Identitate crestina in istorie De la 1300 la Marea Schizma  DANIEL BRÂNZEI ISTORIA BISERICII INTRE ANII 300 – 1500

 

 

ISTORIA BISERICII INTRE ANII 300 – 1500

 Sait http://www.roboam.com/identitate crestina in istorie DANIEL BRÂNZEI

Fragmentul face parte din cartea „Identitate crestina in istorie”  aparuta la editura „Multimedia” din Arad, 1999. 

De la 1300 la Marea Schizma

Fragmentul face parte din cartea „Identitate crestina in istorie”  aparuta la editura „Multimedia” din Arad, 1999. 

ISTORIA BISERICII INTRE ANII 300 – 1500

Perioada de istorie cuprinsa intre secolul IV si secolul XVI este cunoscuta sub numele de „Evul Mediu” („Moyen Age”- franceza, „Middle age”- engleza) sau „epoca intunecata” („Dark Age”- engleza). Privita retrospectiv, ea marcheaza o epoca in care biserica crestina s-a transformat, dintr-un ferment social, intr-o frana a dezvoltarii sociale, dintr-o mireasa a Mirelui asteptat, intr-una casatorita cu puterea politica de Stat, dintr-o grupare persecutata si urmarita, intr-o institutie majoritara persecutanta si terorizanta. Cum de a fost posibil?

Pe scurt, putem spune ca principala cauza a acestei evolutii a fost pervertirea altor doua doctrine fundamentale ale invataturii Noului Testament despre biserica: doctrina despre „Imparatia lui Dumnezeu” si „doctrina despre libertatea constiintei umane.” Modificarea acestor doctrine fundamentale a dus la „maritarea bisericii cu Statul” si la aparitia multor forme de constrangere religioasa, care au culminat cu imfamele Cruciade si cu mult temuta Inchizitie. Din aceasta ghiara a crestinismului retrograd de Stat nu s-a putut iesi decat prin forta razboaielor religioase duse de Reformati sau prin martirajul sutelor de mii de anabaptisti, frati moravieni, frati elvetieni, baptisti, etc.

Biruinta prin compromis

Biserica locala nu poate fi inteleasa decat in contextul realitatii sociale in care exista. Numai cel ce se inalta la inaltimea intregului poate intelege corect „partile” din care este alcatuita realitatea.

Cand si-a facut aparitia in lume, crestinismul a aparut pe fundalul Imperiului Roman. Nimic din ceea ce era in fiinta atunci nu a scapat influentei lui covarsitoare. Biserica lui Christos a fost forta care, in final, a dus la prabusirea Imperiului, dar nici ea, in structurile ei istorice, n-a scapat de influenta imperiala.

Intre Imperiu si Biserica s-a dus un conflict de principii. Forta launtrica a crestinismului s-a confruntat cu forta exterioara bruta a legiunilor. Pentru o vreme, parea ca triumfa Imperiul, dar punand stapanire pe inimile oamenilor, crestinismul a fost acela care a triumfat in final, modeland intreaga societate si dandu-i un impuls irezistibil spre „civilizatia” de care ne bucuram astazi.

La inceput, Roma imperiala a fost condusa de democratia Senatului. Pe fundalul societatilor tiranice de pana atunci, aceasta noutate a insemnat o extraordinara schimbare de epoca. Democratia romana a fost o aparitie care a schimbat fata lumii. Senatul n-avea insa armata si a trebuit sa recurga la ajutorul generalilor. Acestia au fost oameni proveniti din randul „patricienilor”, clasa cea mai bogata si mai instruita a societatii. Necazul a fost ca legiunile jurau credinta inaintea generalului care le conducea, nu inaintea Senatului. Cand forta generalilor n-a mai fost depasita decat de ambitia lor, Senatul a trebuit sa treaca in planul secund, cedand in fata dictaturii. Cel dintai general care a ingenuncheat Senatul a fost Iulius Cezar (46-44 i.d.Ch). El a obligat Senatul sa-l declare imparat si chiar sa-l „indumnezeiasca”. Cand aceasta s-a realizat, luna de nastere a „zeului-om” si-a schimbat numele in „Iulius”, de unde se trage si numirea romineasca: „Iulie”. Intr-o ultima incercare de reinstaurare a democratiei, Senatul l-a asasinat pe Iulius Cezar. Chiar si Brutus, favoritul imparatului, si-a dat aportul la aceasta crima detestabila, dar „necesara” din ratiuni de Stat.

Dupa Iulius Cezar a venit insa Octavian Augustus (31 i.d.Ch) – 14 d. Ch). Cu el s-a reinstaurat si dictatura si cultul imparatului. Intamplator, luna de nastere a noului dictator a fost cea de dupa Iulie. Automat, ea s-a transformat in „August” ! Octavian Augustus a rafinat si mai mult dominatia Romei asupra lumii, adaugand fortei brute, inclestarea nemaipomenita a birocratiei.

Reprezentantii acestei noi clase imperiale, au fost promovati din toate clasele sociale ale societatii, nu o data dintre „legionarii” iesiti la pensie si chiar dintre sclavii eliberati si credinciosi imparatului. Cancelariile romane au inlocuit pretutindeni autoritatea forturilor militare. Nimic nu misca in Imperiu fara sa treaca prin evidenta stricta a birocratilor. Cultura scrisului a civilizat majoritatea popoarelor din Imperiu. De la un capat la celalalt, „pax romana”, (pacea romana) a scos la lumina o noua civilizatie care i-a fascinat pe oameni si i-a inlesnit Romei dominarea.

Nici macar Biserica crestina, cu tot accentul ei pe spiritualitate si pe lipsa de formalism nu a scapat influentei birocratiei romane.

In decurs de doar cateva secole, Roma a „institutionalizat” Biserica, transformand-o in „Biserica Romei”. Conflictul acut dintre Imperiu si Biserica s-a incheiat printr-o alianta. si de o parte si de alta s-au facut compromisuri: Imperiul a proclamat crestinismul religie de Stat cu statut preferential, iar Biserica a acceptat sa se supuna scopurilor Imperiale. S-a format astfel : „Sfantul Imperiu Romano-Catolic”.

Stafia acestui Imperiu a continuat sa bantuie Europa, mult dupa caderea politica a Romei. Carol cel Mare, sau Charlemagne, cum il prefera francezii, a fost exponentul primordial al Imperiului. Napoleon si Hitler au incercat si ei sa restaureze maretia Imperiului. Visul lor de dominatie mondiala a fost insa doar de scurta durata. Cel de al treilea „reicht” al germanilor, care trebuia sa dureze „o mie de ani”, s-a prabusit in tandari.

Fragmentele Imperiului traiesc astazi separat, dar lucreaza in secret la o reorganizare mondiala. Nazuinta lor este „reintegrarea” si „renasterea”. Termenii sub care se vorbeste despre aceasta sunt diferiti: „casa comuna a Europei” , „noua ordine economica mondiala” , „Europa unificata” sau „Statele Unite ale Europei”. Toate insa vestesc un singur lucru: ca se lucreaza subteran pentru reaparitia Imperiului. Papa de la Roma este iarasi vizitat si curtat de cei mai importanti sefi de stat ai lumii. „Babilonul cel mare”, cum numeste Biblia acest conglomerat imperial de popoare, sta sa apara pregatind fondul pe care va apare „Anticrist”, pentru o ultima infruntare intre Dumnezeu si Diavol. Despre aceasta inclestare nemaipomenita si despre deznodamantul ei ne vorbeste pe larg extraordinara carte a „Apocalipsei”.

Mariajul bisericii cu Statul

In primele trei secole, miscarea crestina a fost considerata „decadenta” (religio parva) si a suferit persecutii din toate directiile. Cele zece valuri de mari persecutii din Imperiu, n-au putut insa sa stinga flacara mesajului crestin. Dimpotriva! La debutul secolului IV existau in Imperiu intre cinci si zece milioane de crestini.

Devenit o miscare ideologica majora, crestinismul concura acum pe scena sociala cu paganismul idolatru. In acest context istoric, in istoria bisericii crestine apare Constantin (306-337), dupa Iulius Cezar, cel mai mare dintre imparatii romani. Prin geniul sau politic de om de Stat, Constantin a intuit imediat ca in capacitatea de sacrificiu si in credinciosia crestinilor este forta invincibila a unei „imparatii a sufletului.”

La intrebarea: „Cum sa fac sa injug acest extraordinar potential uman la structura Imperiului Roman, pentru ca oamenii sa fie gata sa moara si pentru mine cum sunt gata sa moara pentru acest Isus?”, Constantin a raspuns printr-o „pacaleala.”

Semnul de pe cer

La vremea aceea, Constantin era inca doar unul din cei cativa pretendenti la conducerea Imperiului Roman. In octombrie, 312, trupele lui Constantin se infruntau in teritorii cu legiunile tiranicului Maxentius. In preziua unei astfel de batalii, Constantin a pretins ca ar fi avut o „vedenie” si ca pe cer i s-ar fi aratat semnul crucii crestine, impreuna cu mesajul: „In hoc signo vinces” („In semnul acesta vei birui”).

Am dori din tot sufletul sa credem in aceasta „convertire” (asemanatoare cu cea pe care a avut-o Pavel pe drumul Damascului), dar viata traita ulterior de imparatul Constantin a dovedit din plin contrariul. Prin contrast cu toti „convertitii” de atunci, el a refuzat botezul crestin pana in preajma mortii si s-a purtat ca un despot cu „episcopii” bisericilor.

Este mult mai probabil ca acest Constantin a privit spre milioanele de crestini raspanditi in mai toate provinciile Imperiului, a vazut cinstea lor exemplara, corectitudinea, devotamentul, bogatiile adunate prin harnicia lor, solidaritatea lor iesita din comun si si-a dat seama ce forta extraordinara pot fi ei in structura si stabilitatea Imperiului. Astfel, un genial strateg a intrebuintat o stratagema pentru a inregimenta „armata mantuirii” in legiunile Imperiului. Soldatii crucii de la Calvar au fost transformati astfel in slujitorii unui tiran ascuns in umbra unei cruci pictate pe drapele. Nonviolentii de pana mai ieri au fost indemnati sa puna mana pe sabie si sa „spintece” pentru cauza unor ambitii arogante, deghizate de acum sub masca „crestinatatii.” Mieii neprihanirii au imbracat haina aspra de lup si si-au ascutit coltii ucigasi.

Crestinismul de Stat

Dupa biruintele in lupta, Constantin a ajuns „cezar” si a dat un decret in anul 323 prin care religia crestina a fost proclamata „religie de Stat”. Fara sa se increstineze el insusi, sub pretext ca „cezarul” trebuie sa fie imparatul tuturor, Constantin a convocat episcopii crestini la palat si i-a insarcinat cu institutionalizarea bisericii. A trebuit publicat un crez oficial al bisericii, in care „episcopii” au fost obligati sa faca concesii si compromisuri care sa ingaduie „maselor” sa intre in biserica fara sa implineasca conditiile convertirii Nou Testamentale (credinta personala si pocainta). Constantin n-a avut rabdare cu episcopii. El trebuia sa cladeasca un Imperiu. Sub presiunile lui, episcopii care nu au acceptat compromisul au fost inlaturati si, nu de putine ori, omorati. Forta politica a inceput sa dicteze in rezolvarea problemelor religioase. Pentru a-si justifica excesele, cezarul roman i-a silit pe crestini sa „inventeze” si apoi sa accepte pretutindeni „doctrina celor doua sabii”. Aceasta invatatura se baza pe exegeza gresita a textului in care, inainte de rastignire, Petru ii spune Domnului: „Doamne, iata aici doua sabii”, iar Domnul, ii raspunde: „Destul.” In conceptia noii doctrine, cele doua sabii din text ar reprezenta cele doua fatete ale noii societati crestine: sabia administratiei politice si sabia autoritatii eclesiastice.

Pana la data aceea, cezarul fusese „pontifex maximus”, marele preot, capul religiilor pagane, indumnezeitul reprezentant al divinitatii printre muritorii de rand. Prin Constantin, cezarul a devenit si capul suprem al Bisericii crestine, aparatorul si garantorul ei in societate. Prin introducerea unor legi favorabile, prin alocarea de fonduri pentru cladirea unor edificii impunatoare si prin garantarea unor privilegii care sa asigure bisericii accesul la imbogatire si comfort, Constantin si cezarii de dupa el au tarat biserica intr-o incuscrire cu puterea seculara, departe de credinciosia fata de „Mirele din cer” care zabovea sa vina.

Exista o infinita diferenta intre bisericile Nou Testamentale independente care se zbateau in conflicte sub persecutiile din primele trei secole si biserica compacta, unitara, institutionalizata si puternica de la sfarsitul vietii lui Constantin. Aparent, crestinismul a triumfat asupra persecutorilor lui, dar a biruit prin compromis, iar victoria l-a imbolnavit de moarte. In Imperiul roman, crestinismul a castigat politic, dar a pierdut din punct de vedere spiritual. Prin compromis si cedari repetate, episcopii au binecuvantat nasterea unui monstru cu doua capete: „Sfantul Imperiu Romano-Catolic”.

Deformarea doctrinei despre Imparatia lui Dumnezeu

Cartea Faptele Apostolilor debuteaza cu un pasaj in care ni se spune ca Domnul Isus li s-a aratat timp de 40 de zile ucenicilor si a stat adeseori de vorba cu ei despre „lucrurile privitoare la Imparatia lui Dumnezeu”. Este interesant ca in acel context, ucenicii au fost atat de cuprinsi de entuziasm in anticiparea evenimentului, incat L-au intrebat: „Doamne, in vremea aceasta ai de gand sa asezi din nou Imparatia lui Israel?” (Fapte 1:6).

Raspunsul Domnului Isus („Nu este treaba voastra CaND …”) nu a fost o negare a venirii Imparatiei, ci doar o anuntare a faptului ca instaurarea ei nu trebuie sa fie o preocupare a acelei generatii, si probabil nici a Bisericii ca atare. Imparatia trebuie sa ramana un prerogativ al Domnului Isus, la cea de a doua Sa venire.

In limbajul teologic, invatatura despre existenta unei imparatii terestre milenare a Domnului Isus se numeste si „Chiliasm”, de la termenul „chilios”, „o mie” din limba greaca. Chiliasmul a fost singura talmacire predominanta in biserica primelor doua secole. Unul dintre exponentii sai au fost Irineu, care a devenit episcop de Gaul in anul 177 si a murit ‘n preajma anului 200. Acest om, socotit drept unul dintre parintii Bisericii, si-a exprimat crezul astfel:

(1) Dupa caderea lui Adam in pacat, lumea trebuie sa parcurga o istorie de 6.000 de ani. Aceasta parere si-a bazat-o pe ideea ca Dumnezeu lucreaza in cicluri de sapte si pe talmacirea unor texte ca acelea din Psalmul 90:4; 2 Petru 3:8 si Evrei 4:9;

(2) La sfarsitul istoriei lumii actuale se va ridica pe pamant Antichristul.

(3) Christos se va arata atunci n slava si va triumfa asupra tuturor dusmanilor Sai.

(4) Christos va instaura pe pamant Domnia Sa de o mie de ani, ca un Sabat care va incheia ciclul de sapte mii de ani al istoriei.

(5) Ierusalimul va fi reconstruit si intreg pamantul va cunoaste o perioada de refacere si regenerare fara egal in istorie.

(6) Pacea si neprihanirea vor fi cele doua coordonate de baza ale domniei lui Christos pe pamant.

(7) Dupa aceasta domnie de o mie de ani a lui Christos, va urma invierea, judecata finala si ‘nnoirea tuturor lucrurilor.

Printre ceilalti adepti ai chiliasmului ii mai putem aminti si pe Papias, care a trait in prima jumatate a celui de al doilea secol, pe Tertulian (c.160 – c.230), pe Barnabas, care ne-a lasat o scriere datata intre anii 50 – 70, pe Iustin Martirul (c.100 – c.165), pe Iranaeus (c.130 – c.200), pe Hippolitus, care a trait in prima parte a celui de al treilea secol, pe Cyprian (martirizat la Cartagina in anul 258), pe Lactantius (c.260 – c.325), pe Commodianus, care a trait in prima parte a secolului patru, pe Victorinus, care a murit ca martir in anul 304, pe Apollinaris (c.310 – c.392), pe Cerintius din primul secol si pe ucenicii sai numiti „cerintieni”.

Prin imixtiunea cezarului in sinodurile bisericii si prin subordonarea escatologiei Nou Testamentale la scopurile imediate ale Imperiului Roman, „chiliasmul” a fost inlocuit cu „amilenismul”. Aceasta invatatura, foarte prevalenta si astazi in bisericile catolice si ortodoxe, spune ca nu trebuie sa asteptam in nadejde ca imparatie terestra milenara sa fie instaurata la venirea lui Christos, ci ca „imparatia” este un concept care trebuie realizat astazi de biserica, prin propovaduirea Evangheliei si prin convertirea tuturor oamenilor. (Mai tarziu, amilenismul avea sa modifice conceptul de Imparatie terestra intr-unul de imparatie spirituala).

Astfel, de la „asteptarea Imparatiei” si de la „NU e treaba voastra sa stiti cand …” s-a trecut la „realizarea imparatiei prin increstinarea in masa si prin constrangere cu ajutorul puterii militare a Statului.”

„Chiliasmul” a fost nadejdea bisericii persecutate. Cand biserica nu a mai fost persecutata de Stat, ea a abandonat „nadejdea intr-o glorioasa imparatie viitoare”, pentru care imparatii de acum nu aveau rabdare, si a fabricat o doctrina care sa justifice domnia imparatilor din lumea de acum, sub pretextul unui mandat divin primit din partea Domnului Isus, „Imparatul imparatilor si Domnul domnilor”.

In loc sa astepte in smerenie si curatie feciorelnica „Imparatia neprihanirii” pe care o va instaura Christos la cea de a doua Sa venire, Biserica s-a aliat cu Statul ca sa construiasca o imparatie in care ambitiile, lacomia si orgoliile imparatilor au tarat-o in pacat.

Pusa sa aleaga intre martiraj si ademenitoarea perspectiva a bogatiei si a comfortului, biserica, prin reprezentantii ei de atunci, a preferat, in limbajul metaforic al Apocalipsei sa „se suie in pat” si sa curveasca cu mai marii lumii (Apoc. 2:20-22). Dumnezeu a stiut mai dinainte aceasta. Cuvintele folosite de Domnul Isus in scrisorile trimise bisericilor Pergam, Tiatira si Sardes ne aseaza inainte analiza si diagnosticul pe care-L face Dumnezeu bisericii din aceasta perioada istorica:

Pergam = biserica in cardasie cu Statul, doctrina celor doua sabii;

Tiatira = biserica „in pat” cu Statul nelegiuit, epoca plagilor mortale care au decimat Europa;

Sardes = biserica muribunda, o fatada falsa, o forma lipsita de continut; „Iti merge numele ca traiesti, dar esti mort” (Apoc. 2:8 – 3:6).

Prin deformarea invataturii despre Imparatia lui Dumnezeu, crestinismul a calcat in picioare dorinta lui Christos ca Biserica sa ramana separata de Stat. Iata ce a spus El in Matei 22:21 : „Dati dar Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”

Aceste cuvinte au aparut intr-o imprejurare in care mai marii vremii au vrut sa-L prinda pe Domnul Isus si sa-L aresteze sub pretext ca nu respecta autoritatea de Stat. Ei au fost asa de siguri ca Domnul Isus nu se poate incadra in sistemul Statal incat au trimis impreuna cu provocatorii si garda de la Templu, „irodianii” (Mat. 22:16).

Intrebarea provocatorilor a fost: „Se cade sa platim bir Cezarului sau nu?”

„Isus, care le cunostea viclesugul, a raspuns: „Pentru ce Ma ispititi, fatarnicilor? Aratati-Mi banul birului.” si ei I-au adus un ban. El i-a intrebat: „Chipul acesta si slovele scrise pe el, ale cui sunt?” „Ale Cezarului,” i-au raspuns ei. Atunci, El le-a zis: „Dati dar Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” „Mirati de cuvintele acestea, ei L-au lasat si au plecat” (Mat. 22:15-22).

Am putea preciza: Au plecat cu mainile goale! Nu L-au putut prinde! Prin cuvintele spuse atunci, Domnul Isus ne-a aratat pentru toate veacurile atitudinea pe care trebuie sa o avem fata de Stat, „puterea temporala.” Exprimata succint ea este: „o separare distincta si un respect reciproc.”

Pentru cei familiarizati cu terminologia Bibliei iudaice, raspunsul Domnului Isus a fost limpede. Iata-l acum explicat pentru cei lipsiti de traditia iudaica:

  1. Pe „banul birului” era chipul Cezarului si slovele limbii lui latine.
  2. Aceasta intiparire ii arata fara nici o confuzie apartenenta: era „al Cezarului.”
  3. Dumnezeu il facuse pe om dupa „chipul si asemanarea Sa” (Geneza 1:27)
  4. Deci, omul, fara nici o posibilitate de confuzie, ii apartine lui Dumnezeu si trebuie „dat lui Dumnezeu.”

Rezumand cele de mai sus, putem spune ca exista o „imparatie temporala” in care se cuvine sa ne indeplinim corect indatoririle cetatenesti randuite de autoritatea Stat, si o „imparatie a lui Dumnezeu” in care trebuie sa ne dam pe noi insine Dumnezeului al carui chip Il purtam prin creatie.

Crestinul este o „intersectie” intre etern si temporal. Prin faptul ca el este cetatean, face parte din imparatia randuielilor sociale prezente, dar prin faptul ca el face parte din Biserica, el transcende imparatiile terestre si participa la activitatile unei realitati care nu poate fi reglementata de legislatii imperiale omenesti: „mparatia lui Dumnezeu sau Imparatia cerurilor.

Orice incercare de a sterge linia de demarcatie dintre aceste doua imparatii, este echivalenta cu o „lovitura de palat”, in care puterea omeneasca incearca sa detroneze autoritatea divina. Pusi sa aleaga, copiii lui Dumnezeu trebuie sa refuze intotdeauna demn, dar categoric, amestecul autoritatii omenesti in domeniul spiritual al Bisericii: „Judecati voi singuri daca este drept inaintea lui Dumnezeu sa ascultam mai mult de voi, decat de Dumnezeu” (Fapte 4:19).

Istoric, crestinismul a facut tocmai aceasta greseala. Mai marii Bisericii s-au plecat in fata Cezarului si au acceptat sa se aseze sub protectia, dar si sub … autoritatea lui! In felul acesta, crestinismul a devenit un instrument al ambitiilor imperiale!

Persecutatii ajung sa persecute

Aliata cu Imperiul Roman, biserica a trebuit sa manifeste „nerabdarea” cezarilor in fata ezitarii cu care erau intampinate dorintele de unificare si de institutionalizare. In multe locuri, cetatenii imperiului care refuzau sa se „increstineze” au inceput sa fie persecutati. Agresivitatea bisericii crestine s-a transformat dintr-o propovaduire persistenta intr-o „constrangere” sprijinita cu mijloacele puterii politico-administrative. Cum a fost posibil?

La insistentele nerabdatoare ale lui Constantin si mai ales ale cezarului de dupa el, Teodosiu I, „sinodurile episcopilor crestini” au renuntat la invatatura „totalei libertati de constiinta” si au introdus „doctrina increstinarii fortate”. Aceasta modificare de doctrina a fost sprijinita cu o inacceptabila „talmacire” a uneia din pildele Domnului Isus. Este vorba despre pilda celor poftiti la cina (Luca 14:15-24). Prin aceasta pilda, Domnul Isus i-a raspuns unuia care a zis, aparent evlavios, „Ferice de acela care va pranzi in Imparatia lui Dumnezeu!” Ideia pildei este ca „doritori teoretici” sunt multi, dar cei care sunt gata sa lase preocuparile inselatoarei vieti de acum, pentru a se gandi si pregati pentru Imparatia viitoare sunt, din pacate, foarte putini. Intr-unul din ultimele versete ale pildei, „stapanul” care isi poftise musafirii, exasperat ca ei n-au venit si ca inca mai este loc in sala de ospat, i-a zis robului sau: „Iesi la drumuri si la garduri si pe cei ce-i vei gasi, sileste-i sa intre, ca sa mi se umple casa” (Luca 14:23). Acest „sileste-i sa intre” (rastalmacit cu buna stiinta) a devenit deviza „increstinarii fortate,” dictate de puterea imperiala.

Unii dintre „parintii bisericii” au inceput sa recomande pe fata „increstinarea fortata”. Augustin din Hippo declara ca este preferabil ca oamenii sa fie adusi la Dumnezeu prin invatatura si sfatuire, dar ca, in situatia cand acestea nu dau rezultatele dorite, trebuie folosita forta si pedeapsa:

„Multi trebuiesc adusi ca slugile cele rele, fortandu-i sa intre cu nuiaua suferintei. Vor avea apoi timp sa creasca singuri la un nivel de spiritualitate inalta … Domnul insusi ne-a spus ca musafirii au fost mai intai invitati sa vina de buna voie la marele ospat, apoi, cand n-au vrut sa se conformeze, au fost siliti sa intre.”

Prin ceea ce s-a facut atunci, biserica crestina a ajuns sa fie compusa din trei categorii de „credinciosi”: credinciosi din convingeri personale, credinciosi din interese personale si credinciosi din teama de represalii. Puritatea bisericii a fost alterata, iar constiinta umana a fost „ingenuncheata cu forta.” In timp, biserica a preluat chiar functiile si puterea Imperiului si a devenit singura autoritate suprema admisa in societate. Acesta este motivul pentru care perioada de istorie inceputa in secolul IV este supranumita „Dark ages – epoca intunecata” sau „Middle Ages” – veacul de mijloc. Prin anumite colturi ale lumii, umbrele acestei epoci mai dainuiesc si astazi.

Doua din manifestarile cele mai detestabile ale „epocii intunecate” au fost Cruciadele si Inchizitia. Iata ce spune Encyclopedia Britanica despre „Middle Ages”:

„Evul Mediu este perioada de istorie europeana cuprinsa intre caderea Imperiului Roman de Apus (c. 395) si perioada Renasterii (care a inmugurit in regiuni diferite ale Europei in secolele XIII, XIV sau XV). Termenul ca atare si semnificatia lui traditionala au fost introduse cu o vadita tendinta de confruntare de umanistii italieni; „renasterea” studiilor si culturii clasice grecesti pe care o sarbatoareau ei venea astfel dupa o simbolica perioada de „o mie de ani”, al carei intunerec sublinia si mai mult importanta lucrarii lor. Intr-un sens, acesti umanisti au „inventat” Evul mediu pentru a se putea distanta ei insisi de el si pentru a se putea defini prin contrast cu el.”

„Dupa ce vizigotii au cucerit Roma (410), Imperiul Roman a inceput sa se clatine. Triburile germanice care s-au infiltrat fortat in teritoriile Imperiale din sud si din vest au fost pana la urma „increstinate”, dar nu au acceptat niciodata ideia de Stat centralizat unic. Ele si-au pastrat obiceiurile si stilul de viata, iar aceasta a facut guvernarea lor si unitatea culturala a Imperiului Roman imposibile. Multe din imbunatatirile si din calitatea vietii adusa de Imperiul Roman, ca de exemplu: sistemul extraordinar de drumuri, sistemul postal, rutele comerciale, au decazut in mod substantial, impreuna cu nivelul realizarilor din arta si stiinta. (In haosul politic si administrativ) … singura forta capabila sa dea o baza pentru unitatea sociala a ramas Biserica Romano Catolica. Evul Mediu deci prezinta o imagine confuza si adesea contradictorie a unei societati care incearca sa se structureze politic pe o baza eminamente spirituala.”

„Dupa dizolvarea Imperiului, s-a ivit ideia unei Europe care sa functioneze ca un mare Stat-biserica, numit „crestinatate”. (tineti minte versul eminescian: Peste-un ceas, crestinatatea e ca pleava vanturata”). Aceasta „crestinatate” era gandita sa functioneze cu doua straturi de conducatori: „sacerdotium”, sau ierarhia eclesiastica si„imperium”, sau conducatorii seculari. In teorie, aceste doua grupuri trebuiau sa se completeze reciproc, in misiunea lor de a reglementa, una problemele eterne, iar cealalta, problemele pamantesti ale oamenilor. In sfera problemelor eterne, autoritatea suprema era investita in scaunul papal, iar in sfera temporala in scaunul imparatesc. In practica insa, aceste doua centre de autoritate se infruntau continuu, se certau in public si au purtat chiar razboaie unul cu celalalt. Imparatii au incercat adesea sa intervina in treburile interne ale bisericii, pretinzand ca au dreptul divin de a numi slujitorii bisericii din teritoriile aflate sub suveranitatea lor si ca trebuie sa aiba un cuvant de spus in „doctrinele care reglementeaza viata si comportamentul social.” Biserica, la randul ei, nu numai ca avea in proprietate orase si forte militare, dar a si incercat mereu sa se amestece in treburile Statului. Papa Inocentiu al III-lea, de exemplu, a pretins ca are dreptul sa arbitreze in disputele seculare dintre monarhii rivali pro ratione peccati (in imprejurari in care ar putea exista pericolul savarsirii de pacate). Alti papi au folosit „excomunicarile” drept un instrument politic si si-au arogat chiar si dreptul de a-i inlatura pe regi de la domnie.” (Encyclopedia Britanica, Middle Age, pag. 107).

Cruciadele

Venit sa moara pe o cruce pentru pacatosii lumii, Christos a trebuit sa vada pentru o vreme pe pacatosii lumii omorati in numele crucii. Ce au fost aceste cruciade?

Din punct de vedere teologic, cruciadele au fost incercari de a integra Ierusalimul in dogma imparatiei amileniste. Cartea Apocalipsei si doctrina continuitatii preotesti cerea, in talmacirea amilenista, ca Ierusalimul sa fie cuprins in teritoriul teocratiei crestine. La umbra teologiei s-au ascuns insa o serie intreaga de alte interese, unele dintre ele foarte „lumesti” si preocupate mai mult cu aurul si argintul lumii, decat cu sufletele oamenilor. Vom cita iarasi din Encyclopedia Compton:

„Este porunca Domnului!” Acesta a fost strigatul miilor de crestini care s-au alaturat cruciadelor pornite sa cucereasca tara Sfanta si sa elibereze Ierusalimul de sub turci. Din 1096 pana in 1270 au fost opt cruciade majore si doua „cruciade ale copiilor” (amandoua in anul 1212). Numai cea dintai si cea de a treia cruciada au fost, pentru un timp, victorioase. In lunga istorie a cruciadelor, mii de „cavaleri”, de ostasi, negustori si tarani si-au pierdut viata in marsurile de pe drum si in luptele purtate.

Pentru crestinii din Europa, Ierusalimul era cetatea sfanta. Mormantul lui Christos, Muntele Maslinilor, Golgota si multe alte locuri asociate cu viata si invatatura lui Christos le erau prezentate ca detinatoare de puteri magice pentru vindecarea de boli si pentru iertarea de pacate.

Manati de o superstitie pagana „increstinata” de biserica oficiala, oameni din toate colturile Europei faceau pelerinaje la „locurile sfinte.” Cand accesul le-a fost interzis de turci, crestinii au pornit sa ia cu asalt Israelul si sa elibereze Ierusalimul. In plus, Commenus, imparatul ramurii Rasaritene a Imperiului Roman, a inceput sa se teama ca turcii vor ataca Constantinopolul. Ei il invinsesera deja in lupta pe predecesorul sau si-l omorasera. „Crestinatatea” a inceput sa simta amenintarea teroarei turcesti, asa ca acest Commenus i-a trimis papei Urban al II-lea o scrisoare in care-i solicita ajutorul. Papa a convocat de urgenta un Conciliu bisericesc la Cleremont, in Franta (1095). Vorbind cu mult patos si elocinta, el si-a indemnat audienta sa porneasca neintarziat o cruciada pentru eliberarea tarii Sfinte. Nici un alt discurs din istorie nu a avut un efect mai mare. Inflacarati de un nestapanit zel religios, preoti, cavaleri si nenumarati oameni din popor au strigat in cor: „Este porunca Domnului!”

Sub masca religioasa se ascundeau insa alte sentimente. In vremea aceea, Europa crestina traia in feudalism. Stapanul castelului administra dupa plac si pamantul si oamenii care se aflau pe el. Nu exista prea multa viata „citadina”, cu exceptia Italiei, unde comertul transformase orasele in cetati ale luxului si distractiilor care atrageau ca un magnet pe cei dornici de viata.

Pe de alta parte, populatia aflata intr-o explozie demografica avea nevoie de teritorii noi in care sa se extinda. Pe acest fond, cruciadele s-au dovedit a fi de fapt niste expeditii de cucerire si jaf, deghizate intr-o haina religioasa. Participantii la ele doreau mult mai mult decat eliberarea Ierusalimului. Ii fascina mai ales tezaurul Templului despre care unii credeau ca se mai afla inca ascuns sub ruine. Ii fascina si sa plece din locurile anoste in care traiau, ca sa traiasca „marea aventura” a unor calatorii din care sperau sa se intoarca „celebrii si bogati.”

Plecati fara provizii de acasa, cruciatii s-au manifestat ca adevarate hoarde de lacuste care au devorat si jefuit totul in cale. Europa isi trimetea de fapt „exploratorii” sa se intoarca aducand cu ei noile fascinatii din lumea orientala: trestie de zahar, orez, caise, pepeni, portocale, lamai, banane, panza de Damasc, matase, satin, catifea si vopsele.

Cruciadele sunt o rusine a bisericii. Judecate retrospectiv, ele nu au produs nimic „crestin” in teritorii. Au deschis insa mintea oamenilor spre realitati din afara sferei crestine si au adus in Europa germenii din care s-a dezvoltat apoi gandirea independenta, miscarea renasterii si, mai tarziu, marile explorarii geografice care au dus la descoperirea Americii si a faptului ca traim pe un pamant … rotund. Din acest punct de vedere, mergand suficient de mult spre est ajungi la … vest, iar adancindu-te prea mult in istoria aspectului crestin al Evului Mediu, dai de stravechea si egoista fire pamanteasca, interesata sa domine, sa adune bogatii si sa … se implineasca intr-o existenta fara legatura personala cu Dumnezeu.

Sait http://www.roboam.com/identitate crestina in istorie DANIEL BRÂNZEI

Fragmentul face parte din cartea „Identitate crestina in istorie”  aparuta la editura „Multimedia” din Arad, 1999. 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s