TRINITATE

TRINITATE. Cuvântul Trinitate nu se găseşte Biblie şi deşi a fost folosit de Tertullian în ultimul deceniu al sec. al 2-lea, el nu şi-a găsit locul în teologia bisericii până în sec. al 4-lea. Totuşi, el reprezentă o doctrină distinctivă şi atotcuprinzătoare a credinţei creştine. Termenul face trei afirmaţii: că există un singur Dumnezeu, că Tatăl, Fiul şi Duhul sunt fiecare Dumnezeu, şi că Tatăl, Fiul şi Duhul sunt fiecare o Persoană distinctă. În această formă a devenit crezul bisericii încă de când a primit prima formulare completă sub pana lui Tertullian, Athanasius şi Augustin.

I. Derivarea

Deşi nu este o doctrină biblică în sensul existenţei unei formulări a sa în Biblie, se poate observa că stă la baza revelaţiei lui Dumnezeu, în mod implicit în VT şi explicit în NT. Prin aceasta înţelegem că, deşi nu putem vorbi cu deplină încredere despre revelarea Trinităţii în VT, după ce substanţa doctrinei a fost revelată în NT, putem deduce multe afirmaţii implicite în VT.

a. În Vechiul Testament

Se poate înţelege că într-o vreme când religia revelată a trebuit să-şi menţină puritatea în mijlocul idolatriei păgâne, nu putea fi dată nici o revelaţie care ar fi periclitat ideea unicităţii lui Dumnezeu. Prin urmare, primul imperativ a fost să proclame existenţa unui Dumnezeu unic viu şi adevărat, iar VT a fost dedicat în principal acestui scop. Dar chiar de pe primele pagini ale VT suntem învăţaţi să atribuim existenţa şi persistenţa tuturor lucrurilor unei surse întreite. Există pasaje în care Dumnezeu, Cuvântul Său şi Duhul Său sunt prezentaţi împreună, cum este de exemplu naraţiunea creaţiei în care vedem cum Elohim crează prin Cuvântul Său şi prin Duhul Său (Geneza 1:2-3). Se crede că Geneza 1:26 indică în aceeaşi direcţie, când afirmaţia că Dumnezeu a spus: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” este urmată de afirmaţia împlinirii: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său”, un caz clar în care pluralul şi singularul sunt interschimbate, sugerând pluralitatea în unitate. Există multe alte pasaje în care Dumnezeu şi Cuvântul Său şi Duhul Său sunt aduşi împreună ca şi „cauze comune ale unor efecte”. În Isaia 63:8-10 avem trei vorbitori, Dumnezeul legământului cu Israel (v. 8), îngerul prezenţei Lui (v. 9) şi Duhul „întristat” de rebeliunea lor (v. 10). Atât activitatea creatoare a Lui cât şi guvernarea Sa sunt asociate, mai târziu, cu Cuvântul lui Dumnezeu personificat ca şi „Înţelepciunea” (Proverbe 8:22; Iov 28:23-27), precum şi cu Duhul, Împărţitorul tuturor binecuvântărilor şi sursa puterii fizice, a curajului, culturii şi stăpânirii (Exod 31:3; Numeri 11:25; Judecători 3:10).

Sursa întreită revelată în creaţie devine şi mai clară în desfăşurarea lucrării de răscumpărare. Într-un stadiu incipient întâlnim fenomene remarcabile asociate cu îngerul lui Iahve îngerul Domnului care primeşte şi acceptă onoare divină (Geneza 16:2-13; 22:11-16). Nu în orice pasaj din NT în care apare se referă acest nume la o fiinţă divină, deoarece este clar că în pasaje cum sunt 2 Samuel 24:16; 1 Împăraţi 19:35, este vorba de un înger creat învestit cu autoritate divină pentru îndeplinirea unei misiuni speciale. În alte pasaje îngerul Domnului nu numai că poartă numele divin, ci are demnitate şi putere divină, împarte izbăvire divină şi acceptă omagiul şi adorarea cuvenită numai lui Dumnezeu. Pe scurt, divinitatea îi este atribuită lui Mesia, chiar şi atunci când este privit ca o persoană distinctă faţă de Dumnezeu (Isaia 7:14; 9:6).

Duhul lui Dumnezeu ocupă de asemenea un loc proeminent în legătură cu revelaţia şi răscumpărarea şi I se atribuie funcţia de pregătire a lui Mesia pentru iucrarea Sa (Isaia 11:2; 42:1; 61:1); El mai pregăteşte totodată poporul lui Dumnezeu pentru a răspunde cu credinţă şi ascultare (Ioel 2:28; Isaia 32:15; Ezechiel 36:26-27). Astfel Dumnezeul care S-a revelat pe Sine în mod obiectiv prin Îngerul-Mesager, S-a revelat în mod subiectiv în El Duhul şi prin, Cel care împarte binecuvântări şi daruri în sfera răscumpărării. Binecuvântarea aaronică întreită (Numeri 6:24) trebuie privită de asemenea ca un prototip pentru binecuvântarea apostolică din NT.

b. În Evanghelii

Trebuie să ne amintim că VT a fost scris înainte ca revelaţia doctrinei Trinităţii să fie dată limpede iar NT a fost scris după aceea. În NT doctrina a fost dată în special în întruparea lui Dumnezeu Fiul şi în revărsarea Duhului Sfânt. Totuşi, oricât de slabă ar fi lumina vechii dispensaţii, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt din NT sunt aceiaşi ca şi în VT.

Se poate spune, însă, că în vederea pregătirii venirii lui Cristos, Duhul Sfânt a venit în conştiinţa oamenilor temători de Dumnezeu într-o măsură mai mare decât s-a cunoscut începând de la sfârşitul lucrării profetice a lui Maleahi. Ioan Botezătorul, în mod deosebit, a fost conştient de prezenţa şi chemarea Duhului, şi este posibil ca propovăduirea lui să fi avut o referire trinitariană. El a chemat la pocăinţă faţă de Dumnezeu, credinţă în viitorul Mesia şi a vorbit despre un botez al Duhului Sfânt, pentru care botezul cu apă era un simbol (Matei 3:11).

Epocile speciale ale revelaţiei trinitariene au fost următoarele:

(i) Vestirea. Acţiunea Trinităţii în întrupare a fost dezvăluită Mariei în vestirea îngerească potrivit căreia Duhul Sfânt avea să se coboare asupra ei, puterea Celui Preaînalt o va umbri şi fiul născut de ea va fi numit Fiul lui Dumnezeu (Luca 1:35). Astfel, Tatăl şi Duhul au fost prezentaţi în întruparea Fiului.

(ii) Botezul lui Cristos. La botezul lui Cristos în Iordan cele trei Persoane ale Dumnezeirii pot fi distinse: Fiul este botezat, Tatăl vorbeşte din cer în semn de recunoaştere a Fiului Său, iar Duhul se coboară sub forma unui porumbel, ca simbol obiectiv. După ce Isus a primit în felul acesta mărturia Tatălui şi a Duhului, a primit autoritate să boteze cu Duhul Sfânt. Se pare că Ioan Botezătorul a recunoscut foarte curând că Duhul Sfânt vine de la Mesia şi nu numai că va fi cu El. Astfel, a treia Persoană a fost Duhul lui Dumnezeu sau Duhul lui Cristos.

(iii) Învăţătura lui Isus. Învăţătura lui Isus este în întregime trinitariană. El a vorbit despre Tatăl care L-a trimis, a vorbit despre Sine, ca unul care Îl revelează pe Tatăl, şi Duhul, Cel prin care lucrează El şi Tatăl. Relaţiile dintre Tatăl, Fiul şi Duhul sunt accentuate pretutindeni (vezi Ioan 14:7; 9-10). El a declarat cu tărie: „Voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care va rămâne cu voi în veac, şi anume Duhul adevărului” (Ioan 14:16-26). În felul acesta se face distincţie între Persoane şi fiecare Persoană este identificată. Tatăl este Dumnezeu care L-a trimis pe Fiul, iar Fiul care este Dumnezeu L-a trimis pe Duhul, care este El Însuşi Dumnezeu. Aceasta este baza credinţei creştine despre „dubla purcedere” a Duhului. În controversa Sa cu evreii, Cristos a afirmat că El era nu numai un fiu al lui David, că obârşia Lui provenea dintr-o sursă care Îl face să fie Domnul lui David, şi că El a fost deja Domnul lui David atunci când acesta a rostit cuvintele prorociei (Matei 22:43). Aceasta indică atât dumnezeirea cât şi preexistenţa Lui.

(iv) Însărcinarea dată de Domnul înviat. În însărcinarea dată de Cristos înainte de înălţarea Sa, El i-a instruit pe ucenicii Săi să meargă în toată lumea cu mesajul Său, s-a referit în mod specific la botezul în „Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”. Este semnificativ că acest nume este unul singur, dar în cadrul unui nume există trei Persoane distincte. Nu am putea exprima mai clar Trinitatea ca şi tri-unitate.

c. Scrierile Noului Testament

Dovada scrierilor NT, afară de Evanghelii, este suficientă pentru a arăta ca Isus Cristos le-a dat învăţături ucenicilor Săi cu privire la această doctrină într-o măsură mai mare decât ne spun cei patru evanghelişti. Ei proclamă din toată inima doctrina Trinităţii ca fiind sursa întreită a răscumpărării. Revărsarea Duhului la Rusalii a adus într-o poziţie proeminentă personalitatea Duhului şi în acelaşi timp a revărsat o lumină nouă de la Duhul asupra Fiului. Petru, când a explicat fenomenul de la Rusalii, îl prezintă ca fiind şi lucrarea Trinităţii: „Acest Isus… S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi” (Faptele Apostolilor 2:32-33). Prin urmare, biserica de la Rusalii a fost întemeiată pe doctrina Trinităţii.

În 1 Corinteni sunt menţionate darurile Duhului, diversitatea de slujiri pentru acelaşi Domn şi inspiraţia aceluiaşi Dumnezeu pentru lucrare (1 Corinteni 12:4-6).

Petru atribuie mântuirea aceleiaşi surse triunice: „După ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Cristos” (1 Petru 1:2). Binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi” (2 Corinteni 13:14), nu numai că rezumă învăţătura apostolică, ci interpretează semnificaţia mai profundă a Trinităţii în experienţa creştină, harul mântuitor al Fiului dând acces la dragostea Tatălui şi la părtăşia Duhului.

Ceea ce este uimitor, însă, este că această mărturisire a lui Dumnezeu ca Unul în Trei a fost acceptată fără nici o luptă şi fără nici o controversă de către un popor, care fusese îndoctrinat timp de secole în credinţa într-un singur Dumnezeu şi că prin intrarea în biserica creştină ei nu au considerat că ar contrazice în vreun fel credinţa strămoşească.

II. Formularea

Deşi Scriptura nu ne dă o formulare a doctrinei Trinităţii, ea conţine toate elementele din care teologia a construit doctrina. Învăţătura lui Cristos depune mărturie despre adevărata personalitatea fiecăreia dintre Persoanele distincte ale Dumnezeirii, şi revarsă de asemenea lumină asupra relaţiilor care există între cele trei Persoane. A rămas în sarcina teologiei să formuleze această doctrină a Trinităţii. Necesitatea de a formula doctrina a fost impusă bisericii de forţe din exterior şi credinţa în divinitatea lui Cristos şi necesitatea de a o apăra a fost prima forţă care a obligat biserica să formuleze o doctrină completă a Trinităţii ca un crez fundamental. Irenaeus şi Origen au avut împreună cu Tertullian responsabilitatea de a formula doctrina care continuă să fie păstrată, în linii mari, în biserica catolică. Sub conducerea lui Athanasius doctrina a fost proclamată ca şi crez al bisericii la Conciliul de la Nicea (325 d.Cr.) şi de sub pana lui Augustin a ieşit un secol mai târziu formularea păstrată în aşa-numitul Credeu Atanasian care este acceptată de bisericile trinitariene până în ziua de azi. După ce a fost elucidată mai mult de John Calvin (vezi B. B. Warfield, Calvin and Augustine, 1956, p. 189-284), a intrat în patrimoniul credinţei reformate. În ceea ce priveşte relaţia dintre Persoane pot fi remarcate nişte distincţii.

a. Unitate în diversitate

În majoritatea formulărilor doctrinei se spune că Dumnezeu este Unul singur în esenţa fiinţei Sale, dar că în fiinţa Sa există trei Persoane, însă fără a forma individualităţi separate şi distincte. Există trei moduri sau forme în care există esenţa divină. Totuşi, „Persoană” este o expresie imperfectă a adevărului, în măsura în care termenul indică pentru noi o individualitate raţională şi morală separată. Dar în fiinţa lui Dumnezeu nu există trei indivizi, ci trei distincţii personale în cadrul unei singure esenţe divine. Totuşi, în cazul omului, personalitatea subînţelege indepedenţa voinţei, acţiunii şi sentimentelor care duc la o conduită specifică pentru acea persoană. Nu putem gândi în asemenea termeni cu privire la Trinitate. Fiecare persoană este conştientă de sine şi auto-direcţionată şi, cu toate acestea, nu acţionează niciodată independent sau în opoziţie. Când spunem că Dumnezeu este o Unitate înseamnă că, deşi Dumnezeu este în Sine un centru întreit de viaţă, viaţa Lui nu este împărţită în trei. El este Unul în esenţa, personalitatea şi voinţa Sa. Când spunem că Dumnezeu este o Trinitate în Unitate, înţelegem că există o unitate în diversitate şi că diversitatea se manifestă în Persoane, în caracteristici şi în operaţiuni.

b. Egalitate în demnitate

Există o egalitate perfectă în natură, onoare şi demnitate între Persoane. Paternitatea aparţine însăşi esenţei primei Persoane şi aşa a fost din veşnicie. Este proprietatea personală a lui Dumnezeu „din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ” (Efeseni 3:15).

Fiul este numit „singurul născut”, poate pentru a sugera unicitatea şi nu derivarea. Cristos a revendicat întotdeauna pentru Sine o relaţie unică cu Dumnezeu ca Tată, iar evreii care L-au auzit se pare că nu au avut nici o iluzie cu privire la afirmaţiile Lui. De fapt, ei au încercat să-L omoare deoarece „zicea că Dumnezeu este Tatăl Său” (Ioan 5:18).

Duhul este revelat ca şi Singurul care cunoaşte adâncurile naturii lui Dumnezeu: „Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu… nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:10 ş.urm.). Cu alte cuvinte, Duhul este „Dumnezeu Însuşi în esenţa cea mai profundă a fiinţei Sale”.

c. Diversitate în acţiune

În funcţiile atribuite fiecărei Persoane în Dumnezeire, în special în răscumpărarea omului, este clar că este implicat un oarecare grad de subordonare (în relaţie, nu în natură); Tatăl este primul, Fiul este al doilea, Duhul este al treilea. Tatăl lucrează prin Fiul, prin Duhul. Astfel, Cristos poate spune: „Tatăl Meu este mai mare decât Mine”. După cum Fiul este trimis de Tatăl, tot aşa Duhul este trimis de Fiul. După cum funcţia Fiului a fost să-L reveleze pe Tatăl, funcţia Duhului este să-L reveleze pe Fiul, aşa încât Cristos declară: „El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ceea ce este al Meu şi vă va descoperi” (Ioan 16:14).

Trebuie să recunoaştem că doctrina s-a născut ca o expresie spontană a experienţei creştine. Primii creştini ştiau că sunt împăcaţi cu Dumnezeu Tatăl şi că împăcarea a fost obţinută pentru ei prin lucrarea ispăşitoare a Fiului, şi aceasta le-a fost transmisă ca o experienţă de către Duhul Sfânt. Astfel Trinitatea a fost pentru ei o realitate mai înainte de a fi o doctrină, dar pentru a o păstra în crezul oficial al bisericii trebuia să fie formulată ca doctrină.

III. Implicaţiile doctrinei

Implicaţiile doctrinei sunt de o importanţă vitală nu numai pentru teologie ci şi pentru experienţa şi trăirea creştină.

a. Înseamnă că Dumnezeu poate fi revelat

Revelaţia este pentru Dumnezeu un lucru la fel de natural cum este pentru soare răsăritul. Mai înainte de a fi existat vreo fiinţă creată, a existat o revelaţie de Sine în cadrul Trinităţii: Tatăl S-a revelat Fiului, Tatăl şi Fiul S-au revelat Duhului, iar Duhul a comunicat acea revelatie în cadrul Fiinţei lui Dumnezeu. Când Dumnezeu a vrut să creeze universul, nu este subînţeleasă nici o schimbare în comportarea lui Dumnezeu; a însemnat ca revelaţia Sa să strălucească în exterior în creaţia Sa. Şi El a făcut lucrul acesta prin Duhul Său care revelează.

b. Înseamnă că Dumnezeu poate fi comunicat

Când soarele străluceşte, el comunică lumina, căldura şi energia sa. Prin urmare, dacă Dumnezeu este o comuniune în Sinea Sa, El poate permite ca acea comuniune să le fie transmisă creaturilor Sale şi Se poate comunica pe Sine creaturilor Sale, potrivit cu capacitatea lor de receptionare. Acesta este lucrul care s-a petrecut în mod suprem când El a venit să-i răscumpere pe oameni: El a făcut ca părtăşia Sa să se aplece în jos ca să ajungă la omul căzut şi să-l ridice. Şi aceasta a făcut-o pentru că Dumnezeu este o Trinitate şi are ceva de împărtăşit: propria Sa viaţă şi comuniune.

c. Înseamnă că Trinitatea este baza oricărei adevărate comuniuni din lume

Întrucât Dumnezeu Însuşi este o comuniune, înseamnă că şi creaturile Sale morale care sunt făcute după chipul Său găsesc plinătatea vieţii numai într-o comunitate. Lucrul acesta este reflectat în căsătorie, în cămin, în societate şi mai presus de toate în biserică, unde koinoniaeste bazată pe părtăşia celor trei Persoane. Prin urmare, comuniunea creştină este cel mai divin lucru de pe pământ, un omolog pământesc al vieţii divine, aşa cum S-a rugat Cristos pentru urmaşii Săi: „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi” (Ioan 17:21).

d. Conferă varietate vieţii universului

Aşa cum am văzut, există diversitate în viaţa lui Dumnezeu. Dumnezeu Tatăl concepe, Dumnezeu Fiul creează, Dumnezeu Duhul dă viaţă; o mare diversitate de viaţă, funcţie şi activitate. Acesta este motivul pentru care ne putem da seama că, dacă universul este o manifestare a lui Dumnezeu, ne putem aştepta să observăm o diversitate în viaţa întregului univers creat. Noi credem că aşa – numita uniformitate a naturii este o idee complet greşită. Toate minunile creaţiei, toate formele de viaţă, toate mişcările universului sunt o reflectare, o oglindire a aspectelor multiple ale vieţii lui Dumnezeu. Nu există identitate monotonă, uniformitate a tiparelor pe scară mare, deoarece natura reflectă multilateralitatea naturii şi caracterului Dumnezeului cel viu.

BIBLIOGRAFIE. 247 R. Illingworth,The Doctrine of the Trinity, 1909; C. W. Lowry,The Trinity and Christian Devotion, 1946; A. E. Garvie, The Christian Doctrine of the Godhead, 1925; H. Bavnick, The Doctrine of God, 1951, p. 255-334; B. B. Warfield în ISBE (s.v. „Trinity”); R. S. Franks, The Doctrine of the Trinity, 1953; K. Barth, Church Dogmatics, E.T. 1936, 1, p. 339 ş.urm.; D. Lamont,Christ and the World of Thought, 1934, p. 221-247. R.A.F.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/trinitate.html

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s