ca să ajungă ceva în viață”. Noi părinții cu care ar trebui să învețe chestii de viață îi privăm de aceste învățăminte. Noi care ar trebui să le dăm o imagine a dumnezeirii nu avem timp de ei. Noi muncim mult, pentru ei credem, și în loc să îi apropiem și să îi iubim îi împingem la specialiști. Noi cu care ar trebui să petreacă cea mai mare parte a timpului nu avem timp de ei dar avem timp de muncă, de suplimentare, te televizor, de mașină, de biserică, de prieteni, chiar și de copiii altora.

Nu, nu au nevoie de specialiști, au nevoie disperată de mama și de tata, au nevoie să învețe despre bucuriile vieții dar nici noi, părinții lor nu ne bucurăm. Nu au aproape deloc nevoie de experți în parenting. Nu avem când să ne bucurăm că muncim mult, avem multe obligații, tot pentru ei teoretic. Punem o vinovăție imensă pe ei repetând mereu „pentru tine muncesc din zori până târziu în noapte” ni-i îndatorăm de la vârste fragede, mult prea mici pentru a căra poveri. Cum să se bucure când deja au datorii? Cum să se bucure dacă tata și mama sunt mulțumiți doar dacă performează? Cum să se bucure dacă nu au parte de relații? De ce să vrea să trăiască dacă nu au cu cine?

Apoi școala e vinovată. Sunt întristat dar afirm cu inima sfâșiată că școala îi transformă în urâtori de viață și de principii. Lașitatea noastră e că îi dăm pe mâna ei și credem că e totul bine, dar nu e bine deloc. Copiii noștri sunt apreciați doar dacă aduc valoare școlii sau clasei sau dirigintelui sau învățătorului. Dacă nu reușesc să performeze sunt considerați de mâna a doua, nesemnificativi, neperformanți, nedemni de a fi băgați în seamă. Dacă mai au și rezultate proaste sunt considerați vinovați de proasta imagine a școlii sau profesorului. Tot mai puțini profesori există care să iubească copiii, adevărate flori de colț. Cei mai mulți îi au ca palmares. Sunt mulțumiți dacă merg la olimpiade, că sunt punctați și ei bine ca profesori.

Școala falimentează cu brio în a face comunități, în a încuraja creativitatea, socializarea. Copii stau fiecare în banca lui iar dacă inerent apar asocieri acestea sunt considerate perturbatoare și sunt sparte. Copiii se simt buni la școală doar dacă au rezultate foarte bune, doar în aceste condiții se capătă cu aprecieri, cu încurajări. Cei cu rezultate slabe sunt criticați masiv și dați ca exemplu negativ. De unde bucurie, de unde plăcere de școală?

Vinovate de starea actuală sunt și bisericile, marea lor majoritate. Da o să fiu mustrat pentru asta dar faceți un mic exercițiu de imaginație să estimați de ce ar veni adolescentul la biserică? În unele biserici, pe care le felicit, există o reală preocupare pentru ei dar în cele mai multe nu, sau poate există una teoretică dar tot ca la școală dacă ai greșit ești răstignit și cum greșeala e normală la vârsta adolescenței se vor trezi mai degrabă expulzați și criticați decât iubiți, încurajați și integrați.

De ce prinde jocul morții la adolescenți? Pentru că nu știu ce frumoasă e viața. Le-am transmis o imagine gri și consumistă a ei. Îi pasăm ca pe o minge de acasă la școală, la prelungite, la biserică și parcă nu mai are nimeni nevoie de ei. Suntem așa orbiți de concurență performanță, îi comparăm și acasă, și la școală, și la biserică și uităm să îi învățăm prin exemplu iubirea, viața, bucuria, simplitatea.

Doamne te rog să ne trezești iar voi copii vă rugăm să ne iertați.

https://www.filedinjurnal.ro/2017/03/19/ne-mor-copiii-dar-nu-ne-trezim/

If you found an error, highlight it and press Shift + E or clic aici to inform us.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s