Două comunităţi, două moduri de a ne face un nume Text: Genesa 4 – 5 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

25 octombrie 2009 Vorbitor: Beniamin Fărăgău Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi http://www.ib-ro.org sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org 1  Data: 25 octombrie 2009 Text: Genesa 4 – 5 Titlu: Două comunităţi, două moduri de a ne face un nume Vorbitor: Beniamin Fărăgău

I.Introducere .Călătorim împreună prin Genesa şi facem popasuri lângă adevărurile pe care le găsim în carte. Abia am deschis Cartea Genesa şi Scriptura ne învaţă că Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa ca să ne cinstească cu Numele Său, să ne strângă în braţe. Ne pregăteşte pentru veşnicie, pentru că practic ne-a creat pentru Sine, pentru cer. Dar deja în cap.3 vedem cum omul, nerăbdător, încearcă să fure numele, nu are timp să aştepte ca Dumnezeu să i-l facă la vremea Lui; şi de aceea, ascultând şoapta celui rău – Veţi fi ca Dumnezeu – întinde mâna după fructul oprit. Dar mâna aceea întinsă are o mulţime de consecinţe atârnate de ea. Şi astăzi vom vedea că din acelaşi izvor, ori din aceeaşi familie, pornesc practic două ramuri, două comunităţi cu două moduri de a-şi face un nume. Din păcate, toată istoria este într-un fel împărţită în două, şi sunt şi în ziua de astăzi în faţa noastră oameni care încearcă să-şi facă un nume independenţi de Dumnezeu, şi alţii care s-au atârnat de Dumnezeu şi aşteaptă împlinirea planurilor Lui. Dar nu uitaţi, oricare dintre noi putem aparţine uneia sau celeilalte dintre comunităţi, şi alegerea o faci tu, o fac eu. Întreabă Iacov în cap.3:11: Oare din aceeaşi vână a izvorului ţâşneşte şi apă dulce şi apă sărată? Răspunsul evident este – Nu! Un pom nu poate face şi roade bune şi roade rele. Cu toate acestea, dintr-o singură familie în Genesa, pornesc două comunităţi. Şi aş vrea să urmărim un pic în dimineaţa aceasta istoria lor. M-aş întoarce la momentul în care Dumnezeu a adus primul cuplu şi l-a binecuvântat.

 II.După chipul şi asemănarea … Dumnezeu le-a zis: Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l. Stăpâniţi peste peştii mării, peste părările cerului, peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ. Din păcate, imediat după binecuvântare urmează căderea, apoi judecata; Dumnezeu jertfeşte animale să îmbrace pe oameni în haine de piele, dar trebuie să-i alunge din Eden, din prezenţa Lui. Şi alungarea din Eden poartă cu ea o mulţime de consecinţe. Aş vrea să citez din cap.5:1-3, istoria comunităţii lui Adam: Iată cartea neamurilor lui Adam. În ziua în care Dumnezeu l-a făcut pe om, l-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu. Notaţi vă rog: l-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu. I-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, i-a binecuvântat şi le-a dat numele de „om” în ziua în care au fost făcuţi. La vârsta de 130 de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui, şi i-a pus numele Set. Interesant, Adam a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar atunci când s-a născut Set, Set era după chipul şi asemănarea lui Adam. Ceva s-a rupt între om şi Dumnezeu. În 1Corinteni cap.15, Pavel vorbind despre învierea morţilor, despre trupul de slavă pe care îl vom primi, spune: Cum este cel pământesc aşa sunt cei pământeşti. Observaţi, odată cu căderea, cu ruperea relaţiei cu Dumnezeu, Adam a devenit cel pământesc şi Set fiul lui a devenit ca şi Adam, ca şi cel pământesc. Cum este cel ceresc, şi aici este vorba de Domnul Isus Hristos, de înviatul din morţi care are un trup de slavă, aşa sunt cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta chipul Celui ceresc Priviţi o clipă cu mine secvenţa: Dumnezeu, Adam, şi pe urmă urmează Set. La început Adam a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, poartă aceeaşi culoare. Apoi păcatul a venit şi a schimbat ceva în viaţa lui, şi interesant, Set se naşte de culoarea lui Adam. Se naşte dacă vreţi după chipul lui Adam, poartă chipul lui Adam, a pierdut ceva din chipul lui Dumnezeu. Adam, între el şi Dumnezeu, a impus sau a adus păcatul pe care noi îl numim păcatul originar. Păcatul originar are de a face cu această tendinţă adâncă a omului de a fi autonom, de a nu da socoteală nimănui decât sieşi. În toate căile pe care le urmează încearcă să fie liber, încearcă să fie independent; nu-i place să stea sub stăpân, nu-i place să asculte de nimeni. Toate fiinţele umane vin pe lume cu această feroce egocentrare. Atunci când este vorba de mine, de viaţa mea, sunt dispus să calc în picioare totul, începând prin a vorbi de rău şi terminând prin a ucide, cum a făcut Cain. Dar toate acestea sunt săpate adânc în fiinţa noastră din pricina păcatului şi ceea ce este mai trist este că accepţi egocentrarea unui prunc de două-trei zile care plânge după mâncare, plânge după glasul mamei şi braţele mamei, dar omul ajunge la 30-40-50-60-80 de ani şi nu se dezbracă de acest egocentrism al lui. Şi toate acestea se datorează a ceea ce păcatul a adus în lume şi a transmis apoi genetic la întreaga rasă umană. Mă întreb oare ce a pierdut omul din pricina căderii şi în urma căderii, din binecuvântarea pe care i-a dat-o Dumnezeu în grădină? Veniţi cu mine în grădină în cap.2:15 şi uitaţi-vă la mandatul pe care Dumnezeu îl dă lui Adam: Domnul Dumnezeu a luat pe om, l-a aşezat în grădina Edenului ca să facă două lucruri – ca să o lucreze şi să o păzească. Acum, că am trecut prin capitolele căderii, ştim de cine trebuia păzită grădina. Din păcate omul nu a făcut lucrul acesta, şi de aceea, după alungarea lui din grădină el pierde un aspect din mandatul pe care Dumnezeu i l-a dat. Dumnezeu a vorbit cu Sine, acest Dumnezeu triunul: Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el, şi să trăiască în veci. De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului ca să lucreze pământul din care fusese luat. Doamne, unde este păzitul pământului, păzitul grădinii? Dumnezeu ar fi ridicat din umeri şi ar fi zis: Îmi pare rău, lucrul acesta a fost pierdut. Dreptul de a stăpâni pământul, noi eram vice-regii, noi eram co-regenţii lui Dumnezeu, dar prin păcat, prin neascultare, prin răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, dreptul acesta l-am pus în mâna şarpelui, în mâna lui Satan, în mâna diavolului. Nu la întâmplare Domnul Isus Hristos îl numeşte pe diavolul: stăpânitorul lumii acesteia sau dumnezeul veacului acestuia. Iar Pavel în Efeseni îl numeşte: Domnul puterii văzduhului care dă mersul acestei lumi de-a lungul istoriei. Noi ar fi trebuit să o facem în Numele lui Dumnezeu, prin puterea lui Dumnezeu, şi spre slava lui Dumnezeu, dar prin neascultare am vândut acest drept. Atunci când cineva îţi sparge casa îl numeşti hoţ. Hoţul vine, fură şi pleacă. El are nevoie de bunurile tale. Nu tot aşa este cu diavolul: el vine, fură, înrobeşte, stăpâneşte şi prăpădeşte. Domnul Isus spune: Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să prăpădească. Şi dacă pentru o clipă am crezut că vom fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul, şi în autonomia noastră ne va merge bine pentru că suntem destul de înţelepţi fiind creaţi după chipul lui Dumnezeu să alegem binele, ne pomenim deşiraţi, şi desfăcuţi de relaţia în care am intrat cu şarpele. A mai rămas un singur petic de pământ care mai poate fi păzit şi care trebuie să fie păzit; şi acest petic de pământ este inima mea, este inima ta, restul este vândut. Mersul lumii nu-l dictezi tu, indiferent ce faci. Poţi fi puţină lumină în mijlocul întunericului, dar lumea aceasta are un mers al ei, şi tu trebuie să mergi împotriva curentului În schimb porţi în tine ceva ce Dumnezeu te mai cheamă să păzeşti, să cântăreşti şi să direcţionezi în direcţia cea bună. Nu la întâmplare în Proverbe cap.4:23, Solomon ne spune: Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.

III. Păcatul pândeşte la uşă …  Ca să vedem ce înseamnă lucrul acesta, aş vrea să ne oprim lângă Abel şi Cain, lângă primii doi fraţi imediat după alungarea din Eden. În cap.4:1-16 citim istoria lui Cain. El descinde din tatăl şi mama lui, care sunt Adam şi Eva. Şi textul spune: Adam s-a împreunat cu nevastă-sa Eva; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Cain. Şi a zis: „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!” A mai născut şi pe fratele său Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar. După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului. Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Foarte interesant, suntem în partea aceea în care naraţiunea fuge cu foarte mare viteză; au trecut de la naşterea lor mai bine de 20-25 de ani, nu ni se spune nimic despre ei. Cum de s-au despărţit şi au împărţit într-un fel domeniile: unul agricultor, altul cioban la oi? Dar cei doi sunt aduşi în faţa unui altar, şi aşa ne întâlnim cu ei, aducând fiecare câte o jertfă. Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile lui, şi textul spune: Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi spre jertfa lui nu a privit cu plăcere. Ceva între Cain şi Dumnezeu se rupsese, şi de aceea Dumnezeu trebuie să spună – Nu – jertfei lui Cain, în timp ce spune – Da – jertfei lui Abel. Foarte interesant, în mintea noastră se ridică tot felul de întrebări: Dar de ce au adus jertfe? Cine le-a spus să aducă jertfe? Şi apoi dacă au adus jertfe, le-a spus cineva cum trebuie să fie o jertfă plăcută lui Dumnezeu şi cum trebuie să fie una care nu este plăcută lui Dumnezeu? De ce este vinovat unul şi celălalt nu? Mai mult, Scriptura ne spune foarte clar, că înainte de a fi Legea, păcatul era în lume dar păcatul nu este ţinut în socoteală câtă vreme nu este o Lege. Sau dacă vin în Romani cap.7:9, Pavel spune: Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam. Dar când a venit porunca, păcatul a înviat şi eu am murit. Nu ştim ce a spus şi ce nu a spus Dumnezeu, ştim doar atât: Dumnezeu este drept şi nu cere de unde nu a pus. În cap.3:21, înainte de alungarea din Eden, textul ne spune că Dumnezeu i-a dezbrăcat de şorţurile de frunze de smochin pe care le cususeră laolaltă şi le-a făcut haine de piele. Şi îmbrăcaţi în haine de piele i-a scos afară din prezenţa Lui. Şi cu siguranţă că nu era piele sintetică, piele artificială. Şi în locul lor, în Eden, a trebuit să rămână sângele, jertfa; şi probabil jertfirea s-a făcut în prezenţa lor, şi ei au văzut atunci, pentru prima dată, ce înseamnă moartea, ce înseamnă să plăteşti, să împlineşti porunca lui Dumnezeu: În ziua în care vei mânca vei muri negreşit. Harul extraordinar a fost să moară un nevinovat în locul celui vinovat, ca cel vinovat să capete îndurare, iertare, vreme de pocăinţă, vreme să-şi analizeze inima să vadă ce s-a întâmplat cu ea şi să o redirecţioneze spre Dumnezeu sau împotriva lui Dumnezeu. Toate acesta le putem presupune, şi dacă citiţi comentariile veţi vedea o mulţime de presupuneri, o mulţime de ipoteze greu de verificat sau imposibil de verificat. Şi atunci trebuie să mă limitez la un singur fapt, la o singură întrebare: Ce a intenţionat autorul să-mi spună? Am văzut: pe Dumnezeu îl aduce brusc pe scenă, la fel face şi cu şarpele, la fel face cu cei doi oameni – cu Cain şi cu Abel. Cred că un singur mesaj vrea să ne transmită Biblia: Ce se întâmplă când se rupe relaţia omului cu Dumnezeu? Ce se întâmplă când din pricina neascultării mele Dumnezeu nu priveşte cu plăcere la faptele mele, la viaţa mea? Ce se întâmplă, care sunt consecinţele? Am văzut împreună, chipul lui Dumnezeu are cel puţin trei paliere pe planul relaţional: relaţia cu Dumnezeu, cu noi înşine, şi cu semenii. Când tăiem peste relaţia cu Dumnezeu viaţa ni se face praf pe toate celelalte paliere; mă desfac în adâncurile mele. Relaţia cu mine însumi se rupe, dar odată ce m-am pierdut pe mine îl pierd pe cel din jurul meu, pe cel de lângă mine – relaţia cu semenii se frânge. Uitaţi-vă puţin la Cain, la implicaţiile ruperii relaţiei lui cu Dumnezeu: Cain s-a mâniat foarte tare, şi i s-a posomorât faţa. Nu mai era acelaşi; ceva s-a întâmplat în relaţie cu sine însuşi. Dumnezeu intervine să oprească răul care se prefigura. Şi Domnul a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa?” Nu-i aşa? Dacă faci bine vei fi bine primit; dar dacă faci rău păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” Putem doar intui faptul că Dumnezeu nu mustră la întâmplare: Nu-i aşa, dacă faci bine eşti bine primit? Dacă faci răul păcatul pândeşte la uşă. Tu să-l stăpâneşti! Cain a făcut răul, Cain ştia ce avea de făcut, şi de aceea judecata lui Dumnezeu nu este întâmplătoare şi nici atitudinea Lui. Din păcate, Cain aşa cum a refuzat vocea lui Dumnezeu la început, greşind în aducerea jertfei, refuză atenţionarea lui Dumnezeu şi acuma. Însă Cain a zis – observaţi „însă” adică în contrast cu sfatul lui Dumnezeu – Cain a zis fratelui său Abel: „Haidem să ieşim la câmp”. Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel şi l-a omorât. S-a stricat relaţia cu Dumnezeu, s-a desfăcut pe dinăuntru, s-a stricat relaţia cu semenul său, cu fratele său. Noi ne facem şi ne desfacem plecând de la relaţia noastră cu Dumnezeu. Dacă simţi că totul este aruncat în aer, în tine-i un vulcan, în jurul tău sunt relaţiile frânte, nu uita: Nu poţi începe nici de la tine nici de la semeni; trebuie să începi de la Dumnezeu, de la refacerea relaţiei, de la împăcarea cu El, reînnodarea legământului cu Dumnezeu, pentru ca să poată veni pacea în inima ta şi pacea în relaţiile tale. Interesant, Ieronim analizându-l pe Cain, înşiră cel puţin şapte greşeli în viaţa lui. În primul rând este invidie împotriva fratelui său; de ce el a fost primit şi eu nu. Apoi este necinste – haidem să ieşim la câmp; probabil că au mers prinzându-se după umăr, povestind împreună. Cain cel mai probabil că avea la el unealta cu care urma să-l ucidă pe fratele său. Necinste, crimă; crimă împotriva fratelui său, crima primordială, cel care aduce moartea, uciderea, cel care aduce frica de moarte în universul nostru, întristarea părinţilor lor. Minciună: Nu ştiu, îi spune lui Dumnezeu cu sânge rece Cain. Uitaţi-vă puţin la ce se întâmplă când se rupe relaţia cu Dumnezeu. Domnul a zis lui Cain: „Unde este fratele tău Abel?” El a răspuns: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” Şi Dumnezeu i-a zis: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ către Mine. „Acum blestemat eşti tu…” Când Adam şi Eva au fost scoşi din grădină, Dumnezeu s-a uitat în ochii bărbatului şi i-a zis: „Blestemat este pământul din pricina neascultării tale.” Acum blestemul se îngroaşă: „Blestemat eşti, nu pământul, tu, blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta care şi-a deschis gura să primească din mâna ta sângele fratelui tău! Când vei lucra pământul, să nu-ţi mai dea bogăţia lui. Adam – cu sudoarea feţei tale să-ţi câştigi pâinea, spini şi pălămidă… Cain – să nu-ţi mai dea bogăţia lui. Pribeag şi fugar să fii pe pământ.” Cain a zis Domnului: „Pedeapsa mea e prea mare ca s-o pot suferi. Iată că Tu mă izgoneşti azi de pe faţa pământului şi eu trebuie să mă ascund de Faţa Ta, să fiu pribeag şi fugar pe pământ şi oricine mă va găsi, mă va omorî”. Domnul a zis: „Nicidecum; dacă va omorî cineva pe Cain, Cain să fie răzbunat de şapte ori”. Şi Domnul a hotărât un semn pentru Cain, pentru ca oricine îl va găsi, să nu-l omoareDar uitaţi-vă ce se întâmplă: Apoi, Cain a ieşit din Faţa Domnului şi a locuit în ţara Nod la răsărit de Eden.

IV.Două comunităţi. Daţi-mi voie să adun într-o schemă istoria de până acuma. Dumnezeu l-a creat pe om în Grădina Edenului. Din pricina păcatului lui Adam şi a Evei, sunt alungaţi din Eden, un pas mai departe de Dumnezeu. Dar odată cu crima şi cu judecata lui Cain, trebuie să facă încă un pas mai departe de Dumnezeu, mai departe şi de părinţii lui, mai departe şi de Faţa lui Dumnezeu. Ţara Nod este ţara fugii, ţara pribegiei. Dacă fugar şi pribeag a trebuit să fie pe pământ, el tot timpul a trebuit să fugă într-un fel, hăituit de propriul lui păcat. Acum că în mintea noastră am pus distanţa între Adam şi Eva, rămaşi singuri, pierzându-şi amândoi copiii – Abel mort, Cain alungat de Dumnezeu din prezenţa lor – de cealaltă parte Cain aşteptând să-şi plămădească mai departe istoria şi viaţa. Ce s-a întâmplat în cele două comunităţi? Textul spune în v.17 din cap.4: Cain s-a împreunat cu nevastă-sa; (nu-mi puneţi întrebarea cine a fost nevastă-sa? Observaţi, sunt prea multe întrebări la care naratorul nu a avut de gând să ne răspundă. Când socotim vârsta oamenilor de atunci, vreau să vă spun că mişcarea de la un verset la altul poate fi 100-200-300 de ani, deci să nu vă mire lucrurile acestea). Revin la text: Cain s-a împreunat cu nevastă-sa; ea a rămas însărcinată şi l-a născut pe Enoh. El a început apoi să zidească o cetate. Sau, dacă aş citi altfel textul – el tocmai era în procesul zidirii unei cetăţi. Şi când i s-a născut pruncul îl ia pe pruncul lui şi-l leagă de cetatea pe care o zidea, de lucrul mâinilor lui, de eforturile lui … şi a pus acestei cetăţi numele fiului său Enoh. Oridecâte ori Enoh trecea pe lângă zidurile cetăţii tatălui – nu uitaţi, trebuia să aibă ziduri de frica morţii – se uita la ziduri, se uita în oglindă şi zicea: Enoh, Enoh… Observaţi cum este legat de cărămizile şi smoala eforturilor tatălui său? Daţi-mi voie să mă mut în cealaltă comunitate: Adam s-a împreunat iarăşi cu nevastă-sa; ea a născut un fiu şi i-a pus numele Set; „căci” a zis ea (superbe sunt cuvintele Evei) „Dumnezeu mi-a dat o altă sămânţă în locul lui Abel pe care l-a ucis Cain”. Lui Set i s-a născut şi lui un fiu, şi i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului. Ce preocupări diferite! În comunitatea Evei şi a lui Adam şi în comunitatea lui Set, oamenii se frământau şi Îl căutau pe Dumnezeu. Poate erau cititori în stele, poate erau ziditori de biserici, nu ştiu. În comunitatea lui Cain, oamenii lucrau de zor, cu sârg, organizând materia, legându-şi numele de ea. M-am tot gândit, dar din nou Genesa nu ne spune ce s-a întâmplat; imaginaţi-vă tragedia, trauma experienţelor lui Adam şi Eva. În primul rând din Edenul, din prezenţa, din părtăşia cu Dumnezeu – alungaţi din grădină. Apoi în sfârşit lucrurile se aşează, se nasc doi copii, cresc mari, unul îl omoară pe celălalt şi într-o zi pierd şi pe unul şi pe celălalt. Nu ştim ce a însemnat lucrul acesta. Dar, dacă un părinte nu-i foarte deosebit astăzi de ieri, în durerea, în suferinţa lor, Adam şi Eva s-au întors spre Domnul. Pe de altă parte, în cealaltă comunitate, în mânia şi răzvrătirea lui, Cain s-a întors spre sine, s-a întors spre lucrarea mâinilor lui, s-a întors spre alergările lui prin bucla fără şir a deşertăciunii. Când mă uit la cele două comunităţi am două moduri distincte de a-ţi face un nume. Şi lucrul acesta, spuneam, guvernează întreaga istorie, întreaga cultură, întreaga societate. Poţi să fii între cei care-şi fac un nume legat de Dumnezeu, căutându-L pe El, umblând cu El, sau poţi să fii între cei care-şi plămădesc, îşi plăsmuiesc un nume prin ei înşişi, prin lucrul mâinilor lor Daţi-mi voie să mă dau puţin deoparte. Două moduri de a-ţi face un nume: fie legat de cărămizi şi smoală, fie trăind în mijlocul lor pentru că nu poţi evada, dar lăsându-te chemat de Dumnezeu spre o relaţie cu El, spre o umblare cu El. Nu ştiu dacă există şi o a treia posibilitate; doar două moduri de a-ţi face un nume. Observaţi, noi alergăm cot la cot, unii lângă ceilalţi; facem aceleaşi şcoli, suntem la medicină, sau la politehnică, sau pornim afaceri, suntem părinţi, trudim în grădină, trudim în universul acesta material cot la cot, şi Scriptura ne spune: Lumea nici nu ne cunoaşte; nu L-a cunoscut nici pe El. Cu toate acestea lumea este formată din două comunităţi, şi cele două comunităţi se deosebesc prin modul în care-şi fac numele. Priviţi o clipă genealogiile din cap.4 şi 5, pentru că practic este o listă lungă şi plictisitoare de nume; dar naratorul, cu bună ştiinţă, în mod premeditat, face comentarii legat de câteva personaje. În primul rând, lui Set i se naşte un fiu, Enos, şi în vremea aceea oamenii au început să cheme Numele Domnului. De ce? Pentru că Adam şi Eva în durerea şi în suferinţa lor s-au întors spre Dumnezeu, au început să-L caute pe Dumnezeu. Dumnezeu mi-a dăruit un fiu în locul lui Abel. Observaţi, Eva, deşi ea a fost cea care a adus păcatul, ea este cea care se întoarce spre Dumnezeu. Dar dacă cobor pe lista numelor îl găsesc pe Enoh şi Lameh; şi dincolo pe lista numelor descendenţilor lui Cain îl găsesc pe Enoh şi pe Lameh. Şi foarte interesant, doar de aceştia doi leagă naratorul comentarii editoriale, ca şi cum te-ar îmbia să compari cele două comunităţi, cele două istorii. Când mă gândesc la linia genealogică a lui Set, dacă citiţi textul din cap.5 este foarte plicticos, foarte repede întoarceţi pagina, pentru că el sună cam aşa: La vârsta de 130 de ani Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea sa şi i-a pus numele Set; după naşterea lui Set Adam a trăit 800 de ani, a născut fii şi fiice. Toate zilele pe care le-a trăit Adam au fost de 930 de ani, apoi a murit. Şi acest tipar îl regăsiţi de-a lungul fiecărui nume: a trăit, a născut, a murit. Foarte interesant. Ascultaţi ce spune în v.21-24 legat de primul nume, de Enoh: La vârsta de 65 de ani Enoh a născut pe Metusala. Nu ştiu ce s-a întâmplat la naşterea acestui prunc, dar textul continuă: După naşterea lui Metusala, Enoh a umblat cu Dumnezeu 300 de ani; şi a născut fii şi fiice. A trăit nu ştiu câţi ani şi a murit… dar nu spune aşa ci repetă încă o dată ca şi cum ar vrea să-ţi pună sub nas, sub ochi acest adevăr. Toate zilele lui Enoh au fost de 365 de ani. Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut pentru că a fost luat de Dumnezeu. Am o întrebare pe care mi-o pun mie însumi în alergarea mea pe planeta aceasta: Care este valoarea supremă în viaţa mea, în viaţa ta? Este valoarea supremă cetatea tatălui meu Cain de care mi-am legat numele? Astăzi e mare lucru să ai o moştenire de la tatăl tău! Şi ce-ai putea să ai? Un petec de teren, o căsuţă în care să-ţi iei şi tu nevasta şi să te aşezi sub un acoperiş. Care este valoare supremă în viaţa mea? Sau este voia Tatălui meu divin? Observaţi, unul îşi leagă numele de Dumnezeu, celălalt îşi leagă numele de moştenirea pe care i-o lasă tatăl lui. Daţi-mi voie să călătoresc mai departe să compar pe cei doi Lamehi. Sunt de partea lui Cain, în comunitatea lui Cain. Enoh a fost tatăl lui Irad. Irad a fost tatăl lui Mehuiaiel, Mehuiaiel a fost tatăl lui Metuşael, Metuşael a fost tatăl lui Lameh. Şi aici se opreşte lista. Lameh şi-a luat două neveste. Numele uneia era Ada şi numele celeilalte era Ţila. Ada a născut pe Iabal; el a fost tatăl tuturor celor ce locuiesc în corturi şi păzesc vitele. Când unul de pe linia lui voia să locuiască în corturi, venea la Iabal să înveţe cum se face un cort. Şi când îşi aduna o brumă de turmă sau cireadă, venea la Iabal să înveţe tâlcurile acestei meserii. Versetul 21: Numele fratelui său era Iubal; el a fost tatăl tuturor celor ce cântă cu alăuta şi cavalul. Poate el a deschis prima filarmonică, a dat primele concerte, a plecat în primul turneu, nu ştiu, el o fi fost dirijorul trupei. Dacă mă duc puţin mai departe, v.22: Ţila de partea ei a născut pe Tubal-Cain, făuritorul tuturor uneltelor de fier şi de aramă. Cel care ştia să mânuiască ciocanul, să încălzească fierul, să bată uneltele. Şi pe urmă textul adaugă un lucru ciudat: Sora lui Tubal-Cain era Naama. Este un nume pe care mai târziu Naomi îl comentează când femeile o strigă: Nu-mi spuneţi Naomi, cea plăcută, spuneţi-mi Mara. Foarte interesantă este prezenţa acestei femei, vom reveni data viitoare la ea. Observaţi, în mod ciudat naratorul pune în seama cainiţilor toate realizările culturale. Ca şi cum setiţii nu făceau altceva decât să se roage la Dumnezeu, să se uite la stele şi să le pice pâinea din cer. Dar nu este adevărat. Ceea ce este însă adevărat, este că fără Dumnezeu putem atinge rezultate remarcabile pe plan material, dar nu ne putem păstra verticalitatea, echilibrul pe plan spiritual, moral. Şi uitaţi-vă cum continuă istoria: Lameh a zis nevestelor lui: „Ada şi Ţila ascultaţi glasul meu! Neveste ale lui Lameh ascultaţi cuvântul meu! Am omorât un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătăile mele. Deci, Lameh este ucigaş ca şi străbunul lui, ca şi Cain, dar mai mult decât atâta. În dreptul lui Cain Dumnezeu a zis: „Dacă te va omorî cineva vei fi răzbunat de şapte ori.” Lameh în schimb spune: Nu am nevoie de Dumnezeu, oricum nici nu-L cunosc. Atâtea generaţii au trecut de când ne-am înstrăinat de El! De aceea, eu sunt Dumnezeu; şi el decretează în v.24: Cain va fi răzbunat de şapte ori, iar Lameh de şaptezeci de ori câte şapte.” Aş vrea să mă mut în cealaltă comunitate la un alt Lameh şi la pruncul lui. Uitaţi-vă cu ce se laudă Lamehul setit: La vârsta de 182 de ani Lameh a născut un fiu. El i-a pus numele Noe, zicând: „Acesta ne va mângâia pentru osteneala şi truda mâinilor noastre care vin din acest pământ pe care l-a blestemat Dumnezeu”. De fapt ce face Lameh care a învăţat Numele Domnului, să cheme Numele Domnului, să umble cu Domnul? Se agaţă de promisiunea Domnului: Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Sămânţa ei îţi va zdrobi capul, tu-i vei zdrobi călcâiul. Observaţi, toată linia setiţilor se agaţă de Dumnezeu, de promisiunea Lui, de felul în care Dumnezeu guvernează istoria. Pentru cei care aţi avea impresia citind Biblia că un pocăit nu trebuie să meargă la şcoală, nu trebuie să fie cel dintâi în clasă şi în fapte bune, nu trebuie să se implice în afaceri, nu trebuie să se implice în toate domeniile culturii… greşiţi! Uitaţi-vă o clipă ce a realizat linia lui Set. Cineva pe un chei din Olanda a construit corabia lui Noe în mărime naturală, cu animale în ea; a transformat-o într-un restaurant şi într-o grădină zoologică. Şi imaginaţi-vă, omul acesta a folosit toate uneltele care-i stau la dispoziţie în vremea noastră. Noe a trebuit să o facă cu mâna lui şi cu fiii lui, nu ştim ce era pe vremea aceea. Dar în nici un caz, nu cred că linia lui Set este mai prejos în ce priveşte implicarea culturală ca linia lui Cain. Cu toate acestea întrebarea rămâne: Dacă şi unii şi alţii ne implicăm în împlinirea mandatului cultural, cum o faci? O faci în ascultare de Dumnezeu sau în răzvrătire faţă de Dumnezeu? Ale cui interese le promovezi? Ale lui Dumnezeu sau ale mele, adică în fond ale diavolului care mă stăpâneşte? Ce-mi este mai drag: lucrul mâinilor mele sau planul şi voia lui Dumnezeu? Ce preţuiesc mai mult: realizările mele culturale pentru care mă bat şi dau din coate şi calc în picioare pe alţii, sau faptul că Dumnezeu în mila Lui m-a ridicat din noroiul acesta, m-a făcut parte din planul Lui, pot lărgi împărăţia Lui cu tot ce am în mână, cu tot ce a pus în mine? Observaţi cum separă aceste întrebări cele două comunităţi, pe unii de alţii? Chiar aici între noi… Pentru că întrebarea este: după ce alergi? Valoarea reală în viaţa ta, spunea Obama în cartea lui publicată de curând, se vede din trei lucruri: pentru ce îţi aloci în viaţă timpul, energia şi banii. În ultimă instanţă eu pot vorbi frumos dar dacă veniţi în dreptul vieţii mele şi-mi urmăriţi săptămâna şi zilele, şi vedeţi cum îmi folosesc timpul, energia şi banii, acelea sunt lucrurile în care cred; acelea sunt lucrurile pentru care alerg, prin care-mi fac un nume.

V. Fără Dumnezeu totul este deşertăciune şi goană după vânt… Fără Dumnezeu putem realiza multe pe plan material, dar nu putem realiza nimic pe plan moral. Şi vreau să vă spun: chiar dacă am câştiga toată lumea, la ce ne-ar folosi dacă ne-am pierde sufletul? La urmă, tot ce aş aduna nu-mi foloseşte la nimic. Ascultaţi-l pe unul dintre cei mai bogaţi, cei mai înţelepţi oameni ai lumii, Solomon – Eclesiastul: Am făcut lucruri mari, şi el vorbeşte despre mâinile lui, realizări gândite de el, născocite de el. Am făcut lucruri mari: mi-am zidit case, am sădit vii, mi-am făcut grădini şi livezi de pomi şi am sădit în ele tot felul de pomi roditori. Mi-am făcut iazuri ca să ud dumbrava în care cresc copacii. Am cumpărat robi şi roabe şi am avut copii de casă; am avut cirezi de boi şi turme de oi mai mult decât toţi cei ce au fost înaintea mea la Ierusalim. Mi-am strâns aur şi argint şi bogăţii ca de împăraţi şi împărăţii. Mi-am adus cântăreţe şi cântăreţi, şi desfătarea fiilor oamenilor: o mulţime de femei. Am ajuns mare… Cu alte cuvinte am urcat în vârful scării sociale, am fost mare, am ajuns mai mare decât cei ce erau înaintea mea la Ierusalim. Mi-am păstrat chiar înţelepciunea. Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nici o veselie şi am lăsat-o să se bucure de toată truda mea, şi aceasta mi-a fost partea din toată osteneala mea. Apoi, spune el, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt, şi că nu este nimic trainic sub soare. Sub soare înseamnă eu însumi cu noroiul acestei planete, dar fără Dumnezeu. Poţi realiza lucruri mari dar întrebarea este: la ce te ajută? Ascultaţi-l pe Eclesiastul încheindu-şi cartea scrisă fiului lui care ar fi vrut să pornească cu tot elanul pe urmele tatălui său – să adune mai mult, să aibă mai mult: Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va duce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău. Dumnezeu este cel care în ultimă instanţă cântăreşte lucrarea mâinilor tale, Dumnezeu este cel care va da verdictul. Dumnezeu a spus omului: Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l. Noi am numit acesta mandatul creaţiei, mandatul cultural, obligaţia fiecărui muritor de a nu sta cu mâinile încrucişate, de a face ceva pe această planetă. Din păcate, omul care este agentul făuritor de cultură, a fost strâmbat de minciuna şarpelui. Şi de aceea când ne uităm în jurul nostru, absolut tot ce este în jurul nostru poartă această amprentă, această strâmbăciune pe care Solomon spune – nimeni nu o poate îndrepta. De aceea a trebuit să vină Domnul Isus şi să mântuiască oameni de pe planeta noastră, să-i schimbe pe dinăuntru, după care să-i trimită înapoi în lume şi să-i lase să-şi continue activitatea, dar de data aceasta în ascultare de Dumnezeu. DEX-ul defineşte cultura simplu: „Totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de om, de oricare dintre noi, şi totalitatea instituţiilor care ajută la comunicarea acestor valori”. Deci cultura este tot ce faci. Când omul se mişcă el creează într-un fel cultură. Dar observaţi, eu pot trăi viaţa în două feluri, îmi spune Domnul Isus. În Matei 6:33 îmi spune: Atunci când începi să-ţi trăieşti viaţa, pune pe primul loc pe Dumnezeu şi împărăţia Lui, şi voia Lui: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine, gândindu-vă ce veţi mânca, ce veţi îmbrăca. Ziua de mâine se va îngriji ea însăşi de ea. Cu alte cuvinte: Nu te compromite pentru o bucată de pâine, pentru o realizare materială. Lasă-l pe Dumnezeu să-ţi poarte de grijă; tu ţine-te de voia Lui indiferent ce ar face cei din jurul tău. În felul acesta ne separăm de lume, ieşim din mijlocul ei. Oare la întâmplare Biserica este numită Eclesia, comunitatea, adunarea celor chemaţi afară din lume? Chemaţi afară nu în sensul că mergem la mănăstire, că nu facem nimic altceva decât să ne rugăm. Nu, noi facem şcoală la fel ca ceilalţi, ne implicăm alături de ceilalţi, dar preţuim cel mai mult voia lui Dumnezeu, împărăţia Lui. Bucuria noastră mare vine din a fi implicaţi alături de Dumnezeu în lărgirea împărăţiei Lui. După ce Pavel pune înaintea noastră doctrina mântuirii în toată frumuseţea ei, cap.12, partea aplicativă, începe aşa: Vă îndemn dar fraţilor, ca răspuns la îndurarea lui Dumnezeu, aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu. Acesta va fi din partea voastră o cuminte slujbă duhovnicească. Uitaţi-vă la versetul următor: Nu vă potriviţi chipului veacului acestuia. Noi de multe ori, în chipul veacului acestuia includem tot felul de lucruri. Un singur lucru contează înaintea lui Dumnezeu. Deosebirea între un creştin şi un necreştin este una singură: atitudinea faţă de voia lui Dumnezeu. Pe un necreştin nu-l interesează; puteai să arunci cu voia lui Dumnezeu după Cain şi urmaşii lui: Nu ne interesează! În schimb Set şi urmaşii lui au căutat voia lui Dumnezeu, au chemat Numele Domnului, au făcut toate lucrurile în ascultare de Dumnezeu. Nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea în duhul minţii voastre, ca să deosebiţi bine voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită.

VI. Concluzii Aş vrea să închei cu ultimele versete din Psalmul 139. În Psalmul 139, David te aşează înaintea Creatorului, a Celui care te-a plămădit în pântecele mamei tale, şi te-a adus în existenţă pe această planetă, şi ţi-a dat porunca: Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l. Dar dacă-l recunoşti pe El ca şi creator, vei striga în fiecare moment al vieţii tale: Cercetează-mă Dumnezeule şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei! Dar cu ce mă deosebesc eu de ceilalţi? Fac afaceri ca el, fac arte ca el, fac şcoală ca el. Să ştiţi că sunt două căi: este o cale rea şi o cale bună. O cale în care plămădeşti ţărâna în răzvrătire faţă de Dumnezeu după tiparele lumii acesteia; după bucata aceea de pâine promisă lui Hristos în pustie: închină-te mie, vei mânca pâine albă, vei stăpâni peste tot. Sau vei trăi făcând din voia lui Dumnezeu cel mai scump lucru din viaţa ta. Tot ce nu este conform cu voia Lui vei respinge, indiferent ce vor zice cei din jur. Cercetează-mă Dumnezeule,şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei! Amin

Fundaţia Istoria Binecuvântări www.ib-ro.org

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s