Lumea şi creştinul J. N. Darby

 

 

 

Nu iubiţi lumea, nici cele din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el“ (1. Ioan 2:15 ).

Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu? Deci oricine va vrea să fie prieten al lumii se face vrăjmaş al lui Dumnezeu“ (Iacov 4:4 ).

 

watching from above

 

Orice creştin serios şi dedicat îşi pune adesea întrebarea: Ce este lumea? Ce este acest sistem de care trebuie să ne păzim nepătaţi? Există trei sensuri în care cuvântul „lume“ poate fi folosit: în mod literal, el semnifică sistemul potrivit căruia se desfăşoară viaţa pe pământ. Pământul în sine este numit „lume“, fiindcă el constituie platforma pe care operează sistemul lumii, iar oamenii care trăiesc potrivit acestui sistem sunt numiţi şi ei „lume“. Cele trei sensuri pot fi astfel distinse: lumea ca spaţiu, lumea ca oameni şi lumea ca sistem. Când citim că Isus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe păcătoşi, putem înţelege că El a venit în lumea ca spaţiu şi implicit a venit în contact cu lumea ca sistem, care L-a urât. El le-a spus ucenicilor: „Voi nu sunteţi din lume, după cum Eu nu sunt din lume“, adică, voi nu sunteţi din lumea ca sistem, viaţa voastră nu aparţine ei. Cel care este prieten cu acest sistem este vrăjmaş lui Dumnezeu, fiindcă acest sistem este guvernat de sine însuşi – nu este supus lui Dumnezeu.

Să luăm, ca ilustraţie, sistemul militar. Când un om se înrolează în armată, el găseşte acolo toate lucrurile de care are nevoie: i se oferă bani, îmbrăcăminte, hrană, cazare şi arme. Există ore fixe pentru instrucţie, pentru masă, pentru apel şi pentru orice altă activitate. Omul care se înrolează în armată devine legat întru totul de acel sistem. În mod foarte semnificativ, sistemul militar este numit o mică lume, atât de completă şi de sistematică este structura lui. Aceasta este doar o slabă ilustraţie a sistemului numit lume, în care există răspuns pentru orice nevoie a omului.

Omul doreşte o poziţie în societate, iar lumea oferă sistemul social, care ilustrează perfect, la scară mică, întreg sistemul lumii. În societate, poziţia înseamnă totul şi ea este căutată cu ardoare, niciun preţ nefiind prea mare pentru a o obţine. Să privim la această mare scară, societatea, pe care se află milioanele de oameni – unii se străduiesc să urce tot mai sus, alţii se chinuiesc să-şi păstreze o poziţie dobândită. Ce putere imensă are acest sistem social, putere care absoarbe inimile şi minţile oamenilor!

De asemenea, omul doreşte o guvernare politică, protejarea vieţii, a proprietăţii şi a drepturilor. Sistemul lumii oferă şi aceste lucruri.

Şi ce aranjament perfect vedem în sfera afacerilor! Sistemul de muncă al lumii este şi el uimitor. Oamenii care nu beneficiază decât de forţă fizică găsesc sfera lor de lucru; minţile inventive au şi ele o nişă pentru geniul lor; sufletele artistice se desfată în lumea sculpturii, a picturii, a muzicii şi a poeziei; cercetătorii cercetează; scriitori scriu cărţi; poftele şi luxul unora furnizează locuri de muncă pentru alţii.

Omul este o creatură foarte complicată. Pentru cei mai mulţi este necesară o combinaţie de diferite lucruri: puţin din afaceri, puţin din politică, puţin din societate, puţin din artă şi puţin din religie. Omul este în mod natural religios. Cuvântul „religie“, pe care noi îl folosim atât de mult, apare doar de trei ori (Fapte 26:5 ; Iacov 1:16, 27 ) în Biblie. Religia nu este evlavie, fiindcă şi închinătorii la idoli sunt religioşi. Religia este parte a naturii omului ca şi intelectul sau memoria sa. Fiind deci o parte importantă a naturii omeneşti, sistemul lumii are resurse speciale şi complete pentru nevoile ei. Unii sunt sensibili şi au o dragoste pentru frumos – pentru unii ca aceştia există muzica religioasă aleasă, ceremoniile impozante şi ritualurile religioase. Alţii au o natură mai impulsivă şi au nevoie să-şi exprime simţămintele fără să fie înfrânaţi – pentru aceştia există manifestările religioase efervescente. Alţii sunt reci, rezervaţi, calculaţi – acestora le este rezervată teoria stearpă. Alţii, înclinaţi către condamnarea de sine, au nevoie de un sistem religios bazat pe penitenţă. Există deci crezuri, doctrine şi secte pentru orice tip de temperament şi pentru orice tip de simţământ religios carnal.

Poate exista vreun sistem mai complet? Nimic nu este trecut cu vederea. Destulă bucurie şi satisfacţie, pentru a ţine această mare masă a umanităţii complet ocupată şi suficient de mulţumită. Inimile oamenilor sunt ţinute ocupate, la fel şi minţile lor, iar dacă vreun mijloc eşuează, este repede înlocuit cu altul; chiar şi moartea şi doliul sunt luate cu grijă în calcul, fiindcă sistemul lumii are funeralii bine aranjate, priveghiuri, scrisori de condoleanţe şi tot felul de accesorii, astfel încât lumea să poată trece repede şi peste astfel de momente dureroase, pentru a-şi relua activitatea de mai înainte.

Dumnezeu însă îi face pe unii, foarte puţini la număr, să vadă că toate aceste lucruri (afacerile, politica, educaţia, guvernele, ştiinţa, invenţiile, instituţiile caritabile, reformele, religia) sunt părţi ale sistemului lumii şi că acest sistem se perfecţionează cu fiecare zi care trece. „Progresul epocii“ nu este altceva decât această perfecţionare continuă. Care este poziţia creştinului faţă de această lume? Relaţia prezentă a lui Hristos cu lumea este şi relaţia creştinului cu lumea – locul pe care Domnul îl are în cer şi locul pe care El nu îl are pe pământ definesc locul nostru. Mai este vreo surpriză pentru vreun credincios să afle că satan este dumnezeul acestei lumi, prinţul puterii văzduhului şi conducătorul acestui sistem extrem de bine pus la punct? A lui este energia care pătrunde întreaga lume, al lui este geniul care o conduce şi el însuşi este prinţul ei. Când Isus Hristos Se afla pe pământ, diavolul a venit şi i-a oferit toate împărăţiile lumii şi gloria lor, „pentru că“, a spus el, „mie mi-a fost dată şi eu o dau cui vreau.Deci, dacă Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta“. Aici vedem cum vălul este dat la o parte şi cum este descoperit adevăratul scop al întregii închinări religioase omeneşti. Scriptura îl descrie pe satan ca „plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe“, prezentându-se pe sine ca „un înger de lumină“. Cine se mai miră că oamenii care nu gândesc, ba chiar şi cei care gândesc, sunt înşelaţi de el? Cât de puţini au ochii deschişi să vadă, prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin ungerea Duhului Sfânt, ce înseamnă cu adevărat lumea! Unii cred că au scăpat de capcanele lumii dacă au renunţat la aşa-zisele plăceri lumeşti şi au devenit membri ai unor biserici sau ai unor asociaţii religioase, neînţelegând că sunt la fel de mult în sistemul lumii ca mai înainte şi că satan, prinţul ei, i-a transferat dintr-un departament într-altul, pentru a le linişti conştiinţele şi pentru a-i face mai satisfăcuţi cu ei înşişi.

Acum se ridică întrebarea: Dacă lucrurile stau aşa, care este remediul? Cum pot cei aflaţi pe calea largă şi care trăiesc potrivit sistemului lumii să scape de sub controlul lui? Cum putem ştii ce este de la lume şi ce este de la Dumnezeu? Apostolul spune: „Toţi cei care sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu, aceştia sunt fii ai lui Dumnezeu.“ Felul normal de viaţă al creştinului este acela de a fi guvernat de Hristos, aşa cum trupul unui om este guvernat de capul său. Când un trup este sănătos, orice mişcare a mâinii sau a piciorului este venită de la cap. În exact acelaşi fel, Isus Hristos este Capul creştinului, care se află sub imediata conducere a Sa, în orice lucru, mic sau mare. Acesta este felul în care creştinismul retează din rădăcină starea lumească, fiindcă voinţa omului este principiul de temelie pe care este construit sistemul lumii, la fel cum principiul vieţii creştine este dependenţa de Dumnezeu şi ascultarea de voia Sa. Scopul principal al lui satan este să clădească un sistem pentru om care să fie un substitut perfect pentru călăuzirea lui Dumnezeu prin Duhul – acest sistem va fi capodopera lui finală şi aceasta este trăsătura de căpătâi a marii apostazii care se apropie cu paşi repezi. Atunci satan se va declara pe faţă dumnezeu al acestei lumi, lucru care acum este o taină.

Prin urmare, acum este timpul ca cei credincioşi să se trezească din somn şi să se asigure că nu sunt în niciun fel asociaţi cu un sistem care se coace atât de repede pentru judecată. Unii întreabă: Cum am putea face aşa ceva? Nu suntem în mod necesar legaţi de acest sistem prin profesiile noastre, ca membri ai societăţii? Da, aceasta este o necesitate pe care toţi o admit, însă, remarcaţi, chiar faptul că toţi o admit, arată că nu este de la Dumnezeu.

Şi aceasta este victoria care a învins lumea: credinţa noastră.“ Credinţa nu priveşte la împrejurări, nu priveşte la ceea ce este posibil sau imposibil, nici la ceea ce pare, ci priveşte la Dumnezeu. Peste tot, orice om va fi gata să ne spună ce trebuie făcut şi ce nu trebuie făcut, ce se cuvine şi ce nu se cuvine înaintea oamenilor, căci standardul şi măsura acestei lumi este ceea ce se potriveşte omului. Copiii lui Dumnezeu însă umblă drept înainte, fără să dea atenţie la ce spun oamenii, fiindcă standardul lor este ceea ce se potriveşte lui Dumnezeu. Oamenii au calea lor, clară şi satisfăcătoare, însă ea nu reprezintă nimic pentru cel care umblă prin credinţă; el ştie că tot ceea ce este în mod universal acceptat ca fiind corect trebuie să fie greşit (Luca 16:15 ), făcând parte din calea cea largă.

De exemplu, mulţi spun că un cetăţean al unei ţări, un creştin, trebuie să fie interesat de guvernarea ţării căreia îi aparţine, că trebuie să voteze, aşa încât să-i ajute pe oamenii buni să ajungă la putere. Dumnezeu spune cu totul altceva. În multe locuri şi în multe feluri, El îmi spune că, fiind copil al Lui, nu sunt cetăţean al niciunei ţări, nici membru al vreunei societăţi; că cetăţenia mea este în cer şi că, prin urmare, trebuie să mă preocup cu lucrurile cereşti; că, la crucea lui Hristos, am fost răstignit faţă de lume şi lumea faţă de mine; că, dacă îmi preocup mintea şi inima cu aceste lucruri pământeşti voi fi vrăjmaş al crucii lui Hristos.

Nu vă conformaţi veacului acestuia!“ Care va fi deci atitudinea noastră faţă de autorităţi? Trebuie să ne supunem lor, de vreme ce Dumnezeu le-a rânduit; iar când ne impun taxe, să le plătim; şi să ne rugăm pentru împăraţi şi pentru toţi cei puşi în autoritate. Prin urmare, orice legătură a creştinului cu politica se reduce la a fi supus autorităţilor care sunt deasupra lui, nu doar de frica pedepsei, ci şi datorită conştiinţei (Romani 13:5 ).

Este adevărat că, în Hristos, creştinul este moştenitor al tuturor lucrurilor, în care este inclus şi pământul pe care funcţionează acum sistemul lumii, totuşi acum (la fel ca lui Avraam în ţara Canaan) Dumnezeu nu-i dă în stăpânire nici măcar cât să-şi pună piciorul, ca moştenire prezentă. „Cel drept va trăi prin credinţă.“ Dacă, deci, credinciosul nu votează, aceasta nu este datorită faptului că socoteşte votarea ca fiind greşită în ea însăşi, ci datorită faptului că el şi-a dat deja votul Omului din cer, pe care Dumnezeu L-a înălţat ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. El şi-a pierdut interesul în lucrurile care privesc acest pământ, datorită a ceva care este cu mult mai atractiv. El vede, de asemenea, că lumea, în duh şi în esenţă, este nelegiuită, că reformele şi îmbunătăţirile cu care se laudă conduc toate către a-L scoate pe Dumnezeu din inima omului. El doreşte să fie un martor pentru adevăr şi pentru Dumnezeu, cât şi pentru judecata viitoare, înaintea căreia oamenii vor zice: „pace şi siguranţă“. El doreşte ca, prin mărturia lui, şi alţii să scape de capcana prin care satan ţine captivă omenirea.

Noi, cei care suntem mântuiţi, trebuie să luăm poziţie alături de un Hristos lepădat, împotriva lumii care L-a răstignit. Lumea ar trebui să ne cunoască fiind un neam ceresc, fără cusur şi curat, copii fără vină ai lui Dumnezeu, care luminăm ca luminători în lume în mijlocul unei generaţii strâmbe şi pervertite. Aceasta este misiunea măreaţă a copiilor lui Dumnezeu. Însă, pentru a trăi în felul acesta, trebuie plătit un preţ. Este ca şi cum ai fi o piatră singuratică în albia unui râu vijelios. Totul în jur este în mişcare, într-o singură direcţie, şi există o presiune, o presiune constantă, la care am ceda în cele din urmă, dacă nu ar fi Stânca. Când învăţăm să practicăm cuvintele lui Dumnezeu şi să dăm mărturie despre ele prin viaţa noastră, atunci furtuna nu întârzie să apară. Să aparţii unei aşa-numite biserici este uşor; la fel de uşor este să faci ceea ce fac ceilalţi. Să fii un om onest şi un bun cetăţean nu aduce nicio persecuţie – cineva poate fi astfel şi totuşi să meargă în sensul curentului. Însă, să străluceşti pentru Dumnezeu ca lumină în lume provoacă vrăjmăşia lumii; oriunde Hristos este văzut, El este urât de lume, iar dacă este văzut în mine, voi fi şi eu urât din această pricină. Dacă mă bucur de o bună reputaţie, dacă nimeni nu are nimic împotriva mea ca şi creştin, atunci este o problemă. Dacă viaţa lui Isus nu se manifestă în trupul meu muritor, Hristos nu este descoperit în mine.

Lucrurile stau aşa: de îndată ce un om L-a cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu, sau mai degrabă a fost cunoscut de El, este atras către cer, prin uniunea cu Hristos aflat acolo, şi scos astfel din lucrurile sistemului lumii. Cum ar mai putea el să se întoarcă la cunoştinţele elementare slabe şi sărace? Acum el a devenit fiu al lui Dumnezeu şi are viaţă, viaţă eternă, în Hristos, şi este una cu Capul revelat lui prin Cuvânt, prin Duhul. Cum ar mai putea el deci, dacă a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu, să mai fie interesat de lume? Dacă am vedea un băieţel că mănâncă mere acre şi stricate într-o livadă, în timp ce în copacul următor sunt mere mari şi delicioase, ne-am gândi că el încă nu ştie care sunt merele bune. La fel, dacă un om este implicat în vreunul din lucrurile care compun sistemul lumii, ne putem întreba pe bună dreptate dacă Îl cunoaşte pe Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care cuvintele lui Dumnezeu nu ne sunt date ca porunci clare: să nu votezi, să nu fii onorat în acest veac rău, să suferi ruşinea etc. Nu, ci ele ne sunt date în aşa fel, încât ucenicul plin de dragoste, a cărui inimă egoistă este zdrobită şi care nu doreşte altceva decât să cunoască gândul Domnului, să se poată apropia tot mai mult de Hristos, pentru a fi tot mai mult asemenea Lui.

Astăzi, nu ne sunt date porunci ca în vechime, în legea levitică, ci principii, care pot fi lesne percepute, dacă ochiul este curat. Este minunat că inima plină de dragoste nu are nicio dificultate în a descoperi voia lui Dumnezeu, în timp ce inima care nu este sinceră nu face altceva decât să găsească scuze şi să inventeze căi de a evita un drum pe care nu-l doreşte. O bună ilustraţie a acestui lucru poate fi găsită într-o familie: un fiu plin de dragoste, care învaţă căile şi gândul tatălui său, găseşte foarte uşor să facă tot ce îi este cerut; un alt fiu însă, lăsat să facă la fel, spune mereu că nu ştie ce trebuie făcut, fiindcă doreşte doar să-şi facă propria voie.

În încheiere trebuie adăugat că, deşi trebuie să fim în contact cu sistemul lumii mai mult sau mai puţin, acest contact nu trebuie să fie niciodată unul de părtăşie, căci ce părtăşie poate fi între Hristos şi Belial? „Nu cer să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.“ Isus, care nu era din lumea aceasta, a suferit şi a fost strâmtorat; singurătatea şi necazul au fost reale pentru El, iar ele vor fi reale şi pentru noi doar în măsura în care călcăm pe urmele Lui. Mulţi dintre noi ne găsim confortul şi satisfacţia în acest sistem nelegiuit al lumii. Ne găsim căminul aici, unde Hristos este absent! Însă, dacă suntem ai lui Hristos, ar trebui să fim străini şi călători în lume. Contactul cu lumea nu poate fi evitat, cât timp suntem aici; însă ne punem în contact cu ea în puncte în care n-ar trebui deloc s-o facem, şi n-am face-o dacă am purta în trupul nostru omorârea Domnului Isus.

Multe sunt înşelăciunile cu care vrăjmaşul ne asaltează inima: adunări religioase, slujire, părtăşie creştină, lucruri în care carnea poate avea o parte şi care sunt folosite ca substitut pentru trăirea prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Cei evlavioşi din vechime, care au primit mărturie că au fost plăcuţi lui Dumnezeu, au fost dispreţuiţi, socotiţi ca lepădătura tuturor, dar îşi aveau cetăţenia în ceruri. În contrast cu ei, noi suntem ţinuţi în cinste. Trăim prea mult potrivit sistemului lumii pentru a intra în conflict cu el, iar rezultatul este că suntem supuşi neloiali ai lui Hristos şi scăpăm de cruce şi de ocara ei. Totuşi, Cuvântul rămâne neclintit: toţi care doresc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi. Calea este strâmtă; să fim dintre cei puţini care o găsesc! Suntem pecetluiţi cu Duhul Sfânt şi aşteptăm strigătul pentru a fi răpiţi şi pentru a-L întâmpina pe Domnul, ca să fim pentru totdeauna cu El. Ce speranţă binecuvântată!

 http://comori.org/viata-de-credinta/lumea-si-crestinul/