TRADUCERI ALE BIBLIEI ÎN LIMBA ENGLEZĂ.

I. Traduceri anglo-saxone

Istoria traducerilor Bibliei în limba engleză începe în vremea obscură şi incertă a perioadei anglo-saxone a limbii engleze. Beda Venerabilul ne-a oferit o istorisire fascinantă (Ecclesiastical History 4, cap. 24) despre înzestrarea cerească a păstorului Caedmon în ultima parte a secolului al 7-lea d.Cr., fapt care i-a permis să cânte în versuri englezeşti substanţa şi temele Scripturii. Potrivit mărturiei lui Beda, Caedmon a fost urmat de alţii care au încercat să scrie versuri religioase. Deşi Beda nu citează direct nici una dintre poeziile atribuite lui Caedmon cuvânt cu cuvânt, el ne dă sensul versurilor iniţiale care i-au fost atribuite, versuri de o prospeţime şi exaltare mişcătoare. Versurile metrice şi parafrazări anglo-saxone ale unor materiale biblice care s-au păstrat, indiferent dacă trebuie să-i fie atribuite lui Caedmon sau nu, constituie o mărturie despre o modalitate de răspândire a cunoştinţelor biblice din perioada aceea.

Lui Beda însuşi i-a fost atribuită traducerea Evangheliei după Ioan. Urmaşul sau, Cuthbert, într-o scrisoare despre moartea „tatălui şi maestrului” său, spune că Beda a încheiat traducerea celei de-a Patra evanghelii în ziua morţii sale, aproape în momentul plecării sale. Dacă Beda a tradus cu adevărat întreaga Biblie sau cea mai mare parte a ei în limba engleză, aşa cum s-ar părea că indică unele dovezi, este regretabil că lucrarea lui nu s-a păstrat.

Lui Aldhelm (640-709) i s-a atribuit traducerea în engleză a Psalmilor şi a unei mari părţi a Bibliei, dacă nu chiar întreaga Biblie; dar nu s-a păstrat nici un manuscris care să reprezinte cu certitudine lucrarea lui. În ceea ce priveşte Psaltirea Vespasiană, cel mai vechi text latin al Psalmilor care s-a păstrat cu o glosă sau o traducere interliniară a cuvintelor individuale în anglo-saxonă, nu se poate spune cu certitudine că ar conţine lucrarea lui Aldhelm. Acest manuscris al Psaltirii a fost succedat de multe altele cu glose anglo-saxone.

Regele Alfred cel Mare (849-901) a introdus Codul Saxon de Legi care conţine o redare abreviată şi rearanjată în engleză a Celor Zece Porunci şi a unei părţi din Exod 21-23 şi Faptele Apostolilor 15. William de Malmesbury spune că Alfred a lucrat la o traducere engleză a Psalmilor până la vremea morţii sale. Au existat dezacorduri cu privire la lucrarea lui Alfred, dacă este reprezentată de redarea în proză în limba engleză a primilor 50 de psalmi din Psaltirea de la Paris. Traducerea lucrării lui Grigore De cura pastorali a necesitat, desigur, traducerea citatelor biblice din text.

Aelfric, un abate de la începutul secolului al 11-lea a făcut traduceri sau parafrazări ale unor părţi extinse ale textului VT.

S-au păstrat două manuscrise ale evangheliilor în limba latină cu glosă anglo-saxonă. Unul dintre ele este faimosa Evanghelie Lindisfarne din cca. 700, cu o glosă întocmită prin 950. Celălalt manuscris este Evanghelia Rushworth, a cărei glosă este mult mai bună decât cea din manuscrisul Lindisfarne în Marcu, Luca şi Ioan.

Un lucru demn de remarcat în perioada anglo-saxonă este traducerea competentă a celor patru Evanghelii într-un text englez cursiv, un text care este reprezentat de şase manuscrise care s-au păstrat.

II.Traduceri în engleza medie

Dezvoltarea unei literaturi în engleza medie a început în ultima parte a secolului al 12-lea. Prin 1300 a apărut o versiune metrică a Psaltirii; a fost urmată de traduceri în proză, dintre care una a fost lucrarea lui Richard Rolle din Hampole. Au fost traduse de asemenea porţiuni din NT. Realizarea cea mai importantă din perioada englezei medii a fost însă lucrarea de traducere asociată cu Wyclif (cca. 1320-84) şi cu mişcarea pe care a reprezentat-o. O versiune wyclifită mai veche a fost produsă în ultima parte a sec. al 14-lea, prin cca. 1380-1383, din care o porţiune substanţială a fost tradusă de Nicholas de Hereford (de la Geneza la Baruh 3:10), iar restul, inclusiv NT, se crede că a fost tradus de Wyclif însuşi. Indiferent care a fost rolul lui Wyclif în lucrarea de traducere propriu-zisă, trebuie recunoscut că zelul lui pentru Scriptură şi dorinţa acestuia de a face Scripturile accesibile poporului în limba engleză a dat impuls acestei traduceri foarte influente. Traducerea a fost făcută din limba latină şi a rămas foarte fidelă originalului, într-o oarecare măsură în detrimentul idiomului englez şi al clarităţii, dar a constituit un efort lăudabil care s-a adresat nevoilor prezente şi a îndreptat privirile spre viitor. Ea a fost urmată curând de o traducere într-un stil mai cursiv, făcută probabil de John Purvey, un urmaş al lui Wyclif, cu ajutorul altora. Principiile şi procedurile care au fost urmate de Purvey au fost exemplare în multe privinţe şi revizuirea lui a fost foarte influentă. În cele din urmă a fost întrecută de lucrarea lui Tyndale şi Coverdale în secolul al 16-lea, dar influenţa ei a fost perpetuată în traducerile care au succedat o.

III. William Tyndale

William Tyndale a fost primul care a tradus NT direct din greacă în engleză. El a primit titlul de magistru în arte la Oxford în 1515, anul dinaintea apariţiei NT grec al lui Erasmus, primul NT tipărit în limba greacă. Tyndale a studiat probabil limba greacă la Cambridge. Dorinţa lui de a pune Scriptura la îndemâna în limba poporului este indicată în povestirea întâlnirii sale cu un „om învăţat” care a exprimat ideea că am putea să ne lipsim mai degrabă de legile lui Dumnezeu decât de legile papei. Tyndale i-a spus acestui învăţat că sfidează pe papa şi legile lui şi a spus că dacă Dumnezeu îl va ţine în viaţă, el va face pe un plugar să cunoască Scripturile mai bine decât acest adversar învăţat al său. Considerând că Anglia nu era un teren potrivit pentru a pune NT înaintea ochilor poporului în limba lor maternă, el a plecat la Hamburg. Nu avea să se mai întoarcă niciodată în ţara pentru care avea să trudească şi care avea să fie îmbogăţită prin devotamentul său.

Pentru completarea traducerii sale a NT Tyndale a folosit ediţiile 1519 şi 1522 ale NT grec al lui Erasmus. El a consultat de asemenea traducerea latină a lui Erasmus, textul german al lui Luther şi textul latin Vulgata. Tipărirea acestui NT a fost începută în 1525 la Cologne, dar opoziţia l-a forţat să fugă la Worms cu foile tipărite. Nu după multă vreme (în 1525 sau 1526) au fost tipărite două ediţii (una quarto, cealaltă octavo). În câte 3000 de exemplare. Opoziţia oficială virulentă din Anglia a reuşit să distrugă exemplarele din primele ediţii ale NT al lui Tyndale aşa încât s-au păstrat numai urme minime până în zilele noastre. Ediţii revizuite au apărut în 1534 şi 1535. NT al lui Tyndale, în ciuda opoziţiei faţă de el, nu a putut fi distrus. Primul NT englez tipărit, primul tradus din greacă, a deschis o nouă perioadă în istoria Bibliei englezeşti şi a adus o contribuţie inestimabilă la Bibliile englezeşti viitoare. Influenţa formulărilor şi structurii NT al lui Tyndale asupra traducerii VA Versiunea autorizată este imensă, iar aceasta aduce un tribut permanent simplităţii, prospeţimii, calităţii şi corectitudinii lucrării sale. Tyndale a publicat de asemenea o traducere a Pentateuhului în 1530, a cărţii lui Iona în 1531 şi a unor fragmente din VT (publicat cu ediţia sa a NT din anul 1534). O ediţie a Pentateuhului, cu o traducere revizuită a Genezei a fost tipărită în 1534. Există informaţii demne de crezare potrivit cărora Tyndale a tradus o bună parte a VT, dar înainte de a putea termina traducerea Bibliei, a fost martirizat. Pentru traducerea VT el a folosit textul ebraic. Printre celelalte lucrări care i-au stat la dispoziţie au fost traducerea germană a lui Luther, traducerea latină Vulgata şi o traducere latină a lui Pagninus. La fel ca şi în traducerea NT, traducerea cărţilor VT a fost foarte fidelă, efectuată cu însufleţire, o traducere influentă pentru traducerile ulterioare. Rugăciunea sa înainte de moarte a fost ca Domnul să deschidă ochii regelui Angliei.

George Joye a avut de asemenea un rol important în dezvoltarea Bibliei englezeşti în vremea lui Tyndale. El a absolvit universitatea la Cambridge în 1513, a fost influenţat mai târziu de doctrina lutherană şi a fost silit să se refugieze în străinătate prin anul 1527. Se poate ca el să fi publicat o traducere a Psaltirii în 1530, o traducere diferită de cea pe care a publicat-o în 1534. El a publicat de asemenea traduceri în limba engleză ale cărţilor lui Isaia (1531), Ieremia, Plângerile şi Cântarea lui Moise de la Marea Roşie (1534), o revizuire a NT al lui Tyndale (1534) fără autorizaţie din partea lui Tyndale şi cu schimbări pe care Tyndale nu le-a aprobat. După ce Tyndale a scos propria sa revizuire a NT în 1534, cu selecţiuni din VT, Joye a publicat o altă ediţie a NT, cu selecţiuni din VT. Se mai poate ca el să fi publicat de asemenea traduceri ale Proverbelor şi Eclesiastului. (Vezi C. C. Butterworth, The Literary Lineage of the King James Bible, 1941, p. 87 ş.urm.)

IV. Miles Coverdale

Primul nume cu adevărat remarcabil în istoria traducerii şi a revizuirii Bibliei englezeşti de la Tyndale până la apariţia VA a fost numele lui Miles Coverdale, a cărui lucrare a beneficiat de o atitudine regală şi ecleziastică schimbată. În 1535 Coverdale a publicat traducerea sa (pe care a pregătit-o pe continent) a întregii Biblii şi aceasta a fost prima Biblie tipărită în întregime în engleză. Această traducere a fost dedicată lui Henric VIII. A fost tradusă din versiunile germane şi latine şi cu ajutorul traducerilor făcute de Tyndale. O ediţie folio şi una quarto au apărut în 1537. Ediţia quarto afirmă pe pagina titulară că a fost tipărită cu aprobarea foarte binevoitoare a regelui. În 1538 Coverdale a publicat o ediţie a NT latin Vulgata cu o traducere engleză în coloane paralele. Capacitatea sa remarcabilă de exprimare a avut o influenţă de durată asupra traducerilor Bibliei în engleză.

V. Biblia Matthew

În 1537 a apărut o Biblie pe a cărei pagină titulară se afirmă că a fost tradusă corect în engleză de către Thomas Matthew. Această Biblie a fost considerată ca lucrarea unuia dintre urmaşii lui Tyndale, John Rogers, care a considerat că este nepotrivit să o publice sub numele său adevărat. A fost de fapt o compilare a lucrărilor lui Tyndale şi Coverdale, cu mici modificări. Marea ironie a fost faptul că o Biblie care a fost în esenţă lucrarea lui Tyndale, căreia s-au opus Henric VIII şi biserica, a putut acum să fie dedicată lui Henric şi să fie tipărită cu aprobarea lui binevoitoare! La cererea lui Cranmer, Arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Cromwell a obţinut aprobarea lui Henric ca această Biblie să fie cumpărată şi citită în regatul său.

VI. Biblia lui Taverner

Richard Taverner a publicat în 1539 o revizuire a Bibliei Matthew care a introdus o serie de îmbunătăţiri indicând competenţă teologică. Nu a fost lipsită de influenţă asupra traducerilor de mai târziu, dar în general nu a fost considerată că ar ocupa un loc între traducerile importante ale Bibliei în limba engleză.

VII. Biblia mare

În 1539 a apărut o Biblie care a avut o influenţă enormă asupra Angliei şi asupra istoriei ulterioare a Bibliei englezeşti. A fost pregătită de Coverdale la invitaţia lui Thomas Cromwell şi de aceea a fost numită Biblia lui Cromwell. Datorită dimensiunii sale mari a mai fost numită Biblia mare. A doua ediţie din aprilie 1540 şi ediţiile de mai târziu au avut o prefaţă de Arhiepiscopul Cranmer, iar traducerile de mai târziu au numit-o frecvent Biblia lui Cranmer. Dar indiferent de numele dat, ea este de fapt o revizuire a Bibliei Matthew. A fost autorizată pentru distribuire în popor şi pentru folosirea în orice biserică. Au fost obţinute exemplare pentru biserici; oamenii s-au adunat în jurul lor şi chiar au tulburat servicile bisericeşti cu citirea şi discuţiile lor. Trei ediţii au apărut în 1540 şi alte trei în 1541. Psaltirea din Biblia mare a fost perpetuată în Cartea comună de rugăciune.

VIII. Biblia de la Geneva

În ultimii ani ai domniei lui Henri VIII nu au fost produse ediţii noi ale Bibliei engleze şi atitudinea oficială faţă de folosirea Scripturilor s-a schimbat. Biblia mare nu a fost interzisă, aşa cum au fost interzise Biblia lui Tyndale şi cea a lui Coverdale, dar folosirea ei a fost limitată. Noua atitudine a fost transferată în domeniul cărţilor de rugăciuni care conţineau fragmente din Scripturi. În 1545 a fost publicată o carte de rugăciuni revizuită, numită frecvent Cartea de rugăciuni a lui Henri VIII, şi folosirea oricărei alte versiuni a fost interzisă. În timpul domniei lui Eduard VI climatul a devenit din nou favorabil pentru dezvoltarea şi folosirea Bibliei în limba engleză. Au fost publicate multe ediţii ale traducerilor mai vechi, dar practic nu au fost făcute traduceri noi. Sir John Cheke a pregătit o traducere independentă a Evangheliei după Matei şi a începutului Evangheliei după Marcu din greacă într-un stil menit să fie inteligibil pentru persoanele mai puţin educate, a încercat să evite cuvinte de origine ne-engleză, dar lucrarea lui nu a fost publicată decât în 1843.

Domnia Mariei Tudor a avut un caracter diferit de cea a lui Eduard. Bibliile au fost luate din biserici şi mulţi protestanţi au fost martirizaţi. Unii s-au refugiat pe continent. Un asemenea grup de oameni din Geneva a fost răspunzător pentru producerea Bibliei de la Geneva. Mai târziu, însă, a fost publicat NT de la Geneva în 1557, care se pare că a fost pregătit în principal de William Whittingham. Acest NT a folosit împărţirea pe versete pe care Stephanus a introdus-o în ediţia a patra a NT grec în 1551. Cuvintele introduse de traducător pentru a clarifica sensul au fost scrise cu caractere cursive. Whittingham se pare că a folosit ca text de bază pentru traducerea sa lăudabilă o ediţie recent publicată a NT lui Tyndale.

În 1558 a început domnia reginei Elisabeta şi atitudinea oficială faţă de folosirea Bibliei şi faţă de traducătorii ei s-a schimbat din nou. Whittingham şi alţii au rămas totuşi la Geneva până când au terminat traducerea Bibliei la care au lucrat. Această Biblie de la Geneva, dedicată reginei Elisabeta, a fost publicată în 1560. A adus o contribuţie enormă la Versiunea Autorizată şi a avut o popularitate dominantă în perioada 1570-1620. O lucrare foarte erudită, s-a bazat pe competenţa şi contribuţia unică a unor oameni mari şi devotaţi care se aflau la Geneva în vremea aceea şi pe lucrări în diferite limbi care erau disponibile acolo. Secţiunea VT a fost revizuită cu multă meticulozitate după Biblia mare şi s-a acordat o atenţie mare textului ebraic; în ceea ce priveşte NT, s-a bazat pe ediţia lui Whittingham din 1557. Pentru că a folosit termenul „şorţuri” („breeches”) în Geneza 3:7 (o traducere care însă nu era nouă), a devenit cunoscută ca „Biblia Breeches” („Biblia şorţurilor”). A fost folosită împărţirea în versete în întreaga Biblie.

IX. Biblia Episcopilor

Biblia de la Geneva a fost mai corectă decât Biblia mare, dar nu i-a fost transferată autorizarea oficială. În schimb, Arhiepiscopul de Canterbury, Matthew Parker, a promovat o revizuire a Bibliei mari, o mare parte a revizuirii fiind făcută de episcopi. Această revizuire, de o valoare mediocră, a fost influenţată în unele privinţe în mod considerabil de Biblia de la Geneva şi a fost publicată în ediţie folio în 1568. A ajuns să fie cunoscută ca Biblia Episcopilor şi a primit autorizaţie ecleziastică. O mică revizuire a ediţiei quarto a apărut în 1569. O ediţie folio cu o revizuire extinsă a NT a fost publicată în 1572. Versiunea Psalmilor din Cartea de rugăciuni şi Psaltirea din Biblia Episcopilor a fost tipărită în această ediţie în coloane paralele. În ediţiile ulterioare, cu excepţia celei din 1585, a fost inclusă numai Psaltirea din Cartea de rugăciuni. Revizuirea din 1572 a influenţat substanţial Traducerea Autorizată (AV).

X. Traducerea Rheims-Douay

Romano-catolicii, care în timpul domniei reginei Elisabeta I s-au refugiat pe continent, în 1582 au scos la Rheims un NT care, sperau ei va contracara influenţa traducerilor protestante. Aceasta a fost lucrarea lui Gregory Martin, William Allen şi alţii de la Colegiul Englez din Rheims. Motivul pentru care s-au angajat la această lucrare nu a fost cel care i-a îmboldit pe traducătorii ei (de ex. dorinţa fierbinte de a face Cuvântul lui Dumnezeu accesibil tuturor oamenilor în limba înţeleasă de ei), deoarece în prefaţă ei au susţinut că, dimpotrivă, traducerea Bibliei în „limba poporului” nu era o necesitate absolută şi nici măcar un lucru folositor. Ei şi-au bazat traducerea pe textul latin Vulgata, dar au acordat atenţie şi textului grec, aşa cum se vede din tratarea articolului hotărât. Ei au acordat oarecare atenţie şi lucrărilor anterioare în limba engleză. În mod intenţionat ei au reţinut anumite cuvinte latine şi au urmat îndeaproape textul de bază, uneori chiar în detrimentul clarităţii. Pentru cititorul de limbă engleză au pus la dispoziţie un glosar şi lucrarea lor a servit pentru a lărgi vocabularul pe care s-a bazat VA Traducerea Autorizată. VT nu a fost publicat până în 1609-1610 la Douay, dar a fost publicat prea târziu pentru a mai exercita vreo influenţă asupra VA. Stilul a fost similar cu cel al NT de la Rheims.

XI. Verificarea Autorizată

La Conferinţa de la Hampton Court în 1604 Dr. John Reynolds, un puritan, decan al facultăţii Corpus Christi din Oxford a venit cu propunerea de a efectua o nouă traducere a Bibliei. Această propunere, deşi nu a fost favorizată de o majoritate a celor prezenţi, s-a bucurat de acordul regelui Iacob I şi a avut ca rezultat producerea versiunii Autorizate. Regele a dorit să aibă o traducere uniformă efectuată de cei mai iluştri cărturari din cele două universităţi, o traducere care să fie revizuită de episcopi şi de către cei mai învăţaţi oameni ai bisericii iar apoi să fie prezentată Consiliului Particular şi în final să fie ratificată de autoritatea sa.

Iacob a numit cincizeci şi patru de persoane pentru a se ocupa de această traducere, iar traducătorii au fost împărţiţi în şase grupe. Printre altele, cei care se ocupau de revizuire aveau să urmărească Biblia Episcopilor şi urmau să o modifice doar în măsura în care o cerea „adevărul original” sau necesitatea unei accentuări; ei urmau să reţină vechii termeni ecleziastici cum ar fi „biserică” iar adnotările marginale aveau să fie evitate, cu excepţia cazurilor în care erau folosite pentru scopuri necontroversate.

Alte informaţii cu privire la principiile şi practicile urmate de autorii revizuirii sunt date în prefaţa intitulată „The Translators to the Reader” (Traducătorii către cititor). Aici Scriptura este recunoscută a fi de origine înaltă şi divină, completă şi desăvârşită, şi se arată că traducerea lor în limba vorbită este necesară. Autorii revizuirii au apreciat lucrarea excelentă de traducere efectuată anterior. Ei nu au preconizat nicidecum efectuarea unei noi traduceri sau corectarea unei traduceri incorecte, ci scopul lor a fost acela de „a face dintr-o traducere bună, una şi mai bună, sau din mai multe bune, una principală care să fie bună şi împotriva căreia să nu mai existe obiecţii nejuste”. Ei nu au căutat lauda ci adevărul; încrederea lor a fost în acela care deţine cheia lui David.

Ei au pornit de la textul ebraic al VT şi de la textul grec al NT. Au lucrat într-un ritm susţinut şi nu au ezitat să revizuiască ceea ce au terminat, finisând pe alocuri ceea ce trebuia finisat. Ei au consultat traducători sau comentatori din diverse limbi. Când textul nu a fost clar, au făcut adnotări marginale cu privire la diversitatea de sensuri. Ei nu s-au limitat la o uniformitate de exprimare sau la o identitate de termeni, ci s-au simţit liberi să folosească sinonime. Au existat obscuritatea Bibliei Douay cu elementul ei latin. Dorinţa lor a fost aceea ca Biblia să fie exprimată cu exactitate şi să fie înţeleasă „chiar de către cel mai simplu om”.

Când diversele grupuri şi-au încheiat lucrarea, doisprezece reprezentanţi aleşi dintre acestea au revizuit întreaga traducere. După uşoare modificări, versiunea a fost gata de a fi publicată. Nu s-a păstrat nici un document cu privire la autorizarea oficială ecleziastică sau regală, însă cuvintele „numită spre a fi citită în biserici” au apărut pe pagina titulară a primei ediţii. Indiferent dacă a existat sau nu o autorizare oficială, versiunea a înlocuit imediat Biblia Episcopilor în biserici şi a câştigat în timp o victorie asupra Bibliei de la Geneva în popularitate, deşi aceasta din urmă a continuat să fie folosită în particular, încă multă vreme. VA a acumulat în sine virtuţile versului strălucitor de o strălucire regală a traducerilor engleze ale Bibliei; a îmbinat o înaltă erudiţie cu devotamentul şi evlavia creştină. Ea a apărut într-o perioadă în care engleza era tânără şi viguroasă, iar cărturarii ei au stăpânit în mod remarcabil instrumentul pe care Providenţa l-a pregătit pentru ei. Versiunea lor a fost pe bună dreptate numită „cel mai nobil monument al prozei engleze”. Dependenţa stilistică a VA de predecesorii ei a fost bine subliniată de C. C. Butterworth în lucrarea sa cu privire la ascendenţa literară a Bibliei King James, The Literary Lineage of the King James Bible, 1941. Butterworth estimează într-un studiu asupra unor fragmente selectate că ea le este îndatorată traducerilor engleze anterioare ale Bibliei în ceea ce priveşte aproximativ 60 la sută din textul ei (p. 230 ş.urm.). Traducerile care au contribuit cel mai mult la alcătuirea acestei versiuni sunt Biblia de la Geneva şi NT de la Geneva (aprox. 19 la sută), precum şi traducerile lui Tyndale, inclusiv Biblia Matthew (aprox. 18 la sută).

XII. De la versiunea Autorizată la Versiunea Revizuită

S-ar putea crede că o dată cu apariţia VA s-a atins punctul culminant în istoria Bibliei engleze şi că tot ceea ce a mai urmat nu mai prezintă suficientă importanţă pentru a fi menţionat. Dar nu trebuie neglijată istoria Bibliei engleze după anul 1611. Chiar în cazul VA, de-a lungul anilor au fost introduse modificări şi revizuiri neoficiale. În ediţia din 1613 se găsesc peste 300 de modificări. În ediţiile publicate în sec. al 18-lea s-au introdus modificări extinse. S-au efectuat în continuare alte versiuni engleze. Henry Ainsworth a publicat din 1616 până în 1623 traduceri ale Pentateuhului şi ale Cântării Cântărilor şi traducerea sa a acestor cărţi precum şi a Psalmilor a fost publicată după moartea lui. Lucrarea lui a fost însufleţită de dorinţa de a efectua o redare fidelă. Parafrazările au ajuns destul de numeroase. Au fost aduse câteva contribuţii semnificative în sec. al 18-lea. William Mace a publicat în 1729 un NT în greacă şi engleză în care a încercat să ia în considerare „cele mai autentice manuscrise” şi să folosească stilul vorbit al limbii din vremea lui. Traducerile efectuate în sec. al 18-lea de către Philip Doddridge (Family Expositor, or, a Paraphrase and Version of the New Testament), de George Campbell (Translation of the Gospels) şi de James Macknight (A New Literal Translation of all the Apostolic Epistles) au fost utilizate într-un NT publicat în 1818. În 1745 William Whiston a publicat lucrarea Primitive New Testament, care foloseşte textul VA, însă îl modifică în interesul pasajelor găsite în Codex Bezae, Codex Claromontanus şi Codex Alexandrinul. John Wesley a publicat în 1755 of revizuire a VA. Richard Wynne a publicat în 1764 The New Testament, carefully collated with the Greek, corrected, divided and printed according to the subjects treated of (NT colaţionat cu grijă cu limba greacă, corectat, împărţit şi tipărit după subiectele pe care le tratează). Wynne a căutat să găsească o cale de mijloc între o redare literală şi o parafrazare liberă. Anthony Purver, un membru al asociaţiei intitulate Society of Friends (Societatea Prietenilor) a lucrat timp de 30 de ani la traducerea Bibliei pe care a publicat-o în 1764. Unul din eforturile cele mai remarcabile din sec. al 18-lea a fost acela al lui E. Harwood, care a publicat în 1768 lucrarea sa intitulată liberal Translation of the New Testament. Lucrarea este marcată de un stil elegant, literar, parafrazat, caracteristic sec. al 18-lea.

John Worsley a întreprins efortul de a traduce NT din greacă în „idiomul actual al limbii engleze”. El a dorit să îndepărteze din text cuvinte învechite sau greu inteligibile şi să aducă traducerea mai aproape de original. Traducerea lui a fost publicată postum, în 1770. Alte versiuni care au fost publicate (sau tipărite) către sfârşitul sec. al 18-lea au aparţinut lui Gilbert Wakefield, W. H. Roberts, Thomas Haweis, William Newcome, care au utilizat textul grec al lui Griesbach din 1774-1775, lui Nathaniel Scarlen, ajutat de alţi „oameni pioşi şi dedicaţi literaturii” (a căror traducere permite libertatea de aranjare a materialului într-o formă dramatizată), şi lui „J. M. Ray”.

Secolul al 19-lea a produs traducerile epistolelor lui Pavel de către unitarienii Thomas Belsham (1822) şi Charles Eyre (1832), precum şi traducerea întregului NT de către unitarianul Samuel Sharpe (1840) din textul grecesc al lui J. J. Griesbach. În 1865 Sharpe a publicat un text revizuit al VA a VT. Rodolphus Dickinson în 1833, a publicat un NT în care a încercat să îmbunătăţească stilul VA. Printre traducerile ad litteram din sec. al 19-lea trebuie menţionată aceea aparţinând lui Robert Young, din 1862. Noi informaţii textuale au continuat să fie reflectate în versiunile engleze. „Herman Heinfetter” a făcut uz de MS de la Vatican; G. W. Braineld a luat în considerare textele lui Griesbach, Lachmann, Tischendorf, Alford şi Tragelles în traducerea sa a evangheliilor (1863); Robert Ainslie a folosit VA în 1869, însă a modificat-o în interesul pasajelor favorizate de Tischendorf; Samuel Davidson a publicat în 1875 o traducere a NT dintr-un text al lui Tischendorf; iar J. B. Rotherham a tradus NT dintr-un text al lui Tregelles (1872).

Noua traducere de către Andrew Norton a evangheliilor (1855) şi traducerea de către Leicester Ambrose Sawyer a NT (1858) au constituit strădanii de a folosi stilul perioadei în care au trăit. Li se recunoaşte meritul de a fi introdus succesiunea versiunilor „vorbirii moderne” a sec. al 20-lea (H. Pope, English Versions of the Bible, p. 546 şi urm.), în sec. al 19-lea au fost publicate diverse revizuiri particualre ale VA.

XIII. Versiuni romano-catolice din sec. al 18-lea şi al 19-lea

În sec. al 18-lea s-au întreprins o serie de eforturi pentru a furniza o versiune engleză îmbunătăţită. Cornelius Nary a publicat în 1718 şi în 1719 un NT tradus din Vulgata latină în care a acordat atenţie idiomului grec şi ebraic în care a încercat să folosească un limbaj englez inteligibil, idiomatic. Robert Witham a dorit de asemenea să redea textul NT într-un limbaj inteligibil pentru cititorul contemporan. Versiunea lui tradusă din Vulgata latină a fost publicată în 1730. În 1738 a apărut ediţia a cincea, uşor revizuită a NT de la Rheims, la mai bine de un secol după ediţia a patra (1633). Richard Challoner căruia i s-a atribuit o oarecare contribuţie în editarea acestei ediţii a cincia, a publicat ulterior două revizuiri ale VT Douay şi cinci ale NT (1749-1772), aducând un text mai simplu, de tip mai idiomatic, care a continuat să fie folosit în general printre romano-catolicii vorbitori de limba engleză până cel puţin prin 1941. El nu a fost împotriva folosirii VA când aproba citirea ei. Revizuirea efectuată de Bernard MacMahon (1783-1810) a exercitat o influenţă deosebită, în special în Irlanda. Episcopul Francis Patrick Kenrick din 1849 până în 1860 a publicat un text revizuit al versiunii Rheims-Douay cu adnotări.

XIV. Versiunea Revizuită

Convingerea că o revizuire a VA a devenit între timp necesară a ajuns în final la o expresie ecleziastică oficială în anul 1870 şi o revizuire a VA a fost întreprinsă de către Convocarea de la Canterbury a Bisericii Anglicane. La acest proiect au participat cărturari distinşi dintre care nu toţi erau membri ai Bisericii Anglicane (vezi B. F. Westcott, A General View of the Htstory of the English Bible, 1927, p. 324 şi urm.). Printre principiile generale adoptate s-a căzut de acord să se efectueze cât mai puţine modificări cu putinţă în textul VA, care să urmărească fidelitatea traducerii şi că aceste modificări care aveau să fie introduse aveau să fie exprimate în limbajul folosit de VA şi de predecesorii acestei versiuni.

Adunarea iniţială a Companiei NT a avut loc în 22 iunie 1870 în camera Ierusalim a Catedralei Westminster Abbey. Această sesiune inaugurală a fost precedată de un serviciu de Cina Domnului condus de Vicarul de Westminster, în Capela Henri VII. Printre cei care au fost admişi la Cina Domnului au fost un membru unitarian al companiei. Aceasta a stârnit un protest puternic. Din momentul acestui început sub auspicii mai puţin favorabile compania a întreprins o lucrare care a durat peste 10 ani. A fost solicitat ajutorul unor erudiţi americani în domeniul Bibliei şi s-au format două companii americane, una pentru VT şi una pentru NT. S-a acordat exclusivitatea drepturilor de autor editurilor universităţilor Oxford şi Cambridge; companiile americane au fost de acord să nu publice timp de 14 ani după apariţia Versiunii Revizuite (VR) o ediţie care să încorporeze pasajele lor distinctive; editurile celor două universităţi au promis să publice în cursul acestei perioade o anexă care să enumere pasajele preferate de companiile americane care nu au fost acceptate de către autorii britanici ai revizuirii. În 17 mai 1881 a fost publicată în Anglia VR a NT, iar întreaga Biblie a fost publicată în 19 mai 1885. Teoriile textuale ale lui Westcott şi Hort au fost evidente în NT; VT a urmărit în mod caracteristic Textul Masoretic şi s-a întreprins un efort deosebit pentru reprezentarea fidelă şi exactă a textului original în toate detaliile. Acolo unde a fost posibil, autorii revizuirii au încercat în mod consecvent să reprezinte un anumit cuvânt din original cu cuvântul corespunzător din limba engleză. Datorită exactităţii ei, VR s-a dovedit foarte preţioasă în special pentru studiu. Cu toate acestea stilul ei nu a fost în general acceptat de către cei care au fost fascinaţi de ritmul şi muzicalitatea VA.

În 1901 preferinţele companiei americane şi alte preferinţe ale membrilor care mai erau în viaţă din cadrul comitetului au fost încorporate în textul versiunii „American Standard Edition” a Bibliei revizuite. Printre schimbările introduse, substituirea lui „Iehova” în loc de „DOMNUL” şi „DUMNEZEU” (renunţându-se la majuscule) a fost întâmpinată cu obiecţii de către mulţi. O notă referitoare la un termen grec echivalent cu „închinare” a fost introdusă în NT iar în Ioan 9:38 aceasta a luat o formă care a tras după sine o obiecţie necesară.

XV. De la Versiunea Revizuită încoace

VR nu a reuşit să înlocuiască VA în afecţiunea acordată acestei versiuni de către majoritatea cititorilor Bibliei şi nu i-a satisfăcut nici pe aceia care au fost convinşi de necesitatea efectuării acestei revizuiri. Totuşi această versiune a deschis drumul unei noi perioade remarcabil de prolifice de lucrări de traducere a Bibliei. Începând din 1881, a existat un flux neîntrerupt de traduceri sau de revizuiri ale traducerilor NT, sau a întregii Biblii, sau a unor părţi din Biblie. În cazul NT au apărut noi traduceri sau revizuiri în medie de mai mult de una pe an. Printre acestea a existat o diversitate în ceea ce priveşte textele de bază utilizate, metodele de traducere, limbajul şi stilul, precum şi referitor la punctul de vedere teologic. Influenţa textului grec şi a principiului criticii de text susţinute de Westcott şi Hort s-au manifestat puternic. Concepţia conform căreia greaca NT a fost în principiu cel puţin greaca populară a limbajului vorbit în secolul 1, şi nu greaca literară din acel timp, i-a încurajat pe traducători să efectueze traduceri în „limba engleză înţeleasă de omul de rând”. A existat un efort general de a realiza o exprimare inteligibilă şi contemporană. Totuşi, în ce priveşte frumuseţea şi eleganţa stilului, realizarea a fost adesea mediocră. Deşi au existat în vremea aceasta erudiţi devotaţi şi credincioşi, se simte şi influenţa criticii hetorodoxe şi raţionaliste.

Putem menţiona pe scurt o serie de versiuni sau revizuiri care au apărut facă din vremea traducerii VR Revised Version. Dintre pionierii traducererii Scripturii în limba engleză modernă îl menţionăm pe Ferrar Fenton, care a publicat o traducere a Epistolei către Romani „direct din originalul grec în engleza modernă”, în 1882, şi o traducerere a Epistolelor lui Pavel în 1883. NT tradus de el în „engleza curentă” a apărut în 1895, iar Bible in modern English a apărut în 1903. The Twentieth Century New Testament, lucrarea a vreo douăzeci de persoane, a fost publicată între 1898 şi 1901, iar ulterior a fost publicată într-o ediţie revizuită.New Testament in modern Speech, tradus de R. F. Weymouth a fost bazat pe Resultant Greek Testament, publicat postum în 1903, avându-l ca editor pe Ernest Hampden-Cook. James Moffatt a scos The Historical New Testament în 1901, în care a încercat să aranjeze scrierile NT într-o ordine a „dezvoltării literare” şi datei scrierii. În 1913 a apărut noua sa traducere a NT. Baza textuală a fost textul grec al lui von Soden. Varianta evident eronată din manuscrisul sinaitic în versiunea siriacă veche este adoptată în Matei 1:16 şi cititorul nu este ajutat de nici o notă textuală (vezi J. G. Machen, The Virgin Birth of Christ, 1930, p. 176 ş.urm.). Traducerea VT făcută de Moffatt a fost publicată în 1924. Traducerea „americană” a NT făcută de E. J. Goodspeed, bazată pe textul grec al lui Westcott şi Hort şi menită să fie exprimată în limbajul popular american, a apărut în 1923, iar traducerea „americană” a VT, pregătită de A. R. Gordon, T. J. Meek, Leroy Waterman şi J. M. Powis Smith, a apărut în 1927.

Trebuie să atragem atenţia asupra versiunii Riverside New Testament tradus de W. G. Ballantine (1923); Traducerea centenară a versiunii Centenary Translation of the New Testament(1924), a lui Helen B. Montgomery; traducerea Noului Testament făcută de C. B. Williams „în limba poporului” (1937), o traducere care încearcă să redea corect formele verbale din greacă; versiunea The New Testament in Basic English (1941) şi The Bible in Basic English (1949); Gerrit Verkuyl a tradus Berkley Version of the New Testament (1945) şi Versiunea Berkley a întregii Biblii (1959), secţiunea VT a fost pregătită de un număr mare de traducători, având ca editor principal pe Gerrit Verkuyl, şi New Berkley sau Modern Language Bible (1969); traducerea NT făcută de J. B. Phillips (1947-57; ediţie într-un singur volum, 1958), uneori este o traducere liberă şi parafrazată; Letchworth Version of the NT in modern English, de T. F. Ford şi R. E. Ford (1948), o revizuire reuşită a VA care păstrează în mare măsură frumuseţea stilistică a originalului; traducerea americană intitulată the New World Translation of the Christian Greek Scriptures (1950), o traducere pregătită de gruparea „Martorii lui Iehova”; C. K. Williams a tradus NT într-un vocabular limitat, „engleza simplă” Plain English (1952); Authentic New Testament (1955), de H. J. Schonfield; Kenneth S. Wuest a elaborat Traducerea Expanded Translation of the Greek New Testament (1956-1959); Amplified New Testament (1958); W. F. Beck a tradus New Testament in the Language of Today (1963); William Barclay a elaborat New Translation of the New Testament (1968-9); şi Translator’s New Testament (1973).

Au apărut câteva traduceri de un interes deosebit făcute de romano-catolici. Secţiunea NT din traducerea The Westminster of the Sacred Scriptures, care a fost încheiată în 1935 (1913-35), a fost tradusă din greacă de mai mulţi traducători care au lucrat la secţiuni specifice sub supravegherea unor editori generali. Foloseşte un stil „biblic” solemn cu forme arhaice. J. A. Carey a făcut o revizuire a versiunii NT Rheims-Challoner în 1935. Traducerea NT făcută de F. A. Spencer din greacă a fost publicată în 1937. În 1941 a apărut în Statele Unite o revizuire a NT Rheims-Challoner, pregătită de un grup mare de teologi sub supravegherea fraternităţii de doctrină creştină. Nu a fost mărginită de textul Clementin oficial din Vulgata latină, ci editorii au avut libertatea de a lua în considerare ediţiile critice. Ei au reuşit într-o măsură lăudabilă să producă o traducere cu un stil clar, simplu şi contemporan.

Seniorul R. A. Knox a publicat în 1945 o ediţie de încercare a unei traduceri a NT din Vulgata şi o ediţie definitivă puţin modificată în 1945, ediţie care a fost „autorizată de Arhiepiscopii şi Episcopii din Anglia şi Ţara Galilor”. I s-a acordat statut oficial alături de versiunea Rheims. Traducerea VT făcută de Knox după Vulgata latină a fost publicată în 1949 în două volume „numai pentru folosinţă particulară”. În 1955 a apărut o revizuire cu autorizare ierarhică. Traducerea NT făcută de James A. Meist şi Joseph L. Lilly (1954) a fost făcută din greacă. Meist a tradus evangheliile din textul lui Bover; Lilly a tradus restul NT. Jerusalem Bible (1966) este înrudită cu versiunea franceză La Bible de Jerusalem, deşi nu este o simplă traducere a acesteia. The New American Bible (1970), patronată de Comitetul Episcopilor din Confraternitatea pentru doctrină creştină, reprezintă un efort major de traducere. A fost bazată pe limbile originale ale Scripturii sau pe cea mai veche formă cunoscută a textului.

A mai rămas să menţionăm câteva dintre cele mai larg folosite şi mai influente traduceri recente. O revizuire făcută de o comisie a traducerii americane VR Revised Version – RV autorizată de Conciliul International pentru educaţie religioasă, a fost publicată în 1946 (NT; ed. a 2-a, 1971), 1952 (întreaga Biblie), 1965 (ediţia catolică). Această Versiune Standard Revizuită (Revised Standard Version – RSV) se deosebeşte în câteva aspecte importante de VA şi VR. Îi lipseşte încrederea pe care acestea o aveau în Textul Masoretic şi în unele locuri îşi permite să facă speculaţii critice; îşi permite o libertate mai mare de redare a textului decât VA şi VR.

O altă revizuire a VR americane, New American Standard Bible – NASB (1963) pregătită de teologi evanghelici, este o traducere fidelă într-un stil clar şi inteligibil, o lucrare admirabilă pentru studiu. O altă realizare remarcabilă a evanghelicilor este NT în New International Version – NIV (1974) (întreaga Biblie în 1978). Este o traducere complet nouă în engleza contemporană, ceva mai liberă decât NASB. Redarea este foarte liberă in New English Bible (1961-1970), o versiune produsă prin colaborarea reprezentanţilor din bisericile britanice mari (cu excepţia bisericii romano-catolice), reprezentanţi de la Editurile universităţilor Oxford şi Cambridge şi ai Societăţii Biblice pentru Anglia şi străinătate şi ai Societăţii Biblice Naţionale a Scoţiei. O circulaţie foarte mare a avut-o NT în Today’ English Version sau Good News for Modern Man (1966), urmată de ediţia completă a Good News Bible (1976), pregătită de Societatea Biblică Americană; şi Biblia Vie (Living Bible -1962-1971), o parafrazare foarte liberă şi nu o traducere.

Istoria traducerilor englezeşti ale Bibliei nu s-a încheiat cu VA. Este adevărat că nici o altă versiune nu a reuşit să depăşească eleganţa stilului ei, dar eforturile multor traducători din 1611 încoace nu au fost lipsite de rod. Roadele cunoştinţelor înaintate şi ale erudiţiei au fost reflectate în multe traduceri care au fost disponibile pentru a fi folosite alături de traducerea care a întruchipat o mare tradiţie, fiind „cel mai nobil monument al prozei engleze”.

BIBLIOGRAFIE 1927 F. Bruce,The Books and the Parchments, 1950; idem,The History of the Bible în English, 1979; C. C. Butterworth, The English Primers (1529-1545), 1953; idem, The Literary Lineage of the King James Bible, 1941; A. S. Herbert (ed.), Historical Catalogue of Printed Editions of the English Bible, 1968; S. L. Greenslade şi G. H. W. Lampe (ed.), The Cambridge History of the Bible, vol. 2,3 (1969, 1973); S. Kubo şi W. Specht, So Many Versions?, 1975; J. I. Mombert, A Hand-Book of the English Versions of the Bible cca. 1883; W. F. Moulton, The History of the English Bible 5, 1911; J. H. Penniman, A Book of the English Bible, 1911; H. Pope, English Versions of the Bible, revizuită şi lărgită de Sebastian Bullough, 1952; H. W. Robinson (ed.), The Bible in its Ancient and English Versions, 1940; P. M. Simms, The Bible n America, 1936; J. H. Skilton „The Translation of the New Testament into English, 1881-1950: Studies in Language and Style” (teză de doctorat, 1961); şi B. F. Westcott, A General View of the History of the English Bible, ediţia a treia revizuită de W. A. Wright, 1927. J.H.S.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/traduceri-ale-bibliei-in-limba-engleza.html

Anunțuri