POGORÂREA DUHULUI SFÂNT  Fapte. 2: 1- 21

Ardelean Viorel

1). INTRODUCERE[1].  Împărţirea Sfintei Scripturi se face în două mari părţi: Vechiul Testament şi Noul Testament. În cartea Genezei primul capitol vorbeşte despre Creaţie, Căderea ocupă 2 capitole, şi celelalte capitole ne vorbeşte despre Răscumpărare. De asemenea avem 3 mari perioade : Perioada Tatălui,  în care vedem voia Sa povăţuitoare şi voia Sa hotărâtoare, în care duce planurile Sale la capăt, Perioada Fiului care face o lucrare de Răscumpărare, şi Perioada Duhului Sfânt, care aplică această lucrare de răscumpărare şi sfinţire oamenilor. Cu alte cuvinte Tatăl creează, alege şi cheamă, Fiul răscumpără, şi Duhul Sfânt face o lucrare de sfinţire. Ne aflăm în perioada Duhului Sfânt. Faptele Apostolilor[2] este adesea numită şi cea de-a cincea Evanghelie și este o prelungire a Evangheliei după Luca.  Ultimele evenimente relatate în Evanghelii despre Isus în  Matei şi Marcu este relatată Învierea, şi ne este   prezentată Înălţarea la cer, în Evanghelia după Luca  apare făgăduinţa Duhului Sfânt, și în Ioan  ni se spune despre făgăduinţa celei de-a doua venire, Paropsia.  Primul capitol din Faptele Apostolilor se referă la toate aceste evenimente. Marea însărcinare misionară încredinţată celor care-l urmează pe Hristos dată în Evanghelia după Matei este confirmată în Faptele Apostolilor.  Cartea Faptele Apostolilor denumită și Cartea Duhului Sfânt ne furnizează o scară pe care putem situa Epistolele Noului Testament. Cartea Faptele Apostolilor este o trecere între Evanghelii şi Epistole. Noul Testament fără Faptele Apostolilor ar lăsa impresia unui abis adânc. “Dacă Faptele Apostolilor ar dispărea, nu am avea ce să așezăm în loc.” spune Hohon. Cartea[3] ne descrie naşterea şi creşterea  Biserici creştine  şi acopere o perioadă cam de 30 de ani,  ea se termină bruscă probabil cu autorul s-a întâmplat ceva, sau nu a mai avut ce să scrie. În altă ordine de idei Cartea se poate numi Faptele Duhului Sfânt, şi se trece de la învăţătura lui Isus Cristos la fapte şi acţiuni concrete. Titlul  corespunzător pentru această scriere istorică prezintă cea mai mare problemă. Iată câteva exemple: “Faptele Apostolilor” în versiunea autorizată şi versiunea revizuită a Bibliei americane, precum şi Codex Vaticanul.  Un alt titlu este “Faptele Domnului cel Înălţat şi Glorificat” Primele două versete din Faptele Apostolilor ne oferă cheia problemei: “Teofile, în cea dintâi carte a mea, am vorbit despre tot ce a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni, de la început până în ziua în care S-a înălţat la cer, după ce, prin Duhul Sfânt, dăduse poruncile Sale apostolilor pe care-i alesese.”  Autorul cărţii:  este Luca, (gr.Loukas) Coloseni 4:14  „Luca, doctorul prea iubit,……… ”. Doctorul Luca este cel care a consemnat cea de-a treia Evanghelie (Fapte 1:1). Sir William Ramsay declară că Luca este cel mai mare istoric al epocii trecute sau moderne.  Data scrierii este aproximativ în anul  63 d. H. Luca este de origine păgână, medic de profesie, fapt rezultat din dovezile interne ale cărţii, dar şi din Evanghelia scrisă de El (Luca 8: 43), prin faptul că descrie foarte precis bolile. El a fost colaborator a lui Pavel (2 Timotei 4:11) şi se pare că nu l-a părăsit nici un moment. Această scrisoare constituie explicație inspirată a începuturilor Bisericii. Dacă Geneza spune despre obârșia universului fizic, Faptele Apostolilor scrie despre proveniența făpturii spirituale al lui Isus Hristos şi naşterea Bisericii. Prima persoană care face referire la Luca este  Iranaeus ( cca. 180 d. Cr.), pe care îl denumeşte a fi autorul celei de a treia evanghelie şi a cărţii Faptele Apostolilor.  Tot în  tradiţia este amintit în Canonul Muratorian,   „ aşa numitul prolog anti – Marcionit, la Evanghelia după Luca”, şi faptul că Luca nu a fost căsătorit  şi a murit în Boeotia la 84 de ani, dar aceste date nu sunt sigure. Dovezile interne care îl indică pe Luca ca şi autor sunt mai puternice „Numai Luca este cu mine. Ia pe Marcu şi adu-l cu tine; căci el îmi este de folos pentru slujbă. (2 Timotei 4:11). Se vorbeşte mereu la plural, iar autorul  nu crede de cuviinţă să folosească singularul.  De asemenea nimeni nu a sugerat alt autor sau a revendicat acest lucru. Stilul literar indică un om educat, interes pentru medicină, iar talentul la scris este recunoscut de mulţi cercetători când a fost comparat cu alţi scriitori din antichitate. Luca a avut contact cu alţi creştini în urma vizitelor făcute la Ierusalim şi Cesarea ( Fapte 21:17…), de unde a cules informaţii despre Isus şi istoria Bisericii Primare. Era persoana cea mai potrivită să scrie, fiindcă a cercetat faptele importante de către martorii care au inspirat încredere din biserică ( Luca 1:1-4).  Titlul: În originalul grec[4], cartea poartă titlul: „Kala Loukon” – „după Luca”.   Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Faptul că a stat atât de mult alături de Pavel îl  face pe Luca să fie legătura firească dintre Dumnezeul evreilor, prin apostolul  neamurilor, către oamenii de pretutindeni. Influenţa exercitată de propovăduirea lui  Pavel este evidentă în teologia Evangheliei scrisă de Luca. Versetul cheie este  “Ci voi veţi primi o putere, când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria, şi până la marginile pământului.” (Fapte 1:8) Caracteristici  Cărţii.  Luca subliniază şi scoate în evidenţă Persoana   Domnului Isus Hristos,   şi a  Duhului Sfânt.  Isus Hristos a făgăduit să trimită Duhul Sfânt (Ioan 7:37-39,  Fapte 1:8). Aceasta este perioada în care lucrează Duhul Sfânt. Faptul impunător cu vedere la această perioadă este prezenţa Duhului Sfânt în cei credincioşi (1Cor. 6:19). De asemenea se manifestă puterea Bisericii și se  evidenţiază Biserica, vizibilă şi invizibilă ca o nouă instituţie.  Este importantă și  sublinierea locurilor  începând din Ierusalim şi până la Roma. Un lucru deosebit este importanţa acordată numelor persoanelor și doctorul Luca menţionează numele a 110 persoane. Se remarcă și proeminenţa Învierii, care este punctul central al predicării în Evanghelie. Este de remarcat și importanţa acordată lui Petru în prima parte şi lui Pavel în a doua secțiune,  dar în mod ciudat, ceilalţi apostoli sunt omişi. Alte versete -cheie[5] suntFapte 2.4: „Și toți s-au umplut de Duh Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.” (Fapte 4.12) Fapte 4.19-20: „Drept răspuns, Petru și Ioan le-au zis: «Judecați voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut și am auzit.”(Fapte 9.3-6):  Fapte 16.31: „Pavel și Sila i-au răspuns: „Crede în Domnul Isus, și vei fi mântuit tu și casa ta.” Caracterul cărţii[6]. Luca, aşa cum declară în primele versete este  interesat să scoată în evidenţă Istoria vieţii lui Isus Cristos, şi istoria biserici primare, şi felul în are a fost răspândită Evanghelia lui Cristos.  El scrie unor oamenii care sunt la distanţă în timp, dar şi ca loc geografic de locul şi Persoana lui Isus. Destinatarul este Teofil, a cărui identitate nu este cunoscută, dar cartea este scrisă ca şi un omagiu, afecţiune faţă de cineva cunoscut, dar în acelaşi timp vizează mai mulţi cititori. Cartea poate fi utilizată ca şi „unealtă” de evanghelizare, a propovădui Evanghelia” (euangelizomai),   şi este necesar a reaminti că toate evangheliile, epistolele, erau scrise pe suluri separate, care circulau şi erau citite prin biserici, până când s-a format Canonul, sub Constantin cel Mare după anul 313 d. Cr.  Luca este şi istoric iar Faptele Apostolilor este o carte narativă, care descrie viaţa şi acţiunile apostolilor, şi doreşte să dea credibilitate surselor orale care vorbesc despre Isus, aspecte pe care Luca le redă în detaliu şi în mod fidel. Luca indică şi profeţiile care s-au împlinit în Isus Cristos. Luca 4:18-21, 24:26 ….., 44-47), vestea Bună  Împărăţiei Cerurilor (Luca 16:16) se cupă şi de viitor  (Luca 19:11), în Persoane lui Iisus oamenii pot că primească iertare şi să fie în părtăşie cu Cristos, sub aspect mântuitor (Luca 7:16, cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu El. (Fapte 10:38).  Isus Cristos este Robul care sufere, Rege peste Împărăţia cerurilor, are şi titlul de Domnul, aspect confirmat prin Înălţarea sa la cer. (Fapte 2:36). Un aspect scos în evidenţă de Luca este grija lui Isus pentru cei săraci şi avertismentul pe care Îl dă celor bogaţi care sunt caracterizaţi de egoism. De asemenea are o  atenţionare pentru cei care auto declară a fi neprihăniţi, nu simt nevoia să se pocăiască, dar în final vor fi judecaţi de Dumnezeu.  Preţul pentru al urma pe Isus este foarte mare, acesta fiind în unele cazuri renunţarea la lucrurile materiale sau chiar martiraj  (Fapte 9:23). Viaţa lui Isus a fost condusă de planul lui Dumnezeu, tot aşa şi viaţa Bisericii este guvernată de Dumnezeu. Isus şi-a dus la îndeplinire lucrarea prin puterea Duhului Sfânt, tot aşa şi Biserica a fost umplută de Duhul Sfânt pentru lucrare şi mărturie (Luca 24:49), rugăciunea fiind prezentă în viaţa lui Isus şi a Biserici primare. H. Conzelmann susţine că Luca a considerat pe Isus punctul central al istoriei, şi face parte din Istoria lumii, şi dă o concepţie nouă despre Isus, în care creştinii nu mai aşteptau revenirea lui Isus şi un sfârşit iminent al lumii, Luca remodelând teologia în mod atent şi a mutat accentul pe relaţia omului cu Dumnezeu. În felul acesta accentul se mută de la Parousia pe vestirea Evangheliei. Scopul cărţii, este acela de ne prezenta o istorie a bisericii primare, ea scoate în evidenţă importanţa zilei în care Duhul Sfânt s-a coborât peste apostoli, care au devenit martori a lui Cristos,  este momentul în care se naşte Biserica şi relatează felul în care şi-au desfăşurat acţiunile şi au vestit  Evanghelia apostolii. Un spaţiu amplu este destinat apostolului Pavel în care sunt descrise cele trei călătorii şi plantare de biserici. Sunt  scoase în evidenţă darurile Duhului Sfânt în viaţa ucenicilor pe care îi împuterniceşte, îndrumă, învaţă, care îndeplinesc porunca din Matei 28. Vedem transformarea ucenicilor, a oamenilor care se pocăiesc dar şi împotrivirea lui Satana, persoane care resping Cuvântul lui Dumnezeu, şi dorinţa lor de putere, lăcomie, şi alte vicii care vin de la Diavolul. Opoziţia împotriva creştinismului creşte şi începe persecuţia care are aspecte eklesiale, naţionale şi politice care se împletesc între ele. Mulţi creştini sunt martirizaţi, şi se poate aminti numele lui Saul ca prigonitor, care s-a convertit, şi a devenit apostolul Pavel, care se pare că a fost martirizat la Roma. Primul martir creştin menţionat în Biblie a fost Ştefan, iar din Istoria Bisericii ştim că au fost 10 valuri de prigoană până când Biserica s-a unit cu Statul în 313 sub împăratul Constantin cel Mare, cu un preţ negativ spiritual foarte mare prin păgânizarea Bisericii. Legături[7] în Cartea Faptele Apostolilor. Ea face trecerea de la Legământul Mozaic, la Noul Legământ, şi de la religia iudeilor la religia creştină. De asemenea dacă Duhul Sfânt în perioada Vechiului Testament nu este o permanenţă peste proroci şi avea ca şi activitate, ungerea exterioară a unor credincioşi, proroci, sau persoane puse deoparte ca „Moise (Numeri 11.17), Otniel (Judecătorii 3.8-10), Ghedeon (Judecătorii 6.34) și Saul (1 Samuel 10.6-10)”, şi se revărsa asupra prorocilor adevăraţi  numai când  Domnul  Dumnezeu vorbea poporului „Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: „În linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate şi încredere va fi tăria voastră.” Dar n-aţi voit! (Isaia 30:15), în Noul Testament, după Învierea lui Isus Cristos  Duhul Sfânt locuieşte în inima credincioşilor (Romani 8.9-11, 1 Corinteni 3.16), îi călăuzeşte şi împuterniceşte şi face acest lucru prin credinţa omului în Isus Cristos. Duhul sfânt este darul lui Dumnezeu pentru oamenii care cred în El. Convertirea lui Saul a fost una dramatică, pe cât era de convins de Legea Vechiului Testament, (Filipeni 3.6), tot aşa a fost  de încredinţat, ferm hotărât în cea ce priveşte Religia creştină şi învăţa pe oameni despre Harul lui  Dumnezeu, credinţa în Isus Cristos,  şi despre neprihănirea care se primeşte prin credinţă  (Filipeni 3.8b-9). „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”. (Efeseni 2:8-9). De asemenea prin vedenia lui Petru din Fapte 10.9-15, este un semn al trecerii de la vechiul Legământ mozaic,  la Noul Legământ, de la animale necurate, doar la trei restricţii, de la evrei la neamuri, toţi oamenii care cred fiind uniţi în Noul Legământ în Isus Cristos şi lucrarea pe care a făcut-o de curăţire prin Sângele de pe Calvar a păcatelor omenirii. Dumnezeu  îşi poate face lucrarea prin oameni simpli şi obişnuiţi care sunt împuterniciţi de Duhul Sfânt şi au schimbă omenirea (Fapte 17.6), 1 Corinteni 1:27  „Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari”. Aplicație practică. Din Saul care a persecutat pe creştini, El face un evanghelist, care a scris aproape jumătate din cărţile Noului Testament, a făcut călătorii misionare şi a plantat bisericii. Tot aşa s-a întâmplat şi cu ucenicii lui Isus în ziua de Rusalii, care au pornit să evanghelizeze lumea (Fapte 1:8).  Credinţa creştină s-a răspândit în imperiul Roman datorită persecuţiei îngăduite de Dumnezeu cu o mare rapiditate. Dumnezeu poate face şi azi acest lucru doar dacă avem împuternicire prin Duhul Sfânt, o inimă schimbată, pasiune de a răspândi Evanghelia şi veste bună a Mântuirii, îndeplinind Marea Trimitere din (Matei 28.19-20). Dacă încercăm ceva prin puterile noastre vom suferi un eşec  şi nu vom acea sorţi de izbândă. „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5).

2). RUSALIILE  ÎN CREŞTINISM[8]. Cuvântul vine din slavonă (rosalii), cunoscut ca şi Pogorârea Sfântului Duh peste ucenicii lui Isus din Nazaret, o sărbătoare creştină, celebrată totdeauna  duminica la 50 de zile după Paşti.  (Fapte 2 :1-11), eveniment care corespunde cu ziua rusaliilor la evrei (Şavuot). Din acest motiv sărbătoarea este denumită „cinzecime„ în latină Pentecostes, în franceză Pentecôte, în germană Pfingsten, etc. Ca şi semnificaţie ea este la început o sărbătoare agrară, şi de bucurie a evreilor în care se oferă Domnului pârga din roadele câmpului, denumită Şavuot (Ex. 34: 22; Lev. 23: 15). Mai târziu este aniversată ca şi o sărbătoare a legământului, care a fost încheiată tot la 50 de zile la ieşirea poporului lui Dumnezeu din Egipt  (Exod 19:1-16). În creştinism sărbătoarea are un aspect ritualic exterior, dar se concentrează mai mult pe sărbătoarea lăuntrică în Noul Legământ, Harul şi iubirea, dobândite prin Coborârea Duhului Sfânt, care nu este dat numai bisericii ci fiecărui creştini în parte (Galateni 5 :22), fiind în acelaşi timp şi o sărbătoare de consacrare. Minunea de la Rusaliile din Ierusalim, este continuată în Biserică şi aduce rod în  „Taina sfântului Mir”, fiind în sensul acesta şi o sărbătoare „de mulţumire pentru harul Mirului”.  Sărbătoarea are semnificaţie şi prinde câteva aspecte ca : 1. O revărsare escatologică a Duhului Sfânt (Ioel 3:1-5), citat de Petru în Fapte 2 în predica sa. 2. De asemenea reprezintă încununarea Paştelui lui Isus Cristos, prin revărsarea Duhului Sfânt peste ucenici. 3. Comunităţile mesianice se adună împreună conform profeţiilor. 4. Biserica se deschide şi pentru celelalte popoare, (neamuri). 5. Este începutul misiuni, care este de fapt mandatul şi porunca pentru Biserică din Matei 28:18  „Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. 19  Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. 20  Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului Amin”. Din Marea Trimitere reţinem cuvintele „Toată puterea,-  Duceţi-văfaceţi ucenicitoate neamurilebotezându-i în ( SfântaTreime)Eu Sunt cu voisfârşitul veacului, iar în concluzie porunca a fost dată ucenicilor, creştinilor, bisericii şi este valabilă pentru fiecare dintre noi. Ne reîntoarcem la cuvântul Rusalii, care derivă în mod indirect din latină Rosalia,  din greacă ρουσάλια, şi din slavonă rusalija. Cuvântul rusalii[9] cu o mare probabilitate derivă şi din slavonă „rusalka”, de origine păgână, rusalcele, fiind spiritele apei (ninfe, zâne, demoni), care erau sărbătoriţi pentru a îmblânzi spiritele, în prima săptămână din lunea iunie. Tradiţia precreştină a fost preluată de romani sub denumirea de „rusalka „drăgaică” (drăcoaică, demon)”, perioadă în care era interzis spălatul scăldatul sau apropierea oamenilor de apă. Această sărbătoare păgână s-a suprapus cu sărbătorea coborâri Duhului Sfânt de origine creştină. Când Biserica s-a unit cu Statul, alături de alte evenimente negative ca păgâni zarea bisericii şi această sărbătoare, împreună cu alte sărbători păgâne, au fost „creştinate”, plus elemente de altă factură, care au intrat în biserică care a fost puternic profanată. Semnificaţia şi motivele iniţiale ale sărbătorii creştini, au fost date uitării. Pavel acordă o importanţă deosebită acestei sărbători (Fapte 20:16) care are valoare în comunităţile creştine din primul secol şi reprezintă roadele şi mărturiile vii de la întemeierea Bisericii, realizată de Duhul Sfânt, şi a devenit o sărbătoare anuală creştină. Din informaţiile deţinute din Peregrinatio Etheriae spre sfârşitul secolului al IV-lea, sărbătoare începea la Ierusalim, cu o celebrare nocturnă. Dimineaţa se ţine o slujbă pe Golgota, a doua zi pe Sion, locul în care s-a pogorât Duhul Sfânt, iar după prânz pe muntele Măslinilor se celebra o sărbătoare în cinstea Înălţării lui Isus Cristos la cer. „La Roma, Rusaliile au devenit, pe lângă Paşti, a doua sărbătoare alături de botez. De aceea, vigilia şi săptămâna Rusaliilor au fost rânduite asemănător vigiliei şi săptămânii Paştelui. Deja în vremea Papei Leon cel Mare (440-461), în săptămâna după Rusalii urmau trei zile de post din ciclul Quattuor tempora. În secolul al XI-lea, s-a introdus, în Biserica Romei, octava Rusaliilor; în 1969, prin revizuirea anului liturgic, s-a înlăturat octava, pentru a se reveni la structura în care Rusaliile încheie ciclul pascal”. Nu am date din Istoria Bisericii Catolice dar în Biserica Ortodoxă există un fragment din troparul praznicului rusaliilor. „Binecuvântat eşti Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce prea înţelepţi pe -pescari ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt şi printr-înşii lumea ai vânat, iubitorule de oameni, mărire Ţie!”. Corespunzător cu învăţătura Bisericii Ortodoxe în ziua de rusalii a luat naştere Biserica creştină la iniţiativa divină cu chip divino-uman, fiind întemeiată odată cu Jertfa lui Isus Cristos pe Cruce. În ziua respectivă numită şi „Duminica Cincizecimii”, Pavel relatează în  Fapte  capitolul 2, cum Duhul Sfânt sub chipul unor limbi ca de foc a umplut cu darurile Sale pe apostoli, care au grăit în limbi străine, care nu au fost cunoscute până atunci. Cei din Ierusalim s-au mirat, fiindcă cei 12, au învăţat despre Mântuitor la neamuri în limbi diferite, ei fiind oameni simpli. Acest eveniment al trimiteri Duhului Sfânt a fost vestit de Mântuitorul  „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Tatăl Îl va trimite întru numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14.26). Aşa s-a şi întâmplat, Duhul Sfânt s-a pogorât peste apostoli, aceştia au devenit „preaînţelepţi”, şi plini „de lumina, râvna şi toate harurile dumnezeieşti” (Patriarhul Justinian). Abia după acest moment ucenicii Domnului Isus au ieşit în lume, a săvârşit minuni, şi au adus pe oameni simplii, sau împăraţi de la păgâni şi închinarea la idoli la dreapta credinţă. Începutul a fost când Sfântul Apostol Petru a predicat în ziua în care Duhul Sfânt s-a pogorât peste ei şi ca rezultat al predicii s-au convertit „ca la trei mii de suflete”, care au crezut în Cristos şi au alcătuit prima comunitate creştină. Ca şi sărbătoare legală în România începând cu 2008 prima şi a doua zi de Rusalii au fost decretate zile libere (cf. Legea nr. 202/2008 – MO 728 din 28.10.2008)”. De  asemenea „Lunea Rusaliilor este zi nelucrătoarea în Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Estonia, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Luxemburg, Ţările de Jos”, iar din cantoane se pot aminti amintii cantoanele din Elveţia,  Madagascar, Norvegia, Portugalia, Senegal, Ungaria, Togo. De asemenea nu este zi lucrătoare în ţări care au tradiţie catolică ca Italia, Brazilia, Irlanda, Spania, Canada, Portugalia, Polonia, Camerun dar nici în ţări cu tradiţie Ortodoxă ca Bulgaria şi Rusia. Sărbătoare s-a ţinut sau nu în diferite ţări cu tradiţie creştină în funcţie de  tipul de stat, democratic sau totalitar, care a îmbrăcat forme multiple, şi interese diferite raportate la societate respectivă şi conducătorii lor.

3). RUSALIILE ÎN IUDAISM [10]. Septauginta în Levitic 23:16 face referire la momentul calendaristic în care se ţine sărbătoarea iudaică a Rusaliilor foloseşte cuvântul grec  pentekonta hemeras pentru varianta ebraică „hamissim yom, „cincizeci de zile”, moment în care snopul de orz este oferit pentru începutul Paştelor, iar după 50 de zile  are loc sărbătoarea Rusaliilor, s-a denumită şi sărbătoarea săptămânilor „hag sabu’ot, (Exod 34:22; Deuteronom 16:10). Sărbătorile indică încheierea seceratului la orz şi începutul secerişului la grâu (Deuteronom 16:9). Se mai numeşte şi sărbătoare recoltei -„hag haqqasir”,  sau „yom habbikkurim”- ziua primelor roade (Exod 23:16; Numeri 28:26). Sărbătoare nu este limitată la timpurile din Pentateuh şi este un a din cele trei sărbători anuale ţinute de poporul evreu (Deuteronom 16:16). În timpul sărbătorii nu se făcea nici-o muncă de slujite, fiecare evreu trebuia să fie prezent în Sanctuar (Levitic 23:21), se aduceau pâine coapte din aluat din făină din noua recoltă împreună cu jertfe de animale pentru ispăşirea păcatelor şi de împăcare (Levitic 23:17-20) prin intermediul preotului. Ea era şi o zi de bucurie, în care poporul îşi exprima mulţumirea pentru binecuvântările date de Domnul, având o atitudine de frică temere şi respect faţă de Dumnezeu, şi amintirea eliberări din ţara şi robia Egiptului, (Deuteronom 16:12), în postura de popor al Legământului făcut de evrei cu Dumnezeu (Levitic 23:22). În perioada dintre cele două Testamente sărbătoare Rusaliilor a fost privită ca şi aniversarea poruncilor primite la Sinai (Jubilee 1:1, 6:17; TB, Pesahim 68b; Midrash, Tanhuma 26c). Saducheii  ţineau această sărbătoare la 50 de zile după paştele evreiesc „Sabatul” din Levitic 23:15 ca referindu-se la Sabatul săptămânal”, prin care se  punea în ordine şi se aranja respectarea publică a acestor sărbători cât timp exista Templu şi Biserica prin care se comemora şi Rusaliile creştine de către evreii convertiţi la creştinism. Fariseii au interpretat  Sabatul ca „ sărbătoare pâinii nedospite (Levitic 23:15), iar acest calcul devine act normativ după anii 70 d.Cr.  În Noul Testament sărbătoare de Rusalii este amintită de trei ori. Odată în Fapte 2 „în greacă ten hemeran tes pentekostes”, moment în care Duhul Sfânt se pogoară peste ucenici care sunt umpluţi de Duhul Sfânt, şi la predica lui Petru, se pocăiesc cam 3 000 de suflete, a doua oară tot în Fapte 20:16, în care Pavel  se grăbeşte să ajungă la Ierusalim pentru ziua de Rusalii,  (57 d.Cr.). Iar a treia oară sărbătoare este amintită în 1 Corinteni 16:8, în care Pavel intenţionează să stea la Efes până la Rusalii (circa 54 sau 55 d.Cr.), pentru că s-a deschis o uşă pentru vestire Evangheliei.

4). TRINITATEA [11]Este un concept  dezvolta mai târziu de către Biserică, deși acesta se afla pe paginile Sfintei Scripturi. A fost necesar să treacă valurile de prigoană și un timp suficient de mare ca Biserica să-și clarifice învățăturile. Este un concept pe care omul nu îl poate înțelege ci doar să îl accepte. Cele Trei Persoane ale Trinităţii, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, sunt una în Esenţă, în care  ( 3=1 şi 1=3, o matematică diferită de cea umană),  dar există subordonare în lucrarea de slujire, Fiul ascultă de Tatăl şi uneori de Duhul Sfânt. Este ceva dincolo de priceperea noastră şi nu se poate inventa. Matematica lui Dumnezeu diferă de matematica omului. În închinare şi rugăciune,  apelăm la toate cele trei Persoane ale Trinităţii şi se evită extremele. La Botezul lui Isus au fost prezente toate cele trei persoane ale Sfintei Treimi: Matei 3:16  De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se în chip de porumbel şi venind peste El. 17  Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Isus Hristos era în apă, Duhul Sfânt s-a arătat în chip de porumbel, şi Glasul Tatălui s-a auzit din cer. Cuvântul Trinitate[12] nu se regăseşte în formă directă în Biblie şi a fost folosit de Tertullian la sfârşitul secolul 2, iar din punct de vedere teologic  este acceptat de Biserică în secolul IV. Crezul bisericii despre Trinitate a fost formulat complet de către Tertullian, Athanasi şi Augustin. Să nu uităm faptul căci până la unirea Bisericii cu Statul sub împăratul Constantin cel Mare,  Canonul Noului Testament nu era făcut, iar Cărţile care armau să alcătuiască Noul Testament, erau scrise pe suluri separate, se citeau în biserici, dar a fost destul de greu pentru primii creştini să definească conceptul de Trinitate, acest lucru rămânând în seama teologilor. Despre această doctrină se poate vorbi în mod mai clar după ce a fost descoperită în Noul Testament,  dar  este dedusă şi din şi din Vechiul Testament. În Vechiul Testament Dumnezeu se prezenta ca şi unic, viu şi adevărat în mijlocul zeităţilor păgâne. Dar încă de pe primele pagini se  observă existenţa şi persistenţa unei surse întreite care stau la baza tuturor lucrurilor. Sunt pasaje din Scriptură în care, Dumnezeu,  Cuvântul şi Duhul sunt prezentate împreună, ca în naraţiunea creaţiei în care Elohim creează prin Cuvânt şi prin Duhul Său. De asemenea Geneza 1:26 „…….Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră …..„ ne indică mai multe Persoane, dar urmează şi împlinirea „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său„, prin care se sugerează o pluralitate şi unitate în acelaşi timp.  Şi alte pasaje ne indică mai multe Persoane în care Dumnezeu, Cuvântul, şi Duhul sunt aduse împreună ca şi „cauze comune ale unor efecte”. La fel în Isaia 63:8-10 avem trei Peroane care vorbesc ca  Dumnezeul Legământului cu poporul Israel (v. 8), Îngerul prezenţei Lui (v. 9),  şi Duhul întristat din cauza neascultării poporului (v.10). În activitatea Sa creatoare şi în guvernarea Sa lucrările Sale sunt asociate cu „Înţelepciunea” (Proverbe 8:22; Iov 28:23-27), la fel şi Duhul care împarte binecuvântări fizice şi spirituale (Exod 31:3; Numeri 11:25; Judecători 3:10). De asemenea avem Îngerul lui Iahve sau Îngerul Domnului care acceptă onoarea divină (Geneza 16:2-13; 22:11-16). Şi în alte pasaje biblice avem Îngerul Domnului care au calitate divină, demnitate şi putere „împarte izbăvire divină” şi acceptă omagiul şi adorarea cuvenită numai lui Dumnezeu. Această  divinitate îi este atribuită lui Mesia care este o Persoană distinctă faţă de Dumnezeu (Isaia 7:14; 9:6). Dar sunt alte pasaje despre Îngerul Domnului care are calitatea de înger creat (2 Samuel 24:16) care este învestit cu autoritate divină pentru o anumită misiune specială dar nu are pretenţia de atribute divine. Rolul Duhului Sfânt ocupă un loc important cu privire la Revelaţia lui Dumnezeu, Răscumpărarea, şi i se atribuie funcţia de pregătire a lui Mesia pentru lucrarea Sa de răscumpărare (Isaia 11:2; 42:1; 61:1), pregăteşte poporul lui Dumnezeu pentru ca acesta să răspundă cu ascultare şi credinţă  (Ioel 2:28; Isaia 32:15; Ezechiel 36:26-27). În aceste feluri Dumnezeu s-a descoperit pe Sine la modul obiectiv prin Îngerul Mesager, s-a revelat pe Sine în mod subiectiv în El Duhul şi prin Cel care împarte binecuvântări şi daruri în dimensiunea spirituală a răscumpărării. Binecuvântarea aronică întreită (Numeri 6:24) trebuie privită ca şi un prototip pentru binecuvântarea din Noul Testament. Este necesar a face precizare faptului că Vechiul Testament a fost scris înainte de Noul Testament, iar Noul Testament înainte de a fi clarific conceptul realităţii despre Trinitate. În Noul testament doctrina are ca bază Întruparea Fiului trimis de Tatăl şi revărsarea Duhului Sfânt. Deşi nu suntem de acord în totalitate cu dispensaţi-le, totuşi Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt din Noul Testament. sunt aceiaşi ca şi în Vechiul Testament. „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl”  (Ioan 1:14).  În evanghelii Duhul Sfânt a pregătit oamenii care se temeau de Dumnezeu în mod mai activ ca şi în Vechiul Testament. Ca exemplu Ioan Botezătorul a fost conştient de prezenţa  Duhului Sfânt în viaţa lui. Există posibilitatea ca să fi avut o perspectivă Trinitară, iar când a chemat oamenii la pocăinţă  a recunoscut că nu este el Mesia. El făcea un botez spre pocăinţă, în apă al Duhului Sfânt, care era un simbol, dar era şi o anticipare. Matei 3:11  „cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine, este mai puternic decât mine, şi eu nu Sunt vrednic să-I duc încălţămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc”. Există etape ale revelaţiei trinitariene care sunt 1. Vestirea, care este o acţiune a Trinităţii în momentul în care Întruparea  Fiului este descoperită Mariei, pe care Duhul Sfânt „ o va umbri”, iar Fiul care se naşte îl are pe Dumnezeu ca Tată 2. La Botezul lui Isus Cristos au fost prezente în mod simultan toate trei Persoane din Trinitate Matei 3:16  „De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se în chip de porumbel şi venind peste El. 17  Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Aici avem o matematică simplă, în care se recunoaşte uşor trei Persoane. 3. Învăţătura lui Isus Cristos este  pe de-a-ntregul trinitară. Isus vorbeşte despre Tatăl care l-a trimis Evrei 10:7  „Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” fiind în planul lui Dumnezeu înainte de întemeierea lumii, de asemenea se roagă Tatălui pentru un înlocuitor Ioan 14:16  „Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt mângîietor (Greceşte: Paraclet, apărător, ajutor.), care să rămână cu voi în veac”. La fel, El se supune voinţei   lui Dumnezeu, Matei 26:42  „S-a depărtat a doua oară, şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!”, şi a Duhului Sfânt Matei 4:1  „Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul”. Exemple sunt mult mai numeroase în care Isus se roagă lui Dumnezeu şi este călăuzit şi asistat în lucrare de Duhul Sfânt. Atunci când Isus se confruntă cu evreii El  nu este numai fiu al lui David ci că a fost Domn al lui David, cuvinte care indică dumnezeirea Lui dar şi preexistenţa Sa (Matei 22:43-45). În felul acesta se face o distincţie clară între cele trei Persoane, fiecare fiind identificată în mod precis în care Dumnezeu a trimis pe Fiul, iar Cristos a trimis pe Duhul Sfânt, aspect esenţial în baza credinţei creştine, cu privire la Trinitate  şi la  „dubla purcedere” a Duhului Sfânt. 4. Însărcinarea data de Cristos Înviat, după Înălţarea la Cer cu un mesaj specific şi clar. Matei 28:19  „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. În scrierile din Noul Testament, din afara evangheliilor Isus a dat ucenicilor o învăţătură mai bogată în conţinut despre Trinitate decât au spus cei patru evanghelişti. În momentul în care Duhul Sfânt se revarsă la Rusalii, Fiul este prezentat într-o lumină nouă, iar Peru explică fenomenul ca fiind o lucrare a Trinităţii  (Fapte 2:32-33). În consecinţă Biserica a fost întemeiată  şi este o lucrare a Trinităţii. În epistola întâi către Corinteni sunt menţionate darurile Duhului Sfânt, o diversitate în slujire, pentru acelaşi Domn şi sub inspiraţia aceluiaşi Dumnezeu  (1 Corinteni 12:4-6). Mântuirea are o sursă triunică : „după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite! (1 Petru 1:2). De asemenea şi binecuvântarea apostolică prinde aspectul trinitar „Harul Domnului Isus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! Amin” (2 Corinteni 13:14). De asemenea şi în salutul de la început Pavel vorbeşte în termeni trinitari ( Galateni 1:1-4). De la faptul că a existat mărturisirea unui singur Dumnezeu cam a fost învăţat poporul Israel  s-a trecut fără împotrivire sau lupte doctrinare la Dumnezeu în trei Persoane, în creştinism, iar  pentru evreii convertiţi acest aspect nu se contrazicea cu credinţa lor strămoşească, un Dumnezeu unic, expresie extraordinară, în credinţa evreilor.  Doctrina despre Trinitate necesita o formulare în cadrul unui crez fundamental care este o realitate, un crez dar care  a fost necesar  să intre şi în sfera apologeticii. Irenaeus şi Origen, Tertullian, sub conducerea lui Athanasiu formulează această doctrină care a fost proclamată ca şi un crez al bisericii la Conciliul de la Nicea (325 d.Cr.), care este acceptata de bisericile trinitariene până azi. John Calvin clarifică şi mai mult această doctrină (vezi B. B. Warfield, Calvin and Augustine, 1956, p. 189-284) şi doctrina  intră în spaţiul spiritual al credinţei  Reformate. Persoanele care compun Trinitatea sunt una în esenţa lor dar există şi distincţii specifice fiecărei Persoane. 1. Unitatea în Diversitate, înseamnă faptul că fiecare Persoană este conştientă de Sine, este auto-direcţionată, dar niciodată nu independentă sau în opoziţie, iar diversitatea se manifestă în Persoane, caracteristici şi acţiuni, Dumnezeu fiind în acelaşi timp o Unitate „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Matei 11:27.)  2. Egalitatea în Demnitate, înseamnă o egalitate absolută şi perfectă în natura, onoarea şi demnităţile dintre Persoane. Este ceva ce ţine de Dumnezeu (Efeseni 3:15). Fiul este „singurul  născut”, aspect care sugerează unicitate. Isus Cristos a spus tot timpul că  are o relaţie specială cu Dumnezeu ca Tată, de aceea evreii au vrut să îl omoare, deoarece îşi atribuia calităţile lui Dumnezeu, se făcea una  cu Dumnezeu, dar în acelaşi timp făcea lucrarea pentru care a fost trimis Ioan 5:18  „Tocmai de aceea căutau şi mai mult Iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu”. La fel şi Duhul Sfânt este descoperit ca şi singurul din Dumnezeu 1 Corinteni 2:10  „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”, în altă ordine de idei Duhul este „Dumnezeu Însuşi în esenţa cea mai profundă a fiinţei Sale”. 3. Diversitatea în Acţiune, sunt lucrări specifice care ies în evidenţă cel mai mult în acţiunea de Răscumpărare a omului. Acest aspect indică o subordonare în acţiune şi în relaţie. Tatăl este primul, El trimite pe Fiul care este al doilea, iar Duhul Sfânt este al treilea, dar rămâne egalitate în esenţă şi divinitate. Dumnezeu lucrează prin Fiul şi prin Duhul Sfânt, iar Isus face voia Tatălui şi este asistat de Duhul Sfânt în lucrare Sa Ispăşitoare.  Doar aşa Isus poate afirma că „Tatăl Meu este mai mare decât Mine„. Funcţia Fiului este să-l descopere pe Tatăl Evrei 1:3  El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, ……,”. De asemenea funcţia Duhului Sfânt este să-l descopere pe Fiul. Ioan 16:14  „El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi”. Pentru primi creştini Trinitatea a fost mai mul o realitate în viaţa creştină, iar doctrina a fost dezvoltată mai târziu de către Biserică, fără să anuleze şi realitatea Ei. Sub alt aspect[13] Tatăl este cauza definitorie în crearea universului, Apocalipsa 4:11), a Revelaţiei divine, (Apocalipsa 1:1),  a mântuirii  (Ioan 3:16-17) şi a lucrărilor lui Isus pe acest pământ (Ioan 5:17; 14:10). Fiul este „agentul” lui Dumnezeu prin care se împlinesc toate lucrurile ca exemplu, Crearea Universului (Ioan 1:3), Revelaţia divină, (Ioan 1:1 şi Mântuirea (2 Corinteni 5:19,  Ioan 4:42). Prin Duhul Sfânt Dumnezeu face lucrări  ca  şi crearea şi existenţa universului (Geneza 1:2; Iov 26:13; Psalmul 104:30), se descopere pe Sine prin Revelaţia divină (Ioan 16:12-15; Efeseni 3:5, 2 Petru 1:21) şi Lucrările lui Isus Cristos (Isaia 61:1; Faptele Apostolilor 10:38). Există şi alte interpretări despre Trinitatea[14] numite „ Interpretările Diacronice, care cuprind Concepţia „ economică despre Trinitate, Monarhismul dinamic, Monarhismul modalist şi formularea ortodoxă a doctrinei, având fiecare reprezentanţii săi care au încercat să o definească mai aproape sau mai departe de adevăr. Dar este doar o cunoaştere parţială despre Trinitate, iar Pavel recunoaşte acest lucru „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui”! (Romani 11:33). Doctrina despre Trinitate are implicaţii pentru credinţa creştinului, experienţa creştină şi teologie. 1 Avem un Dumnezeu revelat, iar Revelaţia Sa cuprinde Revelaţia Naturală şi Revelaţia Specială, iar înainte de aceste lucruri a existat o Revelaţie de Sine în cadrul Sfintei Treimi. Astfel Tatăl s-a Revelat Fiului iar Fiul s-a descoperit Duhului Sfânt, iar Duhului Sfânt a comunicat revelaţia în cadrul Trinităţi şi a fiinţei lui Dumnezeu. În acelaşi timp venind din eternitate, egale în esenţă şi atemporale Persoanele din Trinitate, se iubesc şi au părtăşie uni cu alţii, acest lucru este mai mult o înţelegere umană cu privire la Trinitate. Atunci când Dumnezeu a hotărât să creeze universul, nu vedem ceva schimbat în natura Sa, sau în comportamentul Său, iar revelaţia Sa a strălucit în exterior, în creaţie şi El a făcut acest lucru prin Duhul Sfânt care descopere natura şi fiinţa lui Dumnezeu. 2. Dumnezeu poate fi comunicat, în sensul că Dumnezeu este o comuniune în Sinea Sa şi permite  ca această comuniune  să fie transmisă fiinţelor pe care le-a creat. Acest fapt s-a petrecut şi a ieşit în evidenţă la modul suprem  când Fiul s-a Întrupat pentru răscumpărarea umanităţii. Dumnezeu este o Trinitate care se destăinuie, comunică cu alte persoane, cu privire la El însuşi, propria Sa viaţă de comuniune cu Persoanele din Trinitate şi fiinţele create ca umanitatea căzută în păcat. 3. Trinitatea este baza adevăratei comuniuni în lume, fapt care înseamnă că şi fiinţele create, oamenii, care sunt făcuţi după Chipul Său, Ymago Dey, găsesc o plinătate în comuniune sau părtăşie, aspect reflectat în căsătorie, societate, dat mai ales în Biserică unde koinonia are bază în părtăşia Persoanelor din Trinitate. Isus Cristos s-a rugat pentru ca această părtăşie să aibă loc Ioan 17:21  „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”. 4. Trinitate conferă varietatea vieţii universului, aşa cum am înţeles există diversitate în Dumnezeu care concepe toate lucrurile, Fiul creează, iar Duhul dă viaţă, printr-o mare diversitate funcţie şi activitate. Universul este o manifestare a lui Dumnezeu, mai precis una dintre manifestări, şi ne putem aştepta la o diversitate la întreaga scară a universului, de la particule elementare, până roiuri de galaxii, şi stele, de la microbi sau bacterii la coroana creaţiei care este omul, având în acelaşi timp legi cu privire la tot ce există indiferent de domeniu care supun materia anorganică de pe pământ, din spaţiu şi viaţa, inclusiv a omului. Psalmi 104:27-30, 27  Toate aceste vieţuitoare Te aşteaptă, ca să le dai hrana la vreme. 28  Le-o dai Tu, ele o primesc; Îţi deschizi Tu mâna, ele se satură de bunătăţile Tale. 29  Îţi ascunzi Tu Faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea: ele mor, şi se întorc în ţărâna lor. 30  Îţi trimiţi Tu suflarea: ele Sunt zidite, şi înoieşti astfel faţa pământului. În altă ordine de idei  Dumnezeu creează, alege şi chemă, Fiul răscumpără iar Duhul Sfânt sfinţeşte.

5). DUHUL SFÂNT[15] „Exista din veșnicie ca a Treia persoana din Dumnezeire (Fapte 5:3-4), si este egala in esență cu Tatăl si cu Fiul (Matei 28:19, 2 Corinteni 13:14  „Harul Domnului Isus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi! Amin”. El poseda atributele personalității ca    intelect 1 Corinteni 2:11  „În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, în afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu” (Rom. 8:26-27),  voinţă (1 Cor. 12:11),  sentimente  Efeseni 4:30  „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efes. 4:30), comunicare (Fapte 8:29)”.   De asemenea Duhul Sfânt are calităţile  divinităţi ca :  atotştiinţa (1 Cor. 2:10-11),  – atotprezenţa (Ps. 139:7-10),  – atotputernicie (Gen. 1-2),  – adevăr 1 Ioan 5:7  (Căci trei Sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una Sunt.),   eternitate (Evrei 9:14). Duhul Sfânt este şi Persoană şi Putere Faptele Apostolilor 1:8  „Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.”   Duhul Sfânt lucrează în multe feluri. În ceea ce priveşte lumea El „a fost activ in creaţie (Gen. 1:2), îl înalţă pe Hristos   „El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi. (Ioan 16:14), convinge oameni că sunt păcătoşi”, şi opreşte păcatul spre a nu se manifesta în toată forţa lui în lume (2 Tes. 2:6-7).  Duhul Sfânt lucrează în cei credincioşi  şi regenerează (Tit. 3:5), botează  1 Corinteni 12:13  „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh”, locuieşte in ei (Rom. 8:9), pecetluieşte Efeseni 1:13  „Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit”, controlează (Efes. 5:18), asigură Romani 8:16  „Însuş Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că Suntem copii ai lui Dumnezeu”, convinge oamenii e păcat (Rom. 8:14, Gal. 5:18), luminează  1 Corinteni 2:15  „Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni”,  şi este arvuna noastră (Efes.1:14). Cu privire la Scriptură El a fost cel care a inspirat Scriptura  (2 Pet. 1:21).   Cel care este credincios trăieşte prin Duhul Sfânt, în conformitate cu voinţa Duhului (Galateni 5:16 – 25; Efeseni 5:18). Darurile Duhului Sfânt sunt calităţi date de Dumnezeu spre folosul bisericii locale (1 Cor. 12:18, 1 Pet. 4:10), iar cele miraculoase ca vorbirea in limbi, vindecările, cunoaşterea sau profeţia, au avut un caracter limitat în timp pentru confirmarea apostolilor ca şi mesageri în „veacul apostolic” 2 Corinteni 2:12  „Când am ajuns la Troa pentru Evanghelia lui Hristos, cu toate că mi se deschisese acolo o uşă în Domnul”,  (Evrei 2:2-4) şi că au încetat odată ce Noul Testament a fost scris complet (1 Cor. 13:8-11).  Duhul Sfânt este suveran şi nimic nu îl împiedică să dăruiască aceste daruri şi astăzi, dar nu o face spre mândria spirituală a omului (1Cor. 12:11). În cazuri particulare Dumnezeu face minuni atunci când doreşte să-ţi zidească Biserica în medii ostile. La ce trebuie să ne uităm astăzi sunt  în principal roadele Duhului Sfânt descrise în Galateni 5: 22-24, 22  Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, 23  blândeţa, înfrînarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. 24  Cei ce Sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. În acest fel ei au răstignit  firea pământească, nu vor avea roadele firii pământeşti (Galateni 5:19 – 21) şi vor aduce roadă în biserică şi în lume. Reluăm puţin ideea pentru a reliefa dintre atributele Duhului Sfânt[16] ca Persoană care posedă inteligenţă, voinţă, emoţii, etc. Ioan 14:26  „Dar mângîietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”. Duhul Sfânt care  poate fi întristat. Efeseni 4:30  „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării”. El poate fi minţit (Fapte cap 5), Există păcatul Blasfemiei Matei 12:32  „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor”. El posedă voinţa, 1Corinteni 12:11  „Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte”. Duhul Sfânt comunică cu şi prin oameni Fapte 8:29  „Duhul i-a zis lui Filip: „Du-te, şi ajunge carul acesta!” Duhul Sfânt este  adevăr  1 Ioan 5:7  (Căci trei Sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una Sunt.) El este atotştiutor 1 Corinteni 2:10  Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. El posedă  atotputernicie (Geneza 1:2). Divinitatea Duhului Sfânt[17]  este exprimată prin  numeroase exemple Avem  referiri interschimbabile între Duhul Sfânt şi Dumnezeu, în (Fapte cap 5). Duhul Sfânt posedă calităţi ale lui Dumnezeu ca  Eternitate Evrei 9:14  „cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu!”, Omniscienţă Ioan 16:13, „Când va veni mângîietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare”. Putere (Romani.5.) Geneza 1:2  Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. El convinge omul de păcat şi face regenerarea „Naşterea din Nou”. Numele Lui este folosit la masculin. Duhul Sfânt[18], (ruah), însemnă vânt, suflare, forţă, putere divină.  El se manifestă vizibil în : limbi ca de foc, chip de porumbel, vâjâit ca de vânt, dar se poate manifesta şi în alte moduri pentru că este Suveran.  El a însemnat prezenţa lui Dumnezeu şi separare şi consacrare şi mărturisire pentru ucenici. Ungerea cu Duhul Sfânt înseamnă a fi îmbrăcat cu putere, un început de misiune şi  darul vorbiri în limbi. Vorbirea în limbi este o manifestarea a Duhului Sfânt, este un semn, şi este un dar. Această manifestare nu se mai regăseşte în cartea Faptelor Apostolilor. Există şi alte daruri ale Duhului Sfânt, aflate în  4 liste ale darului Duhului Sfânt (1 Petru 4:11. Rom. 12: 6-8, Efeseni 4:11, 1 Cor. 12: 4-11). A stărui, pentru primirea darului vorbirii în limbi, contrazice ideea de Dar. Duhul sfânt este Suveran, şi dă daruri cui voieşte pentru zidirea Trupului lui Hristos.

6).POGORÂREA DUHULUI SFÂNT[19] Ziua Cincizecimii, este  sărbătoarea care avea loc la cincizeci de zile după sărbătoarea primelor roade.  Din cauză că  Paştele a fost împlinit în moartea lui Hristos şi sărbătoarea primelor roade a fost împlinită în învierea lui Hristos, noi credem că sărbătoarea Cincizecimii reprezintă împlinirea unui eveniment dinainte anunţat. Împlinirea  constă în Naşterea Bisericii, și este ziua în care a luat fiinţă Biserica. Pavel face referire la acest lucru în 1 Cor. 5:7: “căci Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit”.  Când a venit Duhul Sfânt,  era vizibil sub trei forme: limbi ca de foc, chip de porumbel, vâjâit ca de vânt. Această arătare s-a simţit prin două dintre căile de acces a informaţiei în om,  prin văz și auz.  De asemenea limbile erau ca de foc. Botezul cu foc însemnă  altceva și se referă la Mânia lui Dumnezeu. (vezi Apocalipsa). S-a mai întâmplat un lucru remarcabil în care ni ne spune că toţi s-au umplut de Duh Sfânt. Domnul Isus le promite acest botez în Fapte1:4-5. Există câteva etape în viața credinciosului care trebuie împlinite. În primul rând omul trebuie să se Nască din Nou lucru pe care Isus îl spune în Ioan 3:5  „Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”. În al doilea rând este necesar ca ei să fie locuiți de Duhul Sfânt Romani 8:9  „Voi însă nu mai Sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Apoi există pecetea Duhului Sfânt în momentul în care omul crede în Hristos ( Efeseni 1: 13-14).  În al patrulea rând ei au fost botezați cu Duhul Sfânt, lucru prevestit de Ioan Botezătorul Luca 3:16  „Ioan, drept răspuns, a zis tuturor: „Cît despre mine, eu vă botez cu apă; dar vine Acela care este mai puternic decât mine, şi căruia eu nu Sunt vrednic să-I desleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc”. Acesta este începutul Bisericii și credincioșii sunt clădiți în Trupul lui Hristos. În Ierusalim se aflau în Ziua Cincizecimii oameni cucernici din mai multe neamuri și sărbătoarea era motivul prezenței lor acolo. Când s-a auzit sunetul acela deosebit (vâjâit ca de vânt), mulțimea a rămas încremenită din trei motive.  Primul era sunetul deosebit, al doilea lucru erau limbile ca de foc, și al treilea lucru era faptul că fiecare om auzea vorbirea în limba și dialectul din care făcea parte. Se poate remarca faptul că erau omeni de pe trei continente și nații deferite ca Parţi, Mezi, Elamiţi, Cretani şi Arabi, iudei,  prozeliți, și era limbi în care se înțelegea cea ce se spunea.  Reacția lor a fost una de uimire, fiindcă cei care vorbeau erau bărbați din Galilea, și nu găseau o explicație a acestui fapt. Dar era și altă categorie care au râs și au făcut afirmația eronată că cei care vorbeau erau plini de must, lucru care nu se potrivea cu ceasul al treilea din zi.  Petru se ridică în picioare  pentru a se apăra. Trebuie să remarcăm faptul că biserica de atunci era compusă numai din evrei, a fost inaugurată la Ierusalim și de acolo mai târziu s-a extins în toată Iudeea. Înainte li s-a poruncit să ducă mesajul până la marginile Pământului ( Matei 28:18-20).  Petru folosește pe prorocul Ioel ca referință, dar care în realitatea nu corespundea cu ziua respectivă. ( Ioel 2:28-32)  El spune că nu este ceva neobișnuit în ceea ce se întâmplă, dar că se vor întâmpla. Ioel se referă de fapt la Ziua Domnului, care începe cu Necazul cel Mare, în Escaton. Dar în ziua cincizecimii noi asistăm la Nașterea Bisericii, prin ucenici, care este o lucrarea a Duhului Sfânt. De atunci încolo vorbim despre Istoria Bisericii. Predica lui Petru pune punctul pe i şi mulţi dintre ascultători se pocăiesc[20].  Predicarea însemnă în esenţă două lucruri. Predicarea expozitivă care însemnă predicarea pe un text dat şi o explicare concretă şi la subiect a lui şi predicarea tematică în care se ia o temă şi se dezvoltă în limita timpului acordat. De asemenea predicarea tematică se aplică și Doctrinelor Scripturii, dar fiind foarte vaste, există o concentrare inevitabilă a lor urmărind în primul rând esența dar tot în limita timpului disponibil. Dar trebuie făcută precizarea faptului că noi predicăm pe Isus Hristos cel Răstignit. În mod incontestabil există o ordine în alegerea a ceea ce predicăm. Hristos este centrul predicării, urmează Doctrinele centrale ( Soteorologie, Pneumatologie, Harmtologie, etc ), și abia apoi se predică din alte învățături ca exemplu ”batic sau cordeluță”. Nu se inversează ordinea, iar dacă se face și se ajunge să se facă normă și  conduită în biserică, rezultatul este catastrofal la nivelul spiritului uman.   Dacă astăzi predicarea însemnă explicarea Cuvântului lui Dumnezeu, Petru în predica sa trebuie să demonstreze israeliţilor faptul că Isus Hristos era Mesia, cel promis în Sfintele Scripturi. Fapte 2:22-24. 22  Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi; 23  pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul Hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. 24  Dar Dumnezeu L-a înviat, deslegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea. El explică venirea Duhului Sfânt, ca o  împlinire a prorocului (Ioiel 2: 28-29).  De asemenea este o confruntare a omului cu păcatul. Fapte 2:36  „Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi.”  Confruntarea cu păcatul este  necesară pentru a rezulta și o pocăință adevărată. De asemenea există o conştientizare a păcatului, făcută de Duhul Sfânt: Fapte 2:37  După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă, şi i-au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem?” 38  „Pocăiţi-vă” le-a zis Petru „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Petru  a fost mesagerul, şi Duhul Sfânt lucrează prin oameni.  Oamenii au conștientizat păcatul din inima lor și au dorit o rezolvare a lui. Rezultatul a fost uluitor Faptele Apostolilor 2:41  „Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adaus aproape trei mii de suflete”. Atunci s-a născut Biserica şi funcţiile unei biserici adevărate trebuie să fie aceleaşi ca şi a bisericii din primul secol. (Faptele Apostolilor 2:42)  Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni. Acesta este tiparul de practică creștină a bisericii primare, stâlpii de susținere a biserici și dacă o sectă sau cult se abate de la ele, nu cred că mai reprezintă o biserică adevărată. De asemenea este valabil și versetul care spune așa : Matei 18:20  Căci acolo unde Sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, Sunt şi Eu în mijlocul lor.” Dacă sunt alte motive care adună oamenii când este vorba de închinare, aceea nu se poate numi biserică. Rusaliile pot fi considerate ziua de naştere a Bisericii,  la 40 de zile de l-a Înviere, şi corespundea cu Sărbătoarea Cincizecimii şi a Roadelor din Vechiul Testament. Ekklesia înseamnă adunarea credincioşilor. În Vechiul Testament Dumnezeu era acela care vorbea și poporul asculta. În Noul Testament Dumnezeu vorbește prin vocea predicatorului. Biserica este Trupul lui Hristos şi Capul Bisericii este Hristos. (Coloseni 1:18)  El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. Se face diferenţă între biserica locală, sau clădirea bisericii şi  Biserica invizibilă care este formată din cei care s-au Născut din Nou. ”Biserica adevărată este Biserica universală,[21]  și nu este o organizaţie pământească vizibilă ci este organismul viu, spiritual, al celor mântuiţi, adică a celor ce au crezut în Hristos şi au fost născuţi din nou (Evrei12:23, Efeseni 1: 22-23). Ei întemeiază totalitatea credincioşilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sau categorie socială, din toate perioadele din cer şi de pe Pământ”. În altă ordine[22] de idei primul botez este al binecuvântării şi vor fi afectaţi cei credincioşi, pe când al doilea botez va afecta necredincioşii care vor fi nimiciţi. Prin venirea Duhului Sfânt la Rusalii s-a născut Biserica care este Trupul lui Cristos , care erau un singur Trup „Căci prin Duhul am fost botezaţi cu toţii, într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie sclavi, fie oameni liberişi am fost făcuţi să bem din acelaşi Duh (1 Cor. 12:13). Prin urmare, evreii şi ne-evreii credincioşi deveneau un singur om în Cristos Isus şi mădulare ale aceluiaşi Trup (Ef. 2:11-22). De asemenea „Apariţia limbilor în ziua de Rusalii nu trebuie să constituie o dovadă că limbile nu trebuie neapărat să însoţească darul Duhului Sfânt” Botezul cu Duhul Sfânt a însemnat faptul că credincioşii au fost introduşi în Biserică (1 Cor. 12:13) şi au fost înzestraţi cu putere ( Fapte 1:8). Un aspect al vorbirii în limbi este şi faptul că Dumnezeu a dat legea Sa într-o singură limbă, unui singur neam, dar evanghelia Sa a dat-o în toate limbile, tuturor neamurilor.” În plus era şi un  semn pentru poporul Israel (1 Cor. 14:21-22). Lui Petru i s-a promis „ cheile Împărăţiei Cerurilor”, iar În Fapte 2 el foloseşte aceste chei pentru a deschide o Uşă şi pentru neamuri. În Fapte 2 citim despre creştinii iudei că a existat o succesiune a evenimentelor ca Pocăinţa, Botezul în apă şi Primirea Duhului Sfânt, Aceiaşi ordine o regăsim şi în alte pasaje din Scriptură ca de exemplu la convertirea samaritenilor (Fapte 8:14-17), la convertirea neamurilor aveam acelaşi tipar Fapte (10:44-48), la fel cum s-a întâmplat şi cu ucenici lui Ioan Botezătorul (Fapte 19:1-7), iar acest tipar se aplică tuturor iudei sau neamuri. Un element comun în viaţa credincioşilor creştini este faptul că ei aveau convingerea că sunt un popor al lui Dumnezeu, iar Biserica este o instituţie divină şi nu umană. Biserica la început era  „o biserică în casă”, mai rar în sinagogă timp de două secole, când încep să apară Biserici ca şi clădiri. Astfel bisericile locale prin credinţa şi părtăşia credincioşilor formează Biserica Universală, condusă de Dumnezeu prin Duhul Sfânt.  Acum vom da două exemple de personaje biblice care au fost călăuzite de Duhul Sfânt.

7). PERSONAJE  BIBLICE. Am ales ca şi exemplu dintre credincioşii din ambele Testamente oameni care au fost aleşi de Dumnezeu, şi au fost călăuziţi de Duhul Sfânt, personaje care nu au avut prea multe bucurii în viaţă ci din contră au suferit destul de mult pentru Dumnezeu şi Isus Cristos. Călăuzirea Duhului nu înseamnă bucurie sau durere, poate mai mult durere, dar în primul rând este scoasă în evidenţă, ascultarea şi credincioşia faţă de Dumnezeu. În Vechiul Testament un bun exemplu este IEREMIA care scrie Cartea Ieremia[23]  şi Plângerile lui Ieremia. El scrie cartea între anii 630 – 580 î.Cr. .Dumnezeu a ales pe Ieremia pentru lucrare Ieremia 1:5  „Mai bine înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte, şi te făcusem prooroc al neamurilor.” Ieremia vesteşte şi datează  judecata lui Dumnezeu cu mare precizie. Ieremia 52:12  „În ziua a zecea a lunii a cincea, în al nouăsprezecelea an al domniei lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit la Ierusalim Nebuzaradan, căpetenia străjerilor, care era în slujba împăratului Babilonului. 3  El a ars casa Domnului, casa împăratului, şi toate casele casele Ierusalimului; a dat foc tuturor caselor mai mari”. Ieremia compară  Regatul lui Iuda cu o prostituată, iar Dumnezeu va judeca în mod sever idolatria şi corupţia poporului. Ieremia proroceşte cu privire la Mesia (Ieremia 23.5-6), ca fiind Odrasla din casa lui David –  Matei 1), iar Cristos va fi recunoscut în final şi e către Israel ca adevăratul Mesia care asigură aleşilor Săi mântuirea (Romani 11.26). Ieremia şi-a iubit poporul, dar a iubit mai mult pe Dumnezeu, şi deşii Dumnezeu a pedepsit aspru neascultarea şi noi trebuie să credem că El va da ce este mai Bun copiilor Lui. Romani 8:28  „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său”. Cu privire la  Ieremia[24] vom privi câteva aspecte din viaţa lui. Istoria vieţii lui este relatată pe o perioadă de 40 de ani, de la chemarea lui în slujbă pe timpul lui Iosif (626 î.Cr.), până la căderea Ierusalimului în anul 587 î.dr. În acest timp el a profeţit în perioada a cinci împăraţi, Iosif, Ioana, I-ochim, Manachin şi Zvecuia, o perioadă foarte agitată politic din istoria Orientului, care au afectat şi Regatul lui Iuda. Ieremia a fost chemat în slujbă pe când a fost un copil (na’ar ), termen care poate descrie copilăria (Exod 2:6), o adolescenţă avansată (1 Samuel 30:17), dar cel mai probabil el avea peste 20 de ani, moment în care  avea puterea să poarte sarcina de proroc al Domnului, bazaţi pe regulile stabilite pentru leviţi (Numeri 8:24-26, 1 Cronici 23:24). În acele momente Împărăţia de Nord căzuse deja în mâinile asirienilor, iar Egiptul şi Babilonul erau o ameninţare pentru Regatul lui Iuda. Ieremia a crescut într-o familie credincioasă, numele lui fiind „Iahve înalţă” sau „Iahve aruncă jos”. Cele cinci domnii sunt caracterizate de  faptul că naţiunea lui Israel era coruptă moral, insensibilă la chemarea lui Dumnezeu şi indiferentă faţă de pericolul care ameninţa din exterior. Reforma iniţiată de Iosia a avut un succes provizoriu, fără o întoarcere reală a poporului spre Dumnezeu.  Împăratul Neco s-a amestecat în problemele interne a Regatului lui Iuda cu efecte negative. Între timp Neco pierde bătălia de Carchemiş (anul 605 B.C.), iar Babilonul devine putere politică pe scena istoriei din Orient. Ieremia este mereu în conflict cu împăraţii lui Israel, el mustrat pe rege, pe profeţi, pe preoţi, fapt pentru care Ieremia a fost persecutat, s-a complotat împotriva lui,  a fost declarat vrednic de moarte, iar profeţiile lui au fost distruse (Ieremia 36:27). Dar Ieremia mijloceşte pentru Iuda, demască prorocii mincinoşi, prezice distrugea Templului  (Ier. 7:1-15), distrugerea naţiunii şi plânge condamnarea şi moarea poporului său (Ieremia 9:1, 13:17,14:17). În timpul împăratului Ioachin, Nebucadneţar asediază Ierusalimul, împăratul se predă (2 Împăraţi 24:12),  iar Templul a fost jefuit,  iar împăratul, majoritatea aristocraţiei, meşteşugari, soldaţi, au fost exilaţi în Babilon (Ieremia 22:18…). În timpul împăratului Zedechia instalat pe tron de  Nebucadneţar, evenimentele s-au amplificat în rău şi au pecetluit soarta Regatului de Sud. Zedechia a fost un rege slab, schimbător, a făcut joc dublu, şi a privit cu dispreţ spre prorocul Domnului. Profeţii falşi din Iuda şi Babilon au urmărit să-l omoare pe Ieremia, nu erau de acord cu timpul în care se derula robia babiloniană, cei falşi preziceau  o durată de 2 ani, iar Ieremia de 70 de ani. Era şi un conflict între Ieremia cu Zedechia cu privire la împotrivirea faţă de Nebucadneţar, prorocul îndemnând la capitulare (Ieremia cap. 27….. ). Nebucadneţar asediază Ierusalimul de 2 ori, timp în care iese în evidenţă perfidia evreilor (faţă de sclavi). Asediul este reluat, Ieremia este aruncat în închisoare ca trădător de neam (37:17-21), apoi a fost aruncat într-un rezervor de apă, şi a scăpat datorită lui Ebed-Melec, iar mai târziu a fost întemniţat în închisoarea regala, iar regele îi cerea sfatul pe ascuns (Ieremia 38:15), dar nu ascută sfatul prorocului prin are Dumnezeu a vorbit. Ieremia face un gest prin care îşi arată credinţa în Dumnezeu şi cumpără o bucată de pământ (Ieremia 32:1-15), prin care proclamă restaurarea lui Israel ca şi naţiune. Profeţia face referire şi la Legământul cel Nou ( Ieremia 31:31…..), cu împlinire în Cristos. După luarea Ierusalimului Nebucadneţar a tratat pe Ieremia cu bunăvoinţă, Ghedalia este pus guvernator, dar este ucis în scurt timp iar Ieremia şi Baruc sunt duşi cu forţa în Egipt de către cei care s-au răsculat (Ieremia 42:1-22). Ieremia ajunge la Tahpanes, în Egipt unde continuă să prorocească împotriva Egiptului şi a lui Nebucadneţar, dar şi împotriva închinării idolatre a poporului din Egipt. Nu se cunoaşte evenimente din viaţa de mai departe a prorocului sau sfârşitul lui Ieremia. Pe parcursul acestor[25] evenimente el rămâne credincios lui Dumnezeu, transmite mesajul poporului, sufere mult, este denumit şi „profetul lacrimilor” dar în mijlocul dezastrului are puterea să afirme despre bunătatea lui Dumnezeu. „bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!”(Plâng. lui Ieremia 3:22-23). Personalitatea lui Ieremia iese în evidenţă datorită vocaţiei lui de  proroc, autoritatea lui care îl deosebeşte de prorocii falşi şi dilemele sale prin care trece, rămânând fidel mesajului lui Dumnezeu.  Pe de o parte avem experienţa spirituală şi psihică a lui Ieremia în contrast cu lucrarea sa profetică. El prezintă contrasta puternice în personalitatea sa, fiind în acelaşi timp „blând şi tenace, afectuos şi inflexibil”. El insistă asupra pocăinţei poporului, a fost urât şi iubit  de cei pe care îi iubea, demască păcatele poporului, vesteşte judecata, deşii a fost patriot este acuzat de trădare. Dumnezeu ia poruncit să vestească judecata, chiar dacă sfârşitul naţiunii era inevitabil din cauza încăpăţânării poporului. Fiind convins de eşecul final el îşi blestemă ziua   în care s-a născut (Ieremia15:10), l-a acuzat pe Dumnezeu de că este nedreptăţit (Ieremia 20:7a), şi-a plâns dezonoarea (Ieremia 20:10), a invocat blesteme asupra celor care îl chinuiau (Ieremia 18: 21-23). El a avea o viaţă tragică, dar aceste conflicte interne ale lui Ieremia cât şi cele externe cu poporul profeţii falşi şi împăraţii, l-au determinat pe Ieremia să găsească cel mai potrivit refugiu în Dumnezeu. Doar aşa Ieremia a reuşit să facă faţă „efectelor erozive ale timidităţii, temerii, neputinţei, ostilităţii, singurătăţii, disperării, neînţelegerii şi eşecului”. Mesajul lui Ieremia a fost îndreptat către idolatria poporului său are se închina lui Bal Moloc şi regina cerului, iar în Templu au fost găsiţi idoli  străini.(Ieremia 8:19) şi evreii îşi treceau copiii prin foc. De asemenea Ieremia a fost împotriva imoralităţii poporului, iar corupţia morală a urmat în mod firesc după idolatrie şi desfrânarea, necinstea erau ceva obişnuit chiar şi între preoţi (Ieremia 5:30 ….). În mod ironic poporul idolatru şi imoral  avea un zel religios, şi mută închinarea la nivel de ritual, o formă fără fond. Dar Dumnezeu pune un preţ mai mare pe respectarea Legii decât pe ritual, iar Ieremia aplică acest principiu în care Iuda trebuie să respecte Tablele Legii, Chivotul Legământului, tăierea împrejur, Templu, şi sistemul de jertfe, iar Dumnezeu afirmă. Ieremia 6:20  „Ce nevoie am Eu de tămâia care vine din Seba, de trestia mirositoare dintr-o ţară depărtată? Arderile voastre de tot nu-Mi plac, şi jertfele voastre nu-Mi Sunt plăcute.” Mesajul lui Ieremia a fost preponderent unul de judecată din partea lui Dumnezeu, ca seceta, foamea, invazii străine prin care Dumnezeu pedepsea o ţară apostată Ieremia 25:9  „iată, voi trimite să aducă toate popoarele de la miazănoapte, zice Domnul; şi voi trimite la robul Meu Nebucadneţar, împăratul Babilonului; îi voi aduce împotriva acestei ţări şi împotriva locuitorilor ei, şi împotriva tuturor acestor neamuri de jur împrejur, ca să le nimicească cu desăvârşire şi să facă din ele un pustiu şi o pricină de batjocură, nişte dărîmături veşnice”. În Cronicilor regilor caldeeni (626 – 556 î.Cr.),  se face referiri la evenimente internaţionale printre care evenimente din timpul vieţii lui Ieremia.  De asemenea şi Cronica babiloniană ne oferă un temei pentru profeţiile lui Ieremia împotriva Chedarului şi Haţorului ( Ieremia 49:28-33) şi a Elamului (Ieremia 49:34-39, 49:29- 32). şi a raidurile lui Nebucadneţar împotriva triburilor arabe în 599  B.C.  Ieremia  a intrat în conflict şi cu  prorocii falşi care proroceau pe placul poporului şi a împăratului şi amăgeau poporul Ieremia 8:11  „Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: „Pace! Pace!” Şi totuşi pace nu este” , în contrast cu Iremia care spunea contrariul. Deşii  era în mijlocul dezastrului prorocul avea şi o rază de speranţă cu privire la viitor, exilul era limitat (Ieremia 25:11), Babilonul va fi cucerit, iar Iuda va supravieţuii după această judecată a Domnului (Ieremia 23:3-5), această speranţă fiind un act de credinţă. Ieremia a anticipat distrugerea Templului căderea dinastiei lui David şi încetarea jertfelor preoţilor, înlăturarea Chivotului Domnului, dar el vede necesitatea scrierii Legii nu pe Table de piatră ci în inimă  (Ieremia 31:31-34; 32:40) şi o înnoire a Legământului într-o nouă formă  Ieremia 33:15  „În zilele acelea şi în vremurile acelea voi face să răsară lui David o Odraslă neprihănită, care va înfăptui dreptatea şi judecata în ţară…….” adică în Cristos. Ieremia idealizează viitorul poporului evreu, care se va reîntoarce în Palestina, Samaria va juca şi ea un rol pozitiv, Ierusalimul va fi un loc sfânt pentru Domnul fiind numit „Domnul este neprihănirea (îndreptăţirea) noastră” (Ieremia 33:16). Poporul se va întoarce la Domnul prin pocăinţă din toată inima lui şi Dumnezeu îi va ierta ( Ieremia 31:34b), Prinţul mesianic va instaura stăpânirea peste popor (23:5….), dar şi mai mult popoarele străine se vor face părtaşe la binecuvântarea (Ieremia 16:19, 3:17, 30:8  „În ziua aceea, zice Domnul oştirilor, voi sfărîma jugul de pe grumazul lui, îi voi rupe legăturile şi străinii nu-l vor mai supune. 9  Ci vor sluji Domnului, Dumnezeului lor, şi împăratului lor David pe care li-l voi scula”. Aici avem aspectul profetic cu privire la Noul Legământ. Ieremia a făcut profeţii pe parcursul a cinci domnii, care nu au o ordine cronologică, şi a profeţit şi împotriva popoarelor străine aşa cum s-a arătat anterior. Problema ordinii profeţiilor este legată de relaţia dintre TM (textul masoretic) şi LXX, fiind şi o problemă de traducere. Divergenţele  datează încă din timpul lui Origen, când era textul ebraic şi grecesc, şi faptul că avansat ideea omiterii unor pasaje, dar Cronica Babiloniană a prezentat cadrul istoric al evenimentelor contemporane cu Ieremia, cât şi profeţiile sale împotriva Chedarului, Haţorului, Elamului şi arabilor. De reţinut este faptul că evreii din „marea sinagogă” au preferat textul ebraic şi nu cel grecesc, în stabilirea Canonului Vechiului Testament. Deci suspiciunile cu privire la adevărul profetic cade. Ieremia şi-a dat seama că reformele lui Iosia au fost de suprafaţă şi au generat mai târziu o mişcare retrogradă, fiindcă nu a existat şi o schimbare a inimi. El a înţeles faptul că religia iudeilor avea să continue chiar dacă Ierusalimul şi Templul vor fi distruse, şi îndeamnă pe cei exilaţi în Babilon să se închine lui Dumnezeu într-o ţară păgână fără preoţi şi jertfe (Ieremia cap. 29),  bazat pe o credinţă lăuntrică. Religia poporului evreu era în esenţă o relaţie morală şi spirituală, cerinţele trebuie să fie tot morale şi spirituale  Ieremia 31:31……34  „Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: „Cunoaşte pe Domnul!” Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor”. De asemenea responsabilitate naţiunii se mută şi pe fiecare credincios în parte, iar evreii trebuia pedepsiţi pentru păcatele lor, nu şi pentru păcatele părinţilor Ieremia 31:29  „În zilele acelea, nu se va mai zice: „Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au sterpezit dinţii”. Adam Welch a afirmat faptul că Ieremia este o verigă de legătură între Osea şi Isus Cristos, , Ieremia împrumutând citate din Osea, Iar Isus Cristos a citat cel mai mult din aceşti profeţi. Ieremia a insistat asupra relaţiei personale cu Dumnezeu a credinciosului. Legea ce Nouă trebuia să fie scrisă în inima credinciosului şi respectată prin sentimente de dragoste şi loialitate. Aceste lucruri s-au împlinit în Noul Legământ prin Isus Cristos, ca  şi „ Vlăstarul neprihănit” – Ieremia 33:16 „ În zilele acelea, Iuda va fi mântuit, şi Ierusalimul va locui în linişte. Şi iată cum Îl vor numi: „Domnul, Neprihănirea1 (Sau: Starea noastră după voia lui Dumnezeu.) noastră.”. În Vechiul Testament Duhul Sfânt se pogora peste prorocii Domnului doar atunci când Dumnezeu vorbea poporului sau împăraţilor, aşa cum a fost şi cazul, viaţa lui Ieremia, dar în afara acestui timp prorocul trebuia să trăiască după Legea dată de Dumnezeu lui Moise la Sinai în cadrul Legământului Mozaic. Este demn de menţionat faptul că prorocul prin care vorbea Dumnezeu era ultimul avertisment înainte  de pedeapsa care urma să vină asupra poporului datorită călcării Legământului, aşa cum din păcate s-a şi întâmplat. Un al doilea personaj care a fost călăuzit de Duhul Sfânt este Pavel care trece e de la Iudaism la Creştinism.  PAVEL[26] era din seminţia lui Beniamin, născut din Tars şi era cetăţean roman. El era un membru plin de râvnă pentru partida fariseilor (Romani 11:1;  Faptele Apostolilor 23:6), Pavel afirmă că Tarsul „ nu era o cetate fără însemnătate”, era un centru în care se învăţa sisteme filozofice greceşti, şi diferite culte religioase. De asemenea ştim că a crescut „la picioarele lui Gamaliel „ Rabban – bătrânul”. (Fapte 22:3). Lui Pavel i se dă puterea oficială de a persecuta pe creştini din partea Sinedriului, şi Pavel recunoaşte „îmi dădeam şi eu votul împotriva lor„, (Fapte 26:10). Se pare că familia lui a fost înstărită Fapte  23:16, 20). Aspectul fizic al lui Pavel lăsa de dorit (1 Corinteni 2:3 ş.urm.; 2 Corinteni 10:10). Apocrifa lui Pavel, „Faptele lui Pavel şi Tecla”  îl descrie mic de statură, picioare strâmbe, spătos, iar după întâlnirea cu Isus pe drumul Damascului a avut probleme şi cu ochii. Convertirea[27] lui Pavel pe drumul Damascului, ne asigură că a fost un act miraculos şi Pavel era stăpân pe facultăţile sal mintale. Deşii nu avem date exacte că s-a întâlnit cu Isus Hristos înainte de convertire, se pare că a asistat la uciderea lui Ştefan cu pietre (Fapte 8:1) şi  că a avut un puternic impact asupra lui. După convertire Pavel predică trei ani în Damasc (Gal.1:7, Fapte 9:19), iar datorită unor iudei care voiau să-l omoare a fugit la Ierusalim unde Barnaba l-a prezentat fraţilor. Împreună cu Barnaba merge la Antihohia, unde pentru prima dată ucenicii au primit numele de creştini,  care era centru misionar pentru a ajuta la lucrarea printre neamuri (Gal. 1:17, Fapte 11:20). Cam după un an de zile Pavel şi Barnaba au fost trimişi în Iudeea să ajute fraţii de acolo, unde era foamete. Pavel se întoarce la Ierusalim şi este trimis cu Barnaba  de la Antiohia în călătorie misionară în Cipru şi Galatia. Prima dată începe să predice în sinagogă unde un număr mic de iudei au acceptat mesajul lui Pavel, dar fiindcă majoritatea resping pe Hristos Pavel se întoarce să predice neamurilor (Fapte 13:46 ş.urm.). el predică Evanghelia în Antiohia Pisidiei, în Iconia, Listra, Derbe şi probabil şi la Perga. Din cauză că multe neamuri au pătruns în biserică, mulţi s-au împotrivit legilor şi obiceiurilor evreilor, plus iudaizatorii care cereau circumcizia s-au produs frământări. Era prima criză în creştinism de tip doctrinar şi teologic  eveniment petrecut cam prin anul 50 d.Cr. Biserica din Ierusalim trimite pe Pavel şi Barnaba la Antiohia la  „apostolii şi  prezbiterii” pentru îndrumare, îndemnare, consultare şi a rezolva problemele ivite acolo. Această întâlnire este de fapt primul Conciliu din creştinism (Fapte 15). S-a luat hotărârea să nu se pună alte greutăţi peste neamuri decât abţinerea de la lucrurile jertfite idolilor, să nu consume sânge, sau animale sugrumate, şi să se ferească de curvie  şi căsătorie incestuoasă, pentru ca să fie o bună înţelegere între creştinii iudei şi cei dintre neamuri. Pavel se desparte de Barnaba, mai  există neînţelegeri şi între creştini, (Fapte 15:40; 18:22) şi împreună cu Sila au mers la bisericile din Sudul Galatiei, iar în Listra îl au tovarăş de misiune şi pe Timotei. Interesant este faptul că Duhul Sfânt le-a interzis apostolilor să meargă în Asia. Fapte 16:6  „Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi Galatiei”. Pavel are o vedenie la Troa în care vede „ un om din Macedonia”, care l-a chemat în ajutor. Aşa începe evanghelizarea în Grecia, iar în Macedonia s-au înfiinţat grupuri de credincioşi în „Filipi, la Tesalonic şi la Berea, în Ahaia, sau sudul Greciei”. Sunt vizitate oraşele Atena şi Corint unde Pavel rămâne aproape 2 ani şi plantează o biserică, care va fi o pricină de bucurie dar şi de încercare. Tot la Troa doctorul Luca devine colaborator a lui Pavel. Apostolul ţine legătură cu bisericile formate prin scrisori, numite mai târziu epistole. Din Corint Pavel merge la Efes să se întâlnească cu Acuila şi Priscila. Pavel face o scurtă călătorie spre Antiohia, prin Ierusalim şi astfel se încheie cea de a doua călătorie misionară apostolului.  De fapt Pavel face trei călătorii misionare, în care plantează biserici,  şi trimite scrisori de încurajare sau mustrare bisericilor respective, iar pe unele reuşeşte să le viziteze din nou. Misiunea[28] pe coasta mării Egee a fost importantă pentru apostolul Pavel (Fapte 18:23; 20:30) pentru că acolo se aflau plantate biserici creştine. În perioada aceea el a scris scrisori către biserica din Corint, din Roma şi se pare că şi câteva din epistolele pe timpul când era la închisoare, Efeseni, Filipeni, Coloseni, Filimon. Pavel a avut o perioadă agitată între succes şi înfrângere, în care s-a confruntat cu tot felul de erezii care au ameninţat biserica. De la Antiohia, Pavel merge la Efes, unde se întâlneşte cu Apolo (Fapte 18:24 ş.urm.) El se confruntă cu răscoala argintarului Dimitrie, care făcea idoli, şi oamenii care se închinau zeiţei Artemis, care s-au răsculat împotriva lui. Apoi Pavel „înştiinţat de Duhul” a plecat spre Ierusalim, ştiind că va fi arestat. Aşa s-a şi întâmplat, el a mers la Cesarea cu ajutoare pentru săraci şi a ajuns la Ierusalim la Rusalii (Faptele Apostolilor 21:23 ….. 2 Corinteni 9; Romani 15:25 ş.urm). A fost  recunoscut de iudeii din Efes şi acuzat că spurcă Templul şi au întărâtat norodul împotriva lui şi este arestat. De pe treptele Templului Pavel încearcă să vorbească mulţimii dar nu este ascultat. Pentru a fi ferit de furia mulţimii Pavel este dus la Cesarea unde Felix îl ţine în închisoare doi ani. Succesorul lui Felix vrea să-l de pe Pavel în mâinile iudeilor pentru a fi judecat, dar  Pavel ca şi cetăţean roman cere să fie judecat de Cezar, astfel este trimis sub pază la Roma, astfel se împlineşte visul apostolului, trebuie să mă „mărturiseşti şi în Roma” (Fapte 23:11). După o serie de peripeţii, cu o escală în insula Malta unde vesteşte Evanghelia doi ani, ajunge apoi la Roma, unde deşi în lanţuri are libertatea de a vesti Cuvântului lui Dumnezeu timp de doi ani. Aici se termină expunerea vieţii lui Pavel, unul din motive s-ar putea că cel care a scris să nu mai aibă posibilitatea de a scrie, s-au nu a mai avut ce să scrie, fiindcă din surse secundare se ştie că apostolul Pavel a fost martirizat la Roma în timpul primului val de prigoană din timpul lui Nero anul 63 – 67 d.Cr. Există şi alte variante care susţin faptul că Pavel a avut un timp de răgaz între două arestări, când a vizitat Spania şi regiunea din apropierea mării Egee, re-arestat din nou şi martirizat, fapt susţinut de  „1 Clement (5.5-7; 95 d.Cr.), Canonul Muratorium (cca. 170 d.Cr.) şi lucrarea apocrifă (Vercelli) Faptele lui Petru (1.3; cca. 200)”. Pavel aşa cum a afirmat în 2 Timotei 4:7  „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa”, şi îl aşteptă cununa a simţit că îi vine sfârşitul. El este un exemplu pentru fiecare evanghelist, misionar şi credincios, un model uman care poate să fie demn de urmat. Toate acţiunile lui Pavel au fot animate de dragostea lui faţă de Isus Hristos şi faţă de oameni El a suferit mult, a fost ironizat la Atena, era să se înece Faptele Apostolilor 27:43  „Sutaşul însă, care voia să scape pe Pavel, i-a oprit de la gândul acesta. A poruncit ca cei ce pot înota, să se arunce de pe corabie în apă, şi să iasă cei dintâi la pământ”  a suferit bătăi 2 Corinteni 11:24  „De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de lovituri fără una” s-a luptat cu fiarele din Efes 1 Corinteni 15:32  „Dacă, vorbind în felul oamenilor, m-am luptat cu fiarele în Efes,”…………….”, a fost bătut cu pietre Faptele Apostolilor 14:19  „Atunci au venit pe neaşteptate din Antiohia şi Iconia nişte Iudei, care au aţîţat pe noroade. Aceştia, după ce au împroşcat pe Pavel cu pietre, l-au târât afară din cetate, crezând că a murit” şi se poate spune că viaţa şi lucrarea au fost în pericol 2 Corinteni 11:26  „Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tîlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgînilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi”. Dar Pavel rămâne credincios până la sfârşit „De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”. (2 Timotei 4:8). Tot el îndeamnă credincioşii să se uita la Cristos care este „Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. (Evrei 12:2)

8). CONCLUZII. Faptele Apostolilor este o continuare a Evangheliei după Luca şi este scrisă de acelaşi autor. Ea se poate denumi şi Faptele Duhului Sfânt, şi se termină în mod abrupt. Sau autorul nu a mai avut ce scrie, sau i s-a întâmplat ceva. Ea ne spune cum s-a  născut Biserica şi cum s-a extins în Imperiul Roman.  Istoria lumii se poate împărţi în  trei mari perioade care în mod concentrat se rezumă la Perioada Tatălui, Perioada Fiului și Perioada Duhului Sfânt. Astăzi se poate afirma că încă trăim în perioada Duhului Sfânt. După Înălţarea lui Isus la cer şi Marea Trimitere din Evanghelia după Matei, însărcinarea dată de