TEXTE ŞI VERSIUNI – BIBLICE.

TEXTE ŞI VERSIUNI – BIBLICE. Textele şi versiunile furnizează materia primă pentru disciplina numită critica de text. Scopul final este reconstituirea textului în forma intenţionată de autor. În general, cu cât este mai mare vârsta documentului, cu atât mai mare este autoritatea lui. Totuşi, pot exista cazuri în care lucrul acesta nu se aplică; de exemplu, dintre două MS se poate ca cel mai vechi să fi fost copiat de pe un exemplar mai recent şi de calitate mai slabă, iar celălalt să fi fost copiat după un exemplar foarte vechi şi mai bun. Istoria documentului trebuie luată în considerare mai înainte de a rosti verdictul asupra versiunilor.

Documentele sunt expuse la ravagiile timpului şi la slăbiciunea naturii umane, şi aceasta din urmă creează cele mai multe probleme. Erorile scribilor, însă, par să se încadreze în nişte tipare bine definite. Cele mai obişnuite erori sunt:

  1. haplografie(omiterea repetării unei litere sau a unui cuvânt);
  1. ditografie(repetarea unui element care apare numai o singură dată);
  1. amintire falsă(a unui pasaj similar sau a unui alt MS);
  1. homeoteleuton(omiterea unui pasaj cuprins între două cuvinte identice);
  1. omiterea unui rând(uneori prin homeoteleuton);
  1. confundarea literelor cu formă similară;
  1. introducerea în text a adnotărilor marginale.

Studiul comparat al textelor poate ajuta la eliminarea alterărilor. În cazul acesta preponderenţa numerică nu este decisivă: mai mulţi reprezentanţi ai aceluiaşi arhetip contează numai ca un singur martor. Forma transmiterii textuale poate fi descrisă cel mai bine ca un arbore genealogic şi relaţiile genealogice pot fi aplicate la evaluarea dovezilor pentru orice versiune dată.

1). VECHIUL TESTAMENT: EBRAIC

Dovezile documentare pentru textul VT constau din MS ebr. datând din sec. al 3-lea î.Cr. până în sec. al 12-lea d.Cr. şi din versiuni antice în aramaică, greacă, siriacă şi latină.

Din cele mai vechi timpuri evreii au avut la dispoziţie mijloacele de producere a naraţiunilor scrise. Alfabetul semitic a existat cu mult înainte de perioada lui Moise (*SCRIERE). Moise trebuie să fi fost familiar cu scrierea egipeană şi cu metodele literare din acea ţară. De asemenea, este posibil ca el să fi fost familiar cu scrierea cuneiformă, deoarece scrisorile de la el-*Amarna şi altele arată că limba acadiană era folosită pe larg în secolele al 15-lea până la al 13-lea î.Cr. ca o limbă diplomatică. Dacă Biblia nu ar afirma direct că Moise ştia să scrie (Numeri 33:2 şi passim), am fi obligaţi să ajungem la această concluzie din dovezile colaterale. Prin urmare, nu este nevoie să postulăm existenţa unei perioade de tradiţie orală. Analogiile făcute cu popoare din culturi disparate, chiar dacă sunt contemporane, sunt irelevante. Adevărul este că popoarele din acelaşi mediu cultural ca şi evreii cunoşteau scrierea începând din mileniul al 4-lea î.Cr., iar din mileniul al 3-lea bărbaţii erau pregătiţi nu numai ca şi cărturari ci şi ca experţi copişti. Este puţin probabil ca sub conducerea lui Moise evreii să fi fost mai puţin avansaţi decât contemporanii lor sau să fi fost mai puţin grijulii decât egiptenii şi babilonienii în transmiterea textelor (cf. W. J. Martin, Dead Sea Scroll of Isaiah, 1954, p. 18 ş.urm.).

Înainte de descrierea surselor care ne stau la dispoziţie pentru restaurarea textului VT, este important să ne amintim de atitudinea evreilor faţă de Scripturile lor. Aceasta poate fi rezumată cel mai bine în afirmaţia lui Josephus: „Noi am dat dovadă practică de reverenţa noastră pentru Scripturile noastre. Deşi a trecut atât de multă vreme, nimeni nu a îndrăznit să adauge sau să scoată ceva, sau să modifice o silabă; şi este un instinct în fiecare evreu, din ziua naşterii sale, să le socotească drept decrete ale lui Dumnezeu, să trăiască pe baza lor şi, dacă este nevoie, să-şi dea viaţa cu bucurie pentru ele. De nenumărate ori până acum am văzut cu ochii noştri prizonieri care au îndurat torturi şi moarte sub orice formă în amfiteatre, mai degrabă decât să rostească un singur cuvânt împotriva legii şi a documentelor care o însoţesc” (Against Apion, 1.42 ş.urm.).

Faptul că Josephus nu face decât să exprime o atitudine a scriitorilor biblici înşişi este clar din pasaje cum sunt Deuteronom 4:2 („Să n-adăugaţi nimic la cele vă poruncesc eu, şi să nu scădeţi nimic din ele; ci să păziţi poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, aşa cum vi le dau eu”) sau Ieremia 26:2 („…toate cuvintele pe care ţi le porunccesc să li le spui; nu lăsa nici un cuvânt din ele”). Nu avem nici un motiv să credem că evreii ar fi abandonat vreodată aceste principii. Multe dintre divergenţele din texte se pot datora obiceiului de a folosi aceiaşi scribi pentru a copia atât textele biblice cât şi Targumurile. Întrucât Targumurile parafrazează adesea textul tratat, această lipsă de precizie se poate să-i fi afectat în mod subconştient pe copişti.

I. Transmiterea textului

Măsurile de păstrare a textului erau deja în folosinţă în era precreştină, deoarece în Sulurile cărţii lui Isaia găsite la Marea Moartă (de ex. foto XXIX, rândurile 3 la 10) au fost puse puncte deasupra cuvintelor îndoielnice, la fel cum au făcut masoreţii de mai târziu. În vremea NT scribii/cărturarii constituiau deja o instituţie bine stabilită şi nu o inovaţie recentă. Nu încape îndoială că termenii *„iotă” şi „frântură de slovă” erau atât de cunoscuţi datorită activităţii scribilor. Talmudul afirmă că ei erau numiţi sope rim, deoarece numărau literele din Tora (Qiddushin 30a). Întrucât preocuparea lor intensă faţă de textul Scripturii a făcut să fie exegeţi şi învăţători, transmiterea textului a încetat să fie privită ca responsabilitatea lor principală.

II. Masoreţii

Scrierea consonantică (adică a unui text care consta în exclusivitate din consoane, n.ed.) a fost suficientă câtă vreme limba ebraică a fost o limbă vorbită. Când un cuvânt putea fi ambiguu, puteau fi adăugate „vocale” pentru a clarifica citirea. Aceste „indicatoare de vocale” au fost la origine reziduale: ele s-au format prin combinarea literelor „waw” (w) şi „yod” (y) cu vocalele precedente şi pierderea identităţii lor consonantice, dar ele au continuat să fie scrise şi cu timpul au ajuns să fie tratate ca reprezentând vocale lungi. Folosirea lor a fost extinsă apoi la alte cuvinte, unde din punct de vedere etimologic erau inoportune. Inserarea sau omiterea lor era în mare măsură arbitrară. În consecinţă variantele nu au nici o semnificaţie. Abia în secolul al 7-lea al erei noastre masoreţii au introdus un sistem complet de semne pentru vocale.

Masoreţii (lit. „cei care transmit”) i-au succedat pe scribii din vechime (soperim) ca şi custozi ai textului sacru. Ei au fost activi din jurul anului 500 d.Cr. până prin anul 1000. Aparatul textual introdus de ei este probabil cel mai complex din câte au fost folosite vreodată. Desigur, încă înainte de vremea lor alţii s-au gândit mult la păstrarea purităţii textului. Lui Rabbi Akiba, care a murit prin anul 135 d.Cr., i s-a atribuit afirmaţia: „Transmiterea corectă este un gard pentru Tora”. El a pus accent pe importanţa păstrării chiar şi a celei mai mici litere. El nu a fost nicidecum cel dintâi care să facă o asemenea afirmaţie, aşa cum se arată în Matei 5:18: „Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile”.

Masoreţii au introdus în textul consonantic semne pentru vocale şi semne de punctuaţie şi accente. Au fost dezvoltate trei sisteme de vocalizare: două sisteme supraliniare (babilonian şi palestinian) şi unul infraliniar, cu excepţia unui singur semn. Sistemul acesta, numit Tiberian, le-a completat pe cele două şi este cel folosit în prezent în textele ebraice.

Întrucât scopul masoreţilor a fost să transmită mai departe textul aşa cum l-au primit, ei au lăsat textul consonantic neschimbat. Acolo unde au considerat că ar trebui făcute corecturi sau îmbunătăţiri, le-au pus pe margine. Aici cuvântul preferat şi cel care au intenţionat să fie citit (numit Qere, „ceea ce trebuie citit”) era plasat pe margine, dar vocalele erau plasate sub consoanele cuvântului în textul inviolabil (numit Ketib, „cel scris”). Este posibil ca forma dată cu adnotarea marginală (Qere) să fie uneori o variantă. Ideea susţinută de unii că scribii sau masoreţii au ezitat să dea variantele de citire şi că le ar fi suprimat în mod deliberat, contrazice de fapt ceea ce ştim despre practica copiştilor.

Masoreţii au reţinut, de exemplu, anumite semne ale scribilor mai vechi legate de cuvinte cu înţeles îndoielnic şi au înşirat unele dintre propunerile lor (sebirin). Ei au folosit orice protecţie posibilă, indiferent cât era de incomod sau laborios, pentru a asigura transmiterea fidelă a textului. Numărul literelor dintr-o carte era numărat şi era dată litera de la mijloc. La fel se proceda şi cu cuvintele şi era marcat cuvântul de la mijlocul cărţii. Ei colecţionau orice particularităţi în scrierea, în forma sau poziţia literelor. Ei notau de câte ori apărea un anumit cuvânt sau expresie. Printre numeroasele liste pe care le-au întocmit este una care conţine cuvinte care apar numai de două ori în VT. Listele lor includ în final toate particularităţile ortografice ale textului.

Notele textuale furnizate de masoreţi sunt numite Massorah. Notele mai scurte plasate pe marginea codicelor sunt numite Massorah Parva. Mai târziu acestea au fost mărite şi aranjate în liste şi plasate la capul sau la subsolul paginii. În această formă au fost numite Massorah Magna. Forma aceasta mai completă, de pildă, poate da referinţe la pasajele în care apare o anumită formă, în timp ce formele mai scurte dădeau numai numărul apariţiei cuvintelor. Notele furnizează rezultatele analizelor lor sau ale particularităţilor textuale. Ele dau variantele de citire din codice recunoscute, cum sunt Mugah sau Hilleli (care nu mai există în prezent).

Dintre numele masoreţilor care ne sunt cunoscute se remarcă Aaron ben Asher, care a fost activ în prima jumătate a sec. al 10-lea d.Cr. Se pare că cinci generaţii ale familiei sale au lucrat cu textul ebraic iar sub conducerea lui Aaron lucrarea a atins stadiul final. Se crede că cel mai bun codex al acestei şcoli a fost un codex aflat în trecut la Aleppo, iar în prezent în Israel. O altă familie renumită de masoreţi a fost cea a lui Ben Neftali, dintre care unul se pare că a fost contemporan cu Aaron ben Asher. Diferenţele dintre ei în ceea ce priveşte tratarea textului se limitează în mare măsură la vocalizare. Codexul „Reuchlin” din Karlsruhe este reprezentativ pentru şcoala lui ben Neftali.

Textul editat de Jacob ben Chayim pentru a doua Biblie rabinică publicată de Daniel Bomberg din Veneţia în 1524-5 a ajuns să fie acceptat ca un standard. Textul a avut caracter eclectic şi teologii au ştiut timp de 250 de ani că putea fi îmbunătăţit. Totuşi, este semnificativ faptul că M. D. Cassuto, un teolog care a avut un simţ al limbii ebraice mai bun decât oricine altcineva din acest domeniu şi care a avut o cunoaştere fără egal a codexului Aleppo Ben Asher, nu a văzut nici un motiv pentru a prefera acest text în loc de textul Ben Chayim, pe care l-a reţinut pentru ediţia sa a Bibliei ebraice (Ierusalim, 1953). Cei care nu sunt experţi ar putea fi induşi în eroare de limbajul oarecum hiperbolic folosit cu privire la diferenţele găsite în diferite MS. Ele se referă mai ales la probleme de vocalizare, un mijloc auxiliar care nu este indispensabil pentru limbile semitice. Dacă le analizăm din punct de vedere lingvistic diferenţele sunt în mare măsură detalii irelevante, prezentând mai ales interes academic. Credinţa în epoca de aur a fonemului piere încet; ea poate fi pusă alături de naivitatea celor care cred că în limba engleză scrierea „honour” este mai bună decât „honor”. Vocalizarea într-o limbă semitică este legată în primul rând de ortografie, gramatică şi exegeză, şi numai într-o măsură mică de critica de text. Nu a existat niciodată un text original vocalizat care să fie restaurat. Este dar că textul masoretic este un tip unic şi a ajuns să fie recunoscut ca autoritar după căderea Ierusalimului în anul 70 d.Cr. Toate fragmentele de Biblie ebraică găsite alături de relicve ale celei de-a Doua Revolte (132-135 d.Cr.) în peşterile de lângă Marea Moartă fac parte din această categorie, spre deosebire de situaţia de la Qumran dinainte de anul 70 d.Cr. (vezi III., mai jos).

III. Sulurile de la Marea Moartă

Descoperirea MS biblice în peşterile de la V de Marea Moartă a revoluţionat studiul textului VT prin faptul că ne-a permis să mergem în timp cu vreo 800 de ani mai înainte de aparatul masoretic. A fost de asemenea o aducere aminte necesară a faptului că scopul criticii de text este restaurarea unui text consonantic. Descoperirile originale includ un MS complet al cărţii lui Isaia şi un altul care conţine aproape o treime din carte. Descoperirile de mai târziu au scos la lumină fragmente din fiecare carte a Bibliei, cu excepţia cărţii Esterei, cât şi comentarii biblice şi lucrări de natură religioasă.

Manuscrisele biblice de la Marea Moartă ne oferă pentru prima oară exemple de texte ebraice din vremuri precreştine, cu cca. 1000 de ani mai vechi decât cele mai vechi MS cunoscute până atunci; astfel, ele ne duc în urmă în timp înainte de pretinsa suprimare a textelor divergente din anul 100 d.Cr. Potrivit Talmudului, a fost făcută o încercare de a oferi un text standard cu ajutorul celor trei suluri care au aparţinut anterior Templului; în cazul dezacordurilor era luată versiunea sprijinită de două texte (TJ, Ta’anith 4. 2; Soferim 6.4; Sifre356). Descoperirile ne-au ajutat să plasăm din nou problema vocalizării în sfera în care aparţine – sfera ortografiei şi gramaticii – şi a redus valoarea multor studii făcute asupra textului masoretic deoarece ni s-au pus la dispoziţie MS mult mai vechi decât cele disponibile până atunci.

MS cărţii lui Isaia furnizează o mare varietate de erori de copiere, dar toate acestea sunt erori cunoscute în cadrul criticii de text. Găsim exemple de haplografie, ditografie, armonizare (adică, alterarea cuvântului cu un altul ceva mai familiar), confuzia literelor, homeoteleuton, omitere de linii şi introducere în text a însemnărilor de pe margine.

Importanţa mare a acestor MS constă în faptul că ele constituie o mărturie independentă despre corectitudinea transmiterii textului acceptat de noi. Nu avem nici un motiv să credem că membrii comunităţii de la Qumran au colaborat cu liderii de la Ierusalim pentru a adera la o anumită recenzie. Ele ne duc în urmă la un punct din linia transmiterii care este strămoşul comun al sulurilor de la Templul cel mare şi al sulurilor nesofisticate de la Qumran. În afară de MS apropiate de TM, fragmente din alte texte ebr. prezintă diferenţe. Până când va fi publicat tot materialul este greu să facem o evaluare; prin însăşi natura lor acestea au atras cea mai multă atenţie (pentru detalii vezi *MAREA MOARTĂ, SULURILE DE LA). Punem la îndoială afirmaţia că toate sunt în general superioare TM sau că ar reprezenta un text mai vechi; fiecare pasaj trebuie examinat separat în lumina obiceiurilor scribale cunoscute.

IV. Gheniza de la Cairo

Manuscrisele descoperite începând din 1890 în Gheniza Vechii sinagogi din Cairo au o importanţă considerabilă pentru textul vocalizat. (Gheniza era locul de păstrare a sulurilor care nu mai erau considerate adecvate pentru folosire.) Lipsa de uniformitate a vocalizării şi absenţa aproape completă a variaţiilor în textul consonantic arată că vocalizarea era de importanţă secundară. Printre fragmentele de MS biblice din această Gheniza se află câteva cu semne vocale supraliniare. În această colecţie s-au găsit numeroase fragmente de Targum şi alte scrieri rabinice. Unele MS ar putea să dateze dinainte de sec. al 9-lea.

V. Pentateuhul ebraic al samaritenilor

Pentateuhul ebraic păstrat de *samariteni derivă în mod neîndoielnic de la un text foarte vechi. Samaritenii au fost probabil urmaşii populaţiei mixte din Samaria, ca urmare a deportării parţiale a evreilor de către Sargon în 721 î.Cr., urmată de colonizarea străinilor (cf. 2 Împăraţi 17:24; 24:15-16), iar evreii întorşi din Exil nu le-au permis să ia parte la reconstruirea Templului pe vremea lui Ezra şi Neemia. Ruptura care a urmat (probabil pe vremea lui Neemia, cca. 445 î.Cr.) a dus la stabilirea unui centru cultic samaritean separat la Mt. *Garizim, în apropiere de Sihem. Contactele dintre cele două comunităţi au încetat practic în sec. al 2-lea î.Cr. şi textul distinct samaritean poate fi datat tocmai în această perioadă. Probabil că este o revizuire a unei forme curente mult mai vechi. Toate copiile sunt scrise într-o formă derivată a alfabetului „fenician” înrudit cu cel găsit pe monedele evreieşti din sec. al 2-lea î.Cr., şi nu în scrierea aramaică „pătrată” folosită pentru limba ebraică după Exil.

Cel mai vechi MS este după toate probabilităţile cel atribuit de tradiţie lui Abişua, strănepotul lui Aaron (1 Cronici 6:3 ş.urm.). MS propriu-zis, scris pe pergament subţire, nu are o vârstă uniformă; cea mai veche parte pare să fie cea de la sfârşitul cărţii Numeri înainte. Experţii datează acest sul în secolul al 13-lea d.Cr., nu cu mult timp înainte de pretinsa lui descoperire de către marele preot Fineas în 1355.

Prima copie a Pentateuhului samaritean a ajuns în Europa în 1616, fiind adusă de Pietro della Valle, iar în 1628 a fost publicat un studiu al lui de către J. Morinus, care a susţinut că acesta este mult superior faţă de textul masoretic. Se pare că aşa stau lucrurile cu fiecare nouă descoperire de documente şi afirmaţia este determinată fie de o preferinţă pentru LXX, fie de ostilitatea înnăscută faţă de textul ebraic tradiţional. În cazul acesta a existat şi un alt motiv: dorinţa anumitor teololgi de a slăbi poziţia reformatorilor în legătură cu autoritatea Bibliei. Gesenius, probabil cel mai erudit savant german al limbii ebraice, a pus capăt acestei controverse sterile şi a demonstrat superioritatea textului masoretic (1815). În zilele noastre suntem martori la o încercare de readucere a Pentateuhului samaritean în centrul atenţiei. Unii dintre protagonişti trădează prin credinţa lor în credibilitatea transmiterii samaritene o naivitate care nu este depăşită de cei mai extremişti dintre conservatori. Este adevărat că textul samaritean este în armonie cu LXX în vreo 1600 de locuri, dar dezacordurile sunt la fel de numeroase. Nu este uşor să explicăm punctele de acord; o posibilitate este că atunci când au fost făcute corecturile în Pentateuhul ebraic samaritean a fost folosit un *targum aramaic (dialectul samaritean şi cel aramaic sunt practic identice şi versiunea samariteană, adică, traducerea Pentateuhului în limba samariteană coincide în unele locuri ad litteram cu Targumul Onkelos). Există numeroase urme de influenţă ale targumurilor în LXX

Pentru multe dintre variante se poate da o explicaţie simplă: încercarea de a arăta că Dumnezeu a ales Mt. Garizim. După Cele zece porunci din Exod 20 şi Deuteronom 5, samaritenii introduc pasajul din Deuteronom 27:2-7 în care „Mt. Ebal” este înlocuit cu „Mt. Garizim”, iar în Deuteronom 11:30 a schimbat „lângă Ghilgal” cu „lângă Sihem”.

Multe dintre variante se datorează unei interpretări greşite a formelor gramaticale şi a construcţiilor sintactice. Altele sunt adăugări gratuite din pasaje paralele. Unele se datorează influenţei dialectului. Multe se nasc din efortul de a înlătura toate expresiile antropomorfe.

Nu există nici o dovadă că samaritenii ar fi avut vreodată un grup de scribi special pregătiţi şi absenţa oricăror comparaţii adecvate ale MS, aşa cum atestă numeroasele variaţii, nu este compatibilă cu o cunoaştere textuală serioasă. Schimbările deliberate sau adăugirile inutile nu îi califică pe samariteni ca şi custozi conştienţi ai scrierilor sacre. Prin urmare, variantele trebuie tratate cu extrem de multă grijă. Vezi un studiu important de B. K. Waltke, în J. B. Payne (ed.), New Perspectives on the Old Testament, 1970, p. 212-239.

BIBLIOGRAFIE D. Ginsburg,Hebrew Bible, 1926-; R. Kittel,Biblia Hebraica, 1952; C. D. Ginsburg,Introduction to the Masoretico-Critical Edition of the Hebrew Bible, 1897; F. Buhl, Kanon und Text, 1891; F. Delitzsch, Die Lese- und Schreibfehler im Alten Testament, 1920; O. Eissfeldt, The Old Testament: An introduction, 1965; P. E. Kahle, The Cairo Geniza, 1959; F. G. Kenyon, Our Bible and the Ancient Manuscript, 1939 (ed. nouă, 1958); B. J. Roberts, The Old Testament Text and Versions, 1951; E. Wurthwein, The Text of the Old Testament, 1979; M. Burrows, Dead Sea Scrolls of St. Mark’s Monastery, 1950; W. J. Martin, Dead Sea Scrolls of Isaiah, 1954; F. M. Cross, The Ancient Library of Qumran and Modern Biblical Studies, 1958; P. E. Kahle, Der hebräische Bibeltext seit Franz Delitzsch, 1958; F. M. Cross, S. Talmon, Qumran and the History of the Biblical Text, 1975. W.J.M. A.R.M.

2). SEPTUAGINTA

Cele mai vechi şi mai importante dintre traducerile greceşti ale cărţilor VT se găsesc în aşa-numita Septuaginta (prescurtată de obicei LXX).

I. Diferitele conţinuturi şi limitele incerte

LXX este o colecţie de lucrări foarte variate: ea conţine cel puţin o traducere în gr. a fiecărei cărţi canonice din VT şi, uneori, cum este cazul cu Daniel şi Ezra-Neemia, mai multe traduceri. Traducerile au fost revizuite în mod radical mai târziu, unele de mai multe ori, şi MS LXX conţin în prezent diferite combinaţii de traduceri revizuite şi nerevizuite. Unele dintre cărţile canonice, cum sunt Estera şi Daniel, sunt extinse prin adăugarea unui material apocrif, dar nu toate MS conţin acelaşi volum de inserţii. Desigur, LXX din zilele noastre conţine multe cărţi apocrife, deşi acestea nu coincid ca număr (tind să fie mai multe) sau nume cu cărţile din *Apocrifele englezeşti. În plus, codicele vechi ale LXX nu sunt de acord în privinţa numărului de cărţi apocrife pe care le includ şi, în consecinţă, acest dezacord rămâne şi în ediţiile moderne. Unele dintre codicele de mai târziu includ chiar şi cântări bisericeşti creştine. Cărţile apocrife, de asemenea, diferă între ele deoarece unele sunt traduceri ale unor originale ebr. (sau aram.), iar altele au fost compuse original în gr. Data scrierii acestor materiale este de asemenea variată: traducerea Pentateuhului a fost făcută în Alexandria în prima jumătate a sec. al 3-lea î.Cr.; traducerea Eclesiastul probabil că a fost făcută de Acuila şi, dacă este aşa, a fost făcută în Palestina în sec. al 2-lea d.Cr. Unii teologi cred că este posibil ca Psalmii să fi fost traduşi prima dată în Palestina şi apoi au fost duşi la Alexandria. Unii cred că părţi din Samuel-Împăraţi au fost traduse original la Efes, iar unele cărţi apocrife au fost compuse în Antiohia. La origine acest material divers a fost constituit din cărţi individuale sau un grup de cărţi mici, pe suluri separate; nici nu a fost posibilă colectarea lor împreună într-un singur volum până când tehnologia mai avansată (şi bogăţia) a pus la dispoziţia creştinilor din secolul al 2-lea d.Cr. şi mai târziu codicele de fonnat mare. Prin urmare, aşa-numita LXX este departe de a fi omogenă: trebuie date explicaţii diferite pentru părţile componente.

II. Originea

a. Pentateuhul

Cea mai veche sursă de informaţii cu privire la originea Pentateuhului din LXX provine de la filozoful iudeu alexandrin Aristobulus (cca. 170 î.Cr.), de la care s-au păstrat fragmente de scrieri care în anii recenţi au fost dovedite autentice. Aristobulus a susţinut că o traducere a Legii a fost făcută în timpul domniei lui Ptolomeu II Philadelphus (285-247 î.Cr.) şi nu avem nici un motiv să punem la îndoială afirmaţia lui. El adaugă că Demetrius din Phalerum s-a îngrijit de traducere. Întrucât după urcarea sa pe tron Philadelphus l-a exilat pe Demetrius, pare să existe o discrepanţă, în afară de cazul în care Aristobulus ar spune că Demetrius a făcut pregătirile preliminare înainte de a fi exilat.

Următoarea sursă este Aristeas, autorul aşa-numitelor Scrisori către Philocrates. El pretinde că a fost un grec prezent la curtea lui Ptolomeu când Demetrius a sugerat ca Legea evreiască să fie tradusă şi acesta a fost trimis mai târziu să ceară de la marele preot de la Ierusalim o copie corectă a Legii şi 72 de experţi care să o traducă (de aici vine în parte numele Septuaginta, pe care generaţiile de mai târziu l-au dat întregului VT grec). Totuşi Aristeas nu a fost grec ci evreu şi nu a scris pe vremea lui Philadelphus ci cândva între anii 170 şi 100 î.Cr. În ciuda detaliilor neistorice extravagante ale povestirii sale, afirmaţia sa fundamentală că Legea a fost tradusă în timpul domniei lui Ptolomeu II este în armonie cu afirmaţia lui Aristobulus şi este general acceptată.

Josephus relatează povestirea lui Aristeas şi de aceea nu este un martor independent. Filon (Vit. Mos. 2. 5 ş.urm.) s-ar putea să fie independent de Aristeas şi el datează traducerea în perioada domniei lui Ptolomeu II, dar adaugă la povestire detalii miraculoase.

Dintre părinţii Bisericii unii relatează cu sobrietate povestirea lui Aristeas, alţii urmează relatarea lui Filon, dar adaugă alte elemente miraculoase. Iustin Martirul (cca. 100-165 d.Cr.) este primul care extinde povestirea lui Aristeas pentru a include întregul VT; Augustul (354-430 d.Cr.) observă că în zilele sale era obişnuit ca traducerea să fie numită „Septuaginta”.

În literatura rabinică tradiţia susţine că traducerea Legii a fost făcută pe vremea lui Ptolomeu; dar există dezacord cu privire la numărul traducătorilor: TB Megillah 9a spune că au fost 72, dar Massekhet Soferim 1. 7-10 spune că au fost 5 (deşi unii cercetători cred că aceasta este o eroare de copiere).

Atât Aristobulus cât şi Aristeas susţin că au existat traduceri mai vechi datând dinainte de vremea lui Ptolomeu II. Dar afirmaţia lui Aristobulus este făcută pentru a explica modul în care, potrivit lui Aristobulus, Platon a încorporat în filozofia sa idei din scrierile lui Moise; Aristeas susţine că deşi a existat o traducere mai veche, o intervenţie divină i-a împiedicat ca ne-evreii să citeze din ea. Această mărturie contradictorie are prea puţină valoare. Cercetătorii din zilele noastre lasă deschisă problema posibilităţii existenţei unor traduceri mai vechi; dar spre deosebire de Paul Kahle, ale cărui teorii au fost acceptate pe larg în deceniul al 5-lea şi al 6-lea al secolului nostru, ei nu găsesc nici o dovadă despre asemenea traduceri fie în manuscrisul LXX, fie în afara lui.

b. Alte cărţi canonice

Din remarcile făcute de nepotul lui Ben Şira în Prologul la traducerea făcută cărţii bunicului său, traducerea „Legii şi a prorocilor şi a restului cărţilor”, adică, întregul VT, se pare că a existat înainte de sfârşitul sec. al 2-lea î.Cr., deşi, aşa cum am observat mai sus, traducerea Eclesiastul pe care o avem în LXX provine din sec. al 2-lea d.Cr., iar ediţia revizuită şi adăugită a cărţii Esterei pe care o avem în prezent a fost introdusă în Egipt, în anul 78-77 î.Cr., aşa cum aflăm dintr-un colofon.

c. Cărţile necanonice

Datele traducerii (sau compunerii) variază foarte mult, din secolul al 2-lea î.Cr. până în secolul 1 d.Cr.

III. Revizuiri

Multe dintre traducerile originale (desemnate OGr = Old Greek – greacă veche) au fost supuse ulterior unor revizuiri complete sau parţiale. Cele mai importante dintre aceste revizuiri au fost:

  1. Aşa-numita recenzie kaige. Efectuată probabil în Palestina, sau în Alexandria, aproape de începutul erei creştine, a avut ca scop redarea în limba greacă a textului ebraic ad litteram. Cuprinsul original nu se cunoaşte, dar s-au păstrat fragmente din mai multe cărţi.
  1. Revizuirea lui Origen. Încheiată în jurul anului 245 d.Cr., ediţia lui Origen a fost aranjată în şase coloane paralele (de aici vine numele Hexapala) care conţineau: (1) textul ebraic; (2) textul ebraic transliterat cu litere greceşti; (3) traducerea lui Acuila; (4) traducerea lui Symachus; (5) LXX revizuită de Origen însuşi; (6) traducerea Theodontion, sau o altă traducere, cum ar fi Quinta. Uneori, ca în cazul Prorocilor mici, traducerea Theodontion a fost pusă în coloana a 7-a. Scopul principal al acestei ediţii, care a cuprins tot VT, a fost să arate locurile în care LXX conţinea material care nu exista în ebraică şi locurile unde LXX nu avea materialul care era prezent în ebraică.
  1. Revizuirea lui Hesychius. Se cunoaşte prea puţin despre această recenzie; unii cercetători contestă existenţa ei, iar cei care argumentează în favoarea ei nu pot identifica în ea multe părţi din VT. Autorul ei a fost un episcop din Egipt care a murit în 311 d.Cr.
  1. Revizuirea lui Lucian. Efectuată de către Lucian, martirul către sfârşitul sec. 3-lea d.Cr. această revizuire a fost considerată de mult timp celebră deoarece în unele cărţi, mai cu seamă în Samuel ea prezintă pasaje care par să se bazeze pe un text ebr. de o calitate mai bună decât TM. Totuşi în prezent se crede că acele pasaje nu au fost furnizate de Lucian, a cărui contribuţie nu este atât de importantă, ci că ele au existat deja în MS pe care s-a bazat revizuirea lui. Versiunile mai corecte ar putea să fie, de fapt, cele din gr. veche, iar variantele din celelalte MS rezultatele reviziilor. Din nefericire tradiţia lucianică, deşi importantă în unele cărţi, pare total absentă sau de neidentificat în altele.

Rezultatele acestor revizuiri majore şi ale altor revizuiri minore sunt răspândite în diferite combinaţii în MS care s-au păstrat şi, în consecinţă, trebuie să avem grijă când folosim ediţiile populare ale LXX pentru a vedea dacă textul tipărit reprezintă greaca veche, un text tradus în sec. al 2-lea î.Cr., sau unele revizuiri mai târzii provenind din Egipt, Palestina sau Asia Mică în următoarele trei secole.

IV. Caracterul traducerilor LXX

Se ridică două întrebări: (1) Cât de corect este redat în greacă sensul originalului ebraic? şi (2) Cât de idiomatică este exprimarea în greacă? În amândouă aceste privinţe traducerile şi revizuirile se deosebesc foarte mult. Limba greacă a celor mai bune traduceri nu este greacakoine. În orice caz ea abundă în ebraisme; şi nu este altceva decât o ebraică deghizată. Traducerile literale urmează textul ebr. Atât de aproape încât rezultatul ar fi fost în mare măsură de neînţeles pentru un grec care nu cunoştea limba ebraică.

Traducerile mai idiomatice, cum este traducerea Pentateuhului, ar putea să comunice sensul ebraic destul de corect sau, în cazul Proverbelor, poate să fie o parafrazare liberă care include material şi idei care nu au apărut deloc în ebraică. Totuşi, chiar şi traducătorii care, de obicei, urmează îndeaproape textul ebraic, uneori se îndepărtează în mod deliberat de textul ebraic. Uneori schimbările sunt dictate de reverenţă: de ex. în Exod 24:10, „Ei L-au văzut pe Dumnezeul lui Israel” a fost modificat: „Ei au văzut locul unde a stat Dumnezeul lui Israel”. Uneori traducătorul, sau un revizuitor de mai târziu – nu este posibil să spunem întotdeauna cine – a înlocuit traducerea directă cu o interpretare midraşică în care se trece dincolo, sau chiar se contrazice, înţelesul direct al textului ebr. şi nu rareori asemenea interpretări midraşice pot fi întâlnite în literatura rabinică de mai târziu. Interpretarea stranie a dimensiunilor lăţimii şi înălţimii extremităţii estice a curţii cortului în textul gr. din Exod 27:14-16, de exemplu, este găsită de asemenea în TB ‘Erubin 2b şi Zebahim 59b, unde nu derivă dintr-un text ebraic ne-targumic, ci dintr-o exegeză rabinică. În mod asemănător în cărţile istorice caracterul lui David, Solomon şi Ahab este „re-interpretat” în LXX în avantajul lor, potrivit cu principiile de exegeză formulate mai târziu în şcolile talmudice. Simplul fapt că Pentateuhul a fost tradus în Egipt nu este suficient pentru a explica abaterea de la textul ebraic. Influenţa egipteană este puternică în Isaia, iar în Levitic termenii specifici pentru diferitele jertfe de la Templu sunt redate inexact şi inconsecvent: poate că în Alexandria, unde asemenea jertfe nu puteau fi aduse, acurateţea şi consecvenţa nu erau de mare importanţă. Pe lângă alterările deliberate, în cazurile în care traducătorii au întâlnit cuvinte ebr. al căror sens nu l-au cunoscut, ei au fost obligaţi să speculeze. Desigur, speculaţiile lor nu au fost întotdeauna corecte.

V. Statutul traducerilor

Acesta este un subiect despre care continuă să existe păreri foarte diferite. Filon, de exemplu, susţine că traducătorii Legii „parcă ar fi fost posedaţi şi au scris sub inspiraţie, scribii nu au scris fiecare ceva diferit, ci acelaşi lucru, cuvânt cu cuvânt, ca şi cum le-ar fi dictat un sufleur nevăzut… cuvintele gr. folosite au corespuns literal cu cele caldeene” (Vit. Mos. 2.37-38). Această afirmaţie exagerată contrazice cu tărie realismul unui evreu palestinian de mai demult, nepotul lui Ben Şira. Fiind sosit recent în Alexandria şi după ce a întâmpinat dificultăţi în traducerea în greacă a lucrărilor bunicului său, el spune în Prologul la traducerea sa: „Ceea ce a fost exprimat original în ebraică nu are exact acelaşi înţeles când este tradus în altă limbă. Nu numai această lucrare, ci şi Legea, prorociile şi restul cărţilor se deosebesc nu puţin de ceea ce este exprimat în original”.

Aristeas, pe de altă parte, ştie că MS ebr. care circulau în Alexandria nu erau de cea mai bună calitate (30) şi el era fără îndoială la curent cu criticile care afirmau că traducerea gr. nu este corectă în toate cazurile. De aceea el inventează o poveste menită să investească traducerea gr. a Legii (care avea deja o vechime de 100 sau poate 150 de ani) cu autoritatea culturală supremă, conferită de regele Ptolomeu, autoritatea religioasă supremă, conferită de marele preot de la Ierusalim, şi autoritatea academică supremă, conferită de Demetrius din Phalerum (pe care l-a considerat în mod greşit conducătorul bibliotecii faimoase din Alexandria). Prin afirmaţia sa că traducerea a fost făcută de 72 de traducători, câte şase din fiecare din cele douăsprezece triburi, şi că în urma terminării traducerii aceasta a fost citită în mod solemn înaintea adunării comunităţii evreieşti, împreună cu preoţii şi bătrânii lor, care au primit traducerea cu aclamaţii şi au rostit blesteme asupra oricui avea să o modifice ulterior, Aristeas, aşa cum a arătat şi H. M. Orlinsky, pretinde fără îndoială că traducerea este canonică. De aceea este şi mai remarcabil că, spre deosebire de Filon, el nu pretinde că traducătorii au produs lucrarea prin inspiraţie divină, ci spune că au folosit proceduri academice normale, „armonizând toate detaliile prin compararea lucrărilor lor” (302). Povestea lui Aristeas ar fi putut cu greu să-l convingă pe contemporanul său cel mai apropiat, nepotul lui Ben Şira; dar stăruinţa lui în a afirma autoritatea traducerii Legii sugerează că în vremea aceea ea era traducerea oficială folosită în sinagogile din Alexandria. Aristeas nu face nici o afirmaţie cu privire la traducerile celorlalte cărţi canonice, deşi pe vremea lui cele mai multe dintre ele fuseseră traduse, sau erau în curs de traducere. Cu privire la originea exactă şi scopul imediat al acestor traduceri nu ştim practic nimic. Au fost acestea produse academice scrise în cursul studiilor făcute de istorici şi teologi? Sau au fost făcute în principal pentru a servi ca traduceri în sinagogi? Unii se poate să fi avut în gând acest ultim scop, dar alte traduceri, cum este cea a Proverbelor sau 1 Împăraţi, chiar şi în greaca veche, sună adesea mai mult ca un midraş decât ca un targum grec. Succesiunea specifică a evenimentelor şi reorganizarea conţinutului cărţii pentru a fi în armonie cu acea succesiune, se poate să-şi aibă originea în discuţiile desfăşurate la şcoli cum a fost cea condusă de cronograful evreu din Alexandria, Demetrius (la începutul sec. al 2-lea î.Cr.).

Este aproape inutil să spunem că nici măcar evreii din Alexandria nu ar fi considerat ca inspirate cărţile necanonice. De exemplu 2 Macabei, o carte care afirmă că nu este inspirată, a fost compusă direct în greacă şi s-a adresat evreilor din Palestina ca să-i înduplece pe fraţii lor din Alexandria să respecte anumite sărbători introduse recent în Palestina în legătură cu victoriile Macabeilor. În ciuda faptului că nu aveau nici o autoritate biblică, 1 Macabei, tot astfel, a fost tradusă în gr. pentru a-i impresiona pe evreii de limbă greacă cu devotamentul Hasmoneilor faţă de Templu şi faţă de Lege. Dar cartea recunoaşte de asemenea că în anumite probleme nu a putut decide ce să facă, întrucât Scriptura nu a dat nici o indicaţie clară şi ei nu au avut nici un profet inspirat în mijlocul lor ca să-i călăuzească.

Încă în sec. al 2-lea î.Cr. evreii din Palestina au ajuns să fie interesaţi de traducerile gr. ale VT. Se pare că Eupolemus, prietenul macabeilor, a folosit în istoria sa traducerea greacă a cărţii Cronicilor. În cele două secole care au urmat se pare că atât evreii din Palestina, cât şi cei din Alexandria, au făcut un efort serios de revizuire a traducerilor gr. pentru a le aduce în concordanţă mai bună cu textul ebr., ceea ce arată, de fapt, unde considerau evreii că rezidă autoritatea supremă. Când creştinii au început mai târziu să folosească traducerile în controversele lor cu evreii, aceştia – fiind nemulţumiţi deja de traduceri – le-au abandonat şi au produs versiuni proprii (vezi mai jos). În Talmud sunt întâlnite două atitudini fată de LXX: una favorabilă şi una ostilă. Probabil că acestea reflectă atitudinea veche şi, respectiv, mai recentă a iudaismului.

Scriitorii NT citează frecvent traduceri din LXX, în special în citatele formale. Dar nu citează în exclusivitate din LXX: când se potriveşte mai bine cu scopul lor ei citează alte versiuni. Pe vremea lor, în afară de aşa-numita traducere LXX a cărţii lui Daniel, exista o altă traducere, mai exactă (atribuită mai târziu în mod eronat lui Theodontion). Autorii NT citează mai frecvent din aceasta decât din prima. În secolele care au urmat, însă, unii părinţi ai Bisericii nu ştiau să citească în ebr. şi au ajuns să considere că traducerile LXX sunt la fel de inspirate ca şi originalele ebr. şi în caz de dezacord ei au preferat traducerea. În sprijinul acestei afirmaţii (şi spre marea supărare a lui Ieronim), ei au împodobit povestirile lui Aristeas şi Filon cu alte minuni şi le-au extins ca să includă nu numai Legea ci şi celelalte cărţi canonice şi necanonice. În cele din urmă Ieronim a abandonat versiunile latine vechi ale LXX şi a făcut traduceri noi în latină a cărţilor canonice direct din ebr. Acestea sunt traducerile care formează astăzi Vulgata.

VI. Alte traduceri

  1. Acuila.Versiunea lui Acuila, produsă în anul 128 d.Cr. a fost extrem de literală: a fost menită să exprime în gr. detaliile limbii ebr. care erau importante pentru exegeza rabinică din vremea aceea. S-au păstrat numai fragmente (deşi unele sunt destul de întinse).
  1. Theodotion.Asociat în mod tradiţional cu Efesul Theodontion, indiferent cine a fost el, pare să fi produs către sfârşitul sec. al 2-lea d.Cr o versiune care a fost de fapt o simplă revizuire a unei versiuni sau revizuiri mai vechi, numită de obicei Ur-Theodontian. Totuşi, părerile diferă cu privire la acest Ur-Theodontian şi proporţiile lucrării sale. Unii cred că a provenit din Asia Mică şi că a tradus o mare parte a VT pe care evreii din Alexandria nu au tradus-o, dar pe care au preluat-o în cele din urmă de la el. Alţii cred că a fost un evreu din Palestina, Ionatan ben Uzziel, autorul recenziei kaige.
  1. Symmachus.Versiunea Symmachus, produsă către sfârşitul sec. al 2-lea d.Cr sau începutul sec. al 3-lea, se situează la cealaltă extremă faţă de versiunea Acuila, fiind în acelaşi timp idiomatică şi elegantă.

Cu privire la originea şi natura altor versiuni, cunoscute sub numele Quinta, Sexta şi Septima, se ştie prea puţin; de fapt, este incert dacă au fost versiuni independente sau simple revizuiri.

VII. Istoria textului

Traducerile LXX au fost traduse la rândul lor de către primii misionari creştini în latină, siriacă, coptă, armeniană, etiopiană, gotică, georgiană şi arabă. În plus, acestea au fost citate pe larg de părinţii Bisericii care vorbeau greceşte, iar versiunile latine au fost citate de cei care vorbeau latina. Aceste traduceri şi citate, împreună cu sutele de MS ale LXX, datând din sec. al 3-lea î.Cr. până la descoperirea tiparului, iar din aceste dovezi trebuie să încercăm să reconstituim istoria textului. În mod ideal, scopul primordial ar trebui să fie recuperarea textului folosit de traducătorii originali prin îndepărtarea tuturor schimbărilor introduse fie prin eroare, fie prin revizuire. În multe cărţi scopul acesta poate fi atins, în limite rezonabile. În unele cărţi, însă, istoria textului este excesiv de problematică şi ne îndoim că vom putea identifica originalul cu certitudine, deşi misiunea limitată şi necesară de a scoate la lumină textul aşa cum arăta în cursul istoriei ei ar putea fi posibilă.

VIII. Importanţa

Traducerile LXX sunt valoroase din patru motive importante: (1) ele sunt o mărturie despre influenţa elenismului asupra iudaismului, atât în Diaspora cât şi în Palestina; (2) ele au format o punte între vocabularul teologic al VT şi cel al NT; (3) ele au fost traducerile în care părinţii Bisericii au citit VT în secolele când au elaborat teologia lor sistematică; (4) ele sunt o dovadă importantă pentru reconstituirea istoriei textului VT ebraic. Nu încape îndoială că uneori traducătorii au avut în faţă un text ebraic superior TM; şi uneori NT (de ex. în Evrei 11:2) foloseşte LXX şi nu TM. În afară de aceasta, Sulurile de la Marea Moartă ne arată că dezacordurile dintre LXX şi TM sunt bazate cel mai adesea pe manuscrise ebraice care nu sunt de tipul TM. Pe de altă parte, faptul că unele MS ebr. antice sunt în acord cu LXX împotriva TM, nu înseamnă neapărat că MS reprezintă în mod automat originalul mai bun decât TM. Problema trebuie soluţionată prin canoanele obişnuite ale criticismului textual. În plus, când LXX este în dezacord cu TM şi nu s-a păstrat nici un manuscris ebr. care nu este un TM, folosirea LXX pentru reconstituirea originalului ebr. este extrem de dificilă. Este evident că în cărţile în care traducerea LXX este parafrazată, este aproape imposibil să avem certitudine cu privire la textul ebr. original. Dar chiar şi în cărţile în care traducătorii au urmat îndeaproape textul ebraic, este mai greu decât ne-am închipui să ştim cu certitudine ce text ebraic au folosit. Chiar şi unde un pasaj din TM nu are sens şi LXX oferă un sens care pare bun, aceasta nu înseamnă neapărat că traducătorii LXX au găsit sensul bun în manuscrisul ebraic folosit: asemenea cercetătorilor moderni, confruntaţi cu un text ebraic greu de înţeles, care trebuie să pună ceva în traducerile lor, se poate ca ei să fi făcut apel la speculaţii. În fine, când încercăm să traducem un cuvânt sau o expresie greacă în ebraică, de multe ori este posibil să găsim mai multe posibilităţi. Aceasta nu înseamnă că nu ar trebui să facem apel deloc la dovezile din LXX; dar trebuie să le folosim cu multă grijă. Domenii problematice sunt în textul cărţii lui Iov în greaca veche (cu o şesime mai scurt decât TM) şi în textul cărţii lui Ieremia (cu o optime mai scurt decât în TM şi cu o ordine diferită a conţinutului, găsind oarecare sprijin în manuscrisul ebraic 4Q Jer.b de la Qumran) şi în ultimele şase capitole din Exodul şi în părţi din Samuel-Împăraţi. Mai sunt necesare multe cercetări până la posibilitatea înţelegerii şi interpretării corecte a dovezilor din LXX: dar până atunci, este greşit să se introducă în traducerile noi speculaţii discutabile bazate pe LXX.

BIBLIOGRAFIE  Jellicoe,The Septuagint and modern Study, 1968; S. P. Brock ş.a.,A Classified Bibliography of the Septuagint, 1973; Bulletins of the International Organization for Septuagint and Cognate Studies 1-, 1968-; P. Walters, The Text of the Septuagint, 1973; R. A. Kraft (ed.), Proceedings of IOSCS Symposium on Samuel-Kings, 1972; E. Tov, The LXX translation of Jeremiah and Baruch, 1975; J. W. Wevers, Text History of the Greek Genesis, 1974; D. W. Gooding, Relics of ancient exegesis, 1975; idem, TynB 26, 1975, p. 113-132; L. C. Allen, The Greek Chronicles, 1974; J. G. Janzen,Studies in the text of Jeremiah, 1973. D.W.G

3). VERSIUNEA SIRIACĂ

Potrivit LXX, cea mai veche şi cea mai importantă traducere a Scripturilor ebr. este Versiunea siriacă. Această traducere, folosită de biserica siriacă, a fost descrisă începând din sec. al 9-lea ca şi Peshitta (sir. psitta) sau traducerea „simplă”.

I. Originea

Nu au fost descoperite informaţii directe cu privire la autorul sau data acestei versiuni şi pe vremea lui Theodore de Mopsuestia (decedat în 428) detaliile cu privire la provenienţa ei erau necunoscute.

Dovezile interne, însă, indică originea probabilă. Au fost observate afinităţi lingvistice între Targumul palestinian aramaic şi traducerea siriacă a Pentateuhului, în timp ce siriaca (numele dat de obicei aramaicii creştine) este o limbă aramaică din E şi o explicaţie a acestui fenomen oferită de P. Kahle aruncă oarecare lumină asupra originii posibile a versiunii.

Aceste urme lingvistice din aramaică de V, într-o versiune care este în dialectul aramaic de E, indică o oarecare familiaritate cu un Targum Palestinian al Pentateuhului. În mod asemănător, A. Baumstark a arătat existenţa unui acord între textul Peshitta pentru Geneza 29:17 şi textul Genizah precum şi Targumul palestinian, în opoziţie cu Targumul Onkelos şi Pseudo-Jonathan („Neue orientalische Probleme biblischer Textgeschichte”, ZDMG 14, 1935, p. 89-118). Aceste fapte sugerează că Pentateuhul Peshitta provine din districtul aramaic de E care a avut unele relaţii cu Ierusalimul.

Casa domnitoare din Adiabene a fost convertită la iudaism prin anul 40 d.Cr. Iudaismul s-a răspândit în poporul din Adiabene şi ei au avut nevoie de Scripturile ebraice într-o limbă pe care să o poată înţelege, adică în siriacă, şi de aceea este probabil că unele părţi ale VT siriac, începând cu Pentateuhul, au fost introduse în acest regat pe la jumătatea secolului 1. Targumul palestinian compus în dialectul aramaic de V din Iudea era folosit în mod obişnuit în Palestina pe vremea aceea şi trebuie să presupunem că acesta a fost tradus în dialectul aramaic vorbit în Adiabene.

Totuşi, aceasta nu este o soluţie completă, întrucât Baumstark a arătat că textul original al versiunii siriace este mai vechi decât Targumul palestinian. Targumul palestinian conţine explicaţii haggadice care în general nu sunt întâlnite în Biblia siriacă. Pe de altă parte, cel mai vechi fragment din acest Targum care conţine părţi din Exod 21 şi 22 nu conţine nici o explicaţie haggadică, în timp ce versiunea siriacă a textului din Exod 22:4-5 urmează interpretarea evreiască obişnuită. Prin urmare, se poate presupune că acest fragment reprezintă un tip mai vechi de Targum decât cele care par să fi fost trimise la Adiabene.

MS Pentateuhului Peshitta indică existenţa a două recenzii foarte vechi, una fiind o traducere mai literala a textului ebr. iar cealaltă fiind o redare mai apropiată de Targumul palestinian, aşa cum s-a descris mai sus. Mulţi cercetători cred că traducerea literală este cea mai veche, întrucât părinţii bisericii siriace dovedesc mai multă familiariate cu un text care urma mai îndeaproape textul ebraic decât cu textul folosit în mod obişnuit în sec. al 6-lea, de ex. W. E. Barnes, JTS 15, 1914, p. 38. Totuşi, împotriva acestei teorii vine faptul că Aphraates şi Ephrem nu au citat întotdeauna traducerea „literală”.

S-ar părea că traducerea literală făcută de teologi evrei pentru comunitatea evreiască a fost preluată de biserica siriacă au fost făcute îmbunătăţiri de stil şi acest text a fost acceptat ca standard prin sec. al 5-lea d.Cr. Biserica siriacă a prins rădăcini în districtul Arbela, capitala regatului Adiabene, înainte de sfârşitul sec. 1, iar în cursul secolului al 2-lea Edessa, la E de valea superioară a Eufratului, a fost centrul creştinismului mesopotamian.

Când credinţa creştina a fost declarată religie oficială a Imperiului Roman la începutul secolului al 4-lea, au fost produse codicele LXX, iar B. J. Roberts scrie (The Old Testament Text and Versions, 1951, p. 222): „Este logic să presupunem că un lucru asemănător s-a petrecut cu versiunea Peshitta”. Se crede că a fost făcută o încercare de a revizui versiunea siriacă, pentru a o aduce în armonie cu LXX. Aceasta a avut loc la scurtă vreme după ce NT Peshitta a fost revizuit, dar este evident că recenzia nu a fost făcută în acelaşi fel pentru toate cărţile sacre. Astfel, Psaltirea şi cărţile profetice, datorită importanţei lor relativ mai mari pentru NT, au fost corelate cu mai multă grijă cu versiunea greacă. Iov şi Proverbele, pe de altă parte, au rămas aproape intacte şi acelaşi lucru se poate spune că este adevărat, într-o măsură mai mică, despre Geneza.

O teorie alternativă despre originea versiunii Peshitta este propusă de R. H. Pfeiffer (IOT, 1941, p. 120), care îl citează pe F. Buhl (Kanon und Text des Alten Testaments, 1890, p. 187), susţinând că „Peshitta îşi datorează originea eforturilor creştinilor: în parte au fost folosite traduceri individuale mai vechi, cealaltă parte fiind încredinţată spre traducere unor evrei creştini”. O asemenea teorie este posibilă, întrucât creştinii siriaci aveau între ei mulţi evrei care proveneau dintr-o adunare iniţial evreiască.

Cu privire la influenţa LXX asupra versiunii Peshitta, poate fi citată de asemenea concluzia lui W. E. Barnes (JTS 2, 1901, p. 197): „Influenţa Septuagintei este în cea mai mare parte sporadică, afectând traducerea unui cuvânt ici şi colo. Traducătorii siriaci trebuie să fi ştiut că ei cunoşteau ebraica mult mai bine decât cei care au tradus Septuaginta, şi totuşi din când în când accentul grec s-a făcut simţit. Scribii siriaci, dimpotrivă, nu cunoşteau ebraica şi au introdus cu uşurinţă elemente găsite în versiunea greacă sau recomandate de un Părinte grec. Aşa se face că Pehitta, în versiunile mai târzii, conţine mai multe elemente din Septuaginta decât în formele ei mai timpurii. În stadiul actual al cercetărilor mele, mi se pare că numai în Psaltire pot fi întâlnite influenţe greceşti generale care aduc o caracteristică nouă. Această caracteristică este o formă de antropomorfism pe care traducătorii siriaci ai Pentateuhului nu l-au folosit.”

II. Limbajul şi traducerea

O examinare a caracterului traducerii siriace în diferite cărţi ale VT arată că nu există uniformitate a traducerii diferitelor cărţi şi aceasta implică o diversitate de autori. Cu privire la traducerea Peshitta a cărţii lui Samuel S. R. Driver a scris (Notes on the Hebrew Text and the Topography of the Books of Samuel, 1913, p. lxxi): Textul ebraic presupus de către Peshitta deviază mai puţin de la textul masoretic decât traducerea care stă la baza LXX, deşi nu se apropie atât de mult ca şi acela pe care sunt bazate Targumurile. Este demn de remarcat că uneori sunt întâlnite pasaje în care Peshitta este de acord cu textul lui Lucian, unde amândouă deviază de la textul masoretic. În traducerea cărţilor lui Samuel elementul evreiesc la care am făcut aluzie mai sus nu este atât de pronunţat ca şi în traducerea Pentateuhului; totuşi, acest element este prezent şi poate fi urmărit în anumite expresii caracteristice, care ar fi cu greu întâlnite în afara sferei de influenţă evreiască…”

Cu privire la caracterul traducerilor în alte cărţi, putem cita afirmaţia lui B, J. Roberts (The Old Testament Text and Versions, 1951, p. 221 ş.urm.): „Cartea Psalmilor, de exemplu, este o traducere liberă care arată o influenţă considerabilă a Septuagintei; Proverbele şi Ezechiel se aseamănă îndeaproape cu Targumurile. Isaia şi prorocii mici, în cea mai mare măsură, sunt traduse de asemenea liber. Cartea lui Iov, deşi este o traducere lipsită de originalitate, este parţial neinteligibilă, în parte datorită unei alterări a textului şi în parte datorită influenţei altor traduceri. Cântarea Cântărilor este o traducere literală, Rut este o parafrazare. Cartea Cronicilor, mai mult decât orice altă carte, este parafrazată, conţinând elemente midraşice şi prezentând multe dintre caracteristicile unui Targum. Această carte nu a făcut parte la început din Canonul siriac şi se speculează că versiunea siriacă a fost compusă de evreii din Edessa în sec. al 3-lea d.Cr. Tendinţele creştine, emanând probabil dintr-o reeditare creştină timpurie, trebuie observate în traducerea multor pasaje, între care un loc proeminent îl ocupă Geneza 47:31; Isaia 9:5; 53:8; 57:15; Ieremia 31:31; Osea 13:14; Zaharia 12:10. Este evident că antetul multor Psalmi este de origine creştină, deşi în unele locuri redă o tradiţie evreiască. Totuşi, nu se poate stabili măsura în care acest lucru se datorează activităţii editoriale de mai târziu”.

III. Istoria ulterioară a textului Peshitta

O schismă în biserica siriacă la sfârşitul primului sfert al sec. al 5-lea a avut ca rezultat retragerea în E a lui Nestorius şi a urmaşilor săi. Nestorius a fost expulzat din episcopia Constantinopolului în 431 şi a luat cu sine Biblia Peshitta. După distrugerea şcolii lor din Edessa în 489, nestorienii au fugit în Persia şi au înfiinţat o şcoală nouă la Nisibis. Cele două ramuri ale bisericii şi-au păstrat propriile texte ale Bibliei, şi din vremea lui Bar-Hebraeus în secolul al 13-lea au apărut alte traduceri având un caracter distinctiv răsăritean sau apusean. Textele răsăritene, nestoriene, au trecut prin mai puţine revizuiri bazate pe versiuni ebr. sau gr. datorită poziţiei mai izolate a acestei biserici.

IV. Alte traduceri

Alte traduceri siriace au fost făcute la o dată mai timpurie, dar nu s-au păstrat dovezi în MS complete. Există fragmente ale unei traduceri creştine siriace palestiniene (Ierusalim), o versiune a VT şi NT datând din sec. al 4-lea până în al 6-lea. Această traducere a fost făcută din LXX şi a fost destinată pentru închinarea religioasă a bisericii Melchite (siriacă palestiniană). Este scrisă cu caractere siriace şi limba folosită este aramaica palestiniană.

Philoxenus din Mabbug a autorizat traducerea întregii Biblii din greacă (cca. 508 d.Cr.); din aceasta s-au păstrat numai câteva fragmente, conţinând porţiuni din NT şi din Psaltire. Baumstark susţine că fragmentele care s-au păstrat se limitează la fragmentele bazate pe o recenzie lucianică a textului lui Isaia. Acestea provin de la începutul sec. al 6-lea.

O altă versiune siriacă a VT a fost făcută de Paul, Episcopul de Telia din Mesopotamia, între 617 şi 618. Aceasta urmează textul grec şi păstrează semnele hexaplarice în adnotările marginale. Sunt redate citate din Acuila, Symmachus şi Theodotion. Întrucât aceasta este cu adevărat o versiune siriacă a coloanei LXX din Haxapla lui Origen, ea este cunoscută ca versiunea siro-hexaplarică şi este o mărturie importantă pentru textul hexaplaric al LXX.

V. Manuscrisele şi ediţiile Peshitta

Cel mai vechi MS biblic datat, cunoscut până în prezent, MS Add 11425 de la Muzeul Britanic, datat în 464 î.Cr., conţine Pentateuhul cu excepţia cărţii Levitic (MS „D”). Alte MS ale cărţilor Isaia şi Psalmii datează dinainte de sec. al 6-lea d.Cr. Codicele siriac de V, numit Ambrosianus, din Milan datat în sec. al 6-lea sau al 7-lea, a fost publicat sub formă de fotocopii de către A. M. Ceriani (Translatio Syra Pescitto Veteris Testamenti, 1867). Acesta cuprinde întregul VT şi este apropiat de TM.

Scrierile părinţilor Bisericii siriace, de ex. Ephrem Syrus (decedat în 373 d.Cr.) şi Aphraat (scrisori datate în 337-345), conţin citate din VT, dând citate textuale la o dată timpurie. Comentariile lui Philoxenus, Episcopul de Mabbug între 485-519, dă citate iacobite. Cea mai valoroasă autoritate cu privire la acest text este ’Ausar Raze de Bar-Hebraeus, compusă în 1278.

Ediţia princeps a textului Peshitta a fost pregătită de un maronit, Gabriel Sionita, pentru a fi inclusă în Polyglotul din Paris, în 1645. El a folosit ca sursă principală MS Codex Syriaque b din Biblioteca Naţională din Paris. Acesta este un manuscris eratic din secolul al 17-lea.

Textul Peshitta din ediţia Polyglot a lui Brian Walton din 1657 este aceeaşi cu cea din Polyglotul de la Paris; Vetus Testamentum Syriace, 1823, al lui S. Lee este în esenţă o retipărire a textelor Polyglot de la Paris şi ediţia Walton, deşi Lee a avut acces la Codex B (Biblia Buchanan, sec. al 12-lea) şi la trei manuscrise, p, u şi e în siriacă de V din secolul al 17-lea.

Ediţia Urmia a fost publicată în 1852 şi în multe locuri urmează pasaje din manuscrisele nestoriene. În 1887-91 călugării dominicani de la Mosul au publicat atât VT cât şi NT, bazându-se de asemenea pe o tradiţie siriacă din E.

O ediţie critică a versiunii siriace este în curs de pregătire de către Comisia Peshitta de la Organizaţia Internaţională pentru Studiul VT.

4). VERSIUNI ARAMAICE

I. Textul aramaic al Vechiului Testament

Vezi *LIMBAJUL VT, II.

II. Limba aramaică în Noul Testament

Din vremea Exilului limba aramaică s-a răspândit ca limbă autohtonă din Palestina şi a fost limba vorbită curent în vremea NT, probabil chiar mai mult decât greaca, introdusă pe vremea cuceririlor lui Alexandru cel Mare.

În trei ocazii evangheliile redau cuvintele lui Cristos în aramaică: Marcu 5:41 – *Talita cumi; Marcu 7:34 – efata, reprezentând o formă dialectală a cuvântului ‘itpattah; şi strigătul lui Isus de pe cruce, Marcu 15:34 – *Eloi, Eloi, lama sabactani? (cf. Matei 27:46). Când Isus S-a rugat în grădina Ghetsimani, El S-a adresat lui Dumnezeu Tatăl numindu-L ’Abba’, (trad. Cornilescu , Ava” n.ed.) cuvântul aramaic pentru „tată”.

În Romani 8:15 şi Galateni 4:6 Pavel foloseşte de asemenea forma ’Abba, Tată, ca o expresie a relaţiei apropiate existente, dovedită prin faptul că Dumnezeu a trimis Duhul Fiului Său în inima credincioşilor în Cristos atunci când se roagă, ’Abba, Tată. O altă expresie aramaica folosită frecvent în bisericile primare, *Maranata (marana ta’), „Domnul nostru, vino!”, expresie redată de Pavel în 1 Corinteni 16:22. Alte cuvinte aramaice folosite în NT sunt *Acheldama („ogorul sângelui”, Faptele Apostolilor 1:19) şi câteva nume de locuri şi de persoane.

Faptele Apostolilor 26:14 menţionează că Pavel L-a auzit pe Cristosul înviat vorbindu-i în „limba evreilor”, prin care trebuie fără îndoială să înţelegem limba aramaică (vezi F. F. Bruce,The Book of Acts, 1954, p. 491, n. 18), la fel ca şi în Faptele Apostolilor 22:2. Vezi de asemenea *LIMBAJUL NT.

5). ALTE VERSIUNI

Dintre traducerile VT versiunea coptă este bazată pe LXX. Probabil că a fost făcută în sec. al 3-lea d.Cr. Există alte două versiuni: una în limba bohairică, dialectul din Egiptul de Jos; cealaltă, mai veche, în limba sahidică, dialectul din Teba.

Limba etiopiană pare să fi fost făcută după LXX şi este prea târzie pentru a fi de vreo importanţă reală.

Cea mai bună traducere arabă este aceea a lui Saadia ha-Gaon (892-942). Ar fi surprinzător dacă aceasta ar fi prima traducere într-o limbă atât de importantă cum este limba arabă. O referire midraşică la o traducere arabă a Torei se poate să fi fost determinată de o traducere existentă. Traducerile arabe cunoscute de noi sunt prea târzii pentru a oferi material pentru critica de text a VT.

BIBLIOGRAFIE F. Bruce,The Books and the Parchments, 1963, p. 54 ş.urm., 191 ş.urm. şi bibliografia la p. 268 ş.urm.; P. Kahle,The Cairo Geniza, 1947, p. 129 ş.urm., 179-197; R. H. Pfeiffer, IOT, 1941, p. 120 ş.urm.; B. J. Roberts, The Old Testament Text and Versions, 1951, p. 214-228 şi bibliografia la p. 309 ş.urm., în Ancient and English Versions of the Bible (ed. H. Wheeler Robinson), 1940; E. R. Rowlands, „The Targum and the Peshitta Versions of the Book of Isaiah”, VT 9, 1959, p. 178 ş.urm.; H. H. Rowley (ed.), OTMS, p. 257 ş.urm.; E. Würthwein, The Text of the Old Testament, 1957, p. 59 ş.urm. şi bibliografia la p. 172; M. Black, An Aramaic Approach to the Gospels and Acts 3, 1967; G. H. Dalman, The Words of Jesus, 1902; idem, Jesus-Jeshua, 1929; C. C. Torrey,Documents of the Primitive Church, 1941; G. M. Lamsa (tr.), The Holy Bible from Ancient Eastern Manuscripts, 1957. R.A.H.G.

6). NOUL TESTAMENT

Noul Testament a fost transmis în contextul numeroaselor pericole înfruntate de orice scriere din antichitate. Greşelile cărturarului şi corecturile redactorului şi-au lăsat amprenta asupra tuturor surselor din care obţinem cunoştinţele noastre despre text (sau despre formularea textului). Înainte de a putea stabili cu certitudine care a fost textul original, trebuie să studiem materialul abundent prin metodele mai multor discipline, adică, (1) Codicologie – studiul documentelor antice şi al relaţiilor dintre ele, care este strâns asociată cu paleografia, ştiinţa scrierii antice. În unele cazuri pot fi stabiliţi arbori genealogici: pot fi discernute fazele transmiterii (cu sau fără precizia unui arbore genealogic) şi – în condiţii ideale – stabilirea textului arhetipic. (2) Critica raţională – metoda alegerii bine documentate între variante ale documentelor sau între arhetipurile lor atunci când acestea se deosebesc în mod neechivoc şi diferenţele nu pot fi explicate ca erori simple. (3) Alterări speculative pot fi introduse ca explicaţii atunci când rămân dificultăţi imposibil de soluţionat. În ceea ce priveşte textul NT, trebuie să se efectueze încă o serie de studii cu privire la documentele singulare şi la relaţiile dintre ele, deşi s-a lucrat mult în acest domeniu: în deceniile recente s-a pus accent pe critica raţională ca modalitate de descoperire a textului original.

Sursele gr. sunt numeroase. Lista standard de manuscrise gr. ale NT începută de C. R. Gregory (Die griechischen Hss. des NTs, 1908, retipărită în 1973), este înlocuită de K. Aland,Kurzgefasste Liste der griechischen Hss. des N.T., 1963; Materialien z. nt. Hand-schriftkunde, 1, 1969, p. 1-53; Bericht der Stiftung z. Foerderung de rnt. Textforschung, 1972-4; idem, 1975-6. În această listă apar în prezent 88 de papirusuri, 274 de manuscrise unciale, 2.795 de manuscrise minuscule şi 2.209 manuscrise lecţionare. Avem într-adevăr o abundenţă deosebită de materiale. În plus, în afară de sursele în gr. originală, se poate face apel la traducerile antice (numite de obicei „versiuni”) în limbile antichităţii creştine precum şi la citatele din Scripturi date de scriitorii creştini. Amândouă aceste categorii de surse se dovedesc a fi cele mai importante dovezi pentru stabilirea textului şi a istoriei sale.

I. Manuscrise

Sursa noastră principală o constituie manuscrisele gr. care sunt găsite pe mai multe tipuri de materiale. Primul dintre acestea este papirusul; acesta este un material durabil pentru scris, confecţionat din trestie. A fost folosit în toată lumea antică, dar s-a păstrat mai ales în nisipurile din Egipt. Din lista de 88 de papirusuri ale NT (indicate în lista Gregory-von Dobschutz-Aland cu litera „p” în stil gotic, urmată de un număr), cele mai importante sunt următoarele:

(i) Manuscrise ale evangheliilor. P45 (Papirusul Chester Beatty al evangheliilor, Dublin), cca. 250 d.Cr., conţine o mare parte a Evangheliei după Luca şi Marcu, ceva mai puţin din Matei şi Ioan; P52 (John Rylands University Library, Manchester), cca. 100-150 d.Cr., este cel mai vechi fragment din NT; P66 (Papirusul Bodmer II, Geneva), cca. 200 d.Cr., conţine Evanghelia după Ioan, cu oarecari lipsuri în cap. 14-21; P75 (Papirusul Bodmer XIV-XV), sec. al 2-lea, conţine Luca 3-14; Ioan 1-15.

(ii) Manuscrise ale Faptelor Apostolilor. P38 (Papirusul Michigan 1571, Ann Arbor), datat de unii în sec. al 3-lea, de alţii în sec. al 4-lea, conţine Faptele Apostolilor 18:27-19:6; 19:12-16; P45 (Chester Beatty, ca şi mai sus, conţine părţi din Faptele Apostolilor 5:30-17:17; P48 (Florence), din secolul al 3-lea, o singură pagină care conţine Faptele Apostolilor 23:11-29.

(iii) Manuscrise ale Epistolelor lui Pavel. P46 (Papirusul Chester Beatty cu Epistolele, Dublin), cca. 250 d.Cr. conţine părţi considerabile din Romani, Evrei, 1 şi 2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1 Tesaloniceni, în această ordine.

(iv) Manuscrise ale Epistolelor generale. P72 (Papirusul Bodmer VII-VIII), sec. al 3-lea sau al 4-lea, conţine Iuda, 1 Petru, 2 Petru (amestecate cu scrieri apocrife şi hagiografice, şi Psalmul 33, 34).

(iv) Manuscrise ale Apocalipsei. P47 (Papirusul Chester Beatty referitor la Apocalipsa, Dublin), conţine Apocalipsa 9:10-17:2.

Toate aceste papirusuri aduc contribuţii semnificative la cunoştinţele noastre despre text. Ar trebui să remarcăm, în mod deosebit, că lucrul care le conferă importanţă acestor manuscrise este vârsta lor şi nu materialul conţinut sau locul de origine. Un papirus târziu nu trebuie în mod necesar să aibă o importanţă mare.

Al doilea tip de material pe care au fost scrise manuscrisele gr. este pergamentul. Pergamentul consta din piei de oi sau capre, uscate şi curăţate cu piatră ponce; el era un material de scris durabil şi rezistent în orice climat. A fost folosit din antichitate până către sfârşitul Evului Mediu, când a început să fie înlocuit cu hârtia. La început cartea în manuscris a fost sub formă de sul, dar s-au păstrat puţine scrieri creştine sub această formă. Cărţile creştine aveau de obicei forma unui codice, adică, o carte legată şi paginată ca şi cărţile noastre. (*SCRIERE, IV.). S-au păstrat numeroase codice de pergament (şi papirusurile pot fi folosite în codice) şi unele sunt lucrări de o deosebită frumuseţe. Unele au fost chiar ediţii „de lux”, colorate cu purpuriu şi scrise cu cerneală aurie sau argintie. În anumite perioade, însă, pergamentul a devenit o raritate şi manuscrise vechi au fost şterse şi refolosite. Asemenea manuscrise refolosite sunt numite palimpsesturi: pentru cercetările actuale sunt mai importante adesea textele care fuseseră şterse şi în cazul acesta sunt folosite substanţe chimice, tehnici fotografice sau alte tehnici moderne pentru a ajuta descifrarea.

Manuscrisele de pergament ale NT (împreună cu manuscrisele de hârtie relativ puţine din sec. al 15-lea şi al 16-lea) sunt împărţite în trei categorii. Prima demarcaţie principală este aceea dintre manuscrisele care conţin texte continue şi cele aranjate ca lecturi pentru servicii zilnice şi sărbători bisericeşti. Acestea din urmă sunt numite lecţionare sau evangelistoria; ele sunt indicate în lista Gregory-von Dodschutz-Aland sub litera „l” urmată de un numeral (un „l” separat indică un lecţionar din Evanghelie; „la” indică un lecţionar din epistole iar un „l+a” indică un lecţionar care conţine texte atât din Evanghelie cât şi din epistole). Acest grup de manuscrise au fost studiate mai puţin într-un mod sistematic: seria Studies in the Lectionary Text of the Greek New Testament (1933-1966) şi R. E. Cocroft (Studies and Documents 32, 1968) au redresat în mare măsură echilibrul. Primul grup de manuscrise mai este împărţit în două subgrupuri care se deosebesc prin stilul de scris folosit şi sunt aproximativ consecutive în timp. Grupul mai vechi este acela al MS Unciale, adică, scrise cu majuscule; grupul relativ mai recent este cel al MS Minuscule sau Cursive, adică, scrise cu forma stilizată a literelor mici, formă perfecţionată de cărturarii din sec. al 10-lea şi popularizată probabil de la mănăstirea Stoudios.

La fel ca şi în cazul papirusurilor ar trebui remarcat că MS Unciale nu sunt ipso facto texte mai bune sau mai reprezentative ale NT decât MS Minuscule. Unele din MS Unciale mai vechi ocupă pe bună dreptate un loc de frunte în sistemul critic; unele MS mai târzii sunt aproape lipsite de valoare. Tot aşa, MS Minuscule, deşi mai târzii, se pot dovedi a fi copii fidele ale unor MS. mai vechi; asemenea MS au o importanţă la fel de mare ca şi cele Unciale.

Manuscrisele Unciale sunt indicate în lista Gregory-von Dobschutz-Aland prin litere mari din alfabetul latin şi grec sau printr-un numeral precedat de un zero. Dintre MS Unciale un loc important îl au următoarele: (1) Codex Sinaiticus (N sau 01), un manuscris al VT şi NT datând din sec. al 4-lea; în afară de textul în sine conţine o serie de corecturi făcute în sec. al 6-lea care probabil pot fi asociate cu lucrarea critică a lui Pamphilus din Cezarea. (2) Codex Vaticanus (B sau 03), un manuscris cu un conţinut similar, dar căruia îi lipseşte ultima parte a NT, de la Evrei 9:14 până la sfârşitul Apocalipsa. Amândouă aceste MS probabil că sunt de origine egipteană. (3) Codex Alexandrinus (A sau 02), un manuscris din sec. al 5-lea care conţine VT şi NT, provenind probabil din Constantinopol. (4) Codex Ephraemi Rescriptus (C sau 04), un manuscris palimpsest din sec. al 5-lea, conţinând VT şi NT, dar refolosit în sec. al 13-lea pentru lucrările lui Ephraem Sirianul, în traducere greacă. (5) Codex Bezae (Cantabrigiensis) (D sau 05), datând din secolul al 4-lea sau al 5-lea, de provenienţă necunoscută – sugestii, din Galia până la Ierusalim prezintă textul grec pe pagina stângă şi textul latin pe pagina dreaptă şi conţine un text incomplet al evangheliilor şi Faptelor Apostolilor, cu câteva versete din 1 Ioan (6) Codex Washingtonianus (Freer Codex) (W sau 032), un manuscris datând probabil din secolul al 4-lea, conţinând evangheliile a căror scriere (caligrafie) diferă considerabil de la un loc la altul. (7) Codex Koridethianus (O sau 038), care este imposibil de datat, întrucât se pare că a fost scris de un cărturar neobişnuit cu limba greacă, probabil un georgian; manuscrisul copiat de el se pare că a fost un MS Uncial târziu din sec. al 10-lea. (8) Codex Laudianus (Ea sau 08), un manuscris greco-latin al Faptelor Apostolilor, datând din sec. al 6-lea sau al 7-lea. (9, 10, 11) Codicele Claromontus, Boernerianus, Augiensis (Dpaul sau 06; Gpaul sau 012; Fpaul sau 010), un grup de MS greco-latine, primul din sec. al 6-lea, ultimele două din sec. al 9-lea, conţinând Epistolele lui Pavel. (12) Codex Euthalianus (Hpaul sau 015), un manuscris fragmentar şi împrăştiat din secolul al 6-lea, conţinând Epistolele lui Pavel legate împreună, potrivit unui colofon (adică, o notă anexă), cu un manuscris în biblioteca lui Pamphilus din Cezarea.

Aceste manuscrise folosesc diferite scrieri existente în secolul al 4-lea; în jurul acestora s-a concentrat controversa în ultimii 100 de ani şi critica textelor s-a bazat pe aceste manuscrise. Lucrul acesta este justificat ca cercetare exploratorie, dar, aşa cum au arătat descoperirile mai recente, complexitatea datelor este mai mare decât ar sugera acest procedeu.

Cercetători cum sunt Lake, Ferrar, Bousset, Rendel, Harris, von Soden, Valentine-Richards şi mulţi alţii au arătat foarte clar că o bună parte a MS Minuscule din toate epocile conţin într-o măsură mai mare sau mai mică texte antice importante sau fragmente din asemenea texte: prin urmare, este aproape imposibil să indicăm toate MS Minuscule importante. Următoarele observaţii ne permit să ne facem o idee despre semnificaţia acestui material. Două manuscrise purtând numerele 33 şi 579 în lista lui Gregory sunt foarte apropiate de textul B; 579 a fost descris chiar ca o prezentare a textului mai veche decât B. Textul O, necunoscut în MS Unciale în afară de unele părţi din V, este găsit de asemenea în 565, 700 şi în altele; întrucât un asemenea text a fost cunoscut de Origen, aceste manuscrise au o importanţă foarte mare. Texte foarte apropiate de acestea sunt găsite în familii de manuscrise, cunoscute ca familia 1 şi familia 13 şi în MS 21, 22 şi 28. În Faptele Apostolilor, unele dintre particularităţile MS D şi E sunt atestate de diferite manuscrise minuscule, dintre care se remarcă 383, 614 şi 2147. În Epistolele lui Pavel dovezile din MS Minuscule au fost triate cu mare grijă, cu excepţia lucrării nesatisfăcătoare a lui von Soden. Totuşi, 1739 a atras numeroase studii şi MS înrudite 6, 424, 1908 şi MS Unciale târzii plasate în mod eronat ca Mpaul, atestă un text de vechime egală şi de importanţă comparabilă cu P46 şi N. Pentru Apocalipsa, MS 2344 este înrudit cu A şi C, cele mai bune mărturii pentru textul original al acelei cărţi.

II. Versiuni

Pe la jumătatea sec. al 3-lea cel puţin părţi din NT au fost traduse din originalul grec în trei dintre limbile lumii antice: latină, siriacă şi coptă. După aceea aceste versiuni au fost revizuite şi extinse: la rândul lor ele au devenit baza pentru alte traduceri. Mai ales în Orient, traducerea Bibliei a devenit o parte integrantă a lucrării misionare a creştinilor de limbă greacă şi siriacă. Pe măsură ce s-au dezvoltat bisericile şi a înflorit teologia, versiunile au fost revizuite pe baza textului grec care predomina în acea perioadă. Prin urmare, atât pe baza antichităţii lor cât şi pe baza contactelor cu limba greacă în diferite momente ale istoriei, versiunile păstrează mult material important pentru critica de text.

Din această schiţă este clar că fiecare versiune are o istorie a sa. Prin urmare, este nevoie de critica textuală internă a oricărei versiuni mai înainte de a putea fi folosită pentru stabilirea textului grec şi aproape în nici un caz nu putem vorbi despre „versiunea cutare sau cutare”, ci trebuie să vorbim despre MS cutare sau despre o anumită formă sau un anumit stadiu al versiunii în discuţie. Lucrul acesta pe care l-am observat deja la versiunile latine şi siriace ar trebui să devină o regulă generală.

În urmărirea istoriei interne a unei versiuni avem avantajul fenomenului de „redare” care ne ajută, fenomen care nu este întâlnit când avem de-a face cu textul grec. În greacă tipurile textului pot fi distinse numai pe baza variantelor: în orice versiune, chiar şi aceeaşi variantă poate fi redată diferit în anumite MS. Dacă aşa stau lucrurile, pot fi urmărite diferite stadii în cadrul evoluţiei versiunii.

Totuşi, vom întâmpina dificultăţi când vom folosi o versiune oarecare pentru a face analiza critică a textului grec. Aceste dificultăţi apar datorită faptului că nici o limbă nu poate reproduce o altă limbă cu exactitate absolută. Lucrurile stau aşa chiar şi în cazul limbilor înrudite cu greaca, cum sunt latina sau armeana; este şi mai adevărat cu privire la limbi de alt tip lingvistic cum sunt limbile coptă şi georgiană. Particule esenţiale pentru una dintre limbi nu au echivalent sau nu sunt necesare în cealaltă; verbele nu au conjugări echivalente; nuanţele şi idiomurile sunt pierdute. Uneori un traducător pedant maltratează propria sa limbă pentru a face o redare literală a textului grec; în asemenea cazuri putem avea un raport aproape ad-litteram al modelului grec. Dar în versiunile cele mai vechi nu întâlnim pedanteria şi întâlnim dificultăţile prezentate de idiomuri care păstrează caracterul original şi uneori parafrazări. Cu toate acestea, pentru descoperirea textului original trebuie să folosim dovezile furnizate de versiuni.

Unii au susţinut că un factor important în istoria multor versiuni este Diacessaronul, o armonie a celor patru evanghelii şi scrierile apocrife elaborată în cca. 180 d.Cr. de către Tatian, un creştin asirian convertit în Roma şi ucenic al lui Iustin Martirul (*CANONUL NT). Din nefericire pentru cercetători, până recent nu a existat nici o dovadă neechivocă în siriacă, limba probabilă a originalului. Cea mai importantă mărturie o constituie un comentariu al lui Ephrem Sirianul care s-a păstrat în limba armeană (o porţiune considerabilă a originalului siriac al acestui comentariu a fost scoasă la lumină în 1957); o traducere în limba arabă s-a păstrat în mai multe manuscrise, dar se pare că a fost influenţată în mare măsură înainte de traducere de textul versiunii Peshitta în limba siriacă; Codicele latin Fuldensis, influenţat în mod asemănător de versiunea latină Vulgata; şi un fragment în greacă găsit la Dura-Europos. Răspândirea şi influenţa lui se poate dovedi prin existenţa armoniilor în limba germană veche, în germana medievală, în limba olandeză medievală, în engleza medievală, în dialectele toscan şi veneţian al limbii italiene medievale, în limba persană şi turcă. Este clar că un Diatessaron stă la baza celei mai vechi versiuni siriace, armeniene şi georgiene, dar ideea că a fost influenţat de latină are multe deficienţe. Aceste probleme continuă să constitue un domeniu de cercetare şi controversă.

Cele trei versiuni de bază traduse direct din greacă sunt versiunile latină, siriacă şi coptă. La nici una dintre aceste versiuni nu sunt cunoscute cu certitudine stadiile mai vechi. Tertullian a tradus de obicei direct din greacă, cu o varietate mare de redare din care se poate vedea familiaritatea lui cu o formă mai timpurie a traducerii în latina veche. Dovezile aduse de manuscrise pentru existenţa unui stadiu anterior versiunii stadiul Vulgata constau din circa 30 de manuscrise fragmentare. Acestea prezintă o bogăţie uluitoare de variante şi merită pe bună dreptate remarca lui Ieronim: „tot sunt paene (exemplaria) quot codices”. Cercetătorii fac de obicei distincţie între două sau trei tipuri principale de text (adică, „african”, „european” şi uneori „italian”) în diferitele părţi ale NT dinainte de Ieronim; Instititutul Vetus Latina din Beuron prezintă în ediţia sa o analiză mai precisă a siglelor alfabetice pentru tipuri şi sub-tipuri de text.

Însă în Evanghelii există mai multe corelaţii între tipuri decât s-a crezut de obicei: şi chiar în latina „africană” a MS k şi e se pot discerne mai multe stadii de traducere şi revizuire. Ieronim a făcut o revizuire a Bibliei latine (cunoscută de obicei sub numele Vulgata) la cererea Papei Damasus prin anul 382 d.Cr. Nu se ştie cât de departe s-a extins revizuirea făcută de el. Cărţile mai târzii ale NT, sunt probabil revizuite foarte puţin. În cursul vremii şi această revizuire a devenit coruptă şi în istoria ei figurează o serie de încercări de purificare a ei, cele mai remarcabile fiind cele făcute de Cassiodorus, Alcuin şi Theodulph.

După folosirea unei evanghelii apocrife, Biserica siriacă a primit evangheliile canonice sub forma Diatessaronului: acesta a rămas în vogă multă vreme, dar treptat a fost înlocuit de evangheliile separate în forma care ne sunt cunoscute în MS Curetonian şi Sinaitic şi în citate. A fost reţinută o mare parte a limbajului lui Tatian în cele patru evanghelii. Nu avem nici un MS al unei versiuni paralele a Faptelor Apostolilor şi Epistolelor, dar citatele date de Ephrem indică existenţa unei asemenea versiuni. Către sfârşitul sec. al 4-lea a fost făcută o revizuire a unui text de bază în siriacă veche pe baza unui standard grec înrudit cu textul grec din Codicele B; această traducere a fost Peshitta, care cu timpul a devenit „versiunea autorizată” a tuturor bisericilor siriace. Autorul traducerii este necunoscut: se poate vedea că au lucrat mai multe persoane, Versiunea cuprinde cărţile canonice din NT cu excepţia 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, Iuda şi Apocalipsa. Revizuiri teologice de mai târziu – făcute de Policarp, la comanda lui Mar Xenaia (Philoxenus) din Mabbug (508 d.Cr.) şi de Thomas de Harkel (616 d.Cr.). S-au păstrat puţine manuscrise din fiecare versiune şi existenţa unei versiuni separate în Harkel (o versiune distinctă lipsită de comentariile teologice de pe margine din versiunea Philoxenus) continuă să fie o problemă controversată. Versiunea în dialectul distinct palestinian siriac pare să nu fie înrudită cu acest curent de traducere, dar originea ei este necunoscută în prezent. O mare parte a NT s-a păstrat sub formă de lecţionare.

Fragmente biblice sunt găsite în câteva dialecte copte: întregul NT în limba bohairică, dialectul din Egiptul de Jos şi din Deltă; aproape tot NT în limba sahidică, dialectul din Egiptul de Sus; fragmente considerabile în fayyumică şi achmimică; şi Evanghelia după Ioan în sub-achmimică. Urmărirea în detaliu a istoriei versiunii în aceste dialecte şi în diferite părţi ale NT nu a fost realizată până în prezent; nici datele versiunilor sau corelaţiile dintre ele, dacă există, nu au fost elucidate încă din materialele abundente care ne stau la dispoziţie. Versiunea sahidică este datată de obicei în sec. al 3-lea sau al 4-lea, în timp ce pentru versiunea bohairică au fost propuse date diverse, din sec. al 4-lea până în sec. al 7-lea. În linii mari aceste versiuni sunt în armonie cu textele tip greceşti găsite în Egipt: elementul Diatessaronic care poate fi observat în textele latine şi siriace se poate distinge cu greutate aici şi se poate trage concluzia că, indiferent care sunt relaţiile interne dintre versiuni în diferite dialecte, versiunea coptă în ansamblu este într-o relaţie directă cu textul grec.

Majoritatea celorlalte versiuni se bazează pe acestea. Din latină provin versiunile medievale într-o serie de limbi vest europene: în timp ce acestea reflectă în principal versiunea Vulgata, pot fi găsite urme din latina veche. Astfel, versiunea provensală şi cea boemiană păstrează un text important al Faptelor Apostolilor. Versiunile siriace au servit ca bază pentru o serie de alte versiuni, cea mai importantă dintre ele fiind versiunea armeană (din care a fost tradusă versiunea georgiană) şi cea etiopiană. Acestea au o istorie internă complexă, forma lor finală fiind conform textului grec, dar în stadiile lor anterioare existând mai multe neconcordanţe între cele două versiuni. Versiunea persană şi cea sogdiană derivă din cea siriacă, în timp ce multe versiuni arabe şi fragmente în nubiană au o origine siriacă şi coptică. Versiunea gotică şi cea slavonă sunt traduceri directe din greacă, făcute în sec. al 4-lea şi, respectiv, al 10-lea.

III. Citate patristice

Pentru datarea diferitelor texte tip şi pentru stabilirea localizării lor geografice, ne bazăm pe datele furnizate de citatele scripturale în scrierile creştine primare. În domeniul acesta au fost făcute multe cercetări, cele mai importante rezultate fiind bazate pe scrierile lui Origen, Chrysostom şi Photius, dintre scriitorii greci, Cyprian, Lucifer de Cagliari şi Novatian, dintre scriitorii latini, şi Ephrem şi Aphraat dintre scriitorii sirieni. Cu privire la efectul lucrării lui Marcion şi Tatian asupra textului NT şi cu privire la textele atestate de Irenaeus – toate acestea fiind probleme de mare importanţă – continuă să existe oarecare incertitudine. Studiul este complicat de amintirile vagi ale memoriei umane şi de obiceiurile de citare. Găsim de asemenea cazuri în care atunci când scriitorul şi-a schimbat domiciliul, a schimbat şi manuscrisele sau, dimpotrivă, a luat cu sine un anumit text standard. Din aceste motive, puţini sunt gata să accepte o variantă atestată numai în citate; totuşi, F. Blass şi M.-E. Boismard au îndrăznit să trateze în felul acesta textul Evangheliei după Ioan.

IV. Analiza

În multe cazuri din literatura clasică găsim că materialul disponibil pentru stabilirea textului poate fi analizat într-o tulpină, stemma, sau linie de descendenţă, care coboară de la arhetipul care poate fi reconstituit în mod adecvat chiar şi atunci când între MS nu găsim o transcriere atentă, aşa cum este adesea cazul. Materialul NT nu se pretează la o asemenea analiză în ciuda eforturilor mai multor cercetători de a aplica metoda genealogică. Westcort şi Hort au folosit criteriul de combinare a variantelor ca o primă etapă a unei asemenea analize. În felul acesta ei au stabilit inferioritatea textului unei serii de MS târzii, o concluzie coroborată prin al doilea criteriu al lor, dovada citării patristice. Totuşi, ei au fost confruntaţi cu două tipuri de text, adică, unul atestat de B X şi unul atestat de D latin. Pe baza criteriilor lor ei nu au putut alege între aceste texte de vechime egală, şi de aceea au folosit un al treilea criteriu, care este în mod inevitabil întrucâtva subiectiv, şi anume, criteriul probabilităţii intrinseci. În felul acesta ei au putut urmări textul B X în majoritatea cazurilor şi au putut respinge textul latin D.

Analiza lui H. von Soden asupra aceluiaşi material a ajuns la un sistem de trei recenzii, care – după părerea sa – datează toate din sec. al 4-lea: printr-un procedeu aritmetic simplu el a crezut că poate ajunge la textul dinainte de recenzie, incluzând întotdeauna factorul de armonizare pe care l-a considerat dominant (în evanghelii apare influenţa corupătoare aDiatessaronului).

Nici una dintre teorii nu a întrunit o aprobare necondiţionată. Metodologia lui von Soden poate fi criticată datorită rigidităţii, uneori artificiale a tiparului său triplu şi datorită faptului că a folosit fără spirit critic Diatessaronul arab. După aprecierea lui Lake, el este „adeseori instructiv, dar rareori corect”. Teoria lui Hort a stârnit multe controverse. La început a fost urmată în mod servil, apoi a fost pusă la îndoială datorită cunoştinţelor crescânde despre versiunea latină şi siriacă, şi de familiile de manuscrise minuscule cu legături patristice timpurii – amândouă aceste elemente au ajutat la crearea tabloului unor „texte mixte” încă de foarte timpuriu şi a contrazis împărţirea clară în texte tip sau texte standard. Dar recent, aşa cum s-a anticipat pe baza analizei critice raţionale a codicelui B şi a textelor înrudite făcută de Lagrange şi Ropes, descoperirile noi şi examinarea proaspătă au avut ca rezultat o creştere a consensului că textul P75-B din Luca şi Ioan şi textul P46-B al Epistolelor lui Pavel este un text bun în majoritatea trăsăturilor sale. Totuşi, nu este negată posibilitatea existenţei unei alterări în text. Hort a greşit când a sugerat, cu sau fără intenţie, că al treilea criteriu de probabilitate intrinsecă are „obiectivitatea” metodei genealogice exemplificată în primul şi al doilea criteriu. De fapt, el a folosit metoda criticii raţionale şi concluziile sale par să fi fost corecte în multe cazuri, dar nu în toate. Avem nevoie de analiza textelor tip, de istoria lor şi de recenziile lor, dacă acestea au existat: dar stadiul final al oricărei căutări a textului original poate fi atins numai prin critică raţională, adică, prin aplicarea judecăţii ştiinţifice, prin probabilitate intrinsecă. Mai multe criterii obiective pot fi stabilite pentru acest scop.

V. Criterii

În această problemă standardele stilistice şi lingvistice joacă un rol important. În fiecare parte a NT rămâne suficient de mult material fără variaţii prea importante pentru a permite studii ale stilului caracteristic şi ale modului de utilizare de către scriitorii individuali. În cazuri de îndoieli textuale putem folosi aceste cunoştinţe referitoare la stilul obişnuit al cărţii în discuţie. În plus, în Evanghelii preferăm variantele în care lipseşte influenţa pasajelor sinoptice paralele; sau pe cele în care un tipar aramaic pronunţat inclus în textul gr. revelează tradiţia originală de bază. În toate cazurile vom evita construcţiile în greaca din Atica sau aticizată şi le vom prefera pe cele în greaca elenistică. În alte locuri pot fi observaţi factori dintr-o sferă mai largă. Paleografia poate elucida variantele care derivă din erori primitive în tradiţia manuscrisului. Istoria sau economia sec. 1 d.Cr. pot să ne arate uneori cum să alegem între două variante prin furnizarea de informaţii cu privire la termenii tehnici, valoarea banilor, etc. Istoria bisericii şi istoria doctrinelor poate revela momentul în care diferite variante manifestă o acomodare faţă de tendinţele doctrinare mai târzii.

Din faptul că asemenea criterii pot fi aplicate este clar că în ciuda abundenţei de materiale care conţin textul NT, acesta este păstrat destul de bine şi de corect, suficient de bine încât să putem analiza din punct de vedere stilistic scrierile lui Pavel sau Ioan, sau să putem decide în care cazuri doctrina a schimbat textul. În nici un caz textul nu este atât de incert încât să necesite o alterare a evangheliei de bază. Dar cei care iubesc Cuvântul lui Dumnezeu doresc cea mai mare exactitate în detaliile cele mai mărunte, şi cunoaşterea nuanţelor este posibilă prin cunoaşterea ordinii cuvintelor, a timpurilor, a schimbării particulelor, etc.

VI. Istoria textului

Putem schiţa pe scurt istoria textului NT. Mulţi dintre factorii cei mai vechi care au acţionat sunt cei descrişi în istoria creşterii *Canonului NT. Evangheliile au circulat în mod separat, dar Epistolele lui Pavel au circulat ca un volum; Faptele Apostolilor, Apocalipsa au avut o istorie fluctuantă; Epistolele generale sunt lăsate în umbră de celelalte: toate acestea sunt reflectate în informaţiile textuale pentru mai multe cărţi. În cursul perioadei de definitivare a Canonului au acţionat mai mulţi factori. Din cea mai veche perioadă pe care o putem urmări a existat o tendinţă de a modifica textul grec potrivit cu moda predominantă sau potrivit cu preferinţa cărturarului; în cazul Evangheliilor s-a urmărit o identitate verbală mare, adeseori în detrimentul Evangheliei după Marcu. În unele cazuri a fost adăugară „tradiţia volantă”; sau au fost scoase unele lucruri din textul scris. Învăţători eretici cum sunt Marcion şi Tatian au lăsat amprenta corecturilor tendenţioase asupra ediţiilor textului lor şi nu încape îndoială că oponenţii lor au căzut în aceeaşi cursă. În Faptele Apostolilor alterările probabil că au fost făcute pentru motive pur literare sau de popularizare. Totuşi, pot fi găsite texte bune, păstrate fie prin miracol, fie prin filologie, deşi nu este cunoscut nici un text fără vreo alterare. În sec. al 2-lea şi al 3-lea găsim, în diferite proporţii, o combinaţie de dovezi bune şi mai puţin bune.

Mai multor cercetători li s-a părut că spre sfârşitul sec. al 3-lea sau începutul sec. al 4-lea au fost făcute încercări de recenzare. Dar există prea puţine dovezi directe în privinţa aceasta şi descoperiri şi discuţii recente au prezentat problema aceasta într-o lumină nouă. Din afinitatea strânsă dintre P75 şi B ştim că textul standard al manuscrisului B, cunoscut de Părinţii alexandrini, nu a fost o creaţie a ipoteticului Hesychius (menţionat ca autor al recenziei, alături de Lucian, de către Ieronim în scrisoarea sa către Damasus), ci a existat în sec. al 2-lea. Totuşi, întrucât din câte ştim din papirusuri în Egipt erau cunoscute alte texte standard, se poate ca în urma cercetărilor să se fi salvat ceea ce ar fi fost condamnat pe temeiuri filologice tradiţionale. Textul bizantin a fost asociat cu numele lui Lucian şi ideea aceasta a fost sprijinită de similaritatea multor trăsături cu cele din recenzia LXX făcută de Lucian. Totuşi se poate ca, această recenzie să fie mai veche decât textul lui Lucian, cel puţin în unele dintre elementele sale, şi în NT avem de asemenea unele dovezi despre varianta bizantină în papirusuri mai vechi decât această dată. Aşa-numitul text Cezarean, pe care Streeter şi Lake au fost atât de siguri că l-au găsit în citatele lui Origen şi Eusebius, în Codicele O şi în diferite MS Minuscule, s-a dezintegrat în urma unei examinări mai atente. Deşi s-ar putea să existe o formă recenzată în unele dintre mărturiile aduse, a existat un stadiu anterior recenziei, cunoscut de exemplu în P45. Cu alte cuvinte, acolo unde poate fi discernută activitatea teologilor creştini, putem observa că ei nu au creat texte noi ci au ales dintr-o diversitate de texte deja existente. În Epistole sfera alegerii lor pare să fi fost mult mai limitată deoarece au fost găsite numai trei forme (alexandrină, bizantină şi „apuseană”), dar în Apocalipsa se pot vedea clar patru tipare, dar unul dintre ele nu este înrudit cu diviziunile textuale ale evangheliilor. Ceea ce generaţiile mai vechi au numit „textul apusean” ilustrează modul în care variantele antice au putut coexista în anumite tradiţii alături de material care este evident că este secundar. Principiul alegerii folosit de teologii creştini din secolele al 3-lea şi al 4-lea trebuie să fie examinat de noi şi sobrietatea generală a judecăţii alexandrine iese tot mai mult în evidenţă. Totuşi, nici un critic de astăzi nu ar folosi un singur text standard, chiar dacă acordă un loc special unui anumit text.

În Evul Mediu textul alexandrin pare să fi trecut printr-o eclipsă. Diferite forme ale textului cezarean şi bizantin s-au luptat pentru supremaţie până prin sec. al 10-lea. După aceea se poate spune că textul bizantin a devenit suprem în sensul că au fost produse şi păstrate multe manuscrise aproape identice. Dar variante păstrate încă din cele mai vechi timpuri reapar în manuscrise târzii şi manuscrise importante ale altor recenzii şi chiar textul care antedatează recenzia provine de la date foarte târzii, în timp ce unele manuscrise târzii şi-au schimbat în mod surprinzător loialitatea de la un text standard la altul.

VII. Concluzii

Misiunea criticii textuale a NT este vastă şi neterminată. Este cert că au fost făcute progrese de când materialul a început să fie colectat şi examinat în sec. al 17-lea. Atât Hort cât şi von Soden prezintă texte mai bune decât textele tipărite din timpul Renaşterii şi oferă o bază solidă pe care se poate construi o exegeză satisfăcătoare. Este evident că multe dintre principiile de la baza textului alexandrin au fost sănătoase, dar trebuie să ţinem cont că până şi cele mai bune lucrări filologice ale antichităţii necesită o examinare critică dacă vrem să căutăm textul original. Critica textuală este ca şi cărturarul instruit în Împărăţia cerurilor care scoate din comorile sale lucruri noi şi lucruri vechi. Analizele textuale din anii de după război ar trebue să ne aducă mai aproape de cuvintele adevărate ale apostolilor, mai aproape decât orice generaţie anterioară; totuşi, nu putem face altceva decât să construim pe temeliile puse de alţii.

BIBLIOGRAFIE Maas,Textkritik, 1950 (E.T. 1958); G. Pasquali,Storia della Tradizione e Critica del Testo, 1952; A. Dain, Les Manuscrits, 1964; C. Tischendorf, Novum Testamentum Graece, 8a Editio Maior, 1869-72; H. von Soden, Die Schriften des neuen Testaments in ihrer aeltesten erreichbaren Textgestalt, 1911-1913; C. R. Gregory, Textkrilik des neuen Testaments, 1900-1909; F. H. A. Scrivener, Introduction to the Criticism of the New Testament, 1894; A. Voobus, Early Versions of the New Testament, 1954; B. F. Westcott şi F. J. A. Hort, The New Testament in the Original Greek, 1881; K. Lake, The Text of the New Testament, 1928; M.- J. Lagrange, Critique Textuelle, 2: La Critique Rationelle, 1935; G. D. Kilpatrick, „Western Text and Original Text in the Gospels and Acts”, JTS 44, 1943, p. 24-36 şi „Western Text and Original Text in the Epistles”, JTS 45, 1944, p. 60-65; G. Zuntz, The Text of the Epistles, 1953; M. M. Parvis şi A. P. Wikgren (ed.), New Testament Manuscript Studies, 1950; A. J. F. Klijn, A Survey of the Researches into the Western Text of the Gospels and Acts, 1, 1949; 2, 1969; J. Schmid, Studien zur Geschichte des griechischen Apokalypse-Textes, 1955; S. Éphrem, Commentaire de l’évangile concordante, Texte syriaque édite et traduite par D. Louis Leloir, 1963; C. M. Martini, Il problema della recensionalita del codice B alla luce del papiro Bodmer XIV, 1966; J. N. Birdsall, „The New Testament Text”, Cambridge History of the Bible, 1, 1970, p. 308-377; K. Aland, Die alten Übersetzungen des neuen Testaments, die Kirchenväterzitate u. Lektionare, 1972; B. M. Metzger, The Text of the New Testament, 1968; idem,A Textual Commentary on the Greek New Testament, 1971; idem, The Early Versions of the New Testament, 1977.

Ediţii selectate: Novum Testamentum Graece et Latine… edidit Augustinus Merk 8, 1958; Novum Testamentum Graece… curavit E. Nestle, 1963 H. KAINH DIAOHKH (ed. G. D. Kilpatrick), British and Foreign Bible Society, 1958. J.N.B.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/texte-si-versiuni.html