Otniel – Zilele judecătorilor

Otniel – Zilele judecătorilor Frank Wallace

Otniel – Zilele judecătorilor Cartea Judecătorilor este o carte tristă din multe aspecte. Începe într-o notă înaltă. Două seminţii se încredeau în Domnul şi erau preocupate de câştigarea teritoriului care le aparţinea în numele lui Dumnezeu, un scop foarte nobil. Cu siguranţă că acolo erau oameni care acţionau după gândul Domnului, dar dacă mergem la sfârşitul cărţii, găsim o stare foarte tristă. “În zilele acelea nu era împărat în Israel: fiecare făcea ce era drept în ochii săi” (Judecători 21:25). Nu exista nicio direcţie, nicio ordine, nicio lege, ci doar independenţă şi fărădelege. Ce sfârşit trist la un început atât de promiţător! Această carte conţine culmi înalte ale credinţei şi curajului, dar conţine şi adâncimi abisale ale păcatului, fărădelegii şi răutăţii. În multe feluri, este o imagine a zilelor în care ne găsim. Mulţi oameni ai lui Dumnezeu sunt preocupaţi de situaţie şi caută ajutor la Domnul pentru a face ceea ce este drept, dar, din păcate, mulţi alţii, mărturisitori ai numelui lui Hristos, nu sunt preocupaţi de gloria Lui sau de adevărurile Lui. Cartea ocupă un loc foarte interesant în istoria modului de lucru al lui Dumnezeu cu poporul Său, Israel. Anterior este conducerea glorioasă a lui Moise şi Iosua; Moise, marele eliberator din Egipt, dătătorul legii, conducătorul prin pustie, marele om al lui Dumnezeu, omul care vorbea cu Dumnezeu “faţă către faţă” (Exod 33:11), un om care era într-adevăr pentru Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului; şi Iosua, succesorul său, conducând poporului în ţară, stăpânind mare parte din teritoriu, dând exemplul său personal naţiunii, îndemnându-i să nu slujească idolilor şi, în ciuda a tot ceea ce era împotriva lui, el a putut spune: “dar eu şi casa mea vom sluji Domnului” (Iosua 24:15). Şi apoi, urmând imediat, găsim marea restabilire începând cu tânăra moabită, Rut şi apoi restabilirea Naomei. Aceasta a pavat calea pentru introducerea Anei, a lui Samuel, a lui David şi Solomon, culmile înalte către care Israel s-a înălţat prin puterea şi autoritatea lui Dumnezeu. Aici, între aceste două mari vârfuri de glorie şi binecuvântare găsim o vale a întunericului, a eşecului şi a depărtării de Dumnezeu. Mulţumiri lui Dumnezu că şi aici sunt dintre aceia care strălucesc din plin în ea, bărbaţi şi femei inspiraţi de o dorinţă de a fi cu adevărat pentru Dumnezeu, o dorinţă de a fi credincioşi într-un timp când mulţi nu erau.

Importanţa pentru noi astăzi a cărţilor Judecători şi Rut Privind la conducerea minunată a Domnului nostru Isus Hristos şi la tot ceea ce El a împlinit pe crucea Golgotei în începutul perioadei bisericii, nu putem decât să spunem: ‘ce triumf, ce glorie a fost acolo’ şi putem mulţumi lui Dumnezeu că ceea ce a început, încă există. Ce zi minunată a fost aceea când puterea Duhului lui Dumnezeu a fost evidentă pentru toţi, suflete au fost convertite, adunări au fost înfiinţate, mărturia lui Dumnezeu străbătând lumea; era un timp al binecuvântării neparalele şi al prosperităţii spirituale. Totuşi, nu a durat mult până când acel timp s-a sfârşit, au apărut despărţiri, probleme, păcat şi ceartă şi după moartea apostolilor era ceva ce cu greu putea fi recunoscut in ceea ce începuse la Rusalii, atât de mult rău şi învăţătură greşită se strecuraseră înăuntru. Dar Dumnezeu, a dăruit reabilitare şi, de-a lungul istoriei bisericii, găsim bărbaţi şi femei ai lui Dumnezeu, ridicându-se deasupra condiţiilor, având credinţă în Dumnezeu şi fiind dependenţi de Dumnezeu, bărbaţi şi femei care au refuzat să fie de acord cu aceste condiţii, care erau preocupaţi să biruiască pentru plăcerea şi gloria lui Dumnezeu. Istoria bisericii este plină de astfel de nume, nume ce sunt respectate în mijlocul nostru, bărbaţi şi femei care au luptat cu vitejie pentru adevăr de-a lungul veacurilor şi noi nu am fi unde suntem astăzi dacă nu ar fi fost credincioşia lor. Din păcate, multe dintre aceste mişcări minunate au decăzut după moartea conducătorilor lor, când după exerciţiul înviorător al acestor bărbaţi şi femei ai lui Dumnezeu a apărut indiferenţa, eşecul şi îndepărtarea. Aceasta a marcat fiecare mişcare a lui Dumnezeu chiar până în ziua de azi. Dar, din nou, putem spune: ‘Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că, în ciuda tuturor acestor abandonări, vor exista întotdeauna dintre aceia care vor dori, în teamă de Dumnezeu şi în puterea Duhului Sfânt, să fie în totul pentru El’. Este o provocare pentru inimile noastre; va fi aceasta atitudinea noastră faţă de declinul ce domneşte în zilele noastre? Ne va da cartea Judecători ajutorul şi imboldul ca noi să dorim, mai presus de orice, să fim aici pentru Dumnezeu în ciuda a tot ceea ce este în jur?

Starea lucrurilor după moartea lui Iosua “Şi a fost aşa: după moartea lui Iosua, fiii lui Israel au întrebat pe Domnul, zicând: Cine dintre noi să se suie întâi împotriva canaaniţilor ca să se lupte cu ei? Şi Domnul a zis: Iuda să se suie; iată, am dat ţara în mâna lui. Şi Iuda a zis lui Simeon, fratele său: Suie-te cu mine în partea care mi-a căzut la sorţ şi să ne luptăm împotriva canaaniţilor; şi voi merge şi eu cu tine în partea care ţi-a căzut la sorţ. Şi Simeon a mers cu el.” (Judecători 1:1-3) Ce găsim la începutul primului capitol al cărţii Judecători este foarte încurajator. Două seminţii, Iuda şi Simeon, erau dornice să dobândească moştenirea lor şi au manifestat două trăsături pe care şi noi le-am putea foarte bine dori astăzi. În primul rând, ei depindeau de Dumnezeu – L-au întrebat pe Domnul ce trebuia să facă; şi, în al doilea rând, ei au avut părtăşie pentru a obţine ceea ce doreau. Observaţi în versetul 1: “fiii lui Israel au întrebat pe Domnul, zicând: Cine dintre noi să se suie întâi împotriva canaaniţilor ca să se lupte cu ei?”. Acesta este secretul adevăratului succes înaintea lui Dumnezeu – era dependenţă de Dumnezeu. Marele conducător murise, Iosua plecase. Îşi puteau ridica mâinile cu disperare şi să spună: ‘Nu mai este nimeni care să ne conducă, nu mai este nimeni care să ne călăuzească, nu mai este nimeni care să ne ajute’, dar ei nu au făcut aşa, ci s-au întors către Dumnezeu. De-a lungul întregii Biblii, atunci când un conducător moare, se pare că va urma eşecul. Aceasta era adevărat în zilele apostolilor,când Pavel i-a avertizat pe bătrâni în Fapte 20:29-30, spunând: “după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruţă turma; şi dintre voi înşivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i tragă pe ucenici după ei”. Puterea, tăria şi îndrumarea conducerii apostolilor a fost suficientă pentru a ţine sub control toate aceste lucruri rele când încă trăiau, dar după ce au murit, a fost ca şi cum o barieră mare a fost dată la o parte şi oamenii răi au început să lucreze. Aceasta a fost întotdeauna adevărat. În creştinism, indiferent de cât de mare este conducătorul, el păleşte în importanţă în comparaţie cu Marele nostru Conducător, Domnul nostru Isus Hristos; sfinţii lui Dumnezeu nu sunt nimic fără un conducător. Ne putem întoarce oricând la Domnul Isus Hristos, “Căpetenia mântuirii [noastre]” (Evrei 2:10). El este întotdeauna, şi va fi întotdeauna, Capul trupului, nimeni nu Îi poate lua această glorie. El este Marele Preot (Evrei 8:1), Fiul peste casa lui Dumnezeu, El este Acela care este întotdeauna la dispoziţia poporului Său şi s-a spus bine că Dumnezeu Şi-a îngropat slujitorii Săi şi Îşi duce mai departe lucrarea Sa – se poate ca slujitorii să fie deosebiţi, dar nu de neînlocuit. Deci putem avea curaj. Suntem trişti pentru că nu mai sunt oameni ai lui Dumnezeu printer noi ca în timpurile anterioare, mai mulţi oameni care să poată expune Scriptura, care să ne poată arăta cum să trăim şi cum să înţelegem adevărul şi cărora le-am putea preţui ajutorul astăzi, dar ei nu mai sunt aici şi noi trebuie să mergem mai departe, iar Domnul Isus ne-a garantat prezenţa Sa cu noi pentru a ne încuraja şi pentru a ne ajuta în ciuda tuturor dificultăţilor. Din acest pasaj, reiese cea mai mare încurajare posibilă. Dependenţa de Dumnezeu în rugăciune, individual sau colectiv, şi părtăşia practică unii cu ceilalţi sunt mijloace pe care le putem folosi în orice timp pentru a combate tendinţele răului din timpul prezent. Când a văzut Domnul această dependenţă şi părtăşie activă în mijlocul poporului Său, ”Domnul a dat pe canaaniţi şi pe fereziţi în mâinile lor” (Judecători 1:4), Domnul a fost cu ei. Acum nu mai era Iosua în prima linie a luptei, Domnul era cu ei; la urma urmei, Domnul era Cel care i-a izbăvit chiar şi când era Iosua conducător. Poate că Iosua fusese în prima linie, poate că el a fost purtătorul de cuvânt, omul pe care Dumnezeu l-a folosit, dar totuşi era Domnul Cel care câştiga bătăliile. A fost Domnul Cel care l-a ajutat pe Moise şi care, mai târziu, l-a ajutat şi pe David şi care, într-adevăr, a ajutat fiecare credincios de-a lungul veacurilor. Aici, nu apare niciun om deosebit, ei erau bărbaţi simpli care erau dependenţi, bărbaţi dornici să se ajute unul pe celălalt şi Domnul a dat pe duşmanii lor în mâinile lor. Poate că noi înşine nu facem miracole sau lucruri senzaţionale, dar din acest pasaj învăţăm că atunci când practicăm dependenţa de Domnul şi când căutăm să ne ajutăm unii pe alţii, atunci ceva cu adevărat valoros poate fi asigurat în moştenirea care ne aparţine. Ne ţinem strâns de aceasta într-un mod practice şi ne bucurăm de ea într-un fel mai profund dacă acest dublu aspect este prezent – rugăciune şi părtăşie unii cu alţii, cu aceia cu care putem să mergem, cu aceia cu care ne putem închina, cu aceia cu care putem să facem faţă problemelor de zi cu zi şi să găsim curaj şi putere. Deci, trebuie să continuăm să ne rugăm, adunându-ne împreună şi găsindu-ne bucuria în tovărăşia celorlalţi. Moştenirea care îi aparţinea lui Israel era una pământescă, dar ei au eşuat în a o păstra, din cauza necredincioşiei şi neascultării lor. Ştim că şi noi avem o moştenire (în Hristos) şi că vom împărţi o moştenire viitoare şi Îi putem mulţumi lui Dumnezeu pentru aceasta. O vom împărţi cu El, dar, de asemenea, avem o serie de binecuvântări spirituale veşnice ce ne sunt asigurate şi concentrate în Hristos şi fiecare dintre noi este responsabil înaintea lui Dumnezeu şi îndreptăţiţi de către Dumnezeu de a intra în aceste lucruri şi de a ne bucura de ele acum. Nu intrăm în posesia acestor binecuvântări doar prin simplul fapt de a avea cunoştinţă de ele pe rafturile noastre sau chiar înţelegându-le cu mintea noastră. Un anume adevăr poate fi cunoscut şi savurat în acest fel, dar adevărurile sunt pentru a fi ţinute şi pentru a guverna vieţile noastre astfel încât toţi să vadă că aceste lucruri sunt supreme în vieţile noastre. Aceste adevăruri sunt lucrurile care contează cu adevărat, ele sunt moştenirea noastră, este ceea ce credem cu adevărat, este ceea ce dorim să ne însuşim, este ceea ce căutăm să păstrăm şi nu vom putea face aceasta niciodată dacă nu exprimăm dependenţă fata de Dumnezeu şi dacă, de asemenea, nu ne purtăm unul faţă de altul în părtăşie practică.

Persoana lui Otniel, primul judecător Vedem în Otniel una din cele mai strălucitoare lumini ale cărţii Iosua. Numele său înseamnă ‘leul lui Dumnezeu’ sau ‘puterea lui Dumnezeu’, dar oricare din aceste interpretări am lua-o, putem vedea că era putere şi tărie în acest om şi, în timp ce analizăm viaţa sa în cele mai mici detalii pe care le avem despre ea, însemnătatea numelui pe care îl poartă se confirmă tot mai amplu. În primul rând putem vedea cât de privilegiat a fost ca tânăr. El aparţinea seminţiei împărăteşti a lui Iuda, seminţia din care a venit Domnul nostru Isus Hristos. Aici era un bărbat care era gata să lupte pentru a birui duşmanul; era gata să lupte pentru a-şi dobândi o soţie, era condus de Duhul lui Dumnezeu şi a fost folosit de Dumnezeu pentru a dobândi lucruri deosebite pentru Dumnezeu şi pentru poporul Său. Aceste caracteristici care ies la iveală în Otniel s-au văzut în mod desăvârşit în marele “Leu, care este din seminţia lui Iuda” (Apocalipsa 5:5), Domnul nostru Isus Hristos. El a răspuns chemării şi ce fel de chemare a fost aceasta! Satan L-a înfruntat cu provocarea sa imediat ce a pornit în drumul Său public, ispitindu-l în pustie; dar El a înfruntat acea provocare şi a biruit-o, El l-a biruit pe marele vrăşmaş al poporului lui Dumnezeu. El “a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea” (Efeseni 5:25); a iubito încât a putut să Şi-o castige pentru Sine, a putut să o aibă pentru dorinţa şi binecuvântarea inimii Sale. Şi El a fost condus de Duhul lui Dumnezeu, nu că ar fi existat vreo posibilitate în viaţa lui Isus ca El să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu sau ca El să aibă nevoie să fie condus de Duhul, dar în evanghelii găsim că fiecare pas al vieţii lui Isus a fost făcut în puterea Duhului şi în puterea acelui Duh S-a oferit pe El Însuşi lui Dumnezeu, fără pată, pe crucea Golgotei. Dar nu vrem să vorbim acum despre Domnul (chiar dacă este un subiect foarte preţios), ci dorim să vorbim despre o parte din cuvânt care vorbeşte despre unul care a avut caracteristici asemenea Domnului Isus – Otniel, un bărbat viteaz. Putem împărţi viaţa lui Otniel în două părţi: prima, provocarea, care a venit pentru el şi a doua, sprijinul care i s-a dat. El provenea din seminţia împărătească, o seminţie privilegiată. Era o poziţie bună în care se putea găsi cineva, dar nu numai că el era într-o poziţie bună, dar a şi exprimat în viaţa sa că era un adevarat om al lui Dumnezeu; era un adevărat ‘fiu al lui Iuda’, dacă vreţi. Iuda era seminţia care trebuia să domnească şi găsim aceasta în binecuvântarea seminţiilor de către Iacov din Geneza 49:10: “Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda”. Aici era unul plin de acest duh, unul care spunea ‘sunt pregătit de a lupta pentru a dobândi acest teritoriu, ne aparţine nouă şi voi lupta pentru a-l dobândi’.

Lucrarea lui Otniel – 1. Provocarea “Şi, după aceea, fiii lui Iuda au coborât să se lupte cu canaaniţii care locuiau în ţinutul muntos şi la sud şi la şes. Şi Iuda a mers împotriva canaaniţilor care locuiau în Hebron (numele Hebronului a fost mai înainte Chiriat-Arba) şi i-au lovit pe Şeşai şi pe Ahiman şi pe Talmai. Şi de acolo a mers împotriva locuitorilor Debirului (şi numele Debirului a fost mai înainte Chiriat-Sefer). Şi Caleb a zis: Celui care va bate Chiriat-Seferul şi-l va lua îi voi da de soţie pe Acsa, fiica mea. Şi Otniel, fiul lui Chenaz, fratele cel mai mic al lui Caleb, l-a luat; şi i-a dat de soţie pe Acsa, fiica sa. Şi a fost aşa: când a venit ea, a stăruit de el să ceară un ogor de la tatăl ei. Şi ea s-a dat jos de pe măgar; şi Caleb i-a zis: Ce vrei? Şi ea i-a zis: Dă-mi o binecuvântare, pentru că mi-ai dat un pământ din sud; dă-mi şi izvoare de apă. Şi Caleb i-a dat izvoarele de sus şi izvoarele de jos.” (Judecători 1:9-15) Caleb era cel care a lansat această provocare şi odată cu ea o promisiune minunată, şi anume că oricine va fi pregătit să învingă cetatea Chiriat-Sefer, aceluia îi va fi dată fiica sa de soţie. Otniel a răspuns acestei provocări şi a luptat împotriva cetăţii. Numele acestei cetăţi înseamnă ‘cetatea cărţii’. Fără să ne bazăm pe imaginaţie, aceasta ar putea sugera că ea reprezintă toată înţelepciunea şi cunoştinţa acumulată şi pe care omul a căpătat-o de-a lungul veacurilor de istorie, toate lucrurile cu care el se făleşte, toate lucrurile pe care le-a acumulat în opoziţia sa faţă de Dumnezeu (astăzi librăriile sunt pline de aceasta); dar nu este nimic care să ajute sufletul, nu este nimic care să ne conducă înspre Dumnezeu, într-adevăr, ne-ar putea îndepărta pe noi cu totul de Dumnezeu şi ne este amintit că “lumea prin înţelepciune nu L-a cunoscut pe Dumnezeu” (1. Corinteni 1:21) şi “niciunul din stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o [înţelepciunea lui Dumnezeu] (pentru că dacă ar fi cunoscut-o nu L-ar fi răstignit pe Domnul gloriei)” (1. Corinteni 2:8). Golgota, locul unei căpăţâni, arată clar caracteristicile cunoştinţei goale a omului; niciun ochi care să îl vadă pe Dumnezeu, nicio ureche care să audă ceva despre Dumnezeu, nicio limbă care să laude pe Dumnezeu, nimic în minte care să fie ţinut pentru Dumnezeu – căpăţâna, un lucru gol ce înfăţişează înţelepciunea pe care omul a acumulat-o. Acesta era lucrul pe care l-a biruit Otniel, el a răspuns provocării. Aproape am putea să spunem că el a spus: ‘Sunt îngrijorat de un singur lucru şi acela este de a face voia lui Dumnezeu în înfrângerea tuturor lucrurilor în care acei oameni se mândresc şi dobândirea cetăţii pentru Dumnezeu’. Cu siguranţă că urmau să fie binecuvântări pentru el; aceasta este ceea ce am putea numi un aspect secundar într-un anume fel, primul lucru era câştigarea teritoriului care aparţinea cu adevărat lui Dumnezeu şi poporului Său. Când chivotul legământului a trecut prin râul Iordan, numele chivotului era “chivotul legământului Domnului întregului pământ” (Iosua 3:11) şi deoarece chivotul a trecut de partea cealaltă şi poporul l-a urmat, poporul trebuia să câştige ţara pentru Dumnezeu pentru a putea fi spre plăcerea Lui şi pentru ca poporul Său să poată locui în ea, dar lupta trebuia purtată pentru ca acest fapt să devină realitate; şi astfel Caleb spune ‘Dacă cineva este pregătit să lupte şi să biruiască Chiriat-Seferul îi voi da pe Acsa, fiica mea, de soţie’. Nu numai că Otniel era membru al unei seminţii privilegiate, el avea şi un unchi foarte celebru, pe Caleb, un om care l-a “urmat pe deplin pe Domnul” (Numeri 32:12, Deuteronom 1:36, Iosua 14:14). Ce om credincios şi devotat a fost Caleb! Citim în cartea Iosua că a venit un moment când a spus: “Şi acum, iată, Domnul m-a păstrat viu, după cum a spus, aceşti patruzeci şi cinci de ani, de când a zis Domnul cuvântul acesta către Moise, când umbla Israel prin pustiu; şi acum, iată, astăzi sunt de optzeci şi cinci de ani. Sunt încă tot aşa de tare astăzi ca şi în ziua în care m-a trimis Moise: cum era puterea mea atunci, aşa este puterea mea acum, pentru război, şi pentru a ieşi şi pentru a intra.” (Iosua 14:10-11). Timp de patruzeci de ani a călătorit prin pustiu cu Israel, dar în inima sa era credinţa că pusese stăpânire pe ţară; el era pregătit să ia parte la toate circumstanţele pustiului, era pregătit să accepte guvernarea lui Dumnezeu din cauza eşecului celor din jur, dar tot ceea ce era în inima sa era dorinţa pentru ţară. ‘Am credinţa că voi intra şi o voi lua în stăpânire, dar ceilalţi nu mă vor ajuta’, a spus el, dar a venit momentul când a avut ocazia să intre şi a dovedit că avea credinţa şi tăria şi a cucerit teritoriul care îi aparţinea cu adevărat şi l-a câştigat. Aici este acum Otniel, nepotul acestui om viteaz. El prezintă aceleaşi caracteristici. Ar fi minunat dacă toţi nepoţii şi fii oamenilor lui Dumnezeu ar urma calea credinţei, dar, din nefericire, ei nu fac aceasta. Mulţi renunţă, mulţi nu au niciun interes faţă de lucrurile divine; dar aici era un adevărat urmaş al unchiului său. Aici era unul care manifesta exact aceleaşi trăsături de curaj, hotărâre şi credinţă în a a face lucrurile care îi fac plăcere lui Dumnezeu; şi el a biruit păcatul. Este un lucru deosebit atunci când oamenii sunt pregătiţi să părăsească ştiinţa omului cu toate culmile ei de mândrie şi să accepte voia şi conducerea lui Dumnezeu. A fost odată un tânăr care la un moment dat era un tânăr creştin minunat. Era un tânăr foarte intelectual, dar a venit un moment în viaţa sa când nu a mai vrut să fie asociat cu cei câţiva creştini dispreţuiţi din oraşul universitar în care era. Când a ocupat o poziţie în universitatea din oraş, şi-a spus că studenţii săi nu vor gândi foarte bine despre el dacă se asociază cu acei puţini creştini care se strângeau acolo în numele Domnului. El i-a dispreţuit. Dar s-ar putea să vină o zi când studenţii săi să îl dispreţuiască. El a făcut o alegere pentru înţelepciunea acestei lumi, pentru poziţiile acestei lumi şi a refuzat compania acelor puţini şi dispreţuiţi care căutau să fie credincioşi Domnului potrivit cu adevărul; şi mulţi alţii au eşuat în acelaşi fel. Cunoştinţa lumii cu tot farmecul ei şi cu toată superioritatea pe care o dă oamenilor este un obstacol imens pentru a fi biruit de către tineri şi mulţi au fost ademeniţi de ea şi mai degrabă ar avea această cunoştinţă decât adevărul lui Dumnezeu. Dar Otniel a biruit această piedică. El nu putea fi biruit prin cunoştinţa lăudăroasă a omului, oricât de mare ar fi fost aceasta, el a biruit şi în biruinţa aceasta el a primit o binecuvântare minunată. Este un lucru minunat să ai o soţie bună, o soţie cu dorinţe spirituale şi aceasta este ceea ce a găsit Otniel, o femeie care era pasionată de dorinţa de binecuvântare; ea i-a cerut lui Otniel să îi ceară tatălui său o binecuvântare şi avem impresia că probabil era puţin cam lent, astfel că a coborât ea însăşi şi a mers la tatăl ei şi i-a cerut această binecuvântare. “Dă-mi o binecuvântare”, a zis ea, “dă-mi şi izvoare de apă” (Judecători 1:15). Ce femeie minunată de a o avea ca şi tovarăşă, una care era aprinsă de dorinţă, una care ştia ce să ceară, ceva de valoare. Nu voi încerca să spiritualizez aceste două râuri, râul de sus şi râul de jos, cu excepţia faptului de a spune că, mai presus de orice, ele reprezintă viaţa adevărată şi înviorarea. Aceia care au fost în Orientul Mijlociu cunosc ceva despre raritatea unei ape bune, curate şi proaspete. Este un avantaj ca, fiind foarte foarte rară în multe părţi, să fie de dorit. Înseamnă viaţă, înseamnă împrospătare, înseamnă sănătate şi bogăţie pentru oameni, animale şi producţie agricolă. Şi acesta este unul din lucrurile promise de Dumnezeu în Deuteronom 8:7, ţara urma să fie “o ţară cu pâraie de apă, cu izvoare şi cu ape adânci care ţâşnesc din văi şi munţi”. Era o sursă îmbelşugată de apă şi aici este această femeie scumpă care cere aceste două izvoare; ea vrea înviorare în viaţă, ea vrea viaţă reală pentru a se încrede în ea. Omul poate face un rezervor şi poate face o serie de lucruri în legătură cu apa, dar un izvor este ceva ce în mod absolut vine de la Dumnezeu. Este ceva acolo ce este dat de El, este ceva ce ţâşneşte cu viaţă şi vioiciune şi este proaspăt şi curat. Citim în zilele Genezei despre conflicte care au pornit din cauza izvoarelor de apă şi atunci când au fost umplute cu pământ, a trebuit să fie săpate din nou astfel încât izvoarele să poată ieşi afară cu toată forţa înviorătoare (Geneza 26:17-22). Aici era acum o femeie spunând „dă-mi izvoare de apă” şi tatăl ei i le-a dat. Acesta a fost cadoul lui pentru ea şi ea a fost cadoul lui pentru Otniel; astfel că el a fost binecuvântat într-un mod minunat şi acesta este punctul principal în acest pasaj, acea luptă a meritat. E uşor să renunţăm dacă este o anume problemă în viaţa noastră, o anume problemă spirituală care cere să intrăm cu Dumnezeu în conflict. Dacă nu găsim binecuvântarea, dacă nu găsim biruinţa, atunci este atât de uşor să spunem: ‘La ce folos? Nu mă voi mai îngrijora, nu voi mai căuta acea biruinţă pentru care m-am îngrijorat, voi renunţa’. Dar Otniel a spus ‘Voi câştiga. Sunt hotărât să câştig’; şi el a făcut-o şi ce minunată răsplată a primit. Niciodată nu ar trebui să ne apropiem de greutăţile vieţilor noastre spirituale având doar bucuria să spunem ‘Am câştigat’. Acesta este un standard foarte jos de dorinţă spirituală. Ar trebui sa fim mai bine echipaţi pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu, pentru ca să poată fi o mai bună mărturie în vieţile noastre, pentru a putea fi ceva valoros în vieţile noastre, de un caracter permanent. Acum, după ce lupta a fost câştigată şi Otniel şi Acsa au plecat mână în mână, oamenii puteau spune: ‘Acolo este rodul curajului acestui om, acolo se vede valoarea unui om care era pregătit să lupte pentru ceva şi iată ce a obţinut el’. Era o mărturie permanentă a valorii curajului, credinţei şi a standardului său. Era asigurată dovada biruinţei. Pavel îi spunea lui Timotei “Ocupă-te cu acestea, fii în totul în ele, pentru ca înaintarea ta să fie arătată tuturor.” (1. Timotei 4:15). Aceasta ar fi evidenţa în viaţa lui Timotei, a unei vieţi dedicată lui Dumnezeu într-o luptă spirituală şi nu numai că ar fi un beneficiu personal pentru el, dar ar fi un beneficiu şi pentru sfinţi. Acesta este adevăratul secret al luptei în legătură cu lucrurile Domnului. Nu există niciun creştin care să nu fie angajat într-o luptă; Satan atacă în fiecare zi a vieţilor noastre, căutând să ne distrugă în mărturia noastră, dacă ar putea, dar fie ca să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru lupta spirituală şi pentru hotărârea de a birui.

Lucrarea lui Otniel 2 – Sprijinul “Şi mânia Domnului s-a aprins împotriva lui Israel şi i-a vândut în mâna lui Cuşan-Rişeataim, împăratul Mesopotamiei. Şi fiii lui Israel au slujit lui Cuşan-Rişeataim opt ani. Şi fiii lui Israel au strigat către Domnul; şi Domnul a ridicat fiilor lui Israel un salvator, care i-a salvat, pe Otniel, fiul lui Chenaz, fratele cel mai mic al lui Caleb. Şi Duhul Domnului a fost peste el şi el a judecat pe Israel; şi a ieşit la război şi Domnul a dat în mâna lui pe Cuşan-Rişeataim, împăratul Mesopotamiei; şi mâna lui a fost tare împotriva lui Cuşan Rişeataim. Şi ţara a avut odihnă patruzeci de ani. Şi Otniel, fiul lui Chenaz, a murit.” (Judecători 3:8-11) A doua parte a vieţii lui Otniel reiterează ceea ce tocmai s-a spus şi anume că atunci când un conducător al poporului lui Dumnezeu moare, poate urma o stare foarte gravă. Aceasta s-a şi întâmplat aici: “Şi s-a ridicat după ei o altă generaţie, care nu cunoştea pe Domnul, nici lucrările pe care le făcuse El pentru Israel” (Judecători 2:10). Cei care au citit scrisorile fratelui Darby îşi vor aminti că scria deseori că el şi tovarăşii săi trebuie să reziste luptei pentru a asigura adevărurile pe care Dumnezeu li le-a dat într-un mod atât de îndurător. Au sacrificat multe, au îndurat o mare respingere, dar au asigurat o mare parte a moştenirii. El se temea de faptul că oamenii vor intra în bucuria acestor lucruri sau în poziţia în care au fost cunoscuţi, fără un exerciţiu spiritual suficient pentru a menţine aceste adevăruri în putere şi mărturie. Acesta este unul din motivele declinului consecvent al mărturiei fraţilor, oamenii au luat şi au ocupat o poziţie, dar fără exerciţiul care îi corespunde. Aici, în Judecători, s-a ridicat o generaţie care nu îl cunoştea pe Domnul şi nu cunoştea lucrările Sale. În cartea Deuteronom, Moise îi instruieşte pe taţii şi mamele din Israel, spunând: ‘Atunci când copilul tău va întreba ‘Ce înseamnă aceste lucruri?’ tu va trebui să le explici copiilor tăi, spunându-le întreaga istorie legată de aceste momente ale strângerii împreună şi diferitele evenimente ale istoriei lui Israel’ (Deuteronom 6:6-25). Responsabilitatea transmiterii către copii a marilor întâmplări legate de istoria lui Israel şi a binecuvântărilor Domnului faţă de ei este, cu siguranţă, pe umerii taţilor şi a mamelor. Aşadar, dacă o generaţie s-a ridicat şi nu a cunoscut pe Domnul sau lucrările Sale, indică spre faptul că acolo era o întrerupere a învăţăturii părinţilor. Era o generaţie care nu fusese învăţată în legătură cu Domnul sau cu lucrările Sale şi pentru că nu L-au cunoscut pe Domnul şi lucrările Sale, a fost foarte uşor pentru ei să cedeze. Ei nu aveau nimic de care să se ţină. Ei erau într-o poziţie, dar nu aveau niciun exerciţiu viu legat de aceasta şi este atât de uşor să renunţăm la ceva cu care nu ne preocupăm. Rezultatul a fost că ei L-au părăsit pe Domnul şi s-au închinat idolilor, condiţie deosebit de tristă. Prin urmare, nu putem face aceasta în vieţile noastre şi să scăpăm, nu este chiar atât de uşor. Nu putem mărturisi că suntem creştini şi să urmăm idolii şi să ne aşteptăm ca totul să fie minunat. Nu a fost aşa în cazul lui Israel şi nu va fi nici în cazul nostru. Nu poate fi bucurie spirituală, viaţă sau putere în vieţile noastre dacă tot ceea ce ne preocupă sunt idolii şi pentru noi aceasta înseamnă plăcerea noastră şi urmarea dorinţelor fireşti. Nu este nicio bucurie faţă de Dumnezeu în Hristos, nicio putere în mărturie într-o astfel de viaţă. De aceea noi suntem foarte mulţumitori să ne întoarcem spre un om ca Otniel care căuta în puterea Duhului lui Dumnezeu să redobândească unele din bogăţiile anterioare ale lui Israel. Când copiii lui Israel au fost lăsaţi în voia duşmanilor, ei au simţit povara acestei guvernări care era asupra lor din cauza necredincioşiei lor şi au strigat către Domnul: “Şi fiii lui Israel au strigat către Domnul; şi Domnul a ridicat fiilor lui Israel un salvator, care i-a salvat, pe Otniel, fiul lui Chenaz, fratele cel mai mic al lui Caleb. Şi Duhul Domnului a fost peste el şi el a judecat pe Israel; şi a ieşit la război” (Judecători 3:9,10). Concluzia este că el a judecat pe Israel timp de patruzeci de ani şi atât timp cât el l-a judecat pe Israel a fost binecuvântare în mijlocul lor (Judecători 3:11). Acesta este sprijinul care vine atât de repede după ce provocarea a fost îndeplinită şi asigurată. Aceasta este persoana pe care doreşte Dumnezeu să o folosească, pe care Dumnezeu îi place să o folosească; un bărbat care s-a dovedit într-o luptă personală, în legătură cu lucrurile lui Dumnezeu, un biruitor. Acesta este genul de persoană pe care Duhul lui Dumnezeu îl va folosi pentru binecuvântare în mijlocul sfinţilor. Este bine să vedem cum copiii lui Israel şi-au simţit poziţia, dar simţim oare noi slăbiciunea şi sărăcia noastră astăzi? Suntem noi preocupaţi cu adevărat de ea înaintea lui Dumnezeu? Putem oare sa prevedem (dacă Domnul întârzie) rezultatul care va fi în câţiva ani? Dintre cei care sunt capabili să înveţe, fac ei din aceasta o preocupare înaintea lui Dumnezeu astfel încât generaţia actuală să fie învăţată în mod adecvat şi corect, având în vedere anii ce stau în faţă (dacă Domnul întârzie)? Responsabilitatea este asupra celor care sunt mai în vârstă pentru a se asigura că generaţia tânără este învăţată correct având în vedere continuarea mărturiei prin har. Aceşti oameni simt foarte profund condiţiile actuale şi ei strigă către Domnul. Fraţilor, haideţi să strigăm către Domnul ca El să ridice pe aceia care sunt capabili să ne ajute în slăbiciunile noastre actuale pentru a fi binecuvântare, încurajare şi hrană în mijlocul sfinţilor lui Dumnezeu în aceste ultime zile, înainte de venirea Domnului. Domnul întotdeauna aude rugăciunile sincere pentru ajutor, nu plângeri egoiste sau răsuflări jalnice de nepăsare, ci strigătele adevărate, preocupările oamenilor lui Dumnezeu în legătură cu nevoia. Şi unde Sa întors Dumnezeu? El S-a întors către un om încercat, un om care era demn de încredere; El l-a ridicat pe Otniel şi Duhul Domnului a venit peste el şi Otniel a lucrat minunat, aşa cum făcuse mai înainte la Chiriat-Sefer, dar acum nu mai dobândea ceva pentru el, ci dobândea ceva pentru poporul lui Dumnezeu, pentru interesele lui Dumnezeu. Acum nu mai era o problemă personală, ci aceasta era o problemă legată de Dumnezeu Însuşi şi de poporul Său preaiubit. El era pregătit să accepte acest angajament care îi fusese dat, acela de eliberator ridicat de Dumnezeu. Nu ar trebui să privim la noi ca eliberatori şi să ne gândim la noi ca persoane oficiale recunoscute de către sfinţii lui Dumnezeu, nu acesta este gândul, dar fiecare din noi, în vieţile noastre, trebuie să biruim şi să asigurăm, prin puterea Duhului, ceva în beneficiul poporului lui Dumnezeu, fie că este în citirea Bibliei sau în slujirea în adunare, fie în legăturile noastre personale cu sfinţii sau în posibilitatea vizitelor sau în orice alt mod prin care putem ajuta în condiţiile existente. Otniel a fost folosit de Dumnezeu. După opt ani, mărturia sa a fost înălţată. Otniel nu şi-a pierdut antrenamentul, nici puterea în perioada care a intervenit între timp şi deci a judecat pe Israel timp de patruzeci de ani. Acela a fost un timp de prosperitate şi binecuvântare vizibilă. Din nefericire, ştim că ei nu au întărit ceea ce au dobândit în acel timp de binecuvântare. Era o putere care a fost găsită ca fiind slăbiciune după moartea lui Otniel. Iubiţi fraţi, momentele pe care le avem ne sunt la îndemână pentru a întări ceea ce avem; acestea sunt momente deosebit de preţioase. Nu putem să venim la Domnul pentru putere atunci când am irosit momentele care au fost între timp, când am fi putut să ne bucurăm de lucrurile pe care Dumnezeu ni lea dat. Trebuie să strângem putere pentru a întări ceea ce Dumnezeu ne-a dat, astfel încât, atunci când vor veni timpuri de asuprire şi încercare, să fim capabili sa rezistăm. Otniel a fost credincios în provocarea personală, el a fost credincios în angajamentul pe care Dumnezeu i l-a dat. Fie ca şi noi, în timpul nostru, să fim găsiţi în acelaşi fel, biruind în vieţile noastre personale şi pregătiţi să fim călăuziţi prin Duhul lui Dumnezeu. Trebuie să spunem şi că este o diferenţă mare între puterea şi activitatea Duhului în Vechiul Testament şi cea din Noul Testament – Duhul Domnului a venit peste Otniel şi, atât timp cât el a avut nevoie de puterea Sa, ea a fost acolo pentru el. Până în ziua când a murit, el a cunoscut ceva din puterea Duhului Domnului asupra sa. Cu toate acestea, ca şi David, Duhul putea fi luat de la el (aşa cum a fost luat de la Saul – 1. Samuel 16:14), dar aceasta nu se poate întâmpla niciodată în timpul nostru. Suntem “pecetluiţi [cu Duhul lui Dumnezeu] pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30). Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi până când Domnul va veni sau până când noi vom muri. Este trist când suntem necredincioşi, dar noi nu putem pierde Duhul lui Dumnezeu, El este întotdeauna cu noi. Domnul ne-a promis că va fi întotdeauna cu noi (Ioan 14:16). Este trist că într-o zi marcată de glorie, binecuvântare şi minunate ocazii favorabile, nu am putea profita de puterea şi binecuvântarea care sunt acolo pentru noi. Fie ca Domnul să ne ajute să fim încurajaţi prin exemplul unui om ca Otniel. Găsim exact aceeaşi istorisire în cartea Iosua; se repetă aproape cuvânt cu cuvânt (Iosua 15:15-19; Judecători 1:10-15). Este ceva ce tocmai s-a strecurat în interior? Nu, fraţi iubiţi, înseamnă că Otniel, întro zi a binecuvântării, prosperităţii şi puterii, după cum arată şi cartea Iosua, este caracterizat ca un bărbat al curajului şi credinţei şi ca unul care lucrează pentru Dumnezeu; aceeaşi întâmplare este văzută în Judecători, o carte ce vorbeşte despre mare slăbiciune, mare necaz şi o mare delăsare, iar imoralitatea este evidentă – şi anume că în zile de belşug şi în zile de slăbiciune, aceeaşi oportunitate este deschisă tuturor pentru a fi credincioşi Domnului. Domnul ajută celor care sunt cu totul dedicaţi intereselor sale şi care accepta provocarea de a fi biruitori. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru aceia care biruiesc pentru El în zile de belşug; mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru aceia care biruiesc în zile de slăbiciune. Fie ca aceasta să fie partea noastră pentru numele Său.

© http://www.comori.org 9

Comori org  http://comori.org/home.php